Capitolul VI.

Viaţa lui Dragoş-Vodă în grea cumpănă.

Iscoadele moldovene aduseră ştirea că, de astă dată, în fruntea hoardelor tătăreşti venise însuşi hanul lor, Ghirai.

Oştile se ciocniră în Ţara de Sus, pe un loc larg dinainte de Dorohoi şi bătălia fu mai crâncenă ca niciodată. Hanul nu intrase în luptă, el privea călare de pe un dâmb, strigându-le alor săi cuvinte de îmbărbătare. Dragoş-Voda îşi împărţise oastea în patru cete în cap cu el însuşi şi cu câte un boier de credinţă, printre aceştia socotindu-l şi pe Bale.

Tătarii, urcaţi călări pe un deal uşor înclinat, îşi dădură drumul la vale în urlete ce te înfiorau până în măduva oaselor, prăvălindu-se ca nişte bolovani vii asupra moldovenilor, care, văzându-i că vin năprasnic în clipa potrivită, după obiceiul lor, se rupseră în două şi-i prinseră pe duşmani ca-ntr-un cleşte uriaş. Sunau scuturile de loviturile spadelor, dar răsunau şi tidvele cotropitorilor sparte de ghioagele moldovene; cele mai multe capete se prăbuşeau în ţărână, bolborosind cuvinte neînţelese.

— Nu vă lăsaţi, copii! strigă Dragoş înfierbântat la culme, tăind în dreapta şi în stânga cu paloşul său mare şi greu.

Dar acela care se întrecuse pe sine însuşi şi-i lăsase pe toţi muţi de uimire fu Radu. Fulger, calul său, se lupta aproape tot timpul în două picioare; iar el, mânuind cu agerime două spade, făcuse prăpăd.

Deodată îşi struni calul şi apoi se repezi înainte ca dus de vânt. Boierul Laţcu era în primejdie de moarte. Trei tătari îl înconjuraseră şi erau gata să-l doboare, căci bătrânul istovit abia se mai apăra. Şi marea mirare a lui Radu era făptul că în preajma lui Laţcu, văzând aceasta, se afla boierul Bale, crezut prieten şi care totuşi nu se gândea să-i sară în ajutor, aşteptând parcă să vadă ce se întâmplă.

O clipă de ar mai fi trecut, şi Laţcu ar fi fost pierdut pentru totdeauna. Dar chiar în clipa aceea se ivi ca din senin Radu, care, din două lovituri numai, isprăvi cu cei trei tătari şi îndrăzni să-i strige lui Bale, fără să-i pese de ce va urma:

— Ce-asteptai boierule Bale, de stăteai aşa, nepăsător?

Apoi, îndreptându-se spre Laţcu, spuse:

— Hai, stăpâne, ajunge de-astă dată!

Laţcu se lăsă dus ca un copil şi de abia mai putu să îngaime:

— Îţi mulţumesc, Radule!

Dar Radu nu mai avea timp să asculte mulţumiri. Văzu cu groază cum hanul Ghirai ridică mâna şi din spatele dâmbului se iveşte o nouă oaste proaspătă, odihnită, gata de luptă. Şi, lăsându-l pe Laţcu la adăpost, porni chiuind ca la nuntă:

— Uiu, iu, iu, pe ei, măi, nu vă lăsaţi! Aci să le săpăm mormântul!

Îmbărbătaţi de vitejia fără de seamăn a lui Radu, porniră toţi moldovenii cu o îndârjire nemaipomenită. Înspăimântaţi de înverşunarea neaşteptată a acestora şi de vederea capetelor ce zburau în toate părţile, tătarii rupseră şirurile şi se întoarseră, rupând-o la fugă.

Dar hanul ajunsese să coboare dâmbul şi iată că se găsi faţă în faţă cu boierul Bale. Ridicară amândoi spadele, le încrucişară, dar niciunul, nici altul nu cuteză să lovească. Ba lui Radu, care ar fi dorit să-l înfrunte el pe han, i se păru că cei doi vrăjmaşi schimbă câteva vorbe, îşi mai ciocnesc spadele de câteva ori şi se îndepărtează unul de altul, fără nici o noimă.

„Aci nu e lucru curat!” îşi spuse Radu. „Oare Dragoş-Vodă o fi văzut aceasta?”

Dar măria sa nu avea vreme să privească cum se bat ceilalţi, că trebuia să le ţină piept la doi tătari, care se năpustiseră asupra lui.

Şi iată că, la un nou semn al hanului, tătarii, prefăcându-se că fug îngroziţi, părăsiră câmpul de bătălie.

Lui Radu i se păru că nici de astă dată nu-i lucru curat şi îşi făgădui să fie cu multă luare-aminte.

La întoarcere, boierul Bale caută să se ţină mai pe lângă Radu. În apropiere de Bale, când caii lor se găsiră, în sfârşit alături, Bale îi şopti!

— Să-ţi spun drept, jupân Radule, te credeam mai isteţ!

— Şi ce te face să crezi că te-ai înşelat?

— Te mirai că n-am sărit să-l scap pe boierul Laţcu, primejduindu-mi eu viaţa mea, pe care o socotesc mai preţioasă decât a lui? Ci eu mă mir de domnia ta că ai sărit să-l scapi!

— De ce?

— Poate că te mai pune din nou la butuc, când i-o veni bine! rânji bătrânul boier.

Radu clătină din cap cu amărăciune şi răspunse:

— Toane de bătrân, boierule Bale!

— Hm! îşi strânse buzele cu dispreţ boierul Bale, dând din cap şi răsfirându-şi barba albă cu degetele-i butucănoase. Păcat că Laţcu nu ştie să preţuiască aşa cum se cuvine un om ca tine, Radule!

Aci, tânărul oştean izbucni, cuprins de o mare mânie, şi spuse cu buzele strânse, în şoaptă:

— Ca să vezi şi domnia ta, boierule Bale, pe cine şi-a ales vodă mare sfetnic! Ptiu! şi Radu scuipă cu scârbă în praful drumului şi înverşunat îşi vărsă năduful mai departe: pe altul mai priceput nu-l găsea, parcă nu mai erau atâţia şi atâţia boieri de seamă, mult mai destoinici decât el.

Bale nu-şi mai încăpea în piele de bucurie că Radu rosteşte asemenea cuvinte despre Dragoş-Vodă şi Laţcu. Ar fi voit să spună şi el ceva în sprijinul celor rostite de flăcău, dar rămase uimit peste măsură, auzindu-l pe tânărul ostaş că dă viu grai chiar gândurilor sale:

— Păcat că măria ta erai pe atunci prins la tătari; poate altfel s-ar fi făcut lucrurile în ţară. E, dar bun e Dumnezeu! oftă Radu, ridicând privirea spre cer.

— Şi eu spun despre tine, Radule, că să fi fost tu omul meu, ehei!

Radu nu-i dădu pas să isprăvească şi-l întrebă repede:

— Nu zău, chiar ai dori aceasta, boierule Bale?

— Ehei, răspunse bătrânul surâzător, ţi-ar pune Dumnezeu mâna în cap; dar am stat prea mult de vorbă împreună… şi să nu dăm de bănuit. Daca vrei, treci mâine seară pe la mine!

— Hei, aş trece eu, boierule, dar sunt ţinut tare strâns de când am fugit. La ce să le spun că vin la curtea măriei tale? Îmi trebuie o pricină!

— Am să te cer eu Laţcului, spunându-i că vreau să te cercetez asupra unor căţelandri de copoi, dacă face să-i păstrez sau nu pentru vânătoare.

— Aşa da, că altminteri, să-ţi spun drept, mă cam tem, şi nu de alta, dar n-aş vrea să mor până nu-i las puţin sânge stăpânului.

Bătând în pinteni de bucurie, bătrânul boier îşi spuse încântat de dibăcia lui:

— Al meu e Radu. De acuma pot păşi neabătut pe calea mult dorită.

A doua zi se înfăţişă la curtea boierului Laţcu un slujitor domnesc, care-i spuse marelui sfetnic că e poftit dimpreună cu Radu la palat.

Încălecară şi porniră amândoi deodată. Tot drumul de la el de acasă până la curtea domnească, Laţcu nu vorbi decât atâta, şi asta mai mult ca pentru sine însăşi:

— De ce ne-o fi chemat vodă pe amândoi?

Dragoş-Vodă nu le puse prea mult răbdarea la încercare, că, îndată ce-i văzu pe fereastră, îi întâmpină cu braţele deschise, îi pofti să şadă şi le spuse surâzând:

— Iată care-i pricina acestei chemări cu noaptea-n cap! Radu Bradu, destoinic oştean al domniei tale, boier Laţcule, a dovedit multă pricepere şi deosebită vitejie în lupta noastră cu tătarii. Aceste alese însuşiri ale lui se şade a fi cu cinste răsplătite de către toţi şi mai vârtos de către domnul ţării. De aceea am hotărât să fac căpitan de oaste şi să-l iau de aci înainte în slujba mea la palat!

Radu se făcu tot flăcări de fericire. Dar Laţcu, schimbându-se fără rost de pe un picior pe celălalt, grăi nemulţumit:

— Nu e prea tânăr, măria ta?

— La fel de tânăr a fost şi când ţi l-a adus înapoi pe Trăsnet şi ieri, când te-a scăpat de la moarte! Şi apoi, boierule, vitejia n-are vârstă. Eu îi cunosc bine toate isprăvile. E om de nădejde!

Dana şedea cu capul aplecat pe gherghef şi lucra adâncită în gânduri. Deodată tresări la zgomotul făcut de nişte paşi uşori, ce n-ar fi dorit să fie auziţi.

Când ridică privirea întrebătoare, în faţa ei era Radu.

— Mă iartă dacă te turbur din lucru, domniţă Dana, dar am venit să-mi iau rămas bun…!

Fata surâse cu tristeţe şi răspunse:

— Am aflat de slujba cu care te-a cinstit vodă! Căpitan de oaste e ceva, jupân Radule… La mai mare îţi urez din tot sufletul.

— Să te-audă Cel de sus! Acum însă, grăi de astă dată Radu cu o neaşteptată îndrăzneală şi nerăbdare, acum cred că-i pot vorbi tatălui domniei-tale… despre noi doi pe şleau, neted!

— Mi-e teamă! E aşa de îndârjit! Mai aşteaptă, rogu-te!

— Ba nu, domniţă! Trebuie s-o lămurim acum, ca să ştiu ce-mi rămâne de făcut! Chiar acum mă duc la dânsul!

— Radule, nu, nu încă.

Dar tânărul nu mai răspunse, urcă în grabă scările şi pătrunse în odaia bătrânului sfetnic.

— Sărutăm dreapta, cinstite boierule!

Laţcu mormăi ceva ce voia a fi bună ziua. Apoi ridică la el ochii întrebători.

— Am venit să-mi iau rămas bun!

— Mergi sănătos!

— Şi mai am a spune ceva, măria ta! Şi anume că, după cum bine ştii, preacinstita fiica a domniei tale, Dana, îmi este tare dragă şi te rog să mi-o dai de soţie!

Bătrânul rămase ca trăsnit. Nu se aştepta la o asemenea îndrăzneaţă cerere. Fu câteva clipe descumpănit; nu ştia ce să facă: să se înfurie, sau să se stăpânească? Acum în faţa lui era căpitanul de oaste Radu Bradu şi nu oşteanul său. Râse cam cu gura altuia şi răspunse molcom, batjocoritor:

— Ţi-o dau, căpitane…

— Mi-o dai?! ţipă fericit Radu.

— Ţi-o dau… când ai să-mi aduci inelul de aur cu smaragd de pe mâna lui Dragoş-Vodă!

Radu se-ncruntă de acest joc al bătrânului şi grăi:

— Dar cum o să ajung eu vreodată să am acest preţios inel din strămoşi al măriei sale Dragoş-Vodă?! Asta e cu neputinţă!

— La fel ca şi Dana să-ţi fie soaţă, căpitane Radule!

Casa din Baia, unde trăgea boierul Bale, când treburile ce le avea la domnie îi cereau să fie în cetatea de scaun, nu era prea arătoasă, dar avea în faţă o grădină mare şi bogată, plină cu tot soiul de pomi roditori şi flori cu nemiluita. Îşi alesese într-adins această locuinţă, pentru că putea să vadă bine de la fereastră pe aceia care-i intrau în curte şi mai ales să-i împiedice uşor de a veni în casă la nevoie, dacă sosirea lor nu era dorită.

Radu găsi poarta deschisă şi câinii legaţi. Nici pomeneală de vreun slujitor, nici în preajma casei, nici la cuhne şi nici la grajduri.

— Măi, să fie! se miră Radu, s-ar spune că spre a te păzi bine, trebuie să te lipseşti mai întâi de paznici. Boierul Bale nu vrea să vadă şi să ştie nimeni de venirea mea? Sau pe altcineva vrea el să-l ferească de a fi văzut?! Să fiu cu mare băgare de seamă: aci nu se petrec lucruri curate!

Cât îl năpădiseră aceste gânduri, îi fu destul ca să ajungă la uşa casei ce se deschise uşor, fără a scârţâi, de cum puse mâna pe clanţa groasă şi grea de fier. Şi-n faţa lui se ivi surâzător chiar stăpânul casei, boierul Bale, care-i spuse:

— Bine ai venit, căpitane Radule!

— Bună seara, boierule, şi bine te-am găsit! Ai şi aflat?

— De azi-dimineaţă până acum? Măcar că ţi se cuvenea mai mult după lupta de deunăzi cu tătarii.

Radu dădu din cap cu amărăciune:

— Aşa socoteam şi eu, boierule! Dar şi Dragoş-Vodă, ca şi fostul meu stăpân… Au crezut că dacă mă face căpitan de oaste o să mă socotesc în al nouălea cer! He, he, ştiu eu ce le-ar trebui ăstora, oftă el.

Bale stătu puţin la îndoială: „Oare, cugetă el, ceea ce spune Radu e adevărat, sau se preface?” Şi-l întrebă neted:

— Ascultă, căpitan Radule, mă iartă că sunt nevoit să m-amestec în trebile domniei tale de suflet. Dar cum se potriveşte dragostea ce o ai pentru Dana, fiica Laţcului, cu ura ce o arăţi pentru tată-său?

Radu îşi ridică fruntea, îl privi ţintă pe Bale şi rosti, strâmbându-şi buzele într-un rânjet de mânie:

— Află, cinstite boierule, că eu trebuie să-mi iau gândul de la această fată, care, după cum mi-a dat a-nţelege tată-său, nu-i de nasul meu!

— Cum aşa?! vroi să afle mai mult Bale.

— Cbiar astăzi, după ce vodă m-a făcut căpitan de oaste, am crezut că i-o pot cere pe fie-sa de soţie… Ştii ce mi-a răspuns? Că mi-o va da atunci când îi voi aduce inelul de pe mâna lui Dragoş-Vodă!

— Ha, ha, râse Bale, adică niciodată. Şi-a cam bătut joc de domnia ta, căpitane!

— Ce cam? Şi-a bătut joc bine! Asta, după ce m-a trimis în primejdie de moarte să i-l aduc pe Trăsnet şi după ce m-a pus la butuc! Şi ai mai vrea să-i iubesc? strigă Radu înfuriat. M-am acrit de ei şi de Dragoş cu bunătatea lui socotită ca de mere pădureţe, boierule, aşa să ştii!

Bale nu mai spuse nimic, ci, deschizând uşa grea de stejar, îl pofti pe Radu într-o încăpere mică, unde se mai aflau doi bărbaţi între două vârste.

După ce se aşezară în jilţuri. Bale grăi:

— Iubiţii mei oaspeţi, dumnealui este bine cunoscutul oştean Radu Bradu, de astăzi căpitan de oaste, totuşi un mare nedreptăţit atât de către fostul său stăpân, Laţcu, cât şi de către acela care se află în fruntea ţarii. Eu îl urmăresc de mult şi mi-am dat seama că dumnealui este omul care ne trebuie!

Radu îşi stăpâni tresărirea ce-l încercase o clipă şi grăi hotărât:

— Aşa e, boierule! Dar asta numai dacă mi se va da răsplata ce o merit. Eu, boierule, nu voi bani, ci să m-ajuţi să fiu şi eu în această ţară, dacă socoteşti că mi se cuvine, ceva mai mult decât un căpitan de oaste!

— Vei fi maimarele căpitanilor de oaste din Moldova! Şi ţi-o spun că asta numai de mâna ta atârnă!

Radu se ridică, bătu cu pumnul în masă şi spuse cu ochii în flăcări!

— Sunt omul măriei tale cu trup şi suflet! Porunceşte şi voi aduce la îndeplinire totul, dacă-mi stă în putinţă!

— Îţi stă, Radule. Dar vreau să ştii că nu suntem singuri în această luptă ce o vom purta pentru fericirea ţării noastre. Cum ţi-ai dat şi tu seama, după sfetnicii de taină ce şi-i alege nu Dragoş-Vodă este cel mai potrivit să cârmuiască Moldova…

— Şi nici marele său sfetnic Laţcu! adăugă Radu mânios, luându-i cuvântul.

— Precum ai spus. Aşa dară, vom căta să-i înlăturăm pe aceşti doi neisprăviţi cât mai degrabă, spre a-i da ţării un domn într-adevăr vrednic de ea!

— Şi bine ar fi ca acela să fie cine ştiu eu! făcu Radu, zâmbind către Bale.

— S-ar putea să ţi se împlinească dorinţa, căpitane. După ce tu vei face ce-ţi vom cere, iată de cine vom fi întăriţi.

Şi Bale deschise o uşă tainică, ce nici nu se bănuia a fi în perete, şi în odaie intră un tătar, după înfăţişare una din căpeteniile oştirii tătărăşti.

— Dumnealui – spuse Bale – este trimisul hanului Ghirai, care a primit bucuros să ne ajute, ca să-l ajutăm cândva şi noi la nevoie. Şi la un loc ascuns, numai de noi ştiut, aşteaptă oastea prietenă semnul nostru!

— De-i aşa, nimic nu ne poate întoarce din cale! strigă Radu plin de bucurie. Şi gândurile mele vor fi de asemenea îndeplinite. Spuneţi ce trebuie să fac, spre a-mi lua din timp toate măsurile?

— După cum am aflat, se pregăteşte peste câteva zile, o nouă vânătoare, că Dragoş-Vodă e mai mult vânător, decât domnitor! râse batjocoritor Bale, iar toţi ceilalţi îi ţinură hangul. La această vânătoare domnească, ştiu că lui Dragoş-Vodă îi place a-l avea lângă el – şi aci Bale îşi ţuguie buzele iarăşi a batjocură – pe marele sfetnic între sfetnici, Laţcu…

— Aşa e, boierule! întări Radu,

— Ce-ţi cerem noi? Să faci în aşa fel la vânătoare, ca să-i răzleţeşti pe cei doi buni prieteni de ceata celorlalţi vânători… să-i îndepărtezi, să-i atragi către un loc de prăpastie, iar noi ne vom ivi la timp potrivit, spre a le face vânt în adâncul genunii… şi Dumnezeu să-i ierte!

— Amin! glăsui Radu râzând. Ce-mi cereţi este cât se poate de uşor. Dar mai întâi să ştim codrii pe unde se va face vânătoarea, să ne gândim bine ce locuri sunt mai prielnice pentru buna aducere la îndeplinire a planului nostru, că de vom da greş cumva, moartea ni s-a tras tuturor!

— Tânăr eşti, Radule, dar ai grăit cu înţelepciunea unui bătrân!

Tânărul căpitan tăcu câteva clipe, parcă furat de gânduri. Bale îl întrebă îngrijorat:

— De ce ai rămas aşa?

— Mă gândesc – spuse Radu rar – dacă n-ar fi bine să-i ajutăm pe cei doi să păşească în genune, dându-le ghes cu două săgeţi bine ţintite din depărtare…

— Să ne mai gândim… şi om vedea care va rămâne ultima hotărâre!

Munţii răsunau de buciume şi sunete prelungi şi tremurătoare de corn. Bătăiaşii goneau vânatul înspăimântat către poiana luminoasă înconjurată de fagi, cu coroanele larg desfăcute şi umbroase. În partea dinspre apus se aţinteau trei vânători: doi, în puterea vârstei, bine legaţi, iar al treilea, tânăr şi subţire. Aceştia erau Dragoş-Vodă, marele sfetnic Laţcu şi căpitanul Radu. Pe lângă ei se tot învârteau boierul Bale şi încă vreo trei boiernaşi, care luau parte pentru întâia oară la o vânătoare domnească, aceasta în urma rugăminţii călduroase a lui Bale către Dragoş-Vodă.

Dar puţin mai sus, într-o peşteră ascunsă de o perdea deasă de brazi, aştepta o oaste pregătită de boierul Bale, să iasă când o auzi trei sunete scurte de corn. Făcuse aceasta, după ce se sfătuise îndelung cu Radu, cu tătarul trimis de han şi cu prietenii săi, duşmani de moarte ai voievodului Moldovei.

Radu îi spusese că nu e bine ca oastea, ce urma să desăvârşească cele începute de ei, să fie adăpostită în pădure, la vederea oricui. Aşa, în gura peşterii, nu se uita nimeni, şi oştenii puteau să aştepte nestingheriţi semnul hotărât.

Iată însă că, îndată după intrarea în peşteră a oştenilor lui Bale, deasupra stâncii de la intrare se iviră ca prin farmec, din necunoscut, vreo zece bărbaţi tot unul şi unul, înarmaţi până-n dinţi şi fiecare purtând câte un brad în braţe.

În poiană, Dragoş-Vodă dete semnul de începere al vânătorii, săgetând primul căprior ce-i trecu pe dinainte. Domnul se aplecă să vadă mai bine de câţi ani este după corniţe, când deodată boierul Bale puse cornul la gură, sună scurt de trei ori, apoi se repezi cu spada scoasă la vodă, iar slujitorii ce-l însoţeau porniră de asemenea cu spadele asupra Iui Dragoş-Vodă şi a lui Laţcu. Dar în aceeaşi frântură de clipa, Radu, ducându-şi degetele la gură, scoase un şuierat înfiorător şi cu palele în amândouă mâinile se ridică pe cal în picioare; sărind pe deasupra lui Vodă, căzu drept în faţa lui Bale, căruia îi reteză capul dintr-o lovitură, iar calul acestuia, nechezând înspăimântat, porni în goană cu călăreţul descăpăţânat, bălăbănindu-se în şa.

Apoi, Radu îl îmbrânci pe Dragoş-Vodă într-o tufă şi sări în apărarea lui Laţcu. Din două lovituri isprăvi cu ceilalţi patru oşteni duşmani.

Toate acestea se petrecuseră fulgerător, aşa încât, atunci când sosi oastea lui Dragoş, ce era ascunsă în brădet, treaba se terminase.

Dragos-Vodă veni râzând spre Radu şi-l îmbrăţişa cu dragoste:

— Dar cum se face, căpitan Radule, că oastea lui Bale, despre care mi-ai spus, nu s-a arătat la al treilea sunet de corn?

— Se află prinsă ca-n oală. Am avut eu grijă să pun la gura peşterii zece vânători de-ai mei, care i-au astupat cu trunchiuri de brazi şi au înţepat cu suliţele pe cei ce au îndrăznit să iasă. Acum eşti încredinţat, măria ta, ce urmărea jivina aceea spurcată de Bale, pe care iată-l prăbuşit mai încolo cu gâtul tăiat, păscând iarbă verde? L-ai văzut cum se năpustise asupra măriei tale? Şi credea că în aceeaşi clipă am să sar şi eu să-ţi iau viaţa, aşa după cum ne înţeleseserăm!

Domnul, cu ochii scăldaţi în lacrimi, îl îmbrăţişa din nou pe Radu şi-l strânse cu putere, sărutându-l pe amândoi obrajii şi spunându-i:

— Radule, fratele meu, cum să-ţi mulţămesc că mi-ai scăpat viaţa? De nu erai tu, acum mă aflam eu în locul lui Bale.

Radu zâmbi fericit şi răspunse cu sfială:

— Slăvite doamne, oare vorbele ce mi le-ai rostit, făcându-mi marea cinste de a-mi spune „frate” şi faptul că l-am păstrat ţării în viaţă pe voievodul său nu e destulă răsplată?

— Nu, Radule, grăi vodă cu tărie, nu! Se cade a-ţi răsplăti şi în altfel marea ta dragoste şi credinţă!

Şi vodă îşi privi spada, apoi cordonul cu cataramă de aur, junghiul vânătoresc cu plasele de aur încrustate cu pietre scumpe. Dădu din cap, spunându-şi sieşi: „Nu!” Deodată îşi trase din deget inelul de aur cu smaragd şi, întinzându-l lui Radu, îi spuse:

— Iată, mult iubitul meu, căpitan Radule, îţi dăruiesc această podoabă de mare preţ ce o am, după cum bine ştii, de la preavestitul împărat Ioniţă al românilor şi bulgarilor, şi să-l porţi sănătos, să-ţi aducă norocul dorit şi să te străduieşti prin vitejia ta a-l merita toată viaţa ce-ţi stă înainte!

Un freamăt de glasuri ce-l întrecea pe acela al frunzelor din codru se auzi în poiana înţesată de vânători. Boierul Laţcu holbase ochii cât cepele şi nu-i venea să creadă ce vede. Iar Radu îşi scutură capul, îşi plimbă mâna peste faţa-i lac de sudoare, se ciupi de degete şi se încredinţa în cele din urmă că totuşi nu visează. Apoi întrebă, adânc uimit:

— Mărite doamne, nu e prea mult? Acest inel, purtat până acum numai de oameni încoronaţi, să fie pus în degetul unui oştean ca mine, fie el şi căpitan de oaste?

— Radule, îl mustră Dragoş-Vodă, vrei şi mă superi acum? Dacă nu erai tu, acest inel îşi pierdea orice preţ pentru mine. Aşa, el este acum al aceluia ce a scăpat viaţa unui cap încoronat Şi e mult! Primeşte-l dară cu aceeaşi dragoste cu care eu ţi-l dăruiesc!

Radu îşi întinse mâna dreaptă către vodă, iar ochii şi-i aţinti pătrunzători asupra boierului Laţcu, care rămăsese ca prostit! Vodă îi puse lui Radu inelul în deget, apoi vru să-l îmbrăţişeze pentru a treia oară, dar tânărui căpitan se lăsă în genunchi şi, prinzându-i dreapta domnului, i-o sărută cu adâncă recunoştinţă şi evlavie. Apoi se întoarse la locu-i, puţin întristat.

— Se pare că nu eşti prea bucuros de darul ce ţi-am făcut, Radule? băgă de seamă vodă.

Privindu-l descumpănit, căpitanul răspunse răspicat:

— Aşa este, doamne, nu sunt prea bucuros; dar alta e pricina, decât aceea ce o crede măria ta!

— Doresc să aflu neîntârziat această pricină!

Radu îl privi din nou pe boierul Laţcu, care-i făcu un semn tainic cu mâna. Dragoş-Vodă, deşi se uita drept înainte, văzu semnul cu coada ochiului şi, încruntându-se puţin, grăi:

— Aci este ceva la mjiloc. Vreau să nu mi se ascundă nimic, dar nimic. Ai înţeles, căpitan Radule?

— Ascult şi mă supun, slăvite doamne! răspunse oftând tânărul. Iată pricina pentru care nu m-am putut bucura de acest nepreţuit dar, aşa după cum am simţit eu într-adevăr şi după cum s-ar fi cuvenit! Sunt câţiva ani bunişori de când mă aflu în slujba boierului Laţcu. Şi lumina vieţii mele aspre de oştean a fost în tot acest timp preacinstita şi frumoasa fiică a marelui sfetnic. Am cătat a-i sluji stăpânului meu cu toată dragostea şi credinţa, neprecupeţindu-mi viaţa chiar.

— Le ştim toate acestea! îl întrerupse Dragoş-Vodă.

— Păstrând această dragoste fără de prihană în sufletul meu, am visat şi eu, ca orice tânăr, la aleasa inimii mele şi, după multe chinuri şi îndoieli, abia când măria ta m-ai investit căpitan de oaste, am cutezat a i-o cere pe jupâniţa Dana de soţie.

— Şi?

— Şi boierul Laţcu mi-a răspuns răspicat că o să mi-o dea când îi voi aduce inelul ce împodobeşte mâna măriei tale, prea înălţate, doamne; adică, precât socoteam eu pe atunci, niciodată! Cum aş fi putut cuteza eu să cred, şi cum s-ar fi putut vreodată ca acest inel să fie în mâna mea… să fie al meu, şi eu să-l duc boierului Laţcu?

Domnul îşi ridică sprâncenele cu adâncă mirare şi se uită întrebător la Laţcu, nevenindu-i să creadă cele auzite. Dar acesta îşi plecă ochii şi nu îndrăzni să-i înfrunte privirile. Dragoş-Vodă râse către Radu şi-i grăi cu blândeţe:

— Iată, căpitan Radule, că în viaţă ne putem aştepta şi la lucruri neaşteptate totuşi.

— Aşa-i, strălucite stăpâne! Şi acum, iată de ce bucuria mi-a fost pe jumătate, că… nu mă prea îndur să-i dau inelul acesta de două ori preţios şi scump pentru mine: că a fost purtat de împăraţii Asăneşti şi apoi de măria ta. Mă găsesc în grea cumpănă şi nu ştiu cum s-o scot la capăt, numai să pot păstra inelul ce mi l-a dăruit domnul meu.

Un freamăt de nelinişte se ridică din mijlocul vânătorilor. Dragoş-Vodă ridică mâna şi spuse:

— Bănuiesc din ce pricină se lasă greu boierul nostru Laţcu, dar aci eu nu mai am nici o putere. Părintele este liber să hotărască, în deplină înţelegere cu fiica sa, care va fi cinstita mea fină. Dar eu socotesc că inelul ce ţi-am dăruit, căpitan Radule, nu-i de ajuns, întrucât el, nefiind un inel fermecat din basme, nici nu te poate face nevăzut, nici bogăţie la poruncă nu-ţi poate aduce! Acum, boierul Laţcu este legat de tine prin făgăduiala ce ţi-a făcut, de-i vei aduce inelul. Îl văd că încă şade pe gânduri şi-l ghicesc. Şi ca să-ţi răsplătesc cum se cuvine vitejia şi credinţa de care ai dat dovadă, să ştii că de azi înainte eşti căpetenia căpitanilor de oşti ale Moldovei şi te socotesc mâna mea dreaptă!

Proaspătul căpitan căzu în genunchi dinaintea domnului şi-i sărută din nou mâna. Domnul îl ridică şi-l îmbrăţişa, sărutându-l pe amândoi obrajii.

Apoi, privindu-l pe Laţcu cu adânc înţeles, îi grăi!

— Domnia ta, boier Laţcule, nu ai nimica de spus în această fericită împrejurare?

Laţcu zâmbi şi răspunse grăbit:

— Ba da, măria-ta! Inelul ce mi se cuvine i-l dăruiesc marelui căpitan Radu Bradu ca dar de nuntă din partea mea! Şi luându-l de braţ pe Radu, îi grăi cu nespusă blândeţe: Hai, ginere, că Dana ne-o fi aşteptând cu sufletul la gură!

Radu îi sărută dreapta apăsat şi-i răspunse fericit:

— Hai, tată socrule! Tot pe voia domniei tale a fost, că iată, la nuntă voi veni călare pe Fulger, dar nu ca vornicel, ci ca cinstit mire!

SFÂRŞIT