Capitolul IX.Cursuri de seară

Cea mai grea formă de învăţământ, atât pentru elevi, cât şi pentru profesori, sunt cursurile de seară.

Am constatat aceasta cu prisosinţă între anii 1939 şi 1944, cât am predat Limba română, la Liceul seral Sfântul Sava, zi de zi, cu excepţia sâmbetei, când eram liber.

La aceste cursuri serale, care mai propriu şi mai potrivit ar fi trebuit să poarte denumirea de nocturne, pentru că se ţineau între orele 7 şi 10 noaptea, veneau obosiţi de munca din cursul zilei, atât profesorii, cât şi elevii. Pe mulţi dascăli de zi, cu mari greutăţi familiale, îi sileau lipsurile să predea şi la liceul seral, ca să-si mai completeze bugetul. Şi mulţi, foarte mulţi funcţionari care nu-si putuseră termina la timp studiile începute, căci nu avuseseră mijloacele necesare de întreţinere taxe, cărţi şi altele, căutau să-si ia o diplomă acum, la maturitate şi unii la bătrâneţe chiar. Aceşti elevi, întârziaţi ca studii, meritau toată stima, simpatia şi grija din partea profesorilor şi le aveau cu prisosinţă.

Deşi obosiţi şi ei, ca şi elevii lor, cum am mai spus, cei mai mulţi dintre profesorii serali căutau ca, în scurtul timp al unei ore de învăţământ, care, de fapt, se reducea la 40 de minute, să le dea cât mai multe cu putinţă.

Era o lipsă de omogenitate ca vârsta şi concepţie de viaţă la elevii de noapte ai noştri, cum pot spune că nu mi-a mai fost dat să văd în altă parte.

Cei mai mulţi dintre ei erau copilandri sau tineri, cărora le purtau încă de grijă părinţii lor. Dar aproape un sfert erau oameni mai în vârstă, uneori, decât profesorii lor, iar mulţi aveau copii de vârsta colegilor lor de bancă.

Totuşi, în clasă, în faţa profesorilor, toate deosebirile acestea dispăreau ca prin farmec şi toţi rămâneau numai elevi.

Puştii nu ezitau să-i poreclească pe colegii lor, care-ar fi putut să le fie părinţi, să-i tachineze şi să facă cu ei glume, de multe ori deplasate.

Ţin minte că, printre alţi elevi maturi, era în clasa a V-a şi un celebru fotbalist internaţional, al cărui nume nu-l dau, dar pe care băieţii îl porecliseră Pastramă. Într-adevăr că i se potrivea de minune, căci era slab şi deşirat. Dar pe terenul de fotbal era as între aşi. Ei bine, Pastramă al nostru nu numai că nu se supăra pe ei, dar părea că se amuză; asta cu atât mai mult cu cât ştia că puştii sunt cei mai mari admiratori ai lui şi la meciuri îi făceau cea mai grozavă galerie.

Unul dintre elevii mei se găsea aproape în pragul bătrâneţii. L-am întrebat între patru ochi, cu toată simpatia:

— Câţi ani mai aveţi până la pensie, domnule Popescu?

— Numai patru ani, dar dacă am bacalaureatul, am să mă simt şi eu mai altfel, mai nu ştiu cum în faţa colegilor de birou şi chiar a copiilor mei.

Dar culmea cu elevii serali a fost alta. M-am trezit la câteva clase din cursul superior cu vreo doi-trei elevi care-mi fuseseră colegi de curs primar sau de liceu.

Îmi aduc aminte de unul Ion Murgescu, coleg din cursal primar. L-am rugat să mă aştepte în faţa cancelariei, după cursuri, ca să plecăm împreună.

Stătea în faţa scării pe care ştia că voi coborî. I-am strâns mâna cu multă căldură şi duioşie şi l-am întrebat:

— Ascultă, Murgescule, n-am fost noi colegi la şcoala primară nr. 29 Ghencea din 13 Septembrie?

— Ba da, domnule profesor! De-aţi şti cât de mult m-am bucurat când am văzut că sunteţi profesorul meu! M-am şi ruşinat puţin, nu e vorbă, dar tot mai mare a fost bucuria că v-am văzut după atâţia ani!

L-am strâns de braţ, încruntându-mă:

— Dar de ce-mi vorbeşti la plural? De ce-mi spui dumneavoastră? Fă-mi plăcerea şi zi-mi pe nume, aşa cum îmi spuneai în primare! Parcă m-aş simţi mai întinerit!

El se-nroşi şi-mi răspunse cu sfială:

— Nu pot, don’profesor!

— Dar te rog… Aşa e normal, o dată ce am fost colegi… Cel puţin când suntem numai noi singuri!

— Nu pot, pentru nimic în lume! Pentru mine dumneavoastră sunteţi don’profesor Băjenaru, care mă învaţă carte, iar eu sunt elevul dumneavoastră şi gata!

Asta nu numai cu el, dar şi cu ceilalţi elevi, care-mi fuseseră pe timpuri colegi de liceu şi nu-si terminaseră cursurile, lucrurile s-au petrecut cam la fel.

Mi se părea o mare ciudăţenie să-i văd cum se intimidează în faţa mea, când îi scoteam la lecţie şi le puneam câte o întrebare uşoara în realitate, dar care lor li se părea nespus de grea!

Pentru ei, eu eram profesorul acum, aceasta le impunea o altă atitudine. Unii dintre elevii mei, după terminarea cursurilor, mă aşteptau în stradă şi mă conduceau până acasă, deşi erau destul de obosiţi şi era o oră destul de înaintată, peste 10 noaptea. Însă plăcerea de a mai sta împreună de vorbă pe drum, când mergeam pe jos, întrecea oboseala.

Dar, în viaţa mea de profesor, mi s-a întâmplat şi ceva mai ciudat, care m-a contrariat mult, întrucât nu m-aşteptam la acest revers al medaliei. Este drept că numai din partea câtorva dintre foştii mei elevi de zi, cărora eu nu izbutisem să le descopăr până atunci anumite apucături…

Unul, când m-a întâlnit, după ce-si terminase liceul, m-a întâmpinat jovial, întinzându-mi mâna protector, parcă:

— Ce mai faci, profesore?

În sfârşit, asta mai mergea… Era o intirnitate oarecum acceptabilă. Altul, însă, obraznic sadea, m-a tutuit de-a dreptul:

— Mă… Tu ai scos cartea aia cu „Cişmigiul”? Mi-a plăcut, să ştii!

Am rămas stupefiat şi i-am întors spatele, jenat eu, parcă, de nemaipomenita lui impertinenţă! Politeţea mea nu putea concepe o asemenea atitudine, cu atât mai mult cu cât eu, când îmi întâlneam foştii elevi care ajunseseră personalităţi ale vieţii noastre, stăteam în cumpănă dacă să le spun pe nume ca odinioară în şcoală, sau să le vorbesc cu dumneavoastră sau cel puţin cu dumneata!

La Liceul seral Sfântul Sava erau directori doi vechi profesori Matei Fotino de Franceză şi Traian Popp, de Matematici.

Consideram că cea mai mare fericire din viaţa unui profesor este să predea la şcoala la care a învăţat şi să ajungă coleg de cancelarie cu foştii lui profesori! Pot spune că m-am bucurat pe jumătate numai de una din aceste fericiri.

La liceul seral eram coleg cu fostul meu profesor de Maternatici de la Lazăr, cu Traian Popp. Deşi fusesem unul dintre cei mai slabi elevi la materia lui, îmi arăta totuşi o mare stimă şi-mi spunea cu zâmbetul lui frumos şi captivant: „La mine predai Româna, Băjenarule, nu Matematicile! Şi te ştiu din liceu ce poţi!”

Dar profesorii de la seral, deşi extrem de conştiincioşi, când se aflau în clasă, iată că, în cancelarie, îşi prelungeau recreaţia cu de la sine putere. Când era de serviciu directorul Traian Popp, intrau toţi la oră cu exactitate matematică; dar când era Matei Fotino, se mai întindeau la taifas… Fumau două ţigări, în loc de una şi se dezlipeau mai greu de scaune.

Fotino era un om de o mare delicateţe. Se purta cu toată lumea cu o politeţe pe care mulţi n-o prea meritau. Cum suna clopoţelul de intrare în clasă, Fotino se uita roată, semnificativ, la profesori, apoi îşi ridica privirea spre pendula din perete şi iarăşi de la pendulă la profesori, dar pentru nimic în lume n-ar fi spus:

— Domnilor profesori, vă rog să poftiţi Ia clasă!

Mie îmi era tare drag acest bătrân şi cumsecade dascăl, mai cu seamă că, într-o împrejurare grea pentru mine, mă ajutase cu multă bunăvoinţă să ies din impasul în care mă găseam. Şi m-a păstrat lângă el, până s-a prăpădit.

Ca să-l scot din încurcătură, de câte ori îl vedeam impacientat de întârzierea profesorilor, mă ridicam brusc de pe scaun, mă repezeam la catalog, îl fluturam în aer şi spuneam tare, uitându-mă numai la Fotino:

— Domnule director, vă anunţ că eu mă duc la clasă!

La care el îmi răspunndea cu promptitudine, zâmbind satisfăcut:

— Foarte bine faci, Bajenarule; colegii dumitale îţi vor urma exemplul imediat!

Toată viaţa mea am regretat că, fiind scutit de armată, n-am putut să fiu şi eu măcar o zi îmbrăcat militar. Îmi plăcea grozav uniforma ofiţerească şi aveam impresia că îţi imprimă un aspect impunător, că inspiră respect. Aşa că cea mai mare plăcere a mea era când mă saluta vreun militar, mai cu seamă dacă acesta purta un grad mare.

Odată m-a întâlnit pe Calea Griviţei un maior înalt şi drept ca un brad, un bărbat frumos şi cu o ţinută impecabilă. M-a salutat foarte respectuos:

— Să trăiţi, domnule profesor!

— Vă salut, domnule maior! I-am răspuns eu puţin nedumerit.

— Ia să vedem, râse el, mă mai cunoaşteţi? Am fost elevul dumnevoastră în cursul primar!

L-am privit ţintă şi, cuprinzându-l cu duioşie în braţe, aşa cum l-ar cuprinde un pitic pe un uriaş i-am strigat:

— Străjescu!

— Fenomenal… Eu sunt! Dar cum de m-aţi mai ţinut minte, după atâţia amar de ani?!

— De, măi Străjescule…, pesemne că mi-ai făcut tu oarecare impresie ca elev, dacă te-am păstrat în memorie până astăzi. Eşti un ostaş falnic. Mi se pare că şi tatăl tău e tot ofiţer!

— Extraordinar! Şi asta aţi reţinut?

Am mai schimbat câteva vorbe de circumstanţă şi apoi m-a întrebat trist:

— Dar pe Stoenescu Grigore îl mai ţineţi minte?

— Pe Gri-Gri, care era cel mai talentat la desen şi unul dintre cei mai buni din clasă? Cum l-aş fi putut uita?! Taică-său era capitan. Şi-apoi, brusc, cuprins de-o neagră presimţire: Nu cumva s-o fi prăpădit în război?

— Nu, oftă maiorul, dar şi-a pierdut din umăr mâna dreaptă… Mâna aceea cu care desena atât de frumos, mai cu seamă caii în goană pe care-i admiraţi dumneavoastră!

Cea mai mare plăcere mi-a prilejuit-o o întâmplare cu totul neaşteptată. Era la începutul anului şcolar 1942, la seral. Toamnă. Frig. Burniţă. Deschid uşa la culoar şi când dau să intru în cancelarie, nu ştiu ce să cred?

Şase zdrahoni de ostaşi, trei pe dreapta şi trei pe stânga, cu mantalele lungi până la călcâie şi cu săbii grele de artilerişti, strigă ca pe un câmp de exerciţii militare, în cor:

— Să trăiţi, don’profesor! Şi rămân smirnă în poziţie de drepţi!

I-am recunoscut imediat şi, ca să corespund momentului, le-am rostit tare:

— Bună seara, băieţi! Şi-apoi le-am comandat ca un veritabii militar: pe loc, r-p! 5

Apoi, după ce mi-au executat comanda, luând repaus şi râzând cu poftă, i-am întrebat bucuros:

— Ce e, măi, cu voi?

Erau foştii mei elevi, acum absolvenţi ai seralului, care-si făceau stagiul militar. la artilerie.

Mi-a răspuns cel mai bun dintre ei şi cel mai drag mie: Dumitrescu Comarnic, astăzi un bun avocat:

— Ne-a fost dor de dumneavoastră, don profesor! Ne-am interesat la telefon când aveţi ore şi am venit să vă vedem!

Le-am strâns mâna la toţi şi le-am spus încântat:

— Mi-aţi făcut o plăcere nebănuită de voi! (În gândul meu: „M-aţi făcut, fără s-o ştiţi, să mă simt ofiţer!”).

— Acum vă rugăm să ne faceţi şi dumneavoastră o mare plăcere!

— Spuneţi!

— Să ne permiteţ să asistăm la ora dumneavoastră. Deşi este foarte plăcut să vii la liceu şi să nu ai obligaţia de a sta la cursuri, parcă ne-a lovit pe toţi nostalgia şcoalei… Şi-am vrea să ne mai simţim o dată elevi!

— Păi n-o să fiţi destul la facultate?

— Ba da, dar aia e altceva! Ne permiteţi?

— Voia la dumneavoastră ca la Banul Ghica fraţii mei! Daţi-mi voie să mă dezbrac şi să-mi iau catalogul. Am oră la a VII-a. Şi, ca să fiu în notă pe de-a-ntregul: „prin flanc, câte doi… Înainte, marş!”