Capitolul X.Noapte bună, domnule profesor!

„A avut dreptate profesorul Vâlsan că toamna este cel mai frumos anotimp din ţara noastră!” reflectam eu, împins ca de un resort nevăzut spre bulevardul Schitul Măgureanu şi trezindu-mă deodată, ca dintr-un vis, în faţa intrării de sus, din deal, în Cişmigiu! Dar cea mai frumoasă toamnă dintre cele mai frumoase nu o poţi admira decât numai în gradina aceasta, vestită în toată Europa pentru neasemuitul ei farmec şi bogăţia vegetaţiei.

Simţeam imperios dorinţa de a-mi mai plimba privirile asupra Liceului Lazăr, care-mi fusese mai drag ca orice altă şcoală în viaţa mea şi pe care-l păstram în suflet ca pe o comoară de nepreţuite amintiri.

Şi cum puteam oare să ajung în Cişmigiu, decât reluându-mi drumul de acum o jumătate de veac, când veneam de-acasă pe jos, din Sfinţii Voievozi, pe stradela Iulia Haşdeu, dând din Popa Tatu, şi-apoi coborând prin Cişmigiu, care merge paralel cu bulevardul Schitul Măgureanu.

O clipă măcar nu m-am simţit singur sau părăsit în acest drum de-odinioară! Ciudat, dar mâna stângă mă durea ca altădată, de greutatea servietei doldora de cărţi şi caiete în dreapta încă mergea Ionaş Moscu; în stânga, Mircea Balaban, iar pe partea cealaltă a străzii, Dorobanţu, care avea superstiţia că n-o să-l asculte la nimic, în ziua aceea, dacă merge pe dreapta!

Cişmigiul, toamna, e un parc din basmele cu zâne, împăraţi şi feţi-frumoşi, preschimbaţi în iscusiţi grădinari.

Dacă primăvara îţi tulbura privirile uimite de bogăţia de vis a nămeţilor de flori din pomi şi din ronduri, ce te ameţesc cu mireasma îmbătătoare a parfumului lor, neasemuit cu nimic pe lume, apoi toamna eşti înfiorat de o vrajă neînţeleasă. Nu mai sunt acum florile acelea ce-ţi iau ochii cu coloritul lor variat ci, de astă dată, frunzele copacilor uriaşi ce stau de strajă asemeni unor santinele răsădite de natură acolo pentru veşnicie multe verzi încă, altele roşii ca rubinul, galbene ca soarele, ruginii ca un vin vechi, palide ca luna ce străbate norii de fum.

Dar minunea cea mare este când vântul prinde să sufle uşor, mângâindu-le la început în glumă, de parcă auzi întâi un acord tremurat de viori ca, brusc, după aceea, să treacă mai grăbit printre ele şi să lase în aerul plin de uimire un vaier grav de violoncel, ce aduce cu un glas omenesc izbucnit din necunoscut, din tăriile de taină ale văzduhului, parcă!

Să mă odihnesc pe banca singuratecă de sub platanul acela cu pete cenuşii şi să ascult în linişte simfonia de seară ce a început discret? O… nici gând! Până nu ajung la liceu, nu! Mai întâi să-mi reîntâlnesc vechiul prieten, să-i dau bună seara… Apoi… Vom mai vedea!

Ce repede am sosit! Parcă acum cincizeci de ani ajungeam, în ciuda tinereţii mele, mai greu, la porţile lui larg deschise şi primitoare ca braţele unui prieten bătrân pe care, însă, oricât l-ai iubi de mult, nu-l apreciezi aşa cum s-ar fi cuvenit, decât după ce nu mai este lângă tine!

Iată-l… la fel de frumos, ca şi pe vremuri, deşi au trecut peste el atâtea decenii a adăpostit atâtea generaţii.

Brâul lui de cărămidă albastră este la fel de strălucitor ca-ntotdeauna. Simt că trebuie să stau undeva şi să-l privesc cât mai mult, într-un dialog mut cu el. Ce bine că e banca asta aici, aşezată în faţa unui măreţ trandafir bătrân, ce-si înalţă, totuşi, cu semeţie ultimii lui ambasadori sentimentali către această toamnă timpurie, plină de o căldură dulce, învăluitoare.

Dar ce se-ntâmplă oare?… Se lasă o ceaţă din senin? Aduce vântul pale de fum de la vreun foc de frunze uscate de pe undeva, din grădină? Sau mi s-au aburit ochelarii, fără să bag de seamă? Îmi scot batista să-i şterg…

— Vă salut, domnule profesor! Ce mai faceţi?

După glas l-am recunoscut imediat pe interlocutorul meu, dar îmi pun repede ochelarii, ca să verific. Da… E Paul Matache, fostul meu elev de la Schewitz Thičrrin. Bărbat în toată puterea cuvântului, cu tâmplele puţin încărunţite, ce-i dau figurii lui frumoase o aleasă distincţie.

— Bună-seara, Paule! Fă-mi plăcerea şi ia loc.

— Domnule profesor, spuse el, rămânând încă în picioare – pe vremuri, când eraţi dascălul nostru, ne-aţi învăţat, pe deasupra oricăror lucruri, să fim sinceri. Acum vă rog respectuos să fiţi sincer cu mine şi să-mi spuneţi dacă vă face într-adevăr plăcere să stau puţin cu dumneavoastră, sau mi-aţi spus-o din politeţe, ca să nu mă supăr?

Am oftat din adânc şi i-am răspuns:

— Sincer! Ajunsesem tocmai la capătul solilocviului [6] meu şi parcă simţeam nevoia să mai schimb o vorbă cu cineva… Prieten! Şezi, te rog! Nu ne-am mai văzut de când cu prima mea conferinţă de la radio!

— Exact! Mă bucur mult că v-am întâlnit! Şi, dacă vă văd aci, bănuiesc că v-a adus dorul de liceul dumneaovastră.

— Opt ani… de tinereţe, Paule dragă!

— Mai bine de mine, că mi-am terminat cursurile secundare colindând pe la vreo patru licee!

— De… Ştiu şi eu? Spuneai că m-a adus aci dorul de liceul la care am învăţat? Da. Aşa este! Dar să ştii că la fel de dor îmi este şi de acelea la care i-am învăţat eu pe alţii! Nostalgia de neînlăturat a catedrei, a elevilor, a şcolii, m-a urmărit şi mă urmăreşte cu cea mai mare înverşunare.

Să-ţi povestesc ceva ciudat. De multe ori, profesor fiind, mă visam elev. Şi ştii cum se începe povestirea viselor, de obicei se făcea că eram în clasa a VIII-a modernă la Liceul Lazăr (vezi, nu-mi schimbasem liceul nici în vis măcar), pe care, deşi profesor de câţiva ani, trebuia s-o repet, ca oricare alt elev. Aveam Franceză cu Aurel Dinu, unul din cei mai duioşi şi mai înţelegători dascăli ai noştri. Mă gândeam, nu fără justificată îngrijorare şi emoţie:

— Dar cum Dumnezeu se face asta? Eu ştiu că am absolvit clasa a VIII-a de mult, mi-am dat şi bacalaureatul şi licenţa, sunt acum profesor. De ce trebuie să mai urmez încă o dată clasa a VIII-a? Ce lege fără noimă… Anapoda, mai e asta? Dacă se întâmplă, Doamne fereşte, să mă trântească la vreo matenie… la Matematici de pildă, unde eu sunt slab, ce-am să mă fac? Mi se anulează toate celelalte examene? Ce aiureală!

Şi când mă chemă profesorul la lecţie, iar eu ma ridicam din bancă, mă trezeam brusc, scăldat în sudoare şi respiram uşurat:

— Ah… Ce bine că a fost vis!

Acum, când am părăsit învăţământul de atâta timp, visez de multe ori că mai sunt profesor încă şi trăiesc scene autentice din viaţa mea de dascăl… Mă văd în cancelarie, luând catalogul de un colţ şi legănându-l uşor în drumul meu spre clasă. Deşi ştiu bine că acolo unde mă duc e clasa a IV-a, mă opresc totuşi ca să mai citesc o dată pe tăbliţa fixată pe uşă Clasa a IV-a B.

Când sună clopoţelul de ieşire, mă trezesc tot brusc (e soneria ceasornicului meu deşteptător), dar de astă-dată cu o copleşitoare nostalgie, cu o mâhnire pe care n-am cum să ţi-o descriu şi spun oftând cu regret:

— Ah, ce păcat că a fost vis… Şi s-a terminat atât de curând! Să mai fi durat măcar până făceam lecţia!

— V-a pasionat atât de mult învăţământul?! Se mira Paul Matache.

— Da! Pentru mine, cea mai frumoasă profesie din lume este aceea de dascăl. Şi dacă ar fi să-mi reiau viaţa de la început, tot profesor m-aş face!

— E, într-adevăr, impresionant!

— Este şi mai impresionant, dragul meu, că mi-am văzut foştii elevi ajunşi adevărate personalităţi ale vieţii noastre de astăzi: medici, ingineri, arhitecţi, avocaţi, ofiţeri superiori, compozitori, scriitori, dirijori de operă, cântăreţi, actori, regizori, profesori care, întâlnindu-mă, numai că nu m-au îmbrăţişat pe stradă. Şi-au amintit cu drag şi duioşie de orele noastre de literatură!… Asta face mai mult ca orice Dar te-am reţinut destul şi poate că te grăbeşti. Te rog să mă scuzi…

Paul Matache mă-ntrerupse, însă, zâmbind:

— Nu uitaţi că şi eu fac parte dintre foştii dumneavoastră elevi care se gândesc cu acelaşi drag ca şi ceilalţi la orele de literatură… Şi chiar la o mică serbare… de pe timpuri…

În aceeaşi clipă, un orologiu apropiat bătu orele opt. Paul Matache îşi privi ceasul de la mână mirat şi spuse ca trezit dintr-un vis:

— Dar când, oare, s-a scurs atât de repede o oră întreagă… Şaizeci de minute?

— Eu mă întreb cu tristeţe, îi răspunsei cu un oftat discret, când s-au scurs cei şaizeci de ani de viaţă ai mei?!

Paul Matache se ridică de pe bancă şi se înclină la fel de respectuos ca pe vremuri. Îi întinsei mâna şi el mi-o strânse cu putere. Un surâs cald, de simpatie şi compasiune discretă, flutura pe chipul fostului meu elev:

— Noapte bună, domnule profesor!

Ianuarie 1971

SFÂRŞIT

[1] „Totul e bine când sfârşeşte bine!”

[2] „Dacă nu e adevărat, totuşi se potriveşte bine!”

[3] „Blestemat să fie cine s-a gândit la rău” (în limba franceză).

[4] „Râzând îndreptăm moravurile”

[5] Aşa obişnuiau să comande gradaţii: „pe loc. r-p”, ca să prescurteze cele trei silabe de la re-pa-us!

[6] Convorbirea unui om cu el însuşi