Capitolul II

Se pune la cale o bătălie şi se pregăteşte o nunta.

NIŢU, COPILUL DE CASĂ cel mai iubit al lui Mircea-Vodă, făcu o plecăciune în faţa domnului şi spuse cu sfiala-i dintotdeauna:

— Măria ta, a venit pisarul şi… Aşteaptă şi boierii chemaţi.

— Să vină cu toţii deodată – grăi Mircea-Vodă cu blândeţă, încruntându-se ca de-o dureroasă amintire ce-i fulgeră gândurile adormite o clipită.

Uşa grea de stejar se deschise larg, scârţâind prelung şi răguşit, ca neunsă de un veac şi în pragul ei se iviră: banul Radu Berivoescu, marele spătar Boian şi Filos-logofăt, boierii cei mai de credinţă ai lui Mircea-Vodă, urmaţi de pisarul domnesc, care se opri lângă pervaz, aşteptând cu mâinile încrucişate.

— Să trăieşti, măria ta! Răsunară puternic glasurile celor trei boieri.

— Fiţi bine veniţi, boieri dumneavoastră. Mai înainte de a vă grăi, însă îngăduiţi-mi, rogu-vă, să stau puţin de vorbă cu pisarul. Apropie-te, Vâlcule.

— La porunca măriei tale.

— Ai vorbit cu meşterul pietrar?

— Aşteaptă cuvintele ce trebuie să le cioplească în marmora aleasă de măria ta.

— Scrie dară, pisare:

Vodă îşi ridică privirea în tavanul înnegrit de fumul lumânărilor şi tăria vremii, căutând parcă cuvintele ce avea să le rostească. Spuse apoi în şoaptă cu multă cucernicie: „Aici odihneşte robul lui Dumnezeu, sfânt răposatul Dan-Voievod, ce a pierit în luptă vitejească, pentru dreptate, credinţă şi prietenie, în ţară străină, în luna lui septembrie a anului de la Christos 1386. Şi de-a pururea fie pomenit cu tot neamul lui trecut la cele veşnice.”

Un oftat adânc încheie epitaful domnului. Pisarul abia îndrăzni să îngăimeze:

— Am scris întocmai, măria ta.

— Să văd. Aşa… Numele măriei sale Dan-Vodă, Domnul să-l odihnească cu drepţii, să fie scris cu slove mai mari decât celelalte. Şi când va fi asupra lucrului, să mă cheme meşterul pietrar şi pe mine, că nu mă supăr. Mergi sănătos.

Pisarul închise uşa încet după el, iar Mircea-Vodă îngândurat îşi pierdu privirea pe fereastra largă ce dădea în grădină, unde se răsfăţau în bătaia soarelui de vară tot soiul de trandafiri.

Oftând din nou domnul îşi mângâie fruntea cu mâna dreaptă, parcă spre a-si alunga mâhnirea ce-l stăpânea încă; apoi se-nturnă uşor către boierii care-l aşteptau în picioare, cu smerenia cuvenită.

— Aţi zice că au trecut de-atuncea patru ani, boieri dumneavoastră? Întrebă Vodă, clătinându-si capul. Am cugetat că se cuvine a-i pune altă piatră pe locul său de veşnică odihnă, întrucât pe cea veche am aflat-o prea ştearsă de vânturi şi ploi.

— Măria ta, într-adevăr Dan-Voievod şi-a încheiat viaţa mult prea devreme, dar ca un viteaz de frunte, măcar că Sişman a biruit – spuse cu năduf banul Radu Berivoescu. Dar îi va sosi şi lui vremea, fiţi fără grijă, aşa precum le-a venit întotdeauna văleatul tuturor acelora ce-au semănat vrajba, nedreptatea şi asuprirea.

Vodă dete din cap a încuviinţare şi spuse cu glasul obosit:

— Iubiţilor mei boieri şi cei mai de credinţă ai mei prieteni, aşezaţi-vă pe aceste laviţe ale odăii mele de veghe şi socotiţi-vă ca la domniile voastre acasă. Aşa! Şi-acum să vă grăiesc pe şleau, aşa cum ne-au deprins străbunii.

— Apăi, îl întrerupse spătarul Boian, mai marele oştirii, măria ta ştii că nouă nu ne-au plăcut niciodată ocolişurile şi vorbele meşteşugite, care-ntotdeauna vor să ascundă ceva de primejdie.

— Dragul meu Boiane, continuă Mircea-Vodă, eu ştiu că mulţi boieri ce mi se arată binevoitori în faţă, şoşotesc în spate şi, dacă li s-ar ivi prilejul, nu s-ar trage înapoi de la un rău ce ar putea să mi-l facă.

— Să nu se mai mire atunci şi nici să nu se mai văicărească – sări Filos-logofăt cu aprinderea-i de grec, ce nu şi-o putea stăpâni mai niciodată – să nu se mai mire, doamne, că, fără a fi pedepsiţi, precum ar merita, sunt ţinuţi mai la o parte şi priviţi doar cu neîncredere.

— Noi îi ştim, mărite stăpâne, întări banul Radu, şi-i ţinem sub tainică supraveghere.

— Vă mulţămesc şi-n inima mea să ştiţi că vă socotesc drept bunii mei fraţi şi cei mai de nădejde bărbaţi ai ţării, împreună cu vărul meu Dan, carele, fiind bolnav, n-a putut veni şi el.

Iată acum pentru ce v-am chemat la acest sfat de taină. Am a vă spune mai multe lucruri tare deosebite unele de altele.

— Ascultăm, măria ta!

— Rostiră într-un glas tustrei boierii deodată şi îşi pironiră privirile asupra lui Mircea-Vodă, aşteptându-i cu vie nerăbdare cuvântul.

Deşi trecuseră numai patru ani de la suirea sa în scaunul Ţării Româneşti, Mircea-Vodă îşi schimbase mult înfăţişarea. Era acum mai legat, mai tare parcă şi chipul său, deşi blând, arăta mai plin de bărbăţie, mai dârz, poate unde-si lăsase barbă, aşa precum se cuvenea să poarte un voievod în plină putere.

— Iubiţii mei prieteni, cunoaşteţi cu toţi la fel de temeinic ca şi mine greutăţile cu care-am avut de luptat până acum şi cele ce ne stau în faţă încă. Gândindu-mă că după marea bătălie de la Câmpia Mierlei, Baiazid Sultan nu ne va lăsa liniştiţi, întrucât am cutezat a trimite şi noi atunci oaste românească împotrivă-i, am făcut înţelegerea de ajutor cu maiestatea sa Vladislav Iagelo al Poloniei.

— Prea bine au fost chibzuite şi aduse la îndeplinire toate acestea, încuviinţară boierii.

— Am împărţit întreaga ţară în judeţe, spre a-i purta de grijă mai bine şi mai îndeaproape; iar în fruntea lor am pus să privegheze ca judeţi, boieri de seamă, adevăraţi oameni de nădejde.

— Şi acestea se cunosc, mărite doamne!

— Ştiu, boieri dumneavoastră, ştiu! Dar aşa e vorba românească: spre a ajunge la locul ce-l ţintesc va să vă spun,… Să vă reamintesc la început toate acestea. Am cătat să grijesc şi de oaste, precum bine ştiţi, întrucât sunteţi cu toţii printre cele dintâi căpetenii ale ei.

— Aşa este, slăvite stăpâne şi aceasta!

— Şi-acum am ajuns unde doream. Am aflat că Baiazid Ilderim plănuieşte să ne calce ţara în curând. Oamenii mei de la Brusa şi Adrianopol mi-au trimis veste că-ndată ce-si va isprăvi trebile ce le mai are cu vecinii, sultanul va porni spre noi cu mare urgie.

— N-are decât, măria ta! Sări de pe laviţă spătarul Boian, ridicând pumnii, îl aşteptăm cu braţele deschise, ca să-l îmbrăţişem ca ursul din codrii noştri pre vânătorul său.

— Pesemne c-a uitat năbădăiosul Ilderim ce-a păţit tată-său Amurat Sultan cu sârbii!

— Mârâi Filos-logofăt. El nu ştie poate că românii nu sunt mai prejos ca vitejie şi dragoste de ţară şi gata la orice jertfă, când e vorba să-si apere pământul strămoşesc!

Mircea surâse cu plăcere la înflăcărarea logofătului şi spuse liniştit:

— Pesemne, Filos, precum domnia-ta bine zici. Dar noi cată a fi pregătiţi, ca să-l primim cum se cuvine unui mare sultan cu faima lui Ilderim.

— Ne vom pregăti, măria ta! Se auzi şi banul Radu Berivoescu. Şi poate fi el cât de fulger o pohti, precum îi place a i se spune, că şi fulgerul ceresc cel mai puternic străluceşte şi trăsneşte doar atâta vreme cât ţine ploaia; dar când soarele răzbeşte norii şi stăpâneşte seninul, fulgerul s-a mistuit în genunile fără de fund ale cerului.

— Bine-ai grăit, bane Radule şi tare aş dori să ţi se împlinească proorocirea, surâse domnul.

Şi iată că deodată înfăţişarea acestuia se schimbă şi mai mult. Îşi miji ochii, încreţindu-i la colţuri, într-un zâmbet de şiretenie şi spuse, cam cu sfială parcă, ceea ce nu-l prindea pe Mircea-Vodă:

— Şi-acum alta, la care n-aş dori să vă aud că-mi răspundeţi că „ţara piere şi baba se piaptănă”.

Boierii se clătinară în jilţuri şi îşi ridicară sprâncenele a nedumerire; apoi ridicară şi din umeri, aşteptând nerăbdători. Domnul îi privea surâzând înveselit şi spuse mai departe:

— Întrucât, prea iubiţii mei boieri, eu nu sunt babă, ci om în putere încă.

— Iacă, măria-ta, că de astă dată nu mai pricepem o iotă. Binevoieşte, rogu-te, a ne lămuri – dădu răspuns Filos, ca cel mai apropiat domnului.

— Dragii mei, socot că a sosit timpul să-mi iau doamnă, spre a lăsa şi eu ţării vrednici urmaşi, precum înaintaşii mei de cinstită pomenire.

— Asta de mult am cugetat-o noi, luminate stăpâne şi ne miram foarte că nu te mai hotărăşti odată. Dar n-am îndrăznit a-ţi spune, spre a nu te supăra, răspunse banul Radu.

— Şi cine va fi, măria ta, cinstita noastră stăpână şi fericita Doamnă a Ţării Româneşti?

— Voi să afle mai degrabă Filos-logofăt.

Mircea-Vodă însă, îşi mângâie barba-i castanie, oftă şi grăi de astă dată în şoaptă, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-l audă cineva din afară:

— Vă rog să fiţi încredinţaţi, boieri dumneavoastră, că m-am gândit îndelung la prea frumoasele noastre domniţe şi jupâniţe şi vă spun cinstit, curat, că tare mi-ar mai fi dat inima brânci la unele dintre ele; însă treburile ţării îmi cer să-mi iau de soţie o domniţă dintre acelea ale vecinilor noştri.

— Ah, ah, ah, luminate doamne, se căina Filos, nu mi-ar fi ruşine cu măria ta nici la filozofeştile adunări, unde cred că ai ţine tot fruntea, ca şi la cele politiceşti. Ci spune-ne o dată cine este aceea… Şi-ntru mulţi ani să ne trăiască!

— E domniţa Mara de la sârbi, boieri dumneavoastră, fiica despotului Dobromir şi bună rudă a răposatului rege Lazăr, care a pierit la Câmpia Mierlei. E o fată crescută la curtea lui, în frica lui Dumnezeu.

— Aha, făcu Boian, prea frumoasa şi buna prietenă a domniţei Dragodana.

— Chiar ea, Boiane, încuviinţă Mircea-Vodă. Şi aş dori să ştiţi că la alegerea acestei domniţe cel mai greu cuvânt l-a avut, după inima mea, prea cinstita femeie ce mi-a dat viaţă, buna şi iubita mea maică, Doamna Calinihia.

— Şiii, lungi cuvântul Filos, spre a chibziui bine cum să spună mai cuviincios… Atunci… Mărite doamne, pe când nunta?

— Îndată ce va sosi domniţa-n ţară! Răspunse Mircea încet, de parc-ar fi rostit o taină.

— Şiii, făcu la fel Filos, când soseşte-n ţară domniţa Mara?

— Când va fi adusă! Spuse râzând de astă dată Mircea-Vodă.

— Şi cine-o va aduce, doamne?

— Aceia dintre prietenii mei care vor fi în stare să facă aceasta!

Aci, Boian izbucni, prefăcându-se supărat:

— Că doar n-o trebui s-o furăm de la părinţi, aşa cum se obişnuieşte pe la noi câte-odată şi nici n-o fi cine ştie ce mare scofală să aduci o mireasă la mirele ei?!

— Ba iată că de-astă dată, Boiane, este – întări Mircea-Vodă.

— Cum aşa?

— Se burzului mai marele oştilor.

— Vezi că vară-mea, Dragodana, cunoscându-mi gândurile mi-a trimis răvaş, precum că sunt mulţi: atât dintre boierii sârbi, cât şi dintre ai noştri, ce nu doresc să se facă această cununie.

— Şi-atunci?

— Şi-atunci, călătoria domniţei Mara spre noi nu va fi lipsită de unele primejdii. Şi cum mie nu-mi dau răgaz trebile ţării să plec…

— Plecăm noi – strigă Boian cu înflăcărarea unui flăcău de douăzeci de ani.

— Aceasta e marea mea rugăminte, boieri dumneavoastră. Câţiva oameni de nădejde, însoţiţi de oşteni aleşi pe sprânceană şi…

— Eu o aduc, doamne, îi luă din nou cuvântul din gură Boian, eu o aduc pe măria sa Mara, viitoarea doamnă a Ţării Româneşti.

— De-i aşa, Boiane, atunci o socotesc ca şi adusă, grăi Mircea-Vodă râzând cu poftă şi deplină încredinţare.

— Numai că am o mică rugăminte, adaogă Boian, să îngădui a ne însoţi la această gingaşă şi totuşi grea treabă, credinciosul măriei tale, căpitanul de oaste Petrovan, care ne va fi de mare ajutor.

— De bună seamă, Boiane, eşti liber să-ţi alegi pe cine pofteşti dintre cei mai buni oşteni ai mei încuviinţă Mircea-Vodă. Apoi bătu de trei ori din palme şi-i porunci lui Niţu care se ivise de îndată în pragul uşii:

— Niţule, spune-i, rogu-te, pivnicerului să aducă patru cupe şi o carafă din vinul păstrat de la naşterea mea.

— Două! Strigă Boian, ridicându-si degetul arătător şi cel mijlociu ale mâinii drepte. Două carafe, Niţule!

Şi întorcându-si capul spre dreapta, spuse şăgalnic, cu oarecare sfială:

— Iartă-mă că îndrăznii, stăpâne!

— Ba nu te iert de loc, i-o întoarse Mircea-Vodă. Domnia ta să mă ierţi pe mine că am uitat cu ce băutor de seamă am de-a face. Şi-acum, boieri, să stăm de vorbă mai cu de-amănuntul despre călătoria domniţei Mara, care de pe acum vă aşteaptă nerăbdătoare la cetatea Niş.