Capitolul I.

În care aflăm de unde are voievodul Dragoş din Maramureş un prea frumos inel de aur cu piatră de smaragd, ce oglindeşte parcă tot verdele pădurilor, şi mai cunoaştem şi o mică taină de dragoste.

Motto: „Dragoş, mândru ca un soare, A plecat la vânătoare! Ghioaga şi săgeata lui Fac pustiul codrului!”
(Cântec popular)

Ospăţul era în toi. Mesenii se aflau după sorbirea multor cupe de vin chihlimbarul, când limba se dezleagă, firea se înveseleşte şi voia bună pune stăpânire pretutindenea.

Măcar că vremea era către sfârşitul primăverii, nopţile maramureşene se lăsau cu răcoare, şi boierul Laţcu ţinuse să-şi sărbătorească a cincizecea zi de naştere în sala cea mare de stejar a uriaşei sale case, ce putea cuprinde peste o sută de oameni.

Bucuria boierului era că de astă dată masa lui fusese cinstită de către voievodul Dragoş al Maramureşului, care venise să ia parte la petrecere cu toată curtea lui de la Cuha.

Aci, la mare preţ, se afla carnea de căpriori, mistreţi, iepuri şi fazani.

Sala avea o intrare largă, cu uşi de tisă, înnegrite cu fum şi bătute în fier, şi două ieşiri în părţi. În fund, peretele era întreg. Acolo, boierul Laţcu îl poftise pe voievodul Dragoş să se aşeze, iar el pornise către celălalt capăt. Dar Dragoş îl chemase înapoi şi-i spusese, zâmbind, cu prietenie:

— Locul de cinste nu poate fi decât la unul din capetele mesei. Se cuvine, dar, a-l împărţi împreună! Rogu-te, deci, a sta în dreapta mea… Şi dă poruncă să se înceapă ospăţul!

Laţcu îşi plecă fruntea în semn de încuviinţare. Dragoş ridică de pe masă cupa ce-i fusese umplută cu vin şi grăi:

— Doresc să închin această cea dintâi cupă în sănătatea domniei tale, boier Laţcule, preaiubitul meu prieten şi drag mie ca un frate bun şi credincios. Să trăieşti sănătos încă pe atât… şi să te sărbătorim toţi cei de la această cinstită masă, când vei împlini veacul. De asemenea, îi urez multă sănătate şi ales noroc preafrumoasei domniei tale fiice Dana, precum şi un soţ vrednic de ea, şi îmi arăt aci dorinţa de a-mi fi cât mai curând cinstită fină de cununie!

Urale puternice se ridicară îa aer şi toţi mesenii îşi ciocniră cupele cu bucurie.

Dana, fiica boierului Laţcu, era vestită pentru frumuseţea, bunătatea şi hărnicia ei nu numai în ţinutul Maramureşului, ci în tot Ardealul şi în Ţara Ungurească.

Răspunse Laţcu, îmbujorat de plăcere:

— Am să-i spun, măria ta, şi are să fie aceasta cea mai mare bucurie a ei. Şi eu îţi aduc marea mea mulţămită pentru aleasa cinste ce o arăţi casei mele. Bine ştii atât măria ta, cât şi prietenii şi oaspeţii noştri, că alt bun pe lume eu nu am decât pe această copilă, care n-a avut parte de mamă, din clipa în care s-a născut chiar. Să-i dea Dumnezeu norocul ce i-l dorim cu toţi.

La aceste vorbe, unul dintre oaspeţii ce se afla la marginea mesei dinspre intrare tresări dureros şi dădu repede peste cap cupa ce abia îi fusese umplută, de parcă ar fi vroit să se ameţească mai repede, ca să-şi uite gândurile ce-l frământau. Era un bărbat tânăr, subţire, dar bine făcut la trup, cu părul castaniu şi ochii căprui. Purta straie verzi de vânător, încinse cu un cordon lat de piele neagră, bătut în nasturi de argint; şi avea în stânga un junghi cu mâner de corn de cerb şi teacă de piele scorţoasă.

— Ce e, Radule, cu tine, ce te-a neliniştit? îl auzi acesta pe tovarăşul său de masă din stânga.

Tânărul vânător se uită la el, zâmbi îndurerat şi nu-i răspunse. Apoi îşi îndreptă privirea spre capul mesei, unde voievodul Dragoş vorbea cu boierul Laţcu.

Semănau într-atât aceşti doi bărbaţi, de ai fi spus că sunt fraţi gemeni. Aceeaşi statură înaltă, aceeaşi privire semeaţă, plină de îndrăzneală, acelaşi păr negru, desfăcut în cărare la mijloc şi revărsat în plete pe umerii lor laţi.

O singură deosebire, la înfăţişare: Dragoş îşi rădea barba şi purta mustăţi lungi şi întoarse în sus, iar boierul Laţcu purta barbă mare, bogată. Şi o singură deosebire la firea acestor doi bărbaţi: Dragoş era de o mare bunătate, pe când boierul Laţcu era aspru, neîndurat.

Şi Radu Bradu îi iubea pe amândoi deopotrivă, cu toate că Laţcu, căpetenia sa de oaste, îl înfruntase cu răutate în multe împrejurări şi se purta cu el după cum îi veneau toanele.

— Pe Dragoş-Vodă – oftă Radu – îl iubesc din suflet ca pe domnul meu… pentru neasemuita lui vitejie şi bunătate; iar pe boierul Laţcu îl iubesc fără de voia mea… numai pentru că e tatăl Danei.

Boierul Laţcu se înveselise la această îmbelşugată masă, cum de mult nu mai fusese. Şi privind la mâna stângă a lui Dragoş-Vodă nu se mai sătura uitându-se la inelul ce-l purta acesta pe degetul mijlociu: un inel lat de aur, cu o gheară, în care era prins un smaragd mare cât un ou de vrabie.

Dragoş-Vodă îi prinse privirea şi îi făcu întrebare cu ochii, la care Laţcu îndrăzni a spune:

— Slăvite doamne, de când te cunosc, te ştiu cu acest frumos şi nepreţuit inel pe deget. De multe ori m-am gândit, dar n-am cutezat a te întreba care-i povestea lui, că astfel de lucruri la oamenii noştri n-am văzut şi nici chiar maiestatea sa Ludovic al Ungariei nu are asemenea sculă de preţ. S-ar părea că tot verdele codrilor noştri se oglindeşte-n această minunată piatră!

— O, prietene Laţcule, nici nu poate avea nimeni – răspunse Dragoş, întrucât acest odor de pe degetul meu a fost al unui mare împărat şi e vechi de peste un veac şi jumătate.

La auzul unor asemenea vorbe, o tăcere adâncă se aşternu în încăpere. Dragoş continuă:

— El a fost al lui Ioniţă Assan, ţarul românilor şi al bulgarilor, şi i-a fost dăruit de Papa Inochentie al treilea, împreună cu schiptrul şi coroana de împărat. Şi după împăratul Ioniţă l-au purtat toţi urmaşii săi, până a ajuns la bunica mea, fiica lui Căliman al doilea, cel din urmă împărat din neamul Asăneştilor.

Bunica i-a dăruit inelul singurului ei vlăstar, Bogdan, tatăl meu, care, la rândul său, mi l-a lăsat mie când am împlinit douăzeci şi unu de ani!

— Întru mulţi şi mulţi ani să trăieşti şi să-l porţi, măria ta! izbucniră mesenii, ridicându-se în picioare şi ciocnindu-şi cupele cu veselie.

Petrecerea se spărsese despre ziuă şi oaspeţii porniseră către casele lor veseli, zgomotoşi şi cam pe două cărări.

La casa boierului Laţcu rămăseseră numai oamenii săi de curte şi slujitorii. Cocoşii cântau pe întrecute, vestind revărsatul zorilor, şi o geană de lumină se arătă subţire, strecurându-se printre brazii înalţi şi negri-verzui ce străjuiau curtea. În pridvorul casei mai stăruiau încă două umbre, care parcă nu avuseseră vreme să isprăvească o vorbă începută.

— Niciodată nu l-am văzut pe boierul Laţcu atât de vesel ca în noaptea asta! spuse Costea lui Radu.

Tânărul vânător răspunse oftând din adânc:

— Am băgat şi eu de seamă! Să fie oare că voievodul Dragoş a luat parte la petrecerea lui?

— Şi asta, dar bănuiesc că bucuria cea mai mare a lui Laţcu e făgăduiala lui Dragoş că-i va cununa fata.

La auzul acestor vorbe, Radu tresări dureros şi tremur de nelinişte îl cuprinse.

— Dar ce-i cu tine? se mira Costea. Tremuri?

— Mă cam luă cu frig. Aşa-s dimineţile de mai, răcoroase!