Capitolul V.

Fuga.

Slujba bisericească se sfârşise şi credincioşii ieşeau din biserica de la Baia cu spatele, închinându-se încă o dată cu cruci mari, înainte de a porni spre casă.

Dar de data asta, la ieşirea din sfântul lăcaş, nu se mai aflau pe nicăieri cerşetori, care de obicei împânzeau treptele zidirii şi curtea acesteia.

Aflâudu-se că va veni la sfânta slujbă măria sa voievodul Dragoş cu doamna şi moştenitorul său Sas-Vodă cu domniţa lui, Mitropolitul dăduse straşnică poruncă să nu se mai vadă ţipenie de milog, că-i prăpăd, nu-i mai spală pe preoţi şi slujitori nici toată apa Siretului.

Aşa se făcuse că atât la sosirea, cât şi la plecarea de la biserică nu-l întâmpinase pe domnul ţării nici o mână întinsă şi nu se auzise nici o vorbă linguşitoare de cerşală.

Măria sa poftise a se întoarce la palat pe jos în această duminică de Florii. Poporenii erau bucuroşi să-l urmeze în drumul său, înconjurându-l cu mare dragoste, fără să îndrăznească a-i striga urături de nici un fel.

Le plăcuse mai cu scamă că vodă, neştiind ce să facă cu mlădiţa verde de salcie sfinţită, ai cărei mâţişori pufoşi se răsfăţau asemeni unor podoabe de smaragd, o împletise la mânerul în cruce al spadei sale şi-i ţinea astfel bună tovărăşie preafrumosului său inel cu piatră verde.

Alaiul domnesc nu era mare. În frunte mergeau Dragoş-Vodă de vorbă cu boierul Laţcu; după ei veneau Sas-Vodă cu boierul Bale, care scăpase din robia tătarilor, apoi boierii Cantemir şi Mirislău şi, după ei, la o depărtare de câţiva paşi, veneau agale doamnele lui Dragoş-Vodă, Sas-Vodă şi jupânesele boierilor pomeniţi.

Cum era şi firesc, femeile sporăvăiau despre cozonacii înalţi cu nuci şi stafide, lucraţi în lapte, unt şi miere, despre ouăle roşii încondeiate şi despre mieii păstraţi şi hrăniţi cu mare grijă, spre a fi jertfiţi şi băgaţi la cuptor, în ajunul marii sărbători creştineşti.

Iar boierii vorbeau despre luptele ce-i aşteptau cu tătarii, care începuseră să scoată iarăşi capul pe la margini de ţară.

Dragoş-Vodă se opri o clipă în loc şi-i spuse boierului Laţcu, dar aşa, ca să audă toţi cei din urmă:

— Preacinstite şi iubite al meu sfetnic, stând azi la sfânta slujbă a Floriilor, ca să-ţi spun drept, mi-a fugit gândul de la cântările popilor, dar ca să mi-l închin tot Domnului Dumnezeu!

— Cum aşa, mărite stăpâne? se miră Laţcu, că nu pricep!

— Iată cum – zâmbi Dragoş-Vodă. Mi-am preumblat ochii pe toată întinderea dinlăuntru a bisericii acesteia din Baia… şi am privit cu multă luare-aminte, şi iarăşi am privit-o şi…

Aci vodă se opri.

— Şi? îndrăzni Laţcu să întrebe.

— Şi nu prea-mi place. Mult mai frumoase şi mai arătoase sunt cele papistaşe!

— Sunt, măria ta, e drept! făcu plin de obidă Laţcu, sunt, că pe acelea le ajută Papa de la Roma, pe când pe ale noastre le facem noi, care suntem sărăciţi de războaiele şi jafurile cotropitorilor. Dar bun e Dumnezeu, ne-o ajuta şi nouă să ridicăm zidire mândră şi falnică spre pomenirea neamului românesc şi a noastră a tuturor!

— Ei, taman la asta m-am gândit, boier Laţcule, că ar trebui să-mi leg şi eu domnia de o asemenea sfântă zidire, precum făcură Basarabii în Ţara Românească, vecină nouă. Şi aşa, până una alta, şi până ce om face aci în Baia un sfânt lăcaş, potrivit cu cetatea noastră de scaun, vroi să ridic la Olovăţ o biserică nu prea mare, dar care să amintească despre mine în veac… Şi unde să fie şi gropniţă pentru mine şi tot neamul meu, când ne va veni veleatul la fieştecare!

— La Olovăţ zici, măria ta? întrebă Laţcu.

— Ai auzit bine, boierule. Place-mi târguleţul acesta mult şi mă desfăt la privirea lui, ori de câte ori mă duc să-l văd. Şi aş vroi să am acolo un lăcaş de închinare, odihnă şi cugetare!

— Prea bine, slăvite stăpâne! Am să aleg câţiva dintre oamenii mei de nădejde, care să nu se îndeletnicească un timp decât cu această treabă, ţinând din scurt pe aceia ce vor ridica biserica.

Când sosi acasă, boierul Laţcu fu întâmpinat ca niciodată, de doica fetei, care se ţinu după el de la poartă, până la uşa casei.

Dana privea pe fereastră şi văzu cum doica se înalţă, pe cât poate, ca să ajungă la urechea boierului Laţcu, iar pe acesta cum se apleacă din toată înălţimea sa, spre a prinde ce-i spune doica.

Şi se înfioră când îl văzu încruntându-se şi întrebând-o răstit de câteva ori.

De cum intră în casă, porunci slujitorului ce-l aştepta înclinat să-l cheme de îndată pe Radu.

Şi până să vină cel chemat, Laţcu se aşeză la masa pusă din vreme în cerdacul casei, îşi turnă o cană de ţuică tare şi o dădu pe gât cu mare poftă dintr-o dată, cutremurându-se apoi, şi făcând: „Haaaaa, că minunată mai e şi zeama asta de prune!” Şi, îndemnând-o pe Dana, care trebăluia prin preajmă-i, îi spuse cu şiretenie:

— Tu nu sorbi un strop, fata tatii, să vezi cum îţi toarnă foc în sânge?!

— Nu-mi place, tăicuţă! zâmbi fata în silă. Asemenea licori nu-s pentru fete şi nici pentru neveste!

În clipa aceasta se arătă în capătul pridvorului Radu, care făcu o plecăciune şi aşteptă. Boierul Laţcu îl simţi că a sosit, dar îl mai lăsă să aştepte, gândindu-se cum să înceapă vorba. Apoi, ridicându-şi capul dintr-o dată, îl întrebă cu mirare:

— A… ai venit?

Radu îşi înclină capul în tăcere, furând-o cu coada ochiului pe Dana, care încremenise, presimţind că va urma ceva neplăcut pentru ei amândoi.

În sfârşit, Laţcu deschise din nou gura:

— Te-am luat cumva de la vreo treabă? Ce făceai?

— Eram prin grădină, măria ta!

Laţcu îl privi batjocoritor şi-l întrebă rânjind:

— Căutai cumva un loc potrivit să sădeşti un puiet de stejar?

Fără să vrea, cei doi tineri îşi aruncară priviri întrebătoare, apoi amândoi îşi lăsară ochii în podele, ca de o mare vină.

Bătrânul se ridică în picioare şi grăi de astă dată apăsat:

— Jupân Radule, astăzi la biserică, măria sa Dragoş-Vodă mi-a amintit făgăduinţa sa de a fi naşul de cununie al fetei mele… şi m-a întrebat ce am de gând cu ea?… Că, după câte ştie măria sa, aşteaptă să-i fie cinstiţi gineri… Aci Laţcu se opri o clipă şi continuă, apăsând şi mai tare pe cuvinte: O seamă de feciori de boieri… şi de la noi, din Moldova… şi din Ţara Românească… şi din Ardeal…

— Şi domnia ta ce i-ai răspuns, tăicuţă? îndrăzni Dana, cu sufletul la gură.

— Eu i-am răspuns, fată dragă – rânji boierul, privindu-l ţintă pe Radu, care încremenise lângă uşă, simţind că i s-au înfipt în suflet şi i se răsucesc o sută de cuţite – i-am răspuns – repetă bâtruiul – că nu pot porni nunta, până nu-l am înapoi pe armăsarul meu Trăsnet, răpit de tătari… întrucât vroiesc ca la nuntă să călăresc pe el împodobit cum se cuvine a fi calul unui boier ca mine. Aşa că, Radule… rugămintea mea către tine aceasta este: să pleci mâine, în zori după Trăsnet… şi să nu te întorci fără el!… Iar, între timp, noi vom griji şi de alegerea unui soţ potrivit pentru jupâniţa Dana!

Pe fată o podidiră lacrimile şi abia se stăpâni să nu izbucnească în hohote de plâns.

Radu rămăsese ameţit o clipă numai. Îşi înghiţi cu greu nodul care i se pusese în gât şi răspunse cu sfială:

— Măria ta… şi stăpâne, cine poate şti pe unde se mai află acuma Trăsnet… şi ce mai e cu el? A trecut doară atâta vreme la mijloc de când ţi l-au răpit mârzacii în luptă. De-ţi trebuie un cal asemenea lui… ia-l pe Fulger!

— Nu, nu, ridică Laţcu mâna dreaptă, ca şi cum s-ar fi apărat de o primejdie… nu… pe Fulger ai să călăreşti tu ca vornicel la nuntă!… Eu îl vreau pe Trăsnet, care e mai tânăr şi mai ager! Deci, ne-am înţeles… Fără să mai pierdem vremea cu vorbe goale… mâine-n zori pleci după Trăsnet… Du-te sănătos!… Nu mai am nimic a-ţi spune!

— Aş avea eu, stăpâne!

— Ce?

— Îngăduie să mă-nsoţească şi Costea, tovarăşul meu de vânătoare. Aceasta nu e treabă de un singur om!

— Fie!

Pe drumul prăpăstios ce ducea către hotarul de miazănoapte al Moldovei, înaintau la pas domol doi călăreţi tineri ce păreau, după straiele lor, a fi neguţători. Într-adevăr, un al treilea cal, ce venea cuminte după ei, fără a fi ţinut de frâu, avea în spinare o tolbă mare, bine legată în pânze şi frânghii, în care, de bună seamă, se afla marfa neguţătorilor.

— Ai mai fost vreodată prin ţinuturile tătăreşti, Radule? întrebă cel care mergea al doilea în şir.

— Nu, frate Costeo, dar cu voia Domnului am să mă descurc! Numai să dăm de urma lui Trăsnet!

— Mi-e teamă c-o să fie tare greu! Cine ştie pe ce mâini o fi încăput?

— Cată să-ntrebăm mai întâi de geambaşi… De la ei putem afla câte ceva… Şi ţinta călătoriei noastre la tătari e cum ne-am înţeles.

— Oricum, frate Radule, grea sarcină ţi-a aruncat pe umeri boierul Laţcu! Pe cât mă taie capul, eu socot că ţi-a pus gând rău… şi că, ce mai la deal, la vale… vrea să te piardă… asta e!

— Eh! oftă Radu, dând din cap. O fi vrând el, dar nu şi eu! M-am făcut oare vinovat de ceva?

— Eu, în locul tău, aş fi dat bir cu fugiţi, vorba ăluia!

— De n-ar fi fost la mijloc Dana, poate că-mi luam câmpii… Dar mi-e tare dragă fata asta, care ar fi râs de mine aflând că mă sperii de căutarea unui cal! Am şi eu mândria mea, măcar că ştiu că nu pot trage nici un fel de nădejde.

— Atunci la ce bun să-ţi primejduieşti viaţa, aşa, de-a surda?

— Ştiu şi eu? zâmbi Radu îndurerat şi îşi îndemnă calul, care parcă domolise prea mult pasul: Hiii, puiule, că ne aşteaptă Trăsnet!

De cum intrară în ţinuturile tătăreşti, Radu fu numai ochi tot drumul, ca să ţină minte totul la întoarcere, care nu se ştia cum va fi.

Trecură prin câteva sate sărăcăcioase, cu case mici, aproape bordeie de chirpici, întrebând în dreapta şi-n stânga de neguţători de cai şi geambaşi.

Şi toţi îi îndreptau înainte, către cetatea unde se afla Mârza, cel mai vestit geambaş cunoscut în părţile tătăreşti, de la care lua cai chiar şi hanul.

După o zi de mers cu mici popasuri, mai mult de cercetare, decât de odihnă şi mâncare, iată că li se arătă în faţa ochilor o câmpie mare, pe care troscotul crescuse în voie, împestriţat pe ici şi colo cu flori de muşeţel.

Iar la marginea câmpiei se înălţa un zid, care nu putea fi altul decât acela al cetăţii căutate de călători.

Plini de nerăbdare de a ajunge nai repede, cei doi tineri îşi îndemnară caii şi-n scurtă vreme se aflară în faţa porţii străjuite de către doi suliţaşi ce aveau şi hangere la brâu.

— Suntem neguţători de stămburi şi mătăsuri de la Polonia, deschide Radu vorba. Avem marfă bună şi dorim să cumpărăm cai tătăreşti… Cunoaşteţi cumva vreun geambaş la care să găsim ce ne trebuie? Plătim bine! Şi, ca să-i dovedească pe cum că ceea ce spune el nu-s vorbe de clacă, neguţătorul deschise o pungă şi puse în mâna păzitorilor câţiva bănuţi de argint.

Ochii tătarilor sclipiră bucuroşi, iar cel mai bătrân le deschise repede poarta şi, arătându-le cu dreapta o uliţă, le spuse:

— O luaţi drept pe uliţa asta, până ajungeţi la geamie, apoi faceţi la stânga, şi o să vedeţi nişte case mai arătoase! Întrebaţi de Mârza geambaşul; nimeni în toată ţara nu are cai ca ai lui; o să fiţi mulţămiţi.

— Şi voi la fel… la întoarcere! le făgădui Radu bucuros.

Norocul călătorilor că Mârza era acasă. Un om scund, dar voinic, bine legat, tuciuriu la faţă şi cu priviri piezişe, pline de răutate.

Când Radu începu să-i spună povestea cu stămburile lui, Mârza îl opri scurt cu mâna şi-i grăi:

— Nu-mi trebuiesc pânzeturi şi nici nu mă priveşte ce fel de negoţ faceţi, drumeţilor! Eu cumpăr şi vând cai, dar cai buni, pe sprinceană, nu gloabe, nici mârţoage… Văd că sunteţi pe trei cai… cai buni ce-i drept… Vreţi să vindeţi, sau să cumpăraţi?

— Să cumpărăm, preacinstite jupâne! răspunse Radu, bătându-i inima. Ne-ai făcut cinstea să spui despre caii noştri că sunt buni. Noi însă dorim să cumpărăm alţii… sau măcar unul şi mai bun decât aceştia. Şi stăpânul nostru, cel mai mare neguţător din Polonia, ar vrea un cal negru, dacă se află. Bun de călărie…

Mârza stătu o vreme pe gânduri, închizându-şi şi mai mult ochii-i spălăciţi, se trase de sfârcul mustăţii drepte, apoi zise:

— Veniţi la grajduri… să vedeţi! şi o porni înainte, cu neguţătorii şi cu vreo trei slujitori după el.

Deschise larg uşa, care scârţâi prelung, şi-i făcu pe caii ce ronţăiau ovăz să-şi întrerupă mâncatul şi să-şi întoarcă uşor capetele.

Ferestrele mari lăsau să pătrundă lumina în voie, aşa că se vedeau bine toţi caii. Radu trecu alene şi-i privi. Trăsnet nu se afla printre aceştia. Veni lângă Mârza.

— Ei… ce zici? îl întrebă geambaşul. Nu-ţi place niciunul?

— Ba, ca să-ţi spun drept, toţi sunt frumoşi şi voinici, dar nu e ce-ar dori stăpânul meu! Nu mai ai şi alţii?

— Cum? Din toţi ăştia nu-ţi alegi niciunul? făcu Mârza nemulţumit.

— Îţi spusei că panul meu ar vrea un cal negru… aşa că…

Mârza se-ncruntă o clipă şi spuse cu neaşteptată răutate:

— Bine, dar! Pofteşte, rogu-te încoace… Mai am un armăsar, care s-ar putea să-ţi fie pe plac… Îl ţin singur într-un grajd anume făcut pentru el…

Radu tresari şi întrebă cu sufletul la gură:

— De ce?

— Aşa… că-i de rasă aleasă! îi răspunse în batjocură şi cu ciudăţenie în priviri Mârza, şi se opri în faţa unui grajd mic din lemn de stejar. Deschideţi uşa şi scoateţi armăsarul, grăi el slujitorilor.

Doi tătari, având în mâini unul o ţepuşă, şi altul un cnut pătrunseră în micul grajd şi, peste o clipă, Radu şi Costea auziră un nechezat puternic, care le îngheţă sângele în vine. Era nechezatul lui Trăsnet.

Flăcăii se dădură la o parte să facă loc şi-şi puseră capetele în piept, de teamă să nu fie recunoscuţi de cal şi să-i trădeze, astfel, fără voia lui.

Dar Trăsnet ieşi pe uşa grajdului falnic între cei doi slujitori, cu gâtul încordat. Trecu pe lângă ei, părând că nu-i bagă în seamă, deşi Radu simţi că a tresărit o frântură de clipă, dar s-a stăpânit, înţelegând că se petrece ceva ciudat.

— Ei, îl întrebă Mârza pe Radu. De acesta ce zici, neguţătorule?

— Într-adevăr, recunoscu Radu, într-adevăr pare a fi un cal deosebit. Cât ceri pe el?

Aci, tătarul izbucni într-un râs nestăpânit, la care-i ţinură hangul toţi slujitorii săi făcându-l pe Trăsnet să-şi întoarcă frumosul său cap cu stea în frunte.

— Ţi-l dau de pomană dacă eşti în stare să te ţii pe spatele lui… nu mai mult, ci cât număr eu până la zece!

— Cum aşa?! se prefăcu mirat foarte Radu. Ce fel de neguţătorie poate fi aceasta?

— Este aşa cum este! Văzuşi ce grajd i-am făcut? De stejar! Ai mai pomenit domnia ta grajd de stejar la un cal? Şi ştii de ce? Că pe cel dinainte, de brad, l-a spart cu copitele… N-am pomenit cal mai nărăvaş… Şi pân-acum, nimeni n-a fost în stare să-l călărească… Pe toţi i-a trântit şi i-a călcat în copite. Acest cal negru îl are pe satan în el, s-o ştii de la mine.

— Dar de unde-l aveţi? se prefăcu Radu mirat.

— I l-a luat chiar fiul hanului acum un an, în luptă, unui boier moldovean bătrân şi neputincios! Pesemne că de aia-l şi purta calul… Ori cu el, ori fără el în spate, totuna-i era.

— Ha, ha, ha! se făcu Radu că râde ca poftă. Şi acum domnia ta vrei să-mi rupă şi mie oasele?

— Aşa-i că nu te-ncumeţi? Pe doi slujitori de-ai mei i-a lăsat schilozi. Ai putea totuşi să-ncerci, dar mai înainte să-ţi dau un sfat prietenesc râse din nou Mârza.

— Care?

— Spune-i prietenului domniei tale să-ţi sape şi groapa! şi geambaşul se porni din nou pe râs ca de-o glumă bună.

— Ba iacă asta n-o fac! râse şi Radu, că doar n-o să mă lăsaţi dumneavoastră ne-ngropat. Însă încercarea n-o pot face aci, în curte… sau pe uliţele cetăţii. Să ieşim pe câmpie… Cu un cal nărăvaş nu se ştie niciodată la ce te poţi aştepta… şi n-aş vrea să mă dea de ziduri.

— Unde pofteşti! strigă Mârza. Puneţi-i şaua! Sfârşitul tot acelaşi va fi, ţi-o spun eu… Hai la câmpie!

Cei doi slujitori porniră cu frumosul cal înainte, iar după ei tot alaiul. Costea călare, la pas, şi ceilalţi după cai. Se opriră în faţa porţii. Radu le făcu semn tătarilor să lase calul slobod. Îl fulgeră cu privirile pe Costea, care-nţelese şi luă frâiele celorlalţi doi cai. Apoi Radu îşi făcu o cruce mare şi şopti: „Doamne-ajută!” îşi scuipă în palme şi le frecă una de alta şi făcându-şi vânt, fără să pună piciorul în scară, sări pe el uşor, îl bătu pe gât cu dragoste şi strigă: „Hai, Trăsnet, flăcăul tatii!… hiii, ca vântul şi ca gândul, vorba din basme!”

Şi Trăsnet, slobozind un nechezat puternic şi pătrunzător, îşi încorda gâtul şi ţâşni ca din arc, urmat de Costea cu ceilalţi cai, care porniră în goană nebună ca să nu se lase mai prejos. Tătarii rămaseră încremeniţi. Când înţeleseră în sfârşit, ce se-ntâmplase, călăreţii erau prea departe şi ar fi fost prea târziu ca să-i mai ajungă cu vreun cal, oricât de iute ar fi fost acela.

Când intrară Radu şi Costea cu cei patru cai pe poarta castelului din Baia, boierul Laţcu era în pridvor cu Dana, făcând haz de o cloşcă ce scosese boboci de raţă şi privea mirată la ei.

Pe cal fiind, Radu îşi scoase cuşma cu pană verde şi grăi:

— Sărutăm dreapta şi bun găsit! Iată, boierule, mă-nclin cu slujba-ndeplinită. Trăsnet este iarăşi acasă!

Dana îşi duse mâna la inimă şi se făcu roşie ca macul, iar Laţcu holbă ochii, nevenindu-i să creadă şi se repezi la cal, răsfirându-i coama neagră, corb. Apoi îl sărută pe ochi.

Radu sări din şa drept în picioare. Costea descălecă şi el, dând caii în grija unui slujitor.

Bătrânul boier veni apoi lângă Radu şi-i spuse zâmbind, măcar că nu-i venea:

— Bine că venişi, jupân Radule! Odihneşte-te, odihneşte-te, dragul meu, ca să prinzi noi puteri, că am a-ţi încredinţa altă treabă voinicească, pe care numai tu o poţi duce la îndeplinire.

— Care anume, boierule? întrebă Badu, tremurând şi stăpânindu-şi cu greu mânia ce începuse să-i clocotească în vine!

— E, făcu Laţcu nepăsător, un gând mai vechi de-al meu, poate năstruşnic, dar care, înfăptuit, i-ar pune în mirare pe toţi vânătorii noştri… şi chiar pe măria sa Dragoş-Vodă…!

— Dar care, boierule? stărui Radu, bănuind că la ceva uşor nu se putea aştepta.

Laţcu păru că se gândeşte câteva clipe, apoi spuse alene:

— Iacă, m-am cam săturat să tot folosim şoimi la vânătoare… Şi m-am gândit că pentru vietăţi mai mari, cu blană, foarte nimeriţi ar fi vulturii!

Radu tresări puternic şi se dădu un pas înapoi:

— Vulturii, măria-ta?!

— Da, ai auzit bine, vulturii am zis, că se găsesc sumedenie în creierii munţilor noştri… fie vulturi-codalbi sau zăgani… sau pleşuvi… sau şi mai bine pajere… Da, da, să-mi prinzi doi pui de pajeră… şi să-i înveţi la vânătoare…, că tu te pricepi mai bine decât toţi!

— Dar cine-a mai pomenit, măria-ta, vulturi învăţaţi la vânătoare? Şoimii sunt altceva, dar vulturii…?! se uimi Radu.

— Dacă n-a pomenit pân-acu', o să pomenească de-aici înainte! Mâine, nu; dar poimâine pleci după vulturi… Carpaţii gem de ei.

Radu îşi ridică privirile întrebătoare asupra Danei, care-i răspunse din ochi îndurerată. Apoi se răsuci pe călcâie, fără să mai spună o vorba şi plecă. Costea îl urmă de îndată şi, când fu încredinţat că nu-i poate auzi nimeni, îi şopti:

— Acum ai înţeles că vrea să te piardă? Păi când te-ar prinde vulturoaica la cuib, te-ar păli cu aripile şi ţi-ar scoate ochii cu clonţul. Câţi păstori îndrăzneţi am văzut eu orbiţi de vulturi!

— Pe mine n-o să mă orbească, fii fără grijă! îi răspunse Radu înfuriat.

— Aşadar, tot ai de gând să te duci?

— Nu ştiu încă bine ce am să fac. Cu Trăsnet ne-a ajutat norocul, isteţimea şi iuţeala lui. Şi apoi şi mie îmi era tare drag calul ăsta şi-mi lipsea! Dar ca eu să fiu orbit de vulturi, şi să rămân milog la curtea lui Laţcu… şi apoi să-şi dea fata după cine ştie ce fecior de neam, numai fiindcă-i de neam… De! Asta n-o mai pot îndura. Şi-arunci…

— Atunci… nu cumva să faci vreo prostie?!

— Am să-ţi urmez sfatul, orice s-ar întâmpla!

— Să fugi?

— N-am încotro, frate Costea! Cu timpul am să mă liniştesc… am să uit, cum o vrea Dumnezeu! Dar ca să-şi bată Laţcu joc de mine mai departe nu mai vreau cu nici un chip!

A treia zi, boierul Laţcu trimise un slujitor să-l cheme pe Radu; dar în locul lui veni starostele de vânători foarte neliniştit:

— Măria ta, jupân Radu nu se află nicăieri!

— Cum aşa?! se-ncruntă bătrânul înspăimântător la vedere. N-a lăsat vorbă unde s-a dus?

— Nu, boierule. Aseară, după cină, am mai stat de vorbă puţin şi apoi ne-am dus la culcare; ne-am spus „noapte bună” ca de obicei şi azi m-am gândit, când nu l-am văzut pe nicăieri, că s-o fi dus la pajere, după cum îl auzisem vorbind deunăzi.

— Fără să stea de vorbă cu mine mai înainte?! se răsti Laţcu. Dacă voi nu ştiţi ce-i cu el, să vă spun eu: a fugit! Şi de nu mi-l aduceţi aci cât mai degrabă viu sau mort, vă spânzur de grinda casei pe toţi, ca să fiţi pildă şi pentru alţi nemernici. Haida, cară-te de aci şi decât să te întorci fără de Radu, mai bine să te arunci în Bistriţa.

— Am înţeles, înalte stăpâne!

— Vezi ce cal lipseşte din grajd! Şi să puneţi câinii de vânătoare pe urmele lui. Ha, ha, ha, râse în silă boierul, asta-i bună, zău aşa, câinii învăţaţi de Radu să adulmece vânatul după miros de astă dată or să-l prindă pe el însuşi. Mai mare râsul de aşa poznă nemaipomenită. Dar el şi-a făcut-o singur. Ce a căutat, va găsi. Du-te!

Andrei, starostele de vânători, şi Şandru, ajutorul lui, erau amândoi buni prieteni cu Radu şi se găseau în mare zbucium sufletesc: chiar ei să fie trimişi cu cei mai buni vânători şi cu câinii după fugar?!

— Ce facem, Andrei, cum o scoatem la capăt cu povestea asta nenorocită? întrebă Şandru.

— N-avem încotro, trebuie să ne facem datoria, trebuie să-l prindem, că altminteri sunt în joc viaţa noastră, femeile şi copiii noştri! Ce putem face alta? Numai să dăm de el! oftă cu grijă Andrei.

— Trebuie să dăm! Cred că Radu o să umble mai mult noaptea, ca să nu dea de bănuit. Ei, noi vom merge fără preget şi ziua şi noaptea!

— Uşor de vorbit, dar greu de îndeplinit. Păi crezi că te mai poţi ţine pe picioare, omule, dacă ai să umbli o zi în şir călare? Vai de capul tău! Fără de popas nu se poate. Vorba e încotro s-o pornim după el? Iată, câinii nu-i adulmecă nici o urmă. Nici pomeneală de copite, nicăieri. Să ştii că a învelit cu paie şi cârpe copitele calului şi s-a tot dus! Pas' de-l găseşte. Dar stau şi mă gândesc că… spre răsărit, la tătari nu s-a putut duce; la miazăzi, în Ţara Românească, de asemenea. Nu s-a putut îndrepta decât înapoi spre Maramureş, unde are prieteni!

— Isteţ eşti, măi Andrei! Aşa trebuie să fie, precum zici. Deci, hai să apucăm pe drumul care ne-a adus din Maramureş în Moldova şi nu se poate să nu dăm de el sau măcar de urmele lui pe undeva.

În seara următoare, venind dinspre „Câmpul lui Dragoş”, trecu prin satul Boureni un călăreţ trudit, plin de praf şi sudoare, care i se scurgea pe obraz lăsându-i dâre murdare. Întrebă de casa şoltuzului şi ceru a vorbi cu stăpânul, care, când auzi că e căutat de om de la domnie, ieşi îndată.

— Bună seara, jupâne şoltuz! grăi călăreţul

— Bine-ai venit, jupâne! răspunse şoltuzul. Cu ce-ţi pot fi de folos?

— Iată care-i nevoia ce mă mână la domnia ta: sunt trimis de măria sa Dragoş-Vodă tocmai la Maramureş să caut şoimi pentru vânătoare. Mi-i tare degrabă, dar calul meu, măcar că-i vârtos precum se vede, a obosit. Ţi-l las până mă întorc şi te rog a-mi da altul odihnit!

— Apoi dacă-i numai atât, treaba e făcută! grăi şoltuzul. Cai ca ai mei se ştie că nu are nimeni în Boureni. Poftim să-ţi alegi şi umblă sănătos! Să ştii, însă, că nu mi-e ruşine nici cu calul domniei tale. Da' acolo-n traista aceea ce se zbate?! întrebă omul cu uimire.

— Ha! râse în silă călăreţul. Un biet vătui, care mi-a căzut în mână în drumul meu prin pădure. Îmi prinde bine la drum lung, că n-am timp să mai vânez, în goana mea după şoimi.

— Aşa, aşa! făcu omul. Măcar că ţi-ai luat şi arcul şi tolba cu săgeţi şi văd că şi securea o ai la spate.

— Ca să fie la orice nevoie, jupâne şoltuz!

— Aşa, aşa, încuviinţă din nou şoltuzul. Iacă, poftim alege-ţi calul care-ţi place şi pune-l pe al domniei tale în locu-i!

Pe aceleaşi meleaguri, puţin bătute de oameni în cursul unui an, se ivi la scurtă vreme după trecerea călăreţului nostru, un pâlc de oşteni pe cai vânjoşi, având cu ei şi o haită de câini.

Păreau că sunt în căutarea cuiva: mergeau la pas şi asmuţeau clinii încoace şi încolo, doar vor adulmeca vreo urmă.

Deodată, unul dintre ei, ce părea a fi căpetenia, tresări la auzul unui nechezat prelung şi parcă îndurerat.

— Staţi pe loc! strigă el cuprins de fiori. Dacă nu mă înşeală auzul…

Dar n-apucă să-şi sfârşească gândul că nechezatul se auzi din nou, de astă dată mai puternic, de parcă ar fi fost înţeles de calul ce voia să le dea de veste că se află prin apropiere.

— Dacă nechezatul ăsta nu-i al lui Fulger, armăsarul lui Radu, eu îmi pun capul pe trunchiul din faţa noastră şi nu-l mai iau de-acolo! S-o luăm pe poteca din dreapta să vedem unde ne duce! grăi înfierbântat oşteanul de adineauri.

Drumul îi scoase de îndată chiar la intrarea în satul Boureni.

Ceata se opri din nou şi aşteptă. Şi pentru a treia oară se auzi nechezatul puternic al calului.

— Nu mai e nici o îndoială, spuse Sandu. Ai dreptate, Andrei. E Fulger!

Şi pâlcul porni grăbit, lăsând în urmă-i un nor de praf.

Ca atraşi de o presimţire se opriră în faţa casei şoltuzului.

Andrei se apropie călare de poartă şi bătu cu mânerul spadei de trei ori. În aceeaşi clipă chiar se auzi din nou nechezatul cunoscut şi stăpânul casei se ivi de după un nuc rămuros cu tulpina groasă cât doi oameni voinici.

— Bună vremea, prietene! zise Andrei. Bucuroşi de oaspeţi?

— Apăi, zâmbi şoltuzul, spre a vă răspunde la această întrebare, va mai întâi să ştiu ce fel de oameni vor să-mi intre în casă!

— Aşa-i! Pe scurt, suntem oşteni de-ai boierului Laţcu şi căutăm un fugar!

— Prea bine; vă doresc să-l prindeţi cât mai degrabă; dar ce v-a făcut să credeţi că l-aş adăposti eu cumva, de v-aţi oprit taman la casa mea?!

— Aşa-i şi asta! Am auzit un nechezat care credem că este al unui vestit armăsar, pe nume Fulger, călărit de fugarul căutat!

— S-ar putea să fie! E adevărat că în grajdul meu se zbuciumă un preafaimos armăsar străin de ai mei; călăreţul acestuia însă a plecat de mult!

— Cum aşa?

— Calul îi era istovit de drum; omul mi-a spus că-i de la domnie şi umblă după şoimi; m-a rugat să-i împrumut alt cal pe care o să mi-l înapoieze la întoarcere. Asta-i toată tărăşenia. Şi acu, poftiţi să vedeţi calul!

— Ba, mai bine fii bun, rogu-te şi adă-l domnia-ta încoace!

— Păi, tocmai asta e pozna, că nu pot,… nu se lasă,… e cal nărăvaş, care nu ştie decât de stăpânu-său! se văită şoltuzul.

— Taman ca frate-său Trăsnet! râse Şandru. Cai de soi, româneşti! Hai la grajd.

Fulger îi întâmpină cu un nechezat plin de veselie şi nu mai avu astâmpăr. Andrei îl bătu pe greabăn cu palma, îi puse căpăstrul uşor şi-l scoase afară.

— Prietene, îi grăi Şandru, şoituzului, îţi făgăduim a-ţi aduce înapoi calul dumitale. Noi pe acesta îl luăm, vezi că ne cunoaşte şi ne ascultă ca pe stăpânii lui. Până atunci, primeşte calul acesta care ne e de prisos… şi rămâi cu bine!

— Mergeţi sănătoşi şi să ştiţi că eu vă aştept cu calul meu; văd că nu mă pot împăca bine cu ai domniilor voastre!

— Te mai rugăm un lucru, ca să ne uşurezi sarcina. Ştii cumva încotro a apucat-o fugarul ce-l căutăm?

— Dacă mi-o fi grăit adevărul sau m-a amăgit nu pot şti, dar el mi-a spus că l-ar fi trimis măria-sa Dragoş-Vodă tocmai la Maramureş, după şoimi de vânătoare! Aşa o fi…, n-o fi aşa, Dumnezeu ştie! Dar domniile voastre porniţi încotro veţi crede de cuviinţă şi fiţi sănătoşi!

Andrei îl privi repede pe Şandru şi strigă:

— Văzuşi, măi, frate Şandrule, că am cugetat bine? N-avea încotro s-o apuce decât spre Maramureş! Ce mai aşteptăm dar?

Rămâi sănătos, om bun, şi să ne vedem cu bine!

Şoltuzul rămase în pragul porţii, alături de calul lăsat de oşteni şi urmări pâlcul care stârni din nou un nor alburiu de praf, ce se risipi şi se pierdu în zare, până nu se mai văzu nimic.

Dimineaţa era senină şi caldă ca o zi de vară timpurie. Călăreţul străin înainta anevoie, la pas, pe drumul colţuros de stâncă ce mergea către Maramureş. Se găsea încă în Ţara Moldovei. Abia trecuse Bistriţa prin vad, când deodată îi ajunse la urechi un zvon îndepărtat de lătrături cunoscute. Inima începu să-i bată cu putere în neştire.

„Au pus câinii pe urmele mele! îşi zise el. Câinii învăţaţi de mine! Noroc că m-am gândit că se poate întâmpla asta!”

Sări sprinten de pe cal, îl luă de frâu şi-l ascunse, priponindu-l în dosul unui desiş de brazi şi tufe de ienuper.

„Aşa, grăi mai departe călăreţul, vorbind cu sine însuşi, şi acum să poftească să mă prindă! Să ne aţinem aci, lângă stânca asta învelită în muşchi verde. Dacă vin pe urmele mele, trebuie să treacă, pe la mijlocul pajiştei. Să vedem acum dacă câinii mei n-au uitat ce i-am învăţat!”

Se ascunse în spatele stâncii la timp. Îndată lătrăturile se auziră aproape şi la mijlocul pajiştei se arătară copoii boierului Laţcu, adulmecând cu boturile la pământ. Şi-n clipa următoare, ca din senin, ţâşni un iepuraş, care o luă la goană prin faţa haitei.

Câinii, înnebuniţi la vederea vânatului, porniră săgeată după el. Călăreţii, care nu avuseseră vreme să vadă după ce aleargă câinii, crezură că aceştia au simţit puternic urma fugarului şi se năpustiră călări după ei. Iar fugarul sări în dosul desişului, încălecă şi o porni mai departe prin rariştea de brazi Dar şiretlicul lui fu dibăcit numaidecât. Nu degeaba călăreţii ce-l urmăreau fuseseră tovarăşii lui de vânătoare.

— Asta-i una de-a lui Radu, îmi pun mâna în foc! spuse Andrei râzând totuşi, măcar că fusese păcălit.

— Mă tem şi eu; semne că-i prin apropiere!

— Dacă-i aşa, după el mai departe!

— Ian staţi pe loc şi ascultaţi! strigă Costea. Auziţi tropotul unui cal la pas?

Oamenii îşi ascuţiră urechile şi prinseră într-adevăr zgomot de copite bătute rar.

— Nu poate fi decât Radu! spuse Andrei. Într-acolo, degrabă.

Caii vânătorilor erau obişnuiţi cu muntele. Călcau uşor, cu capul în jos, alegând pietrele şi înaintând cu grijă. Deodată în faţa lor se ivi călăreţul străin.

— Radule! strigă Şandru, Radule, fratele meu, stai pe loc!

Dar Radu îşi înfipse cu înverşunare pintenii în burta calului, care se ridică în două picioare, nechezând dureros şi se avânţi în codru.

În aceeaşi clipă însă, câinii, care-şi recunoscuseră stăpânul, porniră valvârtej, scheunând de bucurie, şi-i înconjurară calul cu lătrături vesele, împiedicându-l să meargă mai departe. Atunci Radu sări din şa şi o luă la fugă, căutând scăpare printre steiuri şi brazi.

Andrei îi striga, punându-şi mâinile la gură:

— Radule, avem poruncă să te aducem înapoi viu, sau mort. E-n joc şi viaţa noastră, nu numai a ta. Fii cuminte şi stai pe loc! Tu eşti unul, iar noi, zece; tot nu poţi scăpa din mâinile noastre în cele din urmă, orice ai face!

La aceste vorbe, Radu, cugetând că Andrei are dreptate, se opri, le ieşi în faţă, abia stăpânindu-şi lacrimile de ciudă, şi le spuse cu obidă:

— Ah, de ce nu s-a deschis în faţa mea o genune ca să m-arunc în ea şi să sfârşesc odată cu viaţa asta plină de năpastă!

— Suie-te pe cal şi hai, înapoi, Radule! Şi nu deznădăjdui! îl îmbărbăta Şandru. Am auzit şi eu o vorbă rămasă de la înţelepţii bătrâni din vechime: chiar atunci când ţi-ai pierdut cea de pe urmă nădejde, tot să nu-ţi pierzi nădejdea!

— Hm! râse cu amărăciune Radu, ce puţin se potriveşte câteodată vorba cu fapta. Viaţa le dă pe amândouă peste cap. Aş vrea să-l văd pe înţeleptul care a scornit această vorbă în locu-mi… şi să-l întreb; la ce i-ar folosi nădejdea lui cea de pe urmă?!

Când Radu intră în curtea boierului Laţcu, între Şandru şi Andrei, cu mâinile slobode, ca orice om liber, stăpânul casei îl aştepta tremurând de mânie. Ridică pumnul şi voi să-l lase năprasnic asupra tânărului, dar un ţipăt de la fereastra de sus îl făcu să se-ntoarcă brusc şi să rămână cu braţul în aer. Capul Danei dispăru din fereastră şi boierul se stăpâni, amintindu-şi deodată că acestui om îi datoreşte viaţa fetei sale, ce-i era atât de dragă.

Urlă totuşi ca un scos din minţi către cei doi starosti de vânători:

— De ce nu l-aţi legat?

— La ce să-l legăm, boierule? răspunse Andrei supărat, dacă s-a dat în mâinile noastre de bună voie. Doar n-o să mai fugă!

— N-o să mai fugă, pentru că o să stea la butuc. Acuma chiar, în faţa casei, ca să-l vadă toţi cei ce vor trece pe aci şi să le fie învăţătură de minte!

De sărbătorile Paştelui, la casa boierului Laţcu era masă mare. Din nou această petrecere avea să fie cinstită de măria sa Dragoş-Vodă şi ai săi.

Dinaintea prânzului începuseră să sosească la curtea Laţcului rădvane trase de câte patru cai, cu boierii poftiţi la marea sărbătoare de primăvară.

Şi toţi boierii şi jupânesele ce soseau îl priveau pe Radu pus cu braţele şi picioarele în butuc, ca şi când n-ar fi văzut nimic, şi intrau nepăsători în casa, fără să-ntrebe măcar ce e cu el.

Într-un târziu sosiră şi domnul cu ai lui, îndelung aşteptaţi de toată suflarea. Dar iată că, de îndată ce intră pe poarta mare, înaltă şi grea de stejar, Dragoş-Vodă dete cu ochii de Radu în butuc şi se opri, încruntându-se nemulţumit.

— Ce-i cu Radu în starea aceasta, boier Laţcule? făcu vodă grabnică întrebare boierului, care-i ieşise în întâmpinare.

— A fugit de la casa mea ca un lotru de codri, ca să nu-mi îndeplinească o poruncă şi, pentru această mârşavă faptă, l-am osândit precum se vede!

— De când stă astfel?

— Numai de ieri, măria ta!

— Şi nu socoţi domnia ta că-i prea mult să mai steie şi astăzi? Într-o zi de mare sărbătoare creştinească, aşa precum este aceasta ce o prăznuim?

— Şi fiul mea de ar fi greşit astfel, răspunse cu semeţie Laţcu, i-aş fi dat aceeaşi pedeapsă, măria ta, spre a fi pildă de îndreptare şi altora.

— Într-o zi de mare sărbătoare, boierule, când toată lumea mănâncă, bea şi se veseleşte, se cade a fi mai îngăduitori, mai iertători cu semenii noştri. Eu nu aş putea să stau tihnit la masa domniei tale, ştiind pe cineva că zace în butuc ca un tâlhar de drumul mare. Cu atât mai mult, boierule, cu cât acesta este Radu, care, precum bine ştim cu toţii, a făcut întotdeauna mult pentru casa dumitale, purtându-se mai frumos ca mulţi fii adevăraţi şi buni prieteni. Iar dacă a fugit, nu ştiu, zău, dacă nu a avut şi un pic de dreptate. Socot că m-ai înţeles! mustăci vodă.

— Cum nu se poate mai bine, înalte stăpâne! Să fie dezlegat Radu de îndată! porunci boierul Laţcu.

— Şi să poftească, aşa, ca întotdeauna, la masa noastră! adaogă vodă, smucindu-şi fruntea în sus şi pornind spre intrarea în casa.