Capitolul XVI

Pe malul stâng al Oltului, o masă de piatra, tăiată de vremuri în stâncă, îl aşteaptă pe viteazul Mircea-Vodă şi ai săi să ospăteze.

DE VREO CÎŢIVA ANI ÎNCOACE, frumoasa aşezare a Târgoviştei îl vedea tot mai des pe măria sa Mircea-Vodă în cuprinsul măreţelor sale ziduri. Viteazului domn i se părea că găseşte aci mai multă linişte, că aerul este mai puţin tare ca la Curtea de Argeş şi că-si poate lăsa gândurile mai slobode să colinde în trecutul său viforos şi să cugete la viitor.

Aceasta nu însemna că părăsise vechea cetate de scaun a Argeşului. Poate că îl atrăgea Târgoviştea şi pentru că mult iubitului său fiu Mihail Vodă îi plăcea mult acest oraş liniştit şi se gospodărise aci.

Era în toamna anului 1413. Frunzele se arămiseră şi, la suflarea vântului, se scuturau uşor şi porneau în zbor fluturat, făcând ocoluri largi şi căzând în foşnet ca de mătase pe pământul uscat.

La palatul domnesc din Târgovişte, ferestrele erau larg deschise şi aerul călduţ al serii pătrundea în marea sală a tronului, aducând mireasma amară şi pătrunzătoare a frunzelor jilave de nuc.

Mircea-Vodă, îmbrăcat în straie cernite, îşi aştepta boierii cu strângere de inimă, ca niciodată. Avea de pus la cale treburi de mare însemnătate pentru ţară şi, pentru întâia oară, de când era domn, se simţea neliniştit în faţa unei întrevederi cu boierii săi. De astă dată, împotriva obiceiului, îi aştepta măria sa pe boieri în sala tronului, în loc să se lase dânsul, stăpânul ţării, aşteptat de către aceştia, aşa precum se cuvenea şi o cerea datina.

Venise din timp, atât ca să-si adune gândurile aci, cât şi ca să-i vadă pe rând, pe fiecare şi să-i observe cu luare aminte: cum intră aceştia, cum se închină, ce priviri schimbă între ei şi să le citească, pe cât se va putea, gândurile ascunse ce-i însufleţeau.

Iată, însă, că înaintea boierilor păşi în sală tânăr, proaspăt, zvelt şi frumos, în floarea bărbăţiei, Mihail-Vodă, care, văzându-si tatăl la fereastră, se grăbi să-i sărute mâna cu iubire şi să-l întrebe:

— Măria ta, primul, iubite tată?

— Dară tu, Mihăilaş? Întrebă domnul, surâzând cu blândeţe.

— Eu am venit într-adins, ca să-i pot urmări pe boieri, aşa ca un fel de joacă… Şi-apoi, eu nu-s domn…

— Vei fi mai curând de cât te aştepţi; mă bucur însă, că ai avut acelaşi gând ca şi mine. Dar iată că sfetnicii tronului încep să vină,… Şi cei dintâi, ca de obicei, sunt spătarul Boian şi Filos-logofăt.

— Să trăiţi, măriile voastre! Se auziră cei doi boieri nou sosiţi.

— Aşijderea şi domniile voastre, fiţi bine veniţi, boieri! Iată-l şi pe Staicu, mult iubitul şi credinciosul meu frate,… Poftim, poftim, vere Dane! Şi domnia ta, Maneo… Aşezaţi-vă!

În scurtă vreme, toţi boierii din sfatul domnesc erau aşezaţi în jilţuri şi aşteptau cuvântul domnului.

Mircea-Vodă se sui pe tron şi rămase în picioare, privind nepăsător parcă pe fereastră. Perdelele uşoare de borangic unduiau uşor la suflarea molcomă a vântului. Domnul îşi întoarse privirea spre boieri, le dădu roată cu ochii săi vultureşti, îşi mângâie barba încărunţită cu mâna dreaptă şi se sprijini puternic cu stânga pe lunga sa spadă. Tăcu un timp şi apoi grăi:

— Frumoasă toamnă, boieri dumneavoastră!

— Frumoasă, măria ta! Încuviinţară boierii.

— Dar tare tristă, iubiţii mei sfetnici! Oftă domnul din adânc. Iată-mă-s din nou în straie cernite, ca acum douăzeci şi şapte de ani, când m-am suit în scaunul domnesc şi m-am înveşmântat în negru după sfânt-răposatul fratele meu Dan-Vodă, Domnu-l odihnească cu drepţii; iar acum, după sărmanul meu ginere Musa Celebi sultan, care n-a avut parte să împărătească în Turcia mai mult de doi ani şi jumătate, că i-a luat viaţa acel destrăbălat de Mohamed ce, spre ruşinea omenirii, îi este frate. Nu mai vorbesc de soarta amară a mult iubitei mele fiice, care încă rătăceşte prin străini.

Un suspin de milă şi mâhnire se ridică din mijlocul boierilor. Domnul urmă:

— Iubiţii mei sfetnici, dintre care mulţi îmi sunteţi rude sau prieteni, cugetul m-a îndemnat să vă chem spre a vă face o mărturisire cinstită. Veţi auzi-o îndată. Iată, mă uit pe ferestrele deschise ce dau în grădină, privesc la nucul ce parcă străjuieşte palatul, şi, vai, ce mult mă aseamăn lui!

Cu toţii cei ce vă aflaţi acum de faţă mi-aţi încredinţat frâiele domniei acum douăzeci şi şapte de ani… Şi bine ştiţi, boieri dumneavoastră, că m-am străduit din răsputeri să fiu un bun, credincios şi cinstit cârmuitor al ţării, pe care-o iubesc mai presus de orice pe lume. Şi-am dovedit-o aceasta întotdeauna, că nu m-am dat în lături de la nimic pentru binele ei, pentru propăşirea ei, pentru libertatea ei, pentru ridicarea ei în fruntea altor ţări şi de multe ori mi-am pus viaţa în primejdie, ca s-o apăr.

— Aşa e, măria ta! Răspunseră boierii cu duioşie.

— Ştiţi că n-am lenevit niciodată, că am mâncat şi am băut întotdeauna ce au mâncat şi au băut oştenii mei şi niciodată n-am fugit din faţa unei primejdii, oricât de mare ar fi fost aceea, fără să mă gândesc o clipită măcar că s-ar putea să nu mă mai întorc.

— Şi aceasta este aşa, slăvite doamne!

— Averi n-am dorit şi nici n-am strâns; m-am mulţămit întotdeauna cu puţin. Dreapta noastră credinţă am cinstit-o şi, precât mi-a stat în putinţă, am căutat să ajut sfintele lăcaşuri ale Domnului.

Vă spuneam adinioară că privesc la nucul din grădină şi-l aseamăn cu viaţa mea,… cu domnia mea, dar se-ngemănează una cu cealaltă. Iată cum vântul de toamnă suflă în frunzişul lui şi una câte una se desprind frunzele, ca şi anii mei, peste care au bătut vânturi aspre şi ploi reci şi viscole orbitoare. Şi s-au spulberat anii mei, întocmai frunzelor acestui nuc bătrân, care cad la pământ veştede şi îngălbenite.

— Dar mai are multe frunze nucul până să fie pe de-a-ntregul dezgolit, măria ta, sări Boian de la locu-i.

— S-ar putea să aibă, măre Boiane, dar vezi că nucul e bătrân!

— O fi nucul, se supără Boian, dar nu şi măria ta.

— Mă simt obosit, boieri dumneavoastră. Prea multe au trecut peste capul meu, care iată, a albit poate înainte de vreme. Cu îngăduinţa domniilor voastre aş dori să urmez şi eu pilda străbunului meu Basarab Vodă cel Mare… Şi precum el şi-a luat ajutor la domnie pe Nicolae Alexandru-Vodă, asemenea şi eu să-mi împart domnia de azi înainte cu prea iubitul meu fiu Mihail-Vodă.

Boierii se ridicară în picioare şi strigară într-un glas:

— Voinţa măriei tale e sfântă lege pentru noi. Trăiască măria sa Mihail-Vodă!

Ochii bătrânului domn se umplură de lacrimi. Îndreptându-si privirea spre fiul său, ce stătea lângă Filos-logofăt, spuse molcom cu glasul tremurat:

— Măria ta, binevoieşte a veni lângă mine. Tânărul voievod veni cu paşi rari, fără grabă, în faţa tronului şi se opri puţin stingherit. Mircea-Vodă îi întinse mâna dreaptă, pe care fiul său voi s-o sărute, dar domnul şi-o trase în jos şi nu-l lăsă; îl luă de umeri şi suindu-l pe tron, îl aşeză în scaunul de alături, în care şedea de obicei la sărbători doamna Mara. Apoi spuse zâmbind cu căldură:

— Vă mulţumesc, boieri dumneavoastră. Doreşti a grăi, spătare Boian?

— Aş vrea să spun şi eu vreo două vorbe, măria ta, aşa după cum mă taie capul, că, precum se ştie, mai bine mă pricep a mânui spada, decât limba.

— Pohtim, rogu-te!

— Măria ta,… Că ai nevoie de un ajutor tânăr la domnie, e de la sine înţeles şi nu poate fi decât spre binele ţării că vrei să-l deprinzi pe măria sa Mihail-Vodă cu trebile acesteia care-s într-adevăr tare multe şi grele. Măria sa Mihail-Vodă nu are de luat decât pilde bune de la măria ta, că până şi duşmanii te laudă şi te ridică în slavă, atât pentru vitejia măriei tale, cât şi pentru dibăcia cu care ştii să cârmuieşti şi să ţii cumpăna trebilor în aşa fel, ca celelalte ţări să facă în cele din urmă cum vroieşti măria ta. Nu mai vorbesc că ai izbutit, prin agerimea minţii măriei tale, să pui domn în Moldova pe Alexandru-Vodă şi sultan în Turcia pe bietul Musa Celebi, care păcat că a domnit atât de puţin. E mare lucru că ostile noastre au pătruns în Adrianopol şi dincolo de el şi l-au suit în tron pe Musa sultan, savai că le-a dus la biruinţă spătarul Dan şi nu eu, că m-ai ţinut în ţară, măria ta şi nu m-am supărat, dar mâhnit tot am fost că nu m-am dus şi eu cu ei.

— Dar cu mine, aci, în ţară, cine voiai să rămână, Boiane? Că nici eu n-am fost cu ei! Îi răspunse domnul.

— Eh, măria ta, acu s-o lăsăm moartă. Vorba e că timp de doi ani şi jumătate, cât a ţinut stăpânirea lui Musa, ţara noastră a fost liniştită şi a propăşit. Cu un lucru numai nu mă împac, măria ta.

— Spune-l, Boiane, să-l auzim.

— Îl spun, măria ta, o dată ce mi-am dat drumul, acum e mai greu să mă opresc, mai cu seamă că pentru binele ţării îl spun. Nu-mi plăcu adinioară când te auzii că te simţi obosit.

— Dacă-i aşa, Boiane şi simt într-adevăr nevoia să mă odihnesc? Nu mai sunt tânăr.

— Da' cum de poţi spune una ca asta, măria ta? Auziţi asemenea vorbe, boieri dumneavoastră şi tăceţi?

— Ba iacă eu n-am să tac! Se ridică spătarul Dan. Că nu mai pot răbda. Vorbeşti de oboseală şi de bătrâneţe, măria ta? Dar se ţine în şa vreunul de douăzeci de ani ca măria ta?

— Poartă oare vreunul tânăr atât de aprig spada, făcând prăpăd în juru-i şi se află vreunul în toată Ţara Românească mai neînfricat şi mai iscusit la războaie ca măria ta? Sări şi banul Radu Berivoiescu.

— Are vreunul dintre noi judecata limpede şi poate lua hotărâri pline de adâncă înţelepciune, ca măria ta? Spuse şi Filos-logofăt. Şi se mai află astăzi oare vreun domn atât de preţuit, respectat şi temut ca măria ta, care ţii cumpăna politicii între toate ţările din jurul nostru, făcând ca ochii tuturor să fie aţintiţi cu admiraţie la Ţara Românească?

Mircea-Vodă se aşeză în sfârşit în scaunul tronului şi grăi, surâzând fericit:

— Vă mulţămesc din nou, boieri dumneavoastră, pentru prea frumoasele cuvinte ce le-aţi rostit cu atâta dragoste şi căldură despre mine… Şi iată vă mărturisesc cinstit că ele au izbutit să mă învioreze.

Dar în acele clipe chiar, o, cum potriveşte uneori viaţa lucrurile şi te loveşte, când te aştepţi mai puţin, uşa fu dată de perete în lături şi în sală pătrunse Costea-Armaş, împreună cu Niţu, care acum era căpitan de oaste şi strigară cu spaimă:

— Măria ta, Mohamed sultan a venit cu urgie în ţară pe neaşteptate şi înaintează spre Târgoviştea, ca să se răzbune pe noi că l-am ajutat pe răposatul Musa sultan la tron.

Un murmur de îndârjire, asemenea unui freamăt al frunzelor uscate prin care şuieră viscolul, se auzi în sala tronului. Toţi boierii erau în picioare cu ochii ţintă la domn. Mircea-Vodă se ridică uşor şi se îndreptă în toată înălţimea sa. Aşa cum era cu mâna stângă pe mânerul spadei şi cu dreapta ridicată, cu părul şi barba încărunţite, pe care torţele aprinse trimiteau o lumină aurie, părea un bătrân arhanghel al dreptăţii şi-al răzbunării.

— Precât se mai poate, după obiceiul pământului, să se facă pustiul dinaintea oştilor musulmane. Să se aprindă focuri pe dealuri şi să se dea sfară în ţară de război. Până se va strânge oastea noastră şi până ne va sosi ajutor de la vecinii unguri şi poloni, spătarul Boian şi spătarul Dan să dea mereu, neîntrerupt, cu sârg, lupte de hărţuială, care-i zăpăcesc şi, mai cu seamă, îi scot din fire pe vrăjmaşi. Iar când ne va veni bine, le vom ieşi în faţă cu puhoiul de oaste şi-i vom zdrobi ca-n atâtea rânduri. Mihail-Vodă să pornească cu oastea cea mică. Iar eu, cu oastea de apărare ce a mai rămas, îl voi aştepta pe acest nechibzuit sultan Mahomed, aci la Târgoviştea, dacă voi îl veţi lăsa să ajungă până aci.

Spătarul Dan se împotrivi cu hotărâre:

— Ba, doamne!

— Ce vrei să spui, spătare Dane? Se miră Mircea-Vodă.

— Iartă-mi îndrăzneala, slăvite stăpâne. Până în această clipă grea, ţi-am ascultat toţi cuvântul cu sfinţenie şi l-am urmat neabătuţi întotdeauna. Ascultă-ne şi măria ta, măcar de astă dată, pentru binele ţării. Noi te iubim ca pe un bun şi vechi părinte al nostru şi dorim a te păstra cât mai mult lângă noi, pentru aleasa măriei tale înţelepciune, cum nu o au multe capete încoronate din Europa astăzi. Pentru lupte şi vitejii îl avem acum pe Mihail-Vodă, care cată a-si face botezul războiului cu cinste în această împrejurare.

— Iar pe măria ta, intră în vorbă din nou spătarul Boian, te rugăm cu stăruinţă şi dragoste să te abaţi numai pentru câteva zile la sfânta monastire Cozia, spre a prinde noi puteri pentru lupta cea mare a ţării împotriva lui Mahomed sultan.

Mircea-Vodă se încruntă şi spuse fără supărare:

— Ba, spătare Boian! Şi, ţie, Dane, la fel îţi răspund. Eu cat a fi întotdeauna acolo unde să află vitejii mei şi nu în mijlocul lor, ci în fruntea lor.

— Dar cum vei putea face această oare, mărite doamne, de nu-ţi vei împrospăta puterile? Adineauri parcă ne spuneai că eşti obosit, se supără spătarul Dan.

Vodă îşi înclină capul într-o parte şi alta şi răspunse în doi peri; – Spuneam… E adevărat,… Că sunt obosit să stau şi să lâncezesc pe tron, aceasta am vrut eu a înţelege, dar când e vorba de luptă,… E altceva.

Aci se amestecă în vorbă şi Mihail-Vodă, care, venind în faţa domnului, îi spuse cu adâncă îngrijorare:

— Măria ta şi mult iubitul meu părinte, asemenea boierilor şi eu doresc a fi cât mai mult timp lângă mine.

Pentru aceasta, cată a te păstra asemenea unui sfânt înţelept. Te rog şi eu din suflet,… Du-te la Cozia, pentru câteva zile numai şi vom veni să te luăm de acolo şi să pornim mai departe, la luptă, de va mai fi nevoie.

Domnul Ţării Româneşti stete puţin pe gânduri. Apoi, îndreptându-se către boieri, grăi surâzând cu şiretenie:

— Atunci,… De-i aşa, e firesc să-mi ţineţi plăcută tovărăşie la… Odihnă şi câţiva dintre domniile voastre, care sunteţi la fel de tineri ca şi mine,… Să vă-ntremaţi de asemenea, o dată cu mine, spre a da apoi lupta şi a izbândi!

Auzind acestea, spătarul Dan se grăbi a răspunde:

— Alegeţi-i măria ta pe care-i doreşti a-ţi fi oaspeţi… În afară de mine.

— Şi de mine, adăugă Boian.

— Şi de noi, doamne! Strigară toţi ceilalţi într-un glas.

Mircea-Vodă prinse a râde:

— Aşadar, de se va ivi vreo primejdie pentru mine la Cozia, mă lăsaţi de izbelişte, să mă descurc numai cu sfinţii de pe pereţi şi cu călugării? A,… Nu! Ori veniţi şi câţiva din voi cu mine, ori vin eu cu voi, măcar că sunt cum vreţi să-mi daţi a înţelege… Bătrân!

— Măria ta! Se împotriviră boierii acestui cuvânt pe care-l socoteau prea greu.

— Măria mea, spuse Vodă cu hotărâre, vă porunceşte să vă alegeţi aceia care veţi rămâne cu mine la Cozia. Era joi, către seară, când sosiră călăreţii domneşti la Cozia, iar porţile ferecate ale mănăstirii se aflau încuiate cu străşnicie. Linişte desăvârşită; ţipenie de om nu se simţea în curte; ai fi zis că este o aşezare pustie, nelocuită.

Mircea-Vodă îi spuse călăreţului din dreapta sa:

— Ei, spătare Boiane, domnia ta, care m-ai îndemnat a veni aci, fii bun, rogu-te, ridică ciocanul de fier şi bate în poartă de patru ori.

— Îndată, doamne! Zise Boian şi îndeplini de sârg porunca lui vodă.

Ca şi acum câţiva ani, se auzi forfotă în dosul porţii grele de stejar şi de astă dată se înălţă răsunător chiar glasul părintelui Sofronie:

— Cine-i acolo?

— Oameni de la domnie! Se auzi răspunsul.

Dar stareţul nu se grăbi să deschidă, ci grăi din nou, apăsat:

— Nu mă mulţămeşte numai acest răspuns. Spuneţi cuvântul ce l-am hotărât dinainte ca semn de recunoaştere şi apoi vă dau drumul.

— Halal, Sofroniei se auzi râzând Vodă. Aşa te vreau, dragul meu! Trăim vremuri grele şi paza bună trece primejdia rea. Ascultă dar cuvântul fermecat ce deschide zăvoarele: „rozmarin”.

Dar de la cea dintâi vorbă a domnului, Sofronie deschisese în grabă el însuşi poarta care scârţâi prelung:

— Ţi-am cunoscut glasul, stăpâne. Sărutăm dreapta şi bine-aţi sosit în sfânta noastră monastire. Binevoiţi a cinsti casa şi masa noastră.

— Cuvioase Sofronie, de pe acum îţi spun: pregăteşte-te pentru şederea noastră pentru mai multe zile, fără a se şti însă de nimeni cine îţi sunt oaspeţii. S-au abătut iarăşi peste biata noastră ţară vremuri de restrişte. Am venit aci pentru adăpost şi odihnă, spre a porni apoi la luptă grea, atunci când va sosi ceasul.

— Slăvite doamne, casa măriei tale este, iar eu voi căta a fi cea mai bună gazdă ce s-a aflat vreodată printre călugări. Luni era a cincea zi, de când oaspeţii noştri se aflau la Cozia şi nici o ştire nu le venise din afară, de la nimeni, de cum merg trebile în ţară. În foişorul lui Mircea-Vodă stăteau la sfat îngrijoraţi cei câţiva boieri ce-l însoţiseră pe domn, dimpreună cu stareţul Sofronie. Domnul simţea că se înăbuşe mai mult de grijă şi de supărare, decât de aerul greu şi de fumul luminărilor ce ardeau în paraclis. Deschisese ferestrele şi privea apa repede a Oltului în care se răsfrângeau razele aurii ale soarelui. Închise ochii şi spuse îngândurat ca pentru el însuşi:

— Ai zice că se aude o ploaie năprasnică.

Cei de faţă nu răspunseră. Mircea-Vodă vorbi mai departe, de astă dată cu glasul ceva mai întărit şi mai plin de îngrijorare:

— Iată, boieri dumneavoastră, că suntem în cea de-a cincea zi aci, la Cozia şi nici o veste; iar cei doi ciobănaşi trimişi în iscoadă nu s-au înapoiat încă. Stau ca pe jăratec şi nu-mi mai găsesc locul de nelinişte.

— Măria ta, dădu răspuns Sofronie, drumurile-s rele şi acum, după cele două zile de ploi mari, desfundate,… se merge tare anevoie; să mai adăstăm, că trebuie să sosească.

— Of,… Mi-e gândul la banul Radu Berivoiescu şi la spătarul Dan,… Cum s-or fi descurcat cu fărâma de oaste ce-au avut-o?… Şi dacă le-au sosit ajutoarele la timp…

Aci, spătarul Boian caută să-l liniştească pe domn:

— Nu le purta de grijă, măria ta, că doar îi cunoşti de ce sunt în stare. Pun prinsoare că la plecarea noastră de aci îi vom întâlni, prin preajmă, biruitori şi veseli ca întotdeauna. Pesemne că de aceea nici nu ne-au trimis vreo ştire că sunt pe-aproape… Şi vor sosi la noi, când ne vom aştepta mai puţin.

— Să dea Dumnezeu, spătare! Şi mă mai gândesc şi la Mihail-Vodă… Că e tânăr şi.

— Măria ta, îi luă vorba tot Boian, e drept, e tânăr Mihail-Vodă, dar a învăţat a se bate cu dascălul Barbălat al lui Sigismund şi-apoi a mai deprins şi de la noi toţi câte ceva. Şi lângă el stau nedezlipiţi ca nişte câini credincioşi: Costea-Armaş şi Pavel şi Vasile, cei doi sârbi uriaşi, care-l iubesc ca pe copilul lor.

— Totuşi, spuse cu îndoială Vodă, eu nu mă voi linişti de-a binelea, până când nu-mi va sosi o ştire cât de mică măcar de la…

Dar nu apucă să-si sfârşească vorba că deodată se auziră bătăi puternice de ciocan în poarta cea mare a mănăstirii, într-una, fără oprire, cu dârzenie şi duşmănie chiar, de-ai fi zis că cineva loveşte o toacă uriaşă.

— Ian ascultaţi, se opri Mircea-Vodă, încruntându-se. Să fie dintre ai noştri, oare?

— Acestea nu-s bătăi obişnuite de drumeţi care cer găzduire, răspunse Sofronie neliniştit.

Domnul strigă atunci:

— Milco!

— Poruncă, măria ta!

— Tu eşti mai tânăr şi mai ager. Aleargă cât poţi de repede în clopotniţă şi vezi cine-s aceia care ne tulbură liniştea?

— M-am dus, luminate stăpâne!

Cât lipsi Milco, nimeni nu scoase o vorbă; toţi ascultau în tăcere ca vrăjiţi bătăile ce se făceau din ce în ce mai repezi şi mai puternice. Milco veni gâfâind de goană şi de spaimă:

— Osmanlâii, măria ta!

— Mulţi?

— Pâlcuri, pâlcuri de spahii, poat-să fie o sută şi mai bine.

— Oho,… Şi-auzi-i cum mai bat în poartă. Fără îndoială că au venit după noi. Cum de ne-or fi oblicit, nu-mi pot lămuri. Ne-a trădat cineva pesemne. E limpede, însă, că nu le vom putea ţine piept numai noi câţiva oameni, oşteni sau călugări… Şi jertfa noastră ar fi zadarnică, în cele din urmă tot am fi zdrobiţi.

Aci, boierii Boian, Manea, Herăscu şi Filos-logofăt căzură în genunchi înaintea domnului şi grăiră cu glasul sugrumat de mâhnire:

— Măria ta,… Iartă-ne, măria, ta!

— De ce să vă iert, boieri dumneavoastră? Boierii răspunseră, clătinându-si capetele cu amărăciune:

— Că te-am îndemnat şi am stăruit a veni aci, la Cozia. Iată că pierim prinşi ca nişte bieţi şoareci în cursă. Dar să ştii, doamne, că vom muri cu spada în mână toţi, până la unul, spre a-ţi ţine zid de apărare.

— Iar până la urmă aş muri şi eu, ucis de nişte otomani ca un sărman pui de găină, nu, boieri dumneavoastră? Răspunse Mircea-Vodă râzând.

Cei de faţă rămaseră încremeniţi, afară de stareţul Sofronie şi de căpitanul Niţu, omul lui Vodă, care ghiceau ce avea să urmeze. Deodată, domnul îşi ridică fruntea şi strigă:

— Sofronie, trimite de-ndată pe un călugăr isteţ să stea de vorbă cu osmanlâii, să-i întrebe cu bună cuviinţă ce doresc şi să-i întârzie cât va putea mai mult; apoi să deschidă şi să-i conducă chiar el, căutând a-i rătăci cât mai mult prin curtea monastirii. După aceasta, vino degrabă în biserică. Ne vei găsi acolo. Aşa. Tu, Niţule, fugi la grajduri, ia caii, ieşi uşurel pe poarta tainică a monastirii, mergi cât mai departe prin luncă, şi-apoi treci Oltul înot cu ei.

— Am înţeles, măria ta! Şi Niţu se făcu nevăzut. Cum boierii îl priveau pe domn cu nedumerire, neştiind ce să creadă, vodă le spuse zâmbind cu mustrare, asemenea unui părinte iubitor, feciorilor săi:

— Ei, dragii mei, când am primit să mă opresc aci, la Cozia, m-am gândit şi că s-ar putea întâmpla ceva neprevăzut şi de primejdie chiar. Şi iată că aşa a fost. Numai că eu m-am gândit cu mult înainte, cu ani în urmă, la toate acestea. Dar bătăile în poartă au încetat; omul lui Sofronie stă acum de vorbă cu osmanlâii. N-avem deci o clipă de pierdut. Să mergem cât mai degrabă în biserică. Aşa. Acum, boieri dumneavoastră, a sosit ceasul când am să vă dezvălui taina monastirii Cozia, pe care, în afară de mine şi de stareţul Sofronie, nu o mai cunosc decât meşterul Petros bizantinul, Alexios, Mustafa şi zidarii lor. Zilele de închisoare de la Brusa mi-au deschis ochii să-nfăptuiesc la această sfântă monastire ceea ce am înfăptuit. Milco, vino încoace te rog! Ajută-mă!

— Porunceşte, măria ta, spuse Milco venind de-ndată lângă vodă.

— Iată, iubiţii mei boieri, aceasta este strana în care stau eu de obicei la sfânta slujbă. Sub covor, în faţa stranei, e o dală mare de marmoră cu un mâner de fier îngropat în ea. Milco, apleacă-te şi trage mânerul! Mai cu putere. Aşa! Pune dala deoparte. Acum ridică aceste doua cârlige.

Milco făcu tot ce i se spusese şi, în faţa boierilor uimiţi, se ivi o hrubă din care ieşea un vuiet puternic ca de ploaie mare.

— Ce vuieşte aşa, mărite stăpâne? Întrebă Boian peste măsură de uimit.

— E Oltul, Boiane. Bolta aceasta ce o vedeţi porneşte de aici de subt piatra stranei pe subt albia Oltului şi răspunde tocmai pe celălalt mal, într-o pădure deasă de stejari şi de nuci.

Boierii rostiră uimiţi de-a binelea:

— Phii! Phii! Minunată treabă, măria ta!

— Minunată într-adevăr, mai ales că ne va scăpa viaţa tuturor. Şi acum, să.ne grăbim. Sofronie, torţele! Câte sunt?

— Şapte în cap, măria ta. Câte una de român, răspunse stareţul ce venise şi el între timp în biserică.

— Prea bine. Acum, cinstiţi boieri, luaţi fiecare câte o torţă şi porniţi la drum după mine pe sub apa Oltului, fără de nici o grijă. Eu am mai făcut acest drum de câteva ori, îndată după zidire, spre a-mi da seama de cum este. Iar sfinţia ta, părinte Sofronie, îngrijeşte de rest şi cată a-mi da de ştire totul la timp, cum vei crede mai bine de cuviinţă. Când şi ultimul oştean părăsi hruba, spătarul Boian trase adânc în piept aerul proaspăt şi înmiresmat de toamnă şi grăi fericit:

— Ah, bine e, Doamne, la lumina zilei! De n-ai şti ce ascunde, ai zice că ieşirea asta e o groapă ca oricare alta, acoperită de ierburi şi tufe de măcieş!

Vodă încuviinţă din cap spusele spătarului Boian; stătu puţin pe gânduri, încruntat, şi-apoi grăi cu tărie:

— Iubiţi prieteni, vă cunosc bine credinţa şi dragostea ce le aveţi pentru mine, c-altminteri n-aş fi primit să mă însoţiţi la Cozia. Iată ce am a vă cere cu cea mai mare stăruinţă: să juraţi aci, având dinaintea noastră sfânta mea ctitorie, că, din acesta clipă chiar, veţi uita tot ce aţi văzut şi aţi auzit. Nimeni pe lume nu trebuie să ştie cum am scăpat din primejdia de moarte în care ne-am aflat.

Boierii îşi ridicară spadele cu mânerul în chip de cruce şi rostiră, fără să clipească, într-un glas:

— Jurăm, măria ta!

Glasul domnului îşi recapătă mlădierea prietenoasă:

— Şi-acum, dragii mei, să pornim în sus, prin lunca Oltului. Otomanii ne-or fi căutând de mama focului şi-or fi turbaţi că… Am intrat în pământ, precum a şi fost. Să ne oprim aci şi să facem popas.

Vodă le arătă o stâncă joasă, cam de jumătatea unui stat de om. Era retezată şi netezită de vânturi şi ploi, asemenea unei mese. În jurul ei se aflau spărturi de pietre şi trunchiuri de copaci, iar trei paltini mai bătrâni, ce-si împreunaseră crengile, o apărau de arşiţa puternică a soarelui.

— Iată, prieteni, această masă de piatră, ce ne-a ieşit în cale, ne îmbie parcă la odihnă. E aci o umbră tare plăcută. Stareţul Sofronie, bun popă, dar şi bun gospodar, a avut grijă să-i dea lui Milco, două traiste cu de-ale mâncării. Să cinstim, dar, această masă de piatră ce parcă a fost poruncită de noi aci într-adins. Pohtiţi, boieri, rogu-vă, aşezaţi-vă pe steiuri sau trunchiuri de copaci. Milco, fă pe gazda. Aşa, dragul meu.

Îndată se iviră pe netezimea pietrei două pâini mari albe, coapte la ţest, păstrăvi afumaţi în crengi de brad şi pastrama de căprior. Şi nu lipsiră nici ploştile cu vin ruginiu de Drăgăşani.

Milco tocmai începuse să taie pâinea în felii, când se opri, aţintindu-si urechea către crâng.

— Ce-i, fătul meu? Îl cercetă domnul. Ai auzit tropotul de cai? Şi eu. Cel ce vine e bine venit şi-acela e Niţu, cu armăsarii noştri. Îl aşteptam.

Şi Vodă încheie surâzând:

— De n-ar fi sosit la timp, aş fi fost îngrijorat. Acum ne putem înfrupta liniştiţi. Poftă bună, boieri dumneavoastră! Soarele se ridica uşor, negrăbit pe bolta cerească şi acum îşi revărsa asupra Ţării Româneşti o căldură dulce şi mângâietoare.

Pilcul de călăreţi, în frunte cu Mircea-Vodă, făcuse drum de o zi de la mânăstirea Cozia, când fu ajuns din urmă de doi ciobănaşi şi ei călări tot pe cai domneşti.

Vorbirea le fu scurtă: turcii răscoliseră monastirea pretutindeni şi plecaseră furioşi că-si pierduseră vremea de-a surda. Ca să-i mai domolească, Sofronie, îi ospătase în lege şi le dăduse chiar să bea din sângele Domnului, fapt de la care vrăjmaşii nu se dăduseră înapoi, ci se arătaseră bucuroşi foarte să arate alesei băuturi cinstea ce i se cuvenea.

Dar ciobănaşii îi mai aduseseră o ştire, ce umpluse de bucurie sufletul măriei sale: oştenii lui Mohamed sultan începuseră a da înapoi. Înnebuniţi de hărţuielile românilor, de foame şi de sete, cei mai mulţi se stingeau fără a lupta. Cei trei căpitani de oşti: Mihail-Vodă, banul Radu Berivoiescu şi spătarul Dan hotărâseră să-i lovească pe vrăjmaşi acum între Târgovişte şi Târgşor. Şi-l rugau cu toată căldura şi smerenia pe măria sa Mircea-Vodă să binevoiască a-i aştepta în linişte la Curtea de Argeş, unde s-ar fi aflat mai la adăpost.

Această veste îl bucurase într-adevăr pe Mircea-Vodă, dar îl şi umpluse de adâncă îngrijorare. Pe cei doi boieri ai săi de nădejde îi cunoştea bine, doar îi văzuse luptând alături de măria sa în atâtea rânduri; dar inima i se strângea la gândul că fragedul său vlăstar se află în focul bătăliei şi că i s-ar putea întâmpla vreun rău.

Domnul se mustră cu asprime, spunându-si:

— N-am făcut bine că l-am lăsat singur. În cea dintâi luptă a lui trebuia să fiu lângă el să-l văd,… Să-l apăr,. Să-l ajut.

Apoi, gândul domnului se-ntoarse către tinereţea sa de odinioară:

— Dar oare eu la vârsta lui, în cea dintâi bătălie a mea, avutu-l-am pe Negru-Vodă lângă mine?

Şi iarăşi îl cuprinse duioşia:

— Eh,… Mihail e mai puţin legat la trup,. Mai gingaş,… Mai… Nu! N-am făcut bine! Datoria mea era să fiu alături de el, măcar acum, la început.

Şi Mircea-Vodă nu-si mai găsea tihna. Oastea otomană se îndrepta istovită de foame şi de sete către Târgovişte, cu gândul că acolo va găsi de toate cu îndestulare.

Dar în apropiere de Târgşor, oraş de curând ridicat de Mircea-Vodă, fuseră loviţi de românii ce ieşiseră dintr-o vâlcea şi-i luaseră pe vrăjmaşi ca din oală.

Otomanii se zăpăciră la început, cu toate că se afla cu ei sultanul Mohamed, care voia să-l pedepsească pe Mircea-Vodă că-l ajutase pe Musa să se urce pe tronul Turciei. Şi era învierşunat.

Românii luptau despărţiţi în trei oşti, atacând repede şi puternic din trei părţi o dată şi avându-i în frunte pe: Mihail-Vodă, banul Radu Berivoiescu şi spătarul Dan.

Turcii dădeau înapoi, îngroziţi de tăria celor trei căpitani, când, pe un cal roib, apăru neaşteptat în faţa lor sultanul însuşi, strigând:

— Încotro fugiţi, fricoşilor? Nu vedeţi oare cine-s în faţa voastră? Doi boieri şi un copilandru. Mircea-Vodă a îmbătrânit şi se odihneşte, iar pe voi vă conduce fiul marelui Ilderim. De cine vă e teamă atunci?

Şi iată că la acest cuvânt de îmbărbătare otomanii se întoarseră cu o furie de nestăvilit împotriva românilor, într-adevăr, cugetau ei, niciunul din cei trei căpitani români nu putea fi vestitul Mircea-Vodă.

Uimiţi de avântul neaşteptat al turcilor, românii rămaseră descumpăniţi. Oboseala îi copleşi dintr-o dată şi abia se mai apărau acum, necum să sară asupra vrăjmaşilor.

Cei trei căpitani ai românilor se băteau ca nişte zmei, făcând prăpăd; însă totul se vădea în zadar; oştenii lor slăbeau din ce în ce şi dădeau înapoi, retrăgându-se spre Târgşor.

Şi-atunei, deodată, se auzi din senin un răcnet ca de leu rănit şi pe un cal negru corb se arătă pe câmpul de luptă un bărbat cărunt cu pletele-n vânt şi cu o spadă uriaşă în mână, rotind-o ca pe o morişcă pe de-asupra capului. După el veneau trei pâlcuri de călăreţi la fel de iuţi şi de îndârjiţi. Pătrunse vijelios printre oştenii români şi îi înfiora întocmai ca suflarea unui vânt răcoritor, după o arşiţă cumplită:

— Ce faceţi, copiii mei?! Voi daţi înapoi?! Voi, cei care l-aţi înfrânt la Rovine pe Ilderim, cel neînvins de nimeni până atunci?! Şi din faţa cui daţi înapoi? Din faţa lui Mohamed, care l-a ucis pe Musa, prietenul nostru? Înainte, dragii mei, după mine, la izbândă!

Şi Mircea-Vodă, însângerându-si falnicu-i armăsar cu pintenii de argint, porni fără să se mai uite înapoi, încredinţat pe deplin că este urmat de toţi oştenii săi.

Văzându-l pe Mircea-Vodă, tocmai când se aşteptau mai puţin la aceasta, nu numai otomanii, dar însuşi Mohamed tresări şi toţi se traseră înapoi cu spaimă.

Românii se simţiră deodată învioraţi, de parcă ar fi sorbit apa vie din poveşti, adusă la timp de o zână binefăcătoare. Oboseala li se topise ca prin farmec şi se aruncară pe duşman, strigând cât îi lua gura:

— Pe ei, fraţilor. Nu vă lăsaţi!

Mircea-Vodă îşi ridică mâna dreaptă, cu paloşul de pe care se prelingeau picături de sânge şi grăi:

— Acum ajunge cât i-am petrecut. Restul drumului înapoi să-l facă şi singuri. Pe cei răniţi, oblojiţi-i; pe cei morţi, îndropaţi-i cât mai repede. Să nădăjduim că această luptă le-a fost învăţătură de minte şi că ne vor lăsa în pace multă vreme de aci înainte. La palatul din Târgovişte, unde locuia Mihail-Voievod, era mare ospăţ, dat de către tânărul domn în cinstea tatălui său şi a boierilor ce luptaseră împreună cu el la alungarea cotropitorilor de pe pământul Ţării Româneşti.

Era o zi frumoasă de duminică, la prânz. Această cea dintâi masă, la care îi poftise pe boieri Mihail-Voievod, se afla către sfârşit. Oaspeţii, bucuroşi de izbânda oştilor româneşti, îşi arătau veselia râzând şi vorbind tare.

Mircea-Vodă încerca să pară la fel de voios ca toţi ceilalţi; dar, din când în când, zâmbetul ce-i flutura câteva clipe i se stingea uşor pe buze, la amintirea unui gând ce-l frământa continuu, răpindu-i tihna.

Filos-logofăt, care-i stătea în dreapta, îi luase seama, dar nu îndrăznea să-l întrebe ceva, spre a nu-l mâhni şi mai tare. Mai ales că bănuia ce-l frământa pe domn şi nu găsea deocamdată nimic care să-i aline durerea ce-i potopea sufletul, necum să-i dea vreun sfat care să i-o înlăture cu totul.

Gândul bătrânului domn era la singura lui fiică Marina, care-si trăia restriştea pe meleagurile turceşti, văduvă tânără, oropsită şi fără putinţă de scăpare din starea nenorocită în care se afla, asemenea unei roabe învestmântate în aur.

De multe ori vodă îşi mai ogoise aleanul vorbind cu Filos despre sultana Marina şi acesta îl încurajase întotdeauna, spunându-i aceleaşi şi aceleaşi vorbe:

— Măria ta,… Eu alta n-am a-ţi spune din filozofeştile gânduri ce le cunosc, decât atâta: „totul se va limpezi de la sine, atunci când ai să te aştepţi mai puţin la aceasta”.

— Ei, Filos, îi răspunse domnul, dând din cap cu neîncredere,… Să-ţi fie gura aurită,… Dar tare mi-e teamă că am să plec lângă strămoşii mei, fără a-mi mai vedea copila… Şi, vezi, asta mă topeşte.

Dar tocmai când petrecerea era în toi şi vorbele, deşi rostite de meseni cu destulă putere, abia se înţelegeau, în curtea palatului se auzi larmă neobişnuită.

Ca la o poruncă, în sală se făcu linişte şi în cadrul uşii şi se ivi căpitanul Niţu, tulburat ca niciodată.

— Măriile voastre, soli de la Mohamed-sultan.

Mircea-Vodă îşi lăsă palma-i grea cu un pocnet răsunător pe masă, de zăngăniră pocalele de argint, se ridică repede şi fără a spune o vorbă îl privi cu înţeles pe Mihail-Vodă care se afla la celălalt capăt; acesta sări zvelt în picioare şi grăi:

— Să ne facă cinstea de a veni chiar aci.

— Bine chibzuit, încuviinţă bătrânul voievod, mai cu seamă că multora le plac obiceiurile de la ospeţele noastre.

Pe uşa larg deschisă de căpitanul Niţu intrară trei soli printre care Ferid-Paşa, omul de încredere al lui Mohamed-Sultan şi în ciuda acestui fapt, unul din marii dregători turci ce-l preţuiau mult pe Mircea-Vodă.

La intrarea lor, toţi mesenii se ridicară în picioare. Glasul lui Ferid-paşa se auzi prietenos:

— Bun găsit, măriile voastre I – Fiţi bine veniţi, înalţi oaspeţi şi binevoiţi, vă rugăm, a ne cinsti masa, răspunse Mircea-Vodă, făcându-le semn cu mâna dreaptă către jilţurile de lângă el.

— Şi iertaţi-ne, că ne-am îngăduit să vă primim aci, adăugă Mihail-Vodă, dar n-am dorit să aşteptaţi până mâine pentru aceasta.

Ferid-paşa, cuprinzându-i cu privirea-i ageră pe toţi, grăi molcom:

— Ştirile ce vii le aducem din partea strălucitului nostru sultan Mohamed, prea fericitul fiu al marelui Baiazid Ilderim, sunt atât de însemnate, încât chiar măriile voastre v-aţi fi supărat, dacă nu vi le spuneam de cum am sosit. Aşadar, prealuminatul sultan a cugetat că este mai înţelepţesc lucru să alungăm vrajba dintre Turcia şi Ţara Românească, dorind să fie linişte şi înţelegere între popoarele noastre.

— Aceasta şi noi am dorit-o întotdeauna, grăi Mircea-Vodă cu blândeţe şi am dovedit-o chiar în multe împrejurări, care, uneori, ne-au fost potrivnice. Solia prea strălucitului sultan Mohamed găseşte la noi cea mai mare înţelegere.

— Prea bunul şi luminatul nostru padişah, spuse mai departe Ferid-paşa, zâmbind cu înţeles şi privindu-l ţintă pe Mircea-Vodă, vă face, cu acest prilej, spre a vă încredinţa de sincera sa prietenie, cel mai mare dar pe care putea să vi-l facă.

Bătrânul domn îi susţinu nemişcat privirea solului şi fu cuprins de înfiorare. Ferid-paşa bătu din palme şi în marea încăpere intră cu sfială o femeie cu faţa acoperită de văluri albastre. Ea îl căută cu ochii înlăcrimaţi pe Mircea-Vodă şi se repezi ca dusă de vânt spre el cu braţele deschise.

— Marina,… Fetiţa tatii, strigă ameţit de neaşteptata bucurie, domnul. În sfârşit,. Acum,. Acum,. Dar nu putu să-si sfârşească gândul.

Ochii tuturor erau scăldaţi în lacrimi. Mircea-Vodă, după ce-si strânse fiica la piept şi o sărută cu foc, o prinse de umeri şi-i spuse cu blândeţe:

— Fugi degrabă la maică-ta, care nu mai are zi bună de când ai plecat. Niţule, rogu-te, arată-i drumul.

— Am înţeles, măria ta! Şi Niţu îi făcu loc degrabă fostei domniţe a Ţării Româneşti, care, cu paşi mărunţi, ieşi în fugă pe uşa ce rămăsese deschisă.

Bătrânul domn îl privi zâmbind pe solul lui Mohamed şi rosti cutremurat de atâta fericire:

— Prea cinstite şi luminate Ferid-paşa, m-am încredinţat acum pentru totdeauna de aleasa înţelepciune şi prietenie a marelui vostru sultan, căruia îi voi răspunde la fel. Despre pacea care trebuie să domnească între popoarele noastre, vom sta de vorbă în linişte mâine de dimineaţă. Acum vă rugăm încă o dată a ne cinsti mâncarea şi băutura ce se află pe această masă şi fiţi bine veniţi, prea iubiţi oaspeţi.

O linişte adâncă pusese stăpânire pe întreaga fiinţă a marelui voievod. Se simţea atât de uşor, de parcă plutea pe deasupra tuturor, purtat de o adiere prietenă. Privindu-l pe Filos cu culdură, îi şopti zâmbind:

— O, înţeleptul meu sfetnic, câtă dreptate ai avut: într-adevăr, bucuria împlinirii marilor gânduri, îndelung şi aprig dorite, vine atunci când o aştepţi mai puţin sau de loc şi e negrăit de dulce.

SFÂRŞIT