Capitolul II.

Se povesteşte despre două mari vânători ale lui Dragoş-Vodă şi-ale însoţitorilor săi.

Vara trecuse în linişte, ca niciodată de mulţi şi mulţi ani, iar toamna acestui din urmă an, 1359, se vedea bogată în roade şi blândă. Salcâmii şi castanii înfloriseră a doua oară, semn – spuneau bătrânii – că va fi toamnă lungă şi dulce.

Voievodul Dragoş hotărâse în această zi de joi vânătoare în părţile de miazăzi ale Maramureşului. Sălbăticiunile pădurilor se înmulţiseră din cale-afară, şi oamenii nu mai aveau linişte din pricina lor. Mistreţii dădeau buzna prin sate, urşii se îndulciseră la stupi şi chiar la mioare; până şi iepurii prinseseră inimă vitează şi făceau prăpăd în grădinile cu varză.

Oamenii boierului Laţcu se pregăteau zoriţi de trei zile, şi acum erau gata de plecare către curtea de la Cuha a lui Dragoş-Vodă, unde era poruncită adunarea tuturor vânătorilor maramureşeni.

Caii zvâcneau scurt sub şeile bine strânse şi bocăneau cu copitele în pietrele ogrăzii, de săreau scântei. Nici şoimii nu mai aveau astâmpăr. Măcar că vânătoaroa se hotărâse pentru vietăţi mari cu blană, boierul Laţcu socotise că nu strică să fie oamenii pregătiţi şi pentru cele cu pene, mai cu seamă că la iepuri, la iezi şi chiar la vulpi şi la lupi, şoimii se dovediseră la fel de dibaci vânători.

Aşa că-i spusese din timp lui Radu să se îngrijească de şoimii lui:

— Baga de seamă, flăcăule, că, până astăzi, măria sa Dragoş nu ţi-a văzut îndemânarea la vânătoarea cu şoimi. Ştie de la mine că ai fi cel mai priceput vânător şi şoimar… Şi că păsări vânătoare cum sunt cele învăţate de tine nu se află în tot ţinutul Maramureşului, dar ce zic eu? În tot Ardealul! Cată a nu mă da de ruşine!

Radu zâmbi cu plăcere, dădu uşor din cap şi răspunse:

— Mărite stăpâne, din partea aceasta nici o grijă. Şoimii noştri sunt aprigi şi abia aşteaptă să-i pornesc. Măria sa Dragoş va fi mulţămit şi cred că va dori să aibă unul din aceşti şoimi… Bănuiesc că pe Porumbacu chiar!

— De-l va pohti, îl va avea! hotărî Laţcu. Vei griji tu de altul, la fel de bun, în locu-i!

Vorbirea aceasta între cei doi vânători o auzise fără să vrea Dana, fiica boierului Laţcu. Larma făcută de pregătirile plecării n-o mai lăsase să doarmă de la miezul nopţii. Deschisese larg fereastra şi acum sorbea cu nesaţ miresmele venite din depărtare ale florilor de salcâm şi castan. Cuvintele de laudă rostite de către tată-său lui Radu îi îmbujoraseră obrajii de plăcere şi un surâs de o clipă flutură pe buzele ei roşii ca de cireşe.

Simţind că sunt priviţi, Laţcu şi Radu ridicară amândoi deodată capetele spre fereastra de sus.

Faţa boierului se înseninase ca de o mare bucurie; întotdeauna când îşi privea fata părea alt om, era preschimbat cu desăvârşire.

— Bună dimineaţa, fata tatii! Cum ai dormit?

— Sărut mâna, tăicuţă! Aproape bine! Nu m-au prea lăsat vânătorii domniei tale!

Radu se înclină şi rămase cu capul plecat câteva clipe. Laţcu îşi urmă vorba:

— Dar peste câteva zile, când vei avea de gătit fripturi de vânat ales, căpriori, mistreţi, sau iepuri, ai să te bucuri, nu?

— Mai bucuroasă aş fi, taică, să nu te ştiu în primejdiile ascunse ale vânătoarei. De câte ori aţi plecat la asemenea trebi, v-aţi întors mai puţini cu unul sau doi oameni. Şi chiar dacă v-aţi întors vreodată toţi, unul-doi tot erau vătămaţi pentru toată viaţa lor!

— Nu te teme, că nu mă mai avânt eu ca acum douăzeci de ani. Şi-apoi… la primejdie îl am pe Radu lângă mine!

— Luaţi şi şoimii?

— Îi luăm pentru orice nevoie!

— Şi-ntr-devăr face şoimul tot ce i se porunceşte?

— Precum ai grăit, fata tatii!

— Aşa… l-aţi putea trimite la mine pe acela de pe mâna jupânului Radu?

Boierul Laţcu râse înveselit şi-i grăi, cu mândrie nestăpânită, tânărului vânător, care încremenise, neştiind ce să facă:

— Radule, arată-i jupâniţei Dana de ce sunt în stare şoimii noştri! Radu se înclină cu adânc respect şi, înainte de a-i vorbi şoimului, privi în jurui, ochi o tufănică într-un strat de flori de lângă el, o rupse grăbit şi-i grăi prietenului său înaripat, mângâindu-l pe cap:

— Porumbacule, puiul meu, ia tufănica… şi du-o domniţei Dana!

Pasărea, când văzu floarea, înţelese, o prinse în cioc şi aşteptă cuminte: Radu îi desfăcu lănţugul, întinse mâna către fereastră şi strigă:

— Acolo!

Şi lăsând şoimul în voia lui, urmărit cu nesaţ de către boierul Laţcu, tânărul îşi pironi privirile asupra fetei care-şi ridicase capul în aşteptare. O sorbea din ochi pe această făptură de o rară gingăşie şi frumuseţe. Părul ei negru, cu cărare la mijloc, era împletit în două cozi groase, ce le purta pe spate. Ochii-i umezi, ca de căprioară tânără, străluceau întocmai unor cărbuni abia aprinşi; obrajii erau crini şi răsură laolaltă. Subţire, dar bine împlinită, i se părea tânărului, cuprins de friguri, o zână desprinsa din poveştile bătrâne.

Din visarea de o clipă îl trezi şoimul care se ridicase uşor, se roti acum de două ori şi porni săgeată către fereastră, aşezându-se întâi pe pervaz, apoi mai îndrăzneţ chiar pe mâna fetei, înlemnită de uimire.

Fata îi luă floarea cu stânga, cu dreapta îl mângâie pe şoim de câteva ori, spunându-i apoi, cu gingăşie, în şoaptă:

— Acum întoarce-te la… Radu!

Şoimul zbură lin înapoi şi se aşeză cuminte pe braţul stăpânului său. Acesta îl mângâie de asemenea şi-l sărută lung, drept mulţămită pentru isprava făcută; asta de ochii boierului Laţcu, căci sărutul lui era cu gândul la mâna subţire şi albă care se plimbase asupra isteţei păsări.

Tot timpul cât dură această scurtă şi neaşteptată întâmplare, inima lui Radu bătu mai puternic ca niciodată de când se ştia pe lume. Nici în cele mai aprige lupte n-o simţise zvâcnindu-i astfel. Numai cei doi tineri pricepuseră că, în aceste două zboruri ale şoimului, se mai petrecuse şi altceva; boierul Laţcu, însă, era atât de bucuros că-şi uimise fata. încât nu băgase de seamă nimic.

— Ha, ha! râse el înveselit, ai văzut, fata tatii? Ei, cam tot aşa se petrece şi la vânătoare, numai că acolo şoimii noştri prind păsări, nu flori. Aşa! Şi acum, Radule, scoate cornul şi cheamă-i pe toţi, ca să pornim spre curtea măriei sale Dragoş-Vodă. Aş voi ca eu să ajung cel dintâi, ca-ntotdeauna.

Când vânătorii se adunară gata de plecare, Dana pieri din cadrul ferestrei. Un răpăit mărunt de picioruşe repezi se auzi pe scările de lemn ce duceau de la cat înspre încăperile de jos; fata se ivi în cerdac, de unde coborî grabnic în curte şi alergă spre tatăl său, cuibărindu-i-se la piept.

Bătrânul o strânse cu dragoste, o sărută pe frunte şi o mângâie pe păr. Apoi, punând mâna stângă pe şa şi piciorul în scară, se aburcă pe spatele calului, care şi porni de îndată.

— Să ne vedem sănătoşi, fata tatei!

— Sărutăm dreapta, tăicuţă! Să veniţi sănătoşi… cu toţii!

Ceata vânătorilor porni, avându-l în cap pe boierul Laţcu, care-şi înfipsese pintenii în burta calului, grăbindu-l şi mai tare. În coada convoiului rămăsese Radu, căruia i se păruse că şaua e prea largă şi întârziase câteva clipe, s-o mai strângă puţin în chingi.

Apoi, fără să se ajute de mâini, sări şi el în şa şi, pornind, se răsuci cu totul către cerdac, ridicând dreapta, spre a-i răspunde domniţei Dana, care-şi flutura, în semn de bun rămas, mânuţa-i albă, ce părea o porumbiţă cuprinsă de nelinişte.

Dar nici n-apucase Dragoş-Vodă să iasă bine în pridvorul măreţului său palat de la Cuha, spre a-l primi pe boierul Laţcu, că liniştea ce stăpânea văzduhul în acel ceas al dimineţii de toamnă fu turburată din depărtare de nişte strigăte pline de groază, ce se apropiau din ce în ce:

— Tătarii!… Vin tătarii!

Şi, până să se dumerească cei de faţă ce se întâmplase, trei români maramureşeni, cu straiele rupte şi afumate şi cu pletele în vânt, se năpustiră pe poarta larg deschisă.

— Dar ce-i, oameni buni? îi întrebă Dragoş-Vodă, liniştiţi-vă şi grăiţi!

— Măria ta, despre Siret au dat navală asupra noastră hoardele duşmane, ne-au spart casele, ne-au răsipit avutul,…ne-au dat foc şi ne-au răpit femeile şi copiii. E prăpăd, măria ta, şi te rugăm de ajutorare, că noi singuri nu putem face faţă urgiei.

Voievodul coborî grăbit în mijlocul vânătorilor, care, îndârjâţi, îi aşteptau cuvântul.

— Ziceţi că despre Siret au năvălit? Nu este pentru întâia oară când fac ei asemenea jafuri! Dar cată să fie aci, la noi, pentru cea din urmă oară. Maiestatea sa Ludovic Angevinul al Ungariei şi măria sa Nicolae-Alexandru-Vodă Basarab de la Ţara Românească au avut mult de furcă cu ei, până să-i pună cu botul pe labe. Să pornim dară… să-i aflăm, să-i spargem şi să-i împrăştiem precum vântul pulberea; şi să-i facem să nu mai calce ţinuturile noastre în vecii vecilor. Iată, oameni buni, precum vedeţi, noi ne pregătiserăm de vânătoare! Vom lăsa, însă, fiarele pădurii în linişte şi ne vom îndrepta vânătoarea către fiarele cele cu două picioare care nu vădesc pic de omenie. Şi fi-va aceasta o vânătoare mai mare, mai grozavă şi cu mult mai de folos decât cea plănuită dintru început. Să se dea cai şi arme acestor oameni! Purcedeţi înapoi de unde aţi venit, ridicaţi-i pe toţi cei ce se pot bate şi aşteptaţi-ne… că va să mai strângem şi noi oaste… să-i răzbim şi să-i alungăm pe vrăjmaşi pentru totdeauna.

Dar goana după duşmani ţinu mai mult decât se aşteptaseră oştenii maramureşeni. Căci ţipenie de cotropitor nu se ivise în calea lor. Urme de-ale jefuitorilor da, din belşug: case arse, gospodării risipite, foc şi pradă pretutindeni. Altminteri, se aflau numai oamenii locurilor, jeluindu-se şi arătându-le cu mâinile înnegrite de funinginea pârjolului încotro fugiseră prădătorii.

Oastea lui Dragoş străbătuse pasul de hotar al Maramureşului şi, trecând prin vad Bistriţa, aproape de izvoare, pătrunsese în ţara vecină şi ea călcată de aceiaşi vrăjmaşi.

Din goana mare, în care venise până aci, Dragoş îşi struni calul şi începu să-l poarte la pas. Vederea acestor locuri noi îl fermecase cu totul. Privea plin de încântare în faţă şi în juru-i şi nu se mai sătura. Munţii se înălţau semeţi; pe crestele lor, brazii falnici atingeau cu vârful tremurător norii alburii ce pluteau pe cerul albastru aidoma unor trâmbe uşoare de fum pe întinsul unei ape. La stânga, se auzea clipocind un izvor limpede, ce parcă te îmbia să descaleci şi să-ţi astâmperi setea în unda lui cum e cleştarul. Printre copacii pădurii erau risipiţi mesteceni, care spărgeau întunericul cu argintul coajei lor binecuvântate, asemeni unor uriaşe lumânări de ceară albă. Iar păsările se aşezau pe câte o ramură, se legănau de câteva ori, şi apoi începeau să-şi reverse în cântece tremurate focul bucuriei lor de viaţă.

— Minunate locuri, spuse Dragoş cu încântare în glas. Păcat că n-avem răgaz să ne oprim aci mai mult şi să ne îndestulăm de vederea lor. Dar la întoarcere…

— Parcă soarele arde mai puternic şi aerul e ceva mai dulce ca pe la noi prin Maramureş! adause boierul Laţcu.

— Toate-ţi desfată ochiul şi te simţi mai bine… îţi dă voioşie şi putere! grăi şi Sas, fiul voievodului.

— Îmi făgăduiesc să mai trec pe aici! hotărî Dragoş. Sunt încredinţat că le voi duce dorul! Şi apoi, în aceste locuri de basm, nu se poate să nu mişune şi vânat din belşug.

Şi cum localnicii abia puteau să le încropească o biată mămăligă de mei, maramureşenii, până să-şi arunce ghioagele şi să-şi destindă arcurile asupra vrăjmaşilor, fuseră nevoiţi să ţintească în vieţuitoarele pădurilor din Carpaţi, ca să-şi potolească foamea ce începuse a le da ghes.

Era a treia zi de când rătăceau pe urmele duşmanilor, fără să dea ochii decât cu oamenii locurilor.

În inima codrului, pe malurile Bistriţei, făcură nou popas. Crengile mai subţiri de la poalele unor paltini falnici se prefăcură îndată în jeratic; iar suliţele, în frigărui pentru căpriori, mistreţi şi cocoşi de munte.

Foamea se îmbină cu voia bună şi fu repede potolită.

Aşteptară numai să treacă soarele de nămiezi şi porniră din nou. Dinaintea lor se întindea un podiş verde şi neted ca-n palmă, la a cărui margine se vedeau copacii altei păduri, ridicaţi de un stat de om. Caii, care până acum merseseră liniştiţi, începură deodată să sforăie cu teamă şi să bată copita pe loc, parcă nemaivoind să înainteze.

Dragoş-Vodă porunci oprire şi le grăi fiului său Sas, boierului Laţcu şi lui Radu, care-i erau în preajmă:

— Semne bune, prieteni, caii au simţit ceva!

Boierul Laţcu răspunse:

— Or fi simţit cumva lupul?

— Hm! zâmbi Dragoş. Mi-i că-s lupi din cei îmbrăcaţi în cojoace de oaie şi fug numai în două picioare… sau în şase!

— Călări, adică? voi să arate că a înţeles Laţcu.

— Mai aşa! grăi Dragoş. Apoi strigă: Radule!

— Poruncă, măria ta! dădu răspuns Radu, venind degrabă lângă voievod. Acesta zâmbi şi zise:

— Boierul Laţcu dorise să-ţi arăţi iscusinţa la vânătoarea cu şoimi, dar aceasta nu s-a putut. Rămâne cu alt prilej. Dar domnia sa mi te-a mai lăudat că ştii a te bate cu două pale deodată.

— A spus adevărul, mărite doamne!

— De-i aşa, unde-ţi e a doua pală?

— La şoldul din dreapta, măria ta. Le trag cruciş pe amândouă odată: pala dreaptă, cu stânga şi pe cea stângă, cu dreapta!

— Aha! prinse a surâde Dragoş. Cred că a sosit vremea să ne arăţi şi nouă acest minunat şi nepreţuit meşteşug al tău!

— Sunt gata, măria ta! Acest lucru de iscusinţă l-am deprins din fragedă tinereţe de la un viteaz oştean din Ţara Românească, ce m-a învăţat a mânui spada. Că de ni se întâmplă cumva să pierdem în luptă un braţ, să ne putem bate la fel de bine cu celălalt.

— Bună treabă! râse de astă dată Dragoş din plin. Şi acum, că s-au potolit şi caii, iată ce avem de făcut! Se vede bine că în faţa copacilor ce ni se arată în zare e forfotă de oaste. Fără îndoială că aceia sunt vrăjmaşii cotropitori care aşteaptă să ne prindă la strâmtoare şi să ne căsăpească. Nu ştiu câţi sunt, dar prea mulţi nu pot fi, cunosc aceasta din alte ciocniri cu ei! Ştiu de ce sunteţi în stare. Dinspre partea vitejiei voastre n-am nici o grijă. dar, ca izbânda să fie şi mai repede de partea noastră, aş vrea să vă dau un sfat!

Şi voievodul le spuse celor din jurul său ce avea de spus, cerându-le acestora ca, la rândul lor, să le aducă la cunoştinţă şi celorlalţi oşteni.

Apoi Dragoş ridică dreapta şi strigă cu-mbărbătare:

— După mine şi nu vă lăsaţi!

Călăreţii strânseră caii în pinteni şi porniră în galop spre pădurea ce se vedea la capătul câmpiei. Covorul de iarbă verde scădea văzând cu ochii. Oamenii puteau zări acum limpede stejarii falnici şi chiar frunzele răsucite de toamnă, cu ghindele uscate sau dezghiocate.

Dar când se aflară numai la câteva prăjini de pădure, ca la un semn tainic, ca şi cum s-ar fi înspăimântat brusc de acei care-i aşteptau în faţa copacilor sau ascunşi printre ei, călăraşii români strânseră amarnic frâiele, smucind zăbalele şi deodată făcură calea-ntoarsă.

Şi îndată auziră în spatele lor o poruncă în grai străin, strigată cu mare străşnicie:

— După ei, după ei, şi unul să nu scape!

Îndată pământul începu să duduie sub copitele vrăjmaşe. Goana începu cu o furie nemaipomenită. Oştenii lui Dragoş fugeau de mama focului, iar duşmanii după ei, gata-gata să-i ajungă. Dar iată că – la jumătatea câmpiei dintre păduri – călăraşii fugari se rupseră în două cete: cea dintâi cu Dragoş şi fiul său Sas, iar cealaltă avându-i în frunte pe boierul Laţcu şi Radu.

Călăreţii se depărtau iute unii de alţii, însă toţi cu ochii ţintă înapoi. Duşmanii, în goana lor nebună, cu gândul să-i lovească din plin, înaintară ca din praştie în gol; abia putură să oprească, neştiind încotro s-o apuce; dar, până să se dumerească ce s-a petrecut, se văzură cu groază înconjuraţi de cele două cete, care se năpustiră asupra lor cu spadele scoase.

Bătălia fu groaznică. Ridicându-şi calul în două picioare, Dragoş fulgera în dreapta şi-n stânga, făcând prăpăd, şi nici o lovitură nu-şi greşea ţinta.

Voievodul Sas şi boierul Laţcu de asemenea îşi făceau cărări printre vrăjmaşi, secerându-i cu sete.

Când, deodată, Dragoş rămase cu spada ridicată, încetând să mai lovească, pentru o clipă numai; şi izbucni într-un hohot de râs, care răsună ca un clopot în aerul limpede al zilei de toamnă.

Îl văzuse pe Radu la lucru şi nu se mai putuse stăpâni. Într-adevăr, că şi aveai de ce râde; boierul Laţcu nu-l lăudase pe Radu degeaba. Era ceva de-a dreptul uimitor să-l vezi pe tânărul oştean ţinându-şi calul strâns între genunchi şi ridicând şi lăsând cu o iuţeală de fulger amândouă spadele deodată pe grumajii acelora ce i se iveau în cale şi care nu se mai ridicau de jos în vecii vecilor.

Dar iată că un tânăr tătar, ce părea a fi o căpetenie, se năpusti cu o furie nemaipomenită asupra boierului Laţcu, Acesta, voind să se ferească, se răsuci atât de tare în şa, încât veni peste cap.

Atunci, armăsarul său Trăsnet, vestit pentru fumuseţea şi puterea lui, se ridică în două picioare, nechezând zăpăcit. Duşmanul îi prinse repede frâul şi porni în goană cu el.

Pe dată, zece oşteni, în cap cu Radu, făcură roată în jurul lui Laţcu, care se ridică gemând şi înjurând furios.

— Ia calul meu, stăpâne, şi trage-te în poieniţa asta la adăpost! îi strigă Radu. Eu mă descurc mai uşor.

Îndată după sfârşitul luptei, Dragoş veni să-l cerceteze pe sfetnicul şi prietenul său. Laţcu era cu ochii în lacrimi şi se căina ca o babă.

— Dar ce-i, boier Laţcule? Plângi, oare, sau am vedenii?! Nu te-am văzut în starea aceasta niciodată!

— Măria ta, oftă Laţcu din adâncul sufletului, mie mi se trage moartea de la calul ăsta. Aşa cal nu se găseşte în tot Ardealul. Frumos şi puternic, negru corb, cu stea albă în frunte şi pintenog la picioarele din faţă. Crescut de mine de mic şi învăţat de Radu… Of, of, of, mai bine mă prindeau pe mine duşmanii decât pe el! Ce mă fac acuma fără Trăsnet al meu?

Puţini vrăjmaşi scăpară cu fuga.

Când liniştea se aşternu peste câmpia însângerată, ca din pământ se iviră oamenii locurilor şi se aruncară la picioarele acelora ce-i scăpaseră de neînduplecaţii cotropitori.

Cel ce se arăta a fi starostele lor grăi cu lacrimi de bucurie către Dragoş, pe care-l simţise căpetenia oastei:

— Luminate stăpâne, după datină s-ar fi cuvenit a ne înfăţişa mariei tale cu pâine şi sare. Sare se mai găseşte, dar pâinea de-amar de vreme am înlocuit-o cu mămăligă de mei. Iartă-ne dar, şi primeşte numai prinosul recunoştinţei noastre. Să trăieşti, mărite doamne, întru mulţi şi mulţi ani şi oştenii măriei tale, de asemenea.

Dragoş, care se odihnea rezemat de un paltin înalt şi rămuros, îi grăi, zâmbind:

— Oameni buni, lupta ce-am dat-o a fost aprigă şi sângeroasă. Nu mi-i ruşine a spune că suntem istoviţi. După cum vedeţi, au pierit mulţi vrăjmaşi, dar au căzut şi dintre ai noştri. Rugămintea mea este acum aceasta: adunaţi-vă toţi câţi sunteţi şi-ngropaţi-i pe cei morţi… Tătarii, într-o gorgană, cât îi va cuprinde, iar românii, în gropi… Şi nu uitaţi, spre a-i deosebi, să bateţi câte o cruce făcută din crengi de copac la căpătâiul fiecăruia, şi apoi om mai sta de vorbă!

În spatele pădurii, unde se adăpostiseră duşmanii înainte de luptă, se afla un sat mare, după care venea un orăşel ridicat pe un loc întins, ce parcă nu se mai sfârşea.

— Cum se numeşte această frumoasă aşezare? întrebă Dragoş pe oamenii care-l întâmpinaseră.

— După felul locului i s-a zis Câmpulung, măria ta, că precum se vede, e într-adevăr a întindere lungă, ce nu mai pare a se sfârşi. Aci locuia boierul Bale, cneazul acestui ţinut.

— Locuia ziseşi? Şi acum de ce nu mai locuieşte? A fugit cumva de teama cotropitorilor?

— Ba nu, doamne, că nu se află român care să fugă din faţa primejdiei, dar a fost răpit acum cinci zile şi dus de tătari… spre răscumpărare, după obiceiul lor păcătos!

— Şi ceilalţi juzi şi cnezi ai voştri?

— Vor fi luptând şi ei în alte părţi de ţară cu pustiitorii. Că tătarii, preamărite doamne, năvălesc odată în mai multe părţi şi cete… şi fac prăpăd în mai multe locuri în acelaşi timp!

— Iată ce înseamnă a sta răsipiţi unii de alţii… De-aţi fi toţi laolaltă să-i înfruntaţi, altfel s-ar petrece lucrurile. Dar aşa, vrăjmaşul vă ia pe fiecare în parte şi vă căsăpeşte şi vă pradă cum îi e voia!

Starostele dădu din cap în semn de neputinţă. Oamenii din jurul său îl îmboldeau a mai grăi ceva:

— Hai, moş Nicoară, spune, spune-i măriei sale păsul nostru cel mare!

Bătrânul privi în ochii lui Dragoş-Vodă, necutezând a vorbi, deşi părea frământat de o mare grijă.

— Ei, moş Nicoară, c-aşa parcă auzii că te cheamă, ce te-ndeamnă soţii dumitule a-mi mai spune?

— Mărite stăpâne. O groaznică nenorocire s-a abătut de mai bine de-un an asupra acestui ţinut mănos şi plin de frumuseţe al nostru!

— Aşa-i, aşa-i! întăriră oamenii cuvântul bătrânului.

— Te-ascult, grăieşte dar!

— Doamne, nu mai putem trăi liniştiţi din pricina unui zimbru înfiorător, care ne calcă semănăturile, ne zdrobeşte orătăniile şi pe noi chiar, ne ia în coarne caii, şi vitele, şi oile ce ies la păşune şi trăim cu frica în sân de răul lui.

— Aşa, şi? îl întrebă Dragoş.

— Şi oamenii noştri te roagă în genunchi, slăvite doamne, ca, aşa după cum ne-ai scăpat de urgia tătărească, să ne izbăveşti şi de urgia acestei fioroase fiare, care ne face traiul amar şi de nesuferit.

— Dară juzii şi cnezii voştri nu-s vânători? Ei nu ştiu şi nu suferă din pricina acestui zimbru?

— Ba s-au strâns mai mulţi laolaltă ca să-l vâneze. Şi boierul nostru Bale, cel răpit deunăzi de tătari, şi boierul Mirislău din ţinutul Vrancei şi boierul Cantemir de la Trotuş; dar zimbrul parcă scoate foc pe nări, s-a năpustit cu coarnele-i de fier în burta calului lui Mirislău, l-a ridicat cu uşurinţă ca pe un sac cu tărâţe şi a dat cu el de pământ, călcându-l apoi în copite. La asemenea nemaipomenită faptă, toţi vânătorii s-au risipit care încotro, ca puii de potârniche.

— Nu s-ar putea spune că au dovedit prea mare îndrăzneală! râse Dragoş împreună cu tovarăşii săi. După care adaogă: Pesemne că vânătorilor voştri le plac mai mult iepuri şi căprioare; la zimbri şi mistreţi nu se prea îndeamnă!

— Ba nu, doamne, cată să-şi apere semenii moş Nicoară. Nu, că vă putem arăta mulţi colţi de mistreţ şi multe coarne de cerb, dar acest nemaipomenit zimbru e mare cât trei bivoli la un loc… Şi de-ar fi fost zimbroaică, mai du-te vino, poate i-am mai fi venit şi noi de hac, dar vezi că e taur…

Oamenii râseră înveseliţi. Dragoş veni mai aproape de moş Nicoară, îi puse dreapta pe umăr a mângâere şi-i spuse molcom:

— Să cercăm, moşule, cum spuseşi dumneata odinioară, a-i veni de hac acestui zimbru fioros. Când îi este obiceiul să vă calce lanurile, pe unde trece…unde se adapă… unde se adăposteşte? Astea să mi le spui şi-apoi ce-o mai fi om vedea!

— Măria ta, zimbrul vine o dată cu revărsatul zorilor să se adape devale, la râul aista, care curge prin faţa noastră. Apoi începe să-şi facă de cap!

— Aşa dară, va să-l aşteptăm mâine dis-de-dimineaţă prin aceste părţi, că ziua de astăzi e pe sfârşite.

— Aşa, mărite doamne!

— Aşa să fie, moş Nicoară! Du-te şi vesteşte-i pe toţi fârtaţii dumitale ca mâine, la al treilea cântat al cocoşilor, să fie gata cu furci, coase, hârleţe şi securi, spre a-i aţine calea zimbrului şi a-l goni înspre mine, dincotro va veni el.

Voievodul Dragoş se frământă în aşternut toată noaptea. Dormi somn iepuresc, cu grijă. Ştia că tovarăşii săi nu l-ar fi trezit din somn după lupta din ajun, lăsându-l pe zimbru în plata Domnului. Dar el le făgăduise oamenilor de la Câmpulung şi n-ar fi vrut să le înşele nădejdea şi să le zdruncine încrederea în vorbele sale.

Era de mult treaz de-a binelea; se sculă înaintea tuturor. De altminteri nu l-ar fi mai lăsat liniştit nici scâncetele şi chelălăiturile câinilor care nu mai aveau astâmpăr şi abia mai puteau fi ţinuţi în lanţ.

Ieşi în curte. Era o dimineaţă răcoroasă de toamnă. Un fior îi scutură trupul vânjos.

Începu să vorbească cu câinii din ţarcuri, spre a-i mai linişti. Dar, la vorba lui, săriră în picioare toţi oamenii care dormiseră în acea casă prietenoasă şi-l înconjurară de îndată.

— Sunaţi cornul… să se strângă toţi! Scoateţi caii din grajduri şi daţi drumul câinilor! porunci Dragoş.

Îndată spintecă văzduhul încă întunecat un sunet prelung şi tremurat de corn, care stărui în aerul răcoros câteva clipe. Caii se auziră tropăind şi strănutând; câinii se împrăştiară în ogradă cu lătrături scurte şi începură zbenguiala.

La picioarele lui Dragoş-Vodă se rostogoli deodată, cu scâncituri de bucurie, o blana neagră, pătată cu alb, care începu să bată pământul repede, cu o coadă stufoasă.

Domnul întinse mâna s-o mângâie şi strigă:

— Sus, Molda, sus, fetiţa tatii! Astăzi o s-avem de lucru din greu!

Căţeaua se ridică, întinse capul şi primi mângâierea cu ochii închişi, scheunând fericită.

Şi în cele câteva clipe, cât ţinu mângâierea, Dragoş îşi aminti cu duioşie ce tovarăş nepreţuit de vânătoare îi fusese Molda de-a lungul ultimilor ani.

Se văzu la cea din urmă vânătoare. Săgetase un mistreţ, care totuşi nu căzuse şi venea năprasnic spre el, grohăind înspăimântător, gata să-l răpună. Dragoş se pregătea să-l înfrunte cu faimoasa lui ghioagă ghintuită, când se petrecu un fapt neaşteptat. Ca azvârlită din arc sări Molda înaintea mistreţului descumpănit şi-l apucă cu nădejde de rât, înfigându-şi colţii-i ascuţiţi şi rămânând agăţată de botul lui. Fiara se cutremură, se scutură, voind să-şi arunce povara, grohăi înfiorată de durere, dar zadarnic, căţeaua parcă era lipită.

Dragoş se găsea acum în mare încurcătură; nu putea să dea cu ghioaga, de teamă să n-o lovească pe Molda. Îşi trase repede o săgeată din tolbă, întinse arcul şi mistreţul se prăbuşi.

— Hai, Molda, hai! îi grăi Dragoş cu blândeţe.

Căţeaua, plină de înţelegere, linse mâna stăpânului drag, şi se îndepărtă cuminte, fugind către ceilalţi câini, care tocmai erau scoşi din curte, în poiana vecină.

Dar, o dată cu ţăranii câmpulungeni, iată că se iviră şi cei din ţinuturile Vrancei şi al Trotuşului, în frunte cu juzii şi cnezii lor, care se grăbiseră a-l cunoaşte pe straşnicul bărbat ce zdrobise şi alungase cotropitorii şi se pregătea acum să-nfrunte zimbrul, care nu putuse fi răpus de nimeni.

O mare uimire era zugrăvită pe feţele lor bărboase, dar când văzură statura falnică a bărbatului mândru, ce le ieşise zâmbind în întâmpinare, clătinară din cap, în semn că totuşi acesta ar putea face şi o asemenea minune.

— Măria-ta – grăi cneazul Mirislău – noi am venit a-ţi face rugarea să nu cutezi a da ochii cu năprasnicul zimbru, care suntem încredinţaţi că-i o necruţătoare fiară de diavol zămislită!

— Precum se vede v-a înspăimântat foarte! râse Dragoş.

— Era şi firesc! Zic că veniserăm cu acest gând, dar văzându-te pe măria ta că eşti cu adevărat cruce de voinic, şi că te poartă şi un cal cum altul noi n-am văzut încă, socot că n-ar fi peste putinţă să ai izbândă! îşi isprăvi cneazul cuvântul.

Voievodul Dragoş zâmbi pe sub lunga-i mustaţă neagră şi zise în doi peri;

— Spusu-mi-ai aceste vorbe de-mbărbătare numai aşa, de florile mărului, jupâne, spre a-mi face coraj, sau crezi într-adevăr că aş putea răpune fiara?

Atunci se auziră mai multe glasuri:

— Ba, doamne, suntem încredinţaţi pe deplin că încercarea măriei tale cu izbândă va fi încununată!

Erau ceilalţi veniţi să-l vadă pe Dragoş.

Dar iată că vorba lor fu întreruptă de către moş Nicoară, care sosi năpristan, proţăpindu-se în faţa voievodului din Maramureş:

— Măria ta, e timpul de plecare! Nu peste multă vreme se arată zimbrul la apă. Haidam!

— Să mergem, moş Nicoară! încuviinţă Dragoş.

Ajunseră pe pajiştea verde, prin care curgea repede, ca orice apă de munte, un râu limpede de i se vedeau pe fund pietrele albe şi puii argintii de păstrăvi jucându-se în adâncime.

— Înconjuraţi pajiştea şi ascundeţi-vă printre copaci… să nu vă zărească dihania, le spuse Dragoş. Şi fiţi gata pentru orice împrejurare. Noi ne aţinem aci, către locul unde spune moş Nicoară că se adapă fiara. Ce şi cum va fi nu putem şti dinainte, că nu-i cunoaştem apucăturile!

Întunericul se destrămase bine. Zăbranicul nopţii se ridicase pe nesimţite şi o lumină roşiatică se revărsase peste întreaga poiană.

Atunci dudui din depărtare tropăitul fiarei care îngrozise un ţinut întreg. Ai fi zis că se rostogolesc tunete din nori. În poiană nu se vedea nimic Parcă era pustie.

Zimbrul se ivi dinspre miazănoapte, dar deodată se opri din mersu-i repede şi începu să sforăie şi să adulmece pe nările-i mari şi tremurătoare.

Cfnd îl văzu, măcar că era departe, voievodul Dragoş scoase un uşor şuierat de adâncă uimire. Într-adevăr, că o astfel de fiară măreaţă nu mai văzuse în toată viaţa lui de vânător. Nu minţise moş Nicoară când spusese că e cât trei bivoli la un loc. O namilă… un bou uriaş ca din basme, cu o coamă stufoasă, cu coarne mari şi răsucite înainte, gata parcă a te străpunge; cu o coadă groasă cât zece funii împletite la un loc şi cu un smoc de păr asemenea celui din coamă. Capul, cât un butoi de mare, iar picioarele, vânjoase şi sfârşite în nişte copite puternice, care lăsau urme adânci pe pământul călcat.

Zimbrul se opri puţin neliniştit în mijlocul poienii; adulmecă din nou şi-şi roti capul cu grijă. Holbă ochii-i mari şi roşietici, cu gene lungi, castanii, şi dădu un muget înfiorător, la care-i răspunseră trei ecouri, de clocotiră văile. Apoi voi s-o pornească înapoi, dar în aceeaşi clipă haita de câini îi ieşi în spate, o dată cu viteaza Molda şi cu Dragoş, care se depărtase de soţii săi ca la două suliţe.

Molda se aruncă asupra copitei de dinapoi a zimbrului şi-şi înfipse colţii-i ascuţiţi ca nişte cuţitaşe în glezna lui. Fiara înfuriată mugi din nou şi porni năvalnic către Dragoş, care-i era cel mai aproape, să-l prăpădească. Dar voinicul îşi înfipse pintenii în burta calului, care se ridică dintr-o dată uriaş în două picioare, înălţându-l pe Dragoş, asemenea zimbrului. Falnicul vânător ridică ghioaga de fier ghintuită, grea ca un mai, şi-l pocni cu sete pe zimbru drept între coarne.

Acesta se opri, căzând pentru o clipă pe picioarele de dinapoi. Dar ca fulgerul se ridică, se întoarse şi porni în goană, căutând scăpare către apa unde obişnuia să se adape.

Molda, săgeată după el, îl ajunse şi voi să i se agaţe de picioare. Zimbrul, întărâtat la culme, se opri, se răsuci, o luă în coarne şi-o azvârli în râu. Apoi se aruncă şi el în apa pe care o trecu uşor dintr-un singur salt.

— Molda, fetiţa tatii! strigă Dragoş, înfuriat mai rău decât fiara pe care o urmărea. Aveţi grijă de căţea! ţipă el şi porni în goană, trecând râul.

Calul său îl dusese ca vântul după fioroasa vietate.

— Acum să te văd, Roibule, fratele meu! strigă îndrăzneţul vânător, şi-l bătu cu palma pe gât. Calul porni într-un galop nebun, o luă prin stânga zimbrului, se apropie de el, iar călăreţul îl lovi cu ghioaga năprasnic scurt şi îndesat în ceafă, de două ori. Zimbrul căzu din nou pe picioarele de dinapoi. Dragoş îi ieşi în faţă şi-l pocni din nou în frunte şi peste ochii roşii, bulbucaţi de furie. De astă dată fiara se prăvăli, dând un muget înfiorător, aşa cum viteazul vânător nu mai auzise până atunci.

Sări de pe cal, îşi trase pala de la brâu, o prinse cu amândouă mâinile şi, ţintuidu-i ceafa, îi despică gâtul pe jumătate.

În clipa următoare îi sosiră şi tovarăşii de vânătoare în cap cu cnezii ţinuturilor ce priveau înfioraţi, fără să le vină totuşi a crede nemaipomenita vitejie a faptei.

— Tăiaţi-i capul de tot şi aduceţi-l cu voi! Restul, la frigare. Molda?

Veni Radu cu ea în braţe, plângând ca un copil.

— Măria ta, a fost greu lovită de fiara năprasnică, n-a mai avut putere să-noate până la mal şi s-a înecat în râu.

Dragoş se-ncruntă, o mângâie pe capul neînsufleţit şi îşi scrâşni dinţii, spre a-şi împiedica lacrimile să-i vină în ochi. Oftă adânc şi şopti cu mare durere:

— Cel mai bun, cel mai drag şi cel mai credincios prieten al meu.

Oştenii tăiară capul zimbrului de tot; apoi îl puseră în suliţe şi-l purtară pe sus cu mare greutate, spre a-l vedea toată suflarea şi a se linişti pentru totdeauna.

Când suliţaşii se opriră în cele din urmă în faţa lui Dragoş, voievodul grăi:

— Satul acesta al oamenilor care m-au oprit, cerându-mi să-i scap de năprasnicul bour, să se numească Boureni.

— Aşa sa fie în veci de veci! spuseră oamenii, zvârlindu-şi căciulile în sus cu mare bucurie.

Atunci cneazul Mirislău făcu un pas înainte şi, plecându-se cu adânc respect, vorbi:

— Îngăduie-ne şi nouă, doamne, să ne rostim cu evlavie şi dragoste o dorinţă!

— O ascultăm, cinstite boierule!

— Iacă, măria ta, care este: văii acesteia dintre Siret şi râul Moldova să i se zică de aci înainte „Câmpul lui Dragoş”, spre aducere-aminte a măreţei fapte de vitejie a luminăţiei tale!

Zâmbind cu plăcere, voievodul se înclină în semn de încuviinţare, iar toţi cei de faţă izbucniră în urale şi strigăte:

— Aşa să fie în veci de veci!

Asemenea însufleţire cinstită, de nimeni poruncită, nu mai văzuse voievodul din Maramureş în viaţa sa. Ridică mâna, spre a-i potoli şi spuse:

— Pregătiţi în luminişul de acolo cele de trebuinţă pentru a frige bourul şi alte vânaturi. Daţi cep poloboacelor cu vin şi umpleţi bărdacele, spre a cinsti cum se cuvine cele două mari izbânzi ale noastre. Voi veni şi eu cu tovarăşii mei, după ce vom da înapoi pământului pe cel mai bun, credincios şi iubit tovarăş al meu de vânătoare. Vroiesc eu însumi să arunc cel dintâi pumn de ţarină în groapa ce o vom săpa la rădăcina acestui mesteacăn rătăcit printre brazi!