Capitolul I

Ni se arată cum o grozavă întunecime de soare dintr-o zintâi de Ghenar, de-acum aproape şase sute de ani, tulbură multe minţi care până atunci păreau limpezi şi luminate.

ERA ÎNTÂI DE GHENAR, 1386, sărbătoarea sfântului ierarh Vasile cel Mare şi oamenii se aflau în întreaga Ţară Românească strânşi la petrecere, când, deodată, în liniştea desăvârşită ce cuprinsese întreaga fire, se porni o adiere primăvăratecă, neobişnuită şi ciudat de dulce pentru luna aceea de la mijlocul iernii.

Trecuseră aproape trei ceasuri şi jumătate de la nămiezi. La palatul domnesc de la Cetatea de Argeş, copiii de casă, la porunca lui Dan-Vodă, domnitorul ţării, deschiseră ferestrele, ca să pătrundă aerul tare, curat, rece, de afară şi să alunge duhoarea grea, răspândită de vin şi răsuflare omenească.

Încăperea în care se dădea ospăţul era mare; sfeşnice groase de argint cu luminări de ceară curată erau prinse în pereţi.

Sala avea o intrare largă cu uşi de tisă, bătute în fier şi două ieşiri în părţi; patru ferestre mari străjuiau cei doi pereţi ce se aflau faţă în faţă. După o bună şi chibzuită rânduială, femeile nu luau parte la oaspeţele bărbaţilor. Şi pe bună dreptate aceasta: de la câteva pahare de vin în sus limbile mesenilor prindeau a spune vorbe de măscară ce nu se cuvenea a fi auzite de urechiuşile femeieşti.

Dar dacă gingaşa făptură a semenului bărbătesc nu se arăta la petrecere, dibăcia, hărnicia şi priceperea ei se vădeau cu prisosinţă în tot ce se pregătise din belşug la acest ospăţ.

Mircea-Vodă, fratele vitreg al domnului, se ridică şi rosti cu multă bucurie în glas:

— Rugăm pe măria sa Dan-Vodă, prea iubitul nostru frate şi domn, precum şi pe cinstiţii oaspeţi ai mesei noastre să binevoiască a gusta acum dintr-o aleasă şi dulce mâncare, întru înfăptuirea căreia îndelung s-a străduit prea cinstita şi mult iubita noastră mamă Calinihia-Doamna.

— Să gustăm… Să gustăm! Strigară oaspeţii cu bucurie, dornici de a-si îndulci gura după atâtea fripturi de iepuri şi mistreţi ardeiate şi stropite cu sosuri drese cu piper ce le pişcaseră limba.

Dan-Vodă zâmbi cu mâhnire şi-i şopti fratelui său mai mic:

— O, cât te fericesc, Mirceo, că Dumnezeu ţi-a ajutat să te bucuri de viaţa mamei tale. A mea m-a părăsit pe când mergeam de-a buşilea.

— Dar şi măria ta te-ai bucurat de îngrijirea Doamnei Calinihia, răspunse Mircea zâmbind cu dragoste. Doar ea te-a crescut, împreună cu mine.

— Şi pentru aceasta am să-i port recunoştinţă toată viaţa mea. Dar porunceşte acum să se aducă cele făgăduite mesenilor.

Mircea-Vodă făcu semn către una din uşile ce duceau spre cuhniile domneşti şi-ndată se iviră slujitori cu tăvi mari de argint în mâini din care se ridicau aburii plini de dulci miresme îmbietoare.

— Iată, iubiţi oaspeţi, aci aveţi mere creţeşti coapte în aluat. Poftiţi, gustaţi şi, de vă plac, nu vă sfiiţi a mai cere, că în cuptoare se mai află din belşug.

Într-adevăr că această gustoasă şi dulce mâncare de încheiere a ospăţului plăcu mai mult decât toate celelalte. Era de o bunătate nemaiîntâlnită până atunci. Mărului i se scosese cu dibăcie, spre a nu fi stricat cumva în rotunjimea lui, miezul cu sâmburi şi-n loc fuseseră puse stafide cu miere şi scorţişoară. Apoi, se acoperise mărul cu aluat de făină frământată cu lapte, unt alb de bivoliţă şi ouă. Iar merele, astfel învelite, la scosul lor din cuptor, fuseseră opărite din belşug cu miere fierbinte.

La această deosebită mâncare, se aduse un vin dulce cu iz de tămâioasă.

Feţele tuturor erau pline de surâs şi voie bună, când deodată, lumina zilei, puternică şi aurie până atunci, începu să pălească, acoperită de o umbră ce se lăsa uşor, învăluind totul parcă într-o pătură cenuşie.

Adierea prinse apoi putere, se-ntări şi brusc se preschimbă-ntr-un vânt tăios, aspru, şuierător, care-ţi da fiori de nelinişte.

Orătăniile curţii domneşti începură a sburătăci de colo-colo, fără astâmpăr, negăsindu-si locul, cotcodăcind şi îndreptându-se spre coteţe la culcare; caii, cuprinşi de o grozavă tulburare băteau cu copitele în duşumele, nechezând speriaţi şi lovind uşile grajdului cu capul, spre a ieşi afară; pisicile miorlăiau înebunite de spaimă; iar câinii, cu ochii aţintiţi pe cer, urlau a pustiu, prelung şi înfiorător.

Şi astfel, în toiul zilei, se lăsă o noapte grea, întunericul se făcuse de nepătruns.

Un murmur de groază se ridică din mijlocul mesenilor care săriră în picioare, punând mâna pe mânerele spadelor, ca şi cum acestea ar fi putut înlătura grozava primejdie ce credeau că-i paşte.

— Sfârşitul lumii!

— Îngăimară boierii înspăimântaţi. Pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre! Se văd stelele strălucind mai aprig ca-n toiul nopţii. Priviţi pe fereastră!

Şi-atunci, se auzi glasul lui Mircea-Vodă:

— Închideţi ferestrele şi aprindeţi făcliile. Staţi liniştiţi, boieri dumneavoastră, precum mă vedeţi că sunt şi eu şi măria sa Dan-Vodă.

— Dar cum am putea sta nepăsători, măria ta, când soarele a pierit de pe cer, iar noi ne-am cufundat în întuneric, grăi cu obidă boierul Alăman, cel mai bătrân dintre toţi şi cu o barbă mare ca de patriarh.

În vremea aceasta, făcliile fuseseră aprinse şi aruncau o lumină tremurătoare pe pereţii înnegriţi de vreme şi fum. Acum grăi Dan-Vodă, ridicând mâna a tăcere:

— Boieri dumneavoastră, nu-i nici o price de teamă şi nelinişte. Să-l rugăm pe prea cinstitul Filos-Logofăt, boierul nostru cel mai învăţat, să ne aducă lămurirea de cuviinţă, aşa cum o ştie şi domnia lui de la dascălii ce i-au luminat mintea cândva prin alte părţi de lume.

Atunci Filos-Logofăt spuse cu glas liniştit şi sigur de sine:

— Până voi isprăvi de vorbit ce am a vă spune, cinstiţi boieri, lumina soarelui se va revărsa iarăşi asupra pământului. De mă veţi asculta cu luare aminte, vă veţi da seama că nu aveţi pricină să vă neliniştiţi. De câte ori n-aţi văzut nori negri care trec prin faţa soarelui şi-l întunecă, aruncând totodată umbră asupra pământului. Asta înseamnă oare că a pierit soarele de pe cer şi nu mai are putere să ne lumineze? Nu! Domniile voastre aţi văzut că soarele nu stă pe loc pe bolta cerească, ci de la răsărit se ridică în crugul cerului şi-apoi coboară spre apus. Asemenea şi luna îşi are mersul ei. Dar uneori luna se aşază în dreptul soarelui şi aruncându-si umbra asupra lui, îl întunecă pentru scurtă vreme, adică atâta cât îi stă în faţă. Aşa s-au petrecut şi acum lucrurile.

— Oare aşa să fie?… Rostiră boierii neîncrezători.

— Aşa şi necum altfel! Aceasta, în limba greacă a ţării mele de baştină se numeşte „eklipsis”, adică întunecime şi nu prevesteşte nimic rău.

— Ba eu, după câte am aflat din bătrâni, ştiu că asemenea semne tocmai sunt prevestitoare de mari nenorociri! Se scutură ca de friguri boierul Coman.

— Da, da, încuviinţă şi jupânul Baldovin. Ne aşteaptă molime, războaie şi omoruri! Mai bine să ne ferească Dumnezeu de ce va urma!

— Acestea nu-s semne bune, boieri dumneavoastră, se căina şi vistierul Manciu. Cine ştie ce vremuri grele vom mai întâmpina?

— Şi ce se va mai abate peste capetele noastre nenorocite! Oftă din adâncul rărunchilor pitarul Ghinea.

La care vorbe, Mircea-Vodă prinse a râde cu poftă şi spuse înveselit:

— Dar nu băgaţi de seamă, boieri dumneavoastră, că-n timp ce vă văicăriţi ca nişte babe neputincioase, întunericul s-a şi risipit?

Ca la o poruncă, toţi boierii îşi întoarseră capetele spre ferestre, unde lumina se arăta aidoma ca-n revărsatul zorilor şi scoaseră un oftat prelung de uşurare:

—… Aşa e!

— Întâmplatu-vi-s-a ceva, cinstiţi boieri?

— Zice Mircea-Vodă, privindu-l cu coada ochiului pe Filos-Logofăt, prea bunul său prieten.

— Ba, măriile voastre şi prea cinstite Logofete Filos, dădu răspuns boierul Alăman.

— Ba, acum; dar nu se ştie ce va fi mai târziu.

— Ce va fi – spuse cu glas tare Filos – vă-ncredinţez că nu va fi din pricina acestor eklipsis, cum v-am spus că se numesc, ci pentru că nu vom fi noi chibzuiţi şi nu vom şti să ne călăuzim paşii cum se cuvine.

— Şi-acum, boieri dumneavoastră, spuse Dan-Vodă, să mai grăim şi despre trebile domniei, că doar de aceea ne-am adunat la această cinstită masă. Pohtiţi de vă aşezaţi, rogu-vă, din nou, în jilţuri. Nădăjduim că luna n-a izbutit să ne întunece şi nouă dreapta judecată şi că vom găsi calea cea mai bună de urmat, în sfatul ce v-am rugat să binevoiţi a mi-l da. Să-l ascultăm dară pe banul Radu Berivoescu.

Boierul numit de către Dan-Vodă să-si spună părerea se ridică sprinten din jilţul care parcă-l lenevise. Era un bărbat tânăr încă, falnic la înfăţişare şi bine legat.

Privi înainte-i la cei doi fraţi vitregi şi strânse puţin ochii-i vioi, încruntându-si sprâncenele, parcă spre a-i vedea mai bine.

Dan şi Mircea erau cam de-o vârstă şi crescuseră împreună la curtea răposatului Radu Negru-Vodă, fiul domnului de strălucită amintire Nicolae-Alexandru-Vodă.

Banul Radu Berivoescu nu se miră că, dintre toţi boierii, Dan-Vodă îi ceruse lui să-si spună părerea mai întâi. Nu se prea înţelegea cu tânărul domn, care i se părea grăbit întotdeauna a-si aduce la îndeplinire gândurile, fără a judeca mai adânc asupra lor.

Cumpănit, Banul Radu se lăsa greu, ceea ce nu-i era pe placul voievodului care, în cele din urmă, făcea tot ce-si pusese el în gând, fără a ţine seamă de sfatul boierilor.

„Câtă deosebire între aceşti doi fraţi”, cugetă boierul, „amândoi din acelaşi tată, dar având mame deosebite.”

Îşi aminti de stingerea din viaţă a Doamnei Ana, cea dintâi soţie a lui Radu-Negru-Vodă, îndată după naşterea lui Dan. Apoi, de căsătoria domnului văduv cu Calinihia Doamna, o grecoaică bizantină, frumoasă şi harnică fără pereche. Aceasta îi dărui doi feciori: pe Mircea şi pe Staicu, om cucernic şi de o mare bunătate, care trăia singuratec prin părţile Buzăului.

„Bine că lângă Dan-Vodă se află Mircea”, se gândi Banul Radu Berivoescu, „şi-l mai domoleşte uneori, că altminteri ar lua-o razna de tot. Ciudat! N-au pic de asemănare, nici la fire şi nici la înfăţişare”, îşi spuse el, privindu-i pe amândoi fraţii, ce-i stăteau în faţă: „cel dintâi, plin de neastâmpăr, iar al doilea, liniştit şi cu zâmbetul pe buze”.

Dan-Vodă era bălan şi cu ochi albaştri, scurt şi îndesat, de parcă ar fi cărat saci la moară toată viaţa; o bărbuţă rară şi o mustaţă pe oală îi încadrau faţa palidă, trasă şi îmbătrânită înainte de vreme.

Lângă el, sta zvelt şi respirând sănătate Mircea-Vodă: cu părul castaniu, lung, revărsat pe umeri în plete? Cu ochii căprui, arătând isteţime şi dârzenie, cu o mustaţă lungă adusă în jur şi frumos răsucită, după portul unguresc.

Dar gândurile fugare ale banului ţinură câteva frânturi de clipă; glasul lui se auzi limpede:

— Măriile voastre şi cinstiţi boieri, în ţara vecină nouă, a Bulgariei, se petrec lucruri triste şi toate vin de la nepotolita sete de mărire, care, după cum spune jupân Staicu, fratele mai mic al măriilor voastre, este cel mai mare rău din lume!

— Fii ceva mai lămurit, rogu-te, bane, îi ceru Dan-Vodă.

— Adică, măria ta, acolo se luptă între ei, pentru câştigarea puterii, doi fraţi de acelaşi tată şi de alte mame. Cel mai vârstnic, ţarul Straţimir, unchiul măriilor voastre şi stăpân în părţile Vidinului, e hărţuit şi duşmănit de frate-său mai mic Sişman, domn peste Târnova, fosta cetate a împăraţilor Asăneşti şi până-n Balcani.

— Acestea le ştim cu toţii, măre, bane, vorba e care-i părerea domniei tale: pe cine se cade să ajutăm noi, românii, în această luptă?

— De bună seamă că pe ţarul Straţimir, care e nepotul de fiică al lui Basarab-Vodă cel Mare şi poartă-n vine acelaşi sânge ca măriile voastre.

— Atunci?

— Mă-ntreb eu pe bună dreptate: au de ce nu se înţeleg şi ei doi, precum măria ta cu Mircea-Vodă şi să domnească în pace împreună, că sfântă vorba: „Unde-s doi puterea creşte”.

— Ce-ai face domnia ta, bane, în locu-mi? Moşul nostru Straţimir ne-a cerut ajutor. Şi fiică-sa, prea frumoasa mea vară Dragodana, mi-a trimis carte călduroasă, în care mă roagă ca pe Christos să nu-i părăsesc în această grea izbelişte în care se află ei, cu toţi ai lor.

Aci, boierii prinseră a zâmbi furiş pe sub mustaţă, întrucât ştiau că Dan-Vodă ţine foarte mult la vară-sa Dragodana, care era o tânără de o rară frumuseţe, vestită în Balcani, o adevărată domniţă din basme.

Şi banul Radu nu întârzie cu răspunsul plin de ascuns tâlc:

— De-ar fi numai să zăreşti chipul gingaş şi plin de farmec al Dragodanei şi tot ar merita să mergem la Vidin, măria ta, numai că…

— Numai că… Ce? Isprăveşte, bane, odată ce-ai început, grăi parcă ceva mai apăsat Dan-Vodă.

— Ţi-o spun cinstit, doamne, mi-e teamă de viaţa măriei tale… Uzurpatorul acela de Sişman e mai tare decât Straţimir; se are bine acum cu otomanii, care au năpădit ţinuturile balcanice. Au nu ştiţi că Sişman a mers până acolo, încât, ca să se ia bine cu turcii i-a dat-o pentru haremul sultanului Amurat chiar pe soră-sa, prea frumoasa ţariţă Tamara? Şi când i-a venit bine, s-a întors iarăşi împotriva păgânilor. Şişman se pleacă după cum bate vântul.

— Vreau să ştiu cuvântul domniei tale hotărât, bane. Pe al celorlalţi boieri îl ştiu de mult. Mergi sau nu mergi cu mine?

La această întrebare, banul Radu îşi umflă pieptul şi-nălţându-se pe călcâie, de-i trosniră oasele, spuse răguşit:

— Dar oare s-ar putea altfel, măria ta? Numai că zarea lumii se arată tare tulbure… Şi din fundul ei năvălesc ca un puhoi de ape mari ce fac prăpăd în calea lor, otomanii. Noi n-avem nici aşa prea mulţi prieteni adevăraţi, ca să ne facem alţi duşmani. Şi-apoi, nu de viaţa mea mi-e teamă, ţi-am mai spus-o doar.

— De-ar fi ca eu să mă pierd pe-acolo, spuse Dan-Vodă, aci va să rămână măria sa Mircea-Vodă pe deplin în scaunul domnesc. Dar când o rudă a mea de sânge îmi cere ajutor, eu nu pot face altcum.