Capitolul XV

Aflam aci cum lui Mircea-Vodă i se iveşte, în sfârşit, prilejul îndelung aşteptat de a-i arata principelui Musa al turcilor, marea sa recunoştinţă şi de a-si întoarce datoria faţă de acesta.

TRECUSERĂ CÎŢIVA ANI de la înscăunarea lui Alexandru Vodă Muşatin în Moldova şi noul domn se arătase un bun şi chibzuit gospodar. Luând pildă de la marele său vecin Mircea-Vodă, împărţise şi el întreaga ţară în judeţe, făcuse drumuri de legătură între oraşe şi cetăţi şi le curăţise de noroaie şi de tâlharii ce mişunau până atunci, ca să poată trece neguţătorii moldoveni şi străini, fără de teamă dintr-o parte într-alta a ţării. Şi câte altele pentru uşurarea traiului celor de sub oblăduirea sa nu făcuse?

Iar poporul, după obiceiul lui dintotdeauna, nu întârzie să-i dea şi lui o poreclă, care era mai mult un nume de laudă, spunându-i cu multă dragoste şi evlavie: Alexandru Vodă cel Bun.

Domnul Ţării Româneşti era din cale-afară de mulţămit că acela pe care-l ajutase să ia domnia este un bărbat ales, de ispravă şi nu contenea să spună, când venea vorba despre Alexandru-Vodă, în faţa boierilor săi:

— Trebuie să recunoaşteţi, boieri dumneavoastră, că am avut mână bună şi mă pot mândri cu aceasta!

Într-una din zile se dădea la palatul domnesc din Târgovişte un mare ospăţ: domniţa Marina, fiica lui Mircea-Vodă şi a doamnei Mara, ce o dobândiseră la câţiva ani după Mihail, împlinea acum cincisprezece ani.

Masa mare era întinsă chiar în sala tronului şi la ea luau parte toţi boierii de credinţă ai lui Mircea-Vodă, de astă dată, la dorinţa doamnei Mara, dimpreună cu jupânesele şi jupâniţele, spre a se veseli şi tânăra domniţă de vederea lor.

Pe când petrecerea era în toi, iată că pe uşa larg deschisă ce dădea spre cuhnii, în loc să intre pivnicerul cu ajutoarele sale, se înfăţişară paharnicul Dragotă, doi copii de casă ce purtau fiecare în braţe câte un polobocel greu de stejar pe care abia-l duceau; iar după ei îndată, se arătă un boier moldovean ce făcu o plecăciune în faţa mesenilor şi rosti cu glas limpede şi răsunător:

— Să trăiţi şi să benchetuiţi întru mulţi ani, măriile voastre şi multă fericire tuturor, dar mai cu seamă măritei domniţe Marina, pe care dorim s-o vedem în curând cinstită mireasă a celui mai strălucit principe din lume!

Deodată se făcu o tăcere adâncă şi toate capetele se întoarseră către noul venit. După felul cum vorbea dulceag şi tărăgănat îşi dădură seama de-ndată că este de la Moldova; ceea ce nu puteai, însă, ghici era cam ce se afla în cele două butoiaşe.

Mircea-Vodă, spre a-l cinsti cum se cuvine pe noul sosit, care îşi închipuia din partea cui vine, se ridică în picioare şi răspunse:

— Fii bine venit, boierule! Binevoieşte a pohti la masa noastră şi spune-ne, rogu-te, care ţi-e solia?

— Măria ta, eu sunt stolnicul Drăgan şi m-a trimis chiar bunul meu stăpân şi domn Alexandru Vodă de la Moldova, cu acest mic dar pentru ziua de naştere a prea frumoasei şi cinstitei domniţe Marina, căreia îi doreşte mulţi ani cu sănătate şi voie bună, ca şi tuturor celor de faţă!

— Aşa să dea Domnul, precum ai grăit! Dar ce se află, cinstite stolnice Drăgane, în aceste două butoiaşe? Întrebă Mircea-Vodă, zâmbind cu chef. Pentru vin, râse el de astă dată subţire, ar fi cam mici; pentru vreo licoare scoasă din prune,… Taman bune.

— Eu zic, mărite doamne, că-i mai bine să le dau cep şi să gustaţi. În ele se află o băutură nouă şi nemaipomenită… Care şi nouă ne-a fost trimisă de la Polonia, cinci asemenea polobocele în dar, din care măria sa Alexandru Vodă s-a gândit să vă trimită şi măriei voastre două, cu prilejul acestei mari sărbători.

— Dă-le cep, deci, precum ai spus! Ceru Mircea-Vodă, spre a gusta această rară şi straşnică băutură.

Stolnicul Drăgan bătu din palme şi îndată i se înfăţişară trei slujitori: unul cu un ciocan, altul cu un tâlv, de scos băutura din butoaie, iar al treilea cu două carafe mari în mână şi se puseră pe lucru. Cel dintâi ciocăni bine dopul de lemn, apoi îl trase afară cu putere. Îndată izbucni din butoi o spumă albă ce porni a se revărsa, prelingându-se pe doage. Dar cel cu tâlvul se repezi şi prinse licoarea în carafe. Era galbenă ca untdelemnul, iar la gura carafei se ridică îndată o spumă deasă de un lat de palmă.

Drăgan porni cu carafa plină în mare grabă spre capul mesei, unde se afla Mircea-Vodă. Ajungând, luă o cupă goală şi o umplu cu băutura galbenă, spumoasă. Apoi, turnă şi celorlalţi, care aşteptau cu adâncă mirare să guste minunata băutură.

Mircea-Vodă luă cupa în mână, o ridică în faţa ochilor şi privi în zare prin ea; apoi o duse la nas şi-i trase adânc mireasma pe nări, aşa precum obişnuia să facă cu vinul, înainte de a-l bea.

Acum sorbi cu nădejde o gură bună şi deodată se opri ca ars. Se încruntă o clipă, îşi ridică sprâncenele cu mare mirare şi înghiţi totuşi cu greu. Apoi îşi plesni limba de cerul gurii şi grăi dezgustat:

— Uitai, măre stolnice, să-l pun pe paharnicul meu să ia credinţa la această ciudată băutură. Şi de n-aş ştii că mi-o trimite prea bunul meu prieten Alexandru Vodă, aş jura că am băut otravă. Dar din ce-i făcută oare şi cum îi zice?

Stolnicul îşi îngădui să râdă şi spuse:

— Măria ta ai fost mai viteaz ca domnul nostru, carele, când a sorbit întâiaşi dată din ea, a scuipat-o pe pereţi!

— Îi dau dreptate, stolnice, pare a fi mai curând un leac băbesc făcut din sabur. Lămureşte-mă, rogu-te.

— Slăvite stăpâne, această băutură se numeşte cum nu se poate mai firesc: îi zice „bere”!

— Bere?! Se miră Mircea-Vodă şi o dată cu dânsul toţi mesenii. Bere ziseşi, stolnice? Păi bere se numeşte de-a-valma tot ceea ce bei. Nu spunem noi în graiul nostru românesc că pe cutare l-am ţinut pe bere şi pe mâncare?

— E drept, măria ta, dar iată că aşa-i zice, bere! Şi e făcută din apă de la fântână, orz şi hamei, lăsate aşa să zacă, până încep să fiarbă singure. Apoi licoarea se limpezeşte şi iacă asta e. Dar să ştiţi, prea cinstiţi meseni, că numai la început pare rea la gust şi amară-fiere, dar după ce sorbi mai multe înghiţituri şi te obişnuieşti cu ea, începe să-ţi placă, mai ales că-ţi dă o dulce ameţeală, mai uşoară şi mai plăcută decât aceea a vinului. Dacă-mi îngăduiţi, am să beau o stacană eu însumi în faţa măriilor voastre, spre a vă da pildă.

Şi fără să mai aştepte încuviinţarea, stolnicul Drăgan îşi umplu o cupă şi o dădu peste cap, în uimirea tuturor şi mai cu seamă a lui Mircea-Vodă, care se mira foarte cum de bea moldoveanul cu atâta poftă, fără să se oţărască şi să se scuture ca de friguri, asemenea licoare amară ca o otravă.

Dar după pilda stolnicului, toţi prinseră curaj şi se porniră să bea pe întrecute, la început, e drept, strângând din ochi şi strâmbându-si buzele, dar mai târziu, cu plăcere chiar, până când limbile li se dezlegară deodată ca prin farmec şi începură toţi a ciripi întocmai unor vrăbii gureşe şi neastâmpărate. Spre sfârşitul ospăţului, Mircea-Vodă îi făcu un semn tainic lui Niţu, care uşor, pe nebăgate în seamă, trecu pe lângă câţiva boieri şi le şopti ceva la ureche; iar când se sparse petrecerea şi toţi plecară pe la casele lor, în iatacul domnului se aflau strânşi laolaltă: boierul Staicu, fratele măriei sale, spătarul Boian, Filos-logofăt, spătarul Dan, Baldovin-logofăt, banul Radu Berivoiescu precum şi nelipsiţii boieri Manea şi Roman Herăscu, toţi bucuroşi că băuseră cu multă cumpătare şi erau cu mintea limpede, gata a răspunde cu aleasă cuviinţă lui Mircea-Vodă, care nu degeaba le spusese să rămână la ceasul acela târziu din noapte.

— Binevoiţi a şedea, cinstiţii şi iubiţii mei oaspeţi, grăi vodă, zâmbind cu bunăvoinţă. Doamna, domniţa, jupânesele şi jupâniţele noastre vor crede că, după obicei, ne-am strâns la o vorbă între noi, bărbaţii. Şi aceasta e într-adevăr aşa; însă ceea ce avem a vorbi în seara aceasta este de cea mai mare însemnătate pentru viaţa ţării noastre. Ba aş putea spune, boieri dumneavoastră, mai bine şi mai apăsat, că nu s-a ivit încă până acum în viaţa acestei ţări o împrejurare de atâta însemnătate.

Boierii murmurară îngrijoraţi, fără a îndrăzni vreunul să ridice cuvânt. Numai spătarul Boian, gândi, fără a-si da seama tare, ca pentru sine:

— Dar ce Dumnezeu ar putea fi? Domnul, prinzându-i şoapta, grăi înveselit:

— De bine, Boiane, dragul meu şi boieri dumneavoastră. Adică de bine ar putea fi, de ne vom înţelege şi cred că ne vom înţelege. S-a ivit minunat acest prilej de a sta de vorbă la sfârşitul ospăţului nostru… Şi bine a fost că nu v-aţi prea pus mintea cu băutura, spre a vă păstra limpezimea.

— Apăi că nici n-am prea avut cu ce, măria ta, îndrăzni Boian, în râsul boierilor, mai ales cu poşirca aceea de la Alexandru Vodă.

— Care nu e de loc rea, dacă-i deprinzi gustul, Boiane, zise domnul surâzând. Aşa! Acum, fără îndoială că sunteţi nerăbdători să ştiţi despre ce e vorba Eu n-am să vă spun nimic. Vă rog să îngăduiţi însă a veni în mijlocul nostru căpitanul Costea Armaş, carele precum ştiţi, a fost trimis de mine de vreme îndelungată în Turcia, având poruncă a se întoarce în ţară numai atunci când va socoti că are a ne spune despre fapte de seamă petrecute acolo. Costea Armaş a sosit năpristan chiar în această dimineaţă, cu toţi oamenii săi. Aş putea să vă spun eu însumi ceea ce am aflat de la dânsul; am socotit însă că este mai bine şi mai cu tărie a-l asculta chiar pe el, care a fost de faţă la multe din cele ce le veţi auzi în seara aceasta.

— Prea bine-ai socotit, măria ta! Răspunseră boierii într-un glas. Îl aşteptăm dară pe Costea Armaş.

Mircea-Vodă îl privi pe Niţu, care asemenea unei umbre se îndepărtă, spre a se reîntoarce de îndată cu cel aşteptat.

— Să trăieşti, măria ta şi domniile voastre boieri, aşijderea, zise tânărul căpitan de oaste…

— Fii bine venit, Costeo! Îi răspunseră boierii.

— Aşează-te şi vorbeşte, fătul meu, spuse domnul, apăsându-l cu blândeţe de umăr spre un jilţ din apropiere.

— Mărite doamne şi prea cinstiţi boieri, la osmanlâi s-au petrecut fapte ce au pus pe gânduri întreaga omenire. Cunoaşteţi cu toţi sfârşitul îngrozitoarei bătălii de la Angora, aşa cum alta nu s-a mai pomenit până acum din veacuri, dintre sultanul turcilor Baiazid Ilderim, vajnicul nostru vrăjmaş dintotdeauna şi prea vestitul han al mongolilor Timur-Şchiopul. Cei opt sute de mii de mongoli i-au înăbuşit şi i-au zdrobit cu desăvârşire pe cei patru sute de mii de osmanlâi.

— Am auzit despre aceasta, spuseră boierii şi ne-am bucurat.

— Dar ce n-aţi auzit poate şi deci nu ştiţi, adaose Costea, este cum a sfârşit prea strălucitul şi viteazul sultan Ilderim. A fost prins de către Timur-Lenc pe câmpul de bătaie şi, fapt nemaipomenit din partea unui stăpânitor de popoare, l-a închis pe Ilderim într-o cuşcă cu gratii de fier, punându-i cătuşe cu lanţuri la mâini şi la picioare şi l-a plimbat astfel în văzul şi râsul lumii, asemenea unei fiare sălbatice.

Boierii murmurară cu groază, iar Filos-logofăt întrebă înfiorat:

— Este adevărat ceea ce spui, Costeo, sau e numai o bolnavă închipuire a ta?

— La fel de adevărat, cinstite logofete, precum este că mă aflu acum în faţa domniilor voastre. Cum aş cuteza oare să vă mint? Se încruntă Costea. Dar focul mistuitor, iscat de această cruntă batjocoră, a prefăcut în scrum viteaza inimă a lui Baiazid. Ilderim nu mai este!

Un vaier de milă se ridică din mijlociii boierilor.

— A murit Baiazid? Întrebă totuşi banul Radu Berivoiescu, ca şi cum n-ar fi auzit sau înţeles bine.

— S-a stins de adânca mâhnire a înfrângerii. Şi de cumplita batjocură.

Aci, Mircea-Vodă, făcându-si cucernic cruce, rosti oftând:

— Dumnezeu să-l ierte!

— Că are de ce! Spuse Boian, mustăcind.

— Boiane, îl mustră domnul cu blândeţe, bate-te peste gură.

— De ce, măria ta? Se oţărî Boian, încruntându-se. Au n-am dreptate? Pe câţi i-a asuprit acest om crud şi nemilos? Câte vieţi româneşti a supus şi a stins, pe câţi i-a călcat în picioare şi i-a umilit mai aprig decât hanul Timur-Lenc pe dânsul? Ce a căutat, a găsit! Şi vorba noastră din bătrâni: „Cine-o mai face ca el, ca el să păţească!” – Hai, să-l lăsăm pe Ilderim în plata lui Alah, spuse Mircea-Vodă împăciuitor, căci îşi dădea seama că spătarul Boian are dreptate totuşi. Alta este grija ce-mi apasă sufletul şi pe care vreau să v-o aduc la cunoştinţă: cei trei feciori ai lui Baiazid, moştenitorii săi, fraţi numai după tată: Soliman, Mohamed şi Musa se ceartă acum pentru tronul împărătesc.

Auzind asemenea ştire, spătarul Boian se făcu tot numai urechi. Apoi, după obiceiul său, îşi aruncă vorba:

— Fără-ndoială, măria ta şi boieri dumneavoastră, că este de mare însemnătate pentru ţara noastră cine va fi sultan în Turcia.

Mircea-Vodă, încruntându-se, spuse:

— Ei, aflaţi dară că s-au şi făcut doi sultani: Soliman şi Mohamed, rămânând fără tron tocmai acela care ne-a arătat întotdeauna multă bunăvoinţă şi prietenie. Prea luminatul principe Musa, fiul sultanei Olivera, care, după cum ştiţi, este fiica regelui Lazarevici al sârbilor. Şi Musa, supranumit şi „Celebi”, pentru înfăţişarea şi purtarea lui aleasă, era cel mai iubit fiu al lui Baiazid.

— Da' cum de s-a făcut asta, măria ta? Nu se putu stăpâni Boian. Cum de a rămas tocmai principele Musa fără tron?

Domnul răspunse adânc mâhnit:

— V-am spus că Musa Celebi era fiul cel mai iubit al lui Ilderim. Acesta îl avea lângă sine întotdeuna şi lui îi pregătea tronul. Când a fost prins Baiazid pe câmpiile Angorei, aceeaşi soartă a avut-o şi Musa, care era cu tată-său dimpreună. După moartea lui Baiazid, Timur i-a dat drumul lui Musa, care a sosit în ţara sa prea târziu, căci între timp cel mai mare dintre fraţii săi, Soliman se şi făcuse sultan în părţile Europei; iar frate-său mijlociu, Mohamed, care era în Asia, de asemenea, în părţile asiatice.

— Mare ticăloşie! Murmurară boierii.

— Domniile voastre ştiţi ce a făcut Musa pentru mine cândva şi cred că vă daţi seama ce ar însemna pentru ţara noastră să se afle pe tronul Turciei un sultan prieten nouă. Pe ceilalţi doi fii ai lui Baiazid, Soliman şi Mohamed, îi ştim bine că ne sunt vrăjmaşi, ca şi tatăl lor, răposatul. Doreşti a grăi, logofete Baldovin?

— Da, măria ta, spuse molcom Baldovin. Puţin, cum mi-e obiceiul. Pe noi nu ne priveşte cine e sultan în Asia. Rămână sănătos acolo. Dar aci, în Europa, da! Fiind principele Musa sultan aci, noi am avea linişte şi pace în ţară şi am putea să ne vedem nestingheriţi de treburi. Socot, deci, că se cade a face tot ce e cu putinţă, pentru a-i veni în ajutor lui Musa.

Spătarul Dan, vărul domnului, ridică dreapta şi apoi glăsui:

— Aşijderea socotesc şi eu, măria ta şi iubiţi prieteni, numai că totul trebuie făcut fără vorbărie şi cu multă chibzuinţă, spre a nu da nimănuia de bănuit.

Ceilalţi boieri spuseră şi ei într-un glas:

— Suntem de aceeaşi părere, măria ta!

Domnul, văzându-l pe spătarul Boian, că, împotriva obiceiului său, de astă dată tace, căzut pe gânduri, îl întrebă mirat:

— Dar domnia-ta, Boiane, n-ai nimic a ne spune? Spătarul Boian sări de pe jilţ şi grăi cu glasul sugrumat de emoţie:

— Da' cum să n-am, păcatele mele? Dar am amuţit de bucurie, numai la gândul că s-ar putea să-l aducem pe tronul Turciei pe Musa, sultan.

— Aşa da! Încuviinţă vodă bucuros. Apoi grăi rar şi îngândurat: Acestea au fost ştirile, boieri dumneavoastă. Şi aceasta este părerea şi dorinţa noastră în asemenea împrejurare ce ar putea fi norocoasă pentru noi. Dar mai întâi de toate, trebuie să avem şi încuviinţarea prea luminatului principe Musa, întrucât fără de voia sa noi nu putem întreprinde nimic.

— De bună seamă, doamne! Răspunseră boierii.

— Acuma, grăi Mircea-Vodă, să-l rugăm din nou pe Costea-Armaş să ne spună mai departe ce se ştie despre principele Musa Celebi şi în ce stare se găseşte dânsul?

— Mărite doamne şi cinstiţi boieri, iată cum stau lucrurile: strălucitul principe Musa se află acum oaspete la principele Isfendijar, care stăpâneşte porturile Sinope şi Castemuni de la Marea. Aci a fugit Musa de teama lui Soliman sultan, fratele său, care-l caută pretutindeni şi vrea să-l piardă, ca să nu-i ia tronuL – De ce-i este frică nu va scăpa! Zise Filos-logofăt.

— Dar la Isfendijar nu e primejdie pentru principele Musa? Voi să ştie spătarul Boian.

— Nu, răspunse Costea, căci acest Isfendijar, principe musulman de sine stătător, este vrăjmaşul de moarte al sultanului Soliman. Aşa că Musa se află pe mâini bune.

— Iar cu Isfendijar eu sunt bun prieten! Spuse Mircea-Vodă. Iată ce vom face: spătarul Dan şi Filos-logofăt vor pleca în mare taină la Sinope, unde se găseşte prea luminatul Musa. Dacă el primeşte a-l ajuta să ia tronul Turciei, îl poftim cu toată cinstea să vină aici, la Târgovişte, spre a sta de vorbă împreună pe îndelete şi cu de-a-mănuntul şi a pune la cale toate după cuviinţă.

— Dar cum se va face aceasta, măria ta? Întrebă spătarul Dan vărul domnului. Drumul e tare lung, foarte greu şi mai cu seamă primejdios.

— M-am gândit şi la asta, prea iubite vere Dane şi cinstite spătare. Fără nici o carte de la mine, prin viu grai îl rugaţi din parte-mi pe iubitul meu prieten, principele Isfendijar să vă dea cea mai bună corabie cu cei mai credincioşi şi pricepuţi corăbieri. Cu ea îl aduceţi pe înălţimea sa Musa Celebi pe Marea, până la Constanţa şi de acolo, aci la Târgoviştea. Şi-apoi „văzând şi făcând”.

— Prea bine, măria ta, încuviinţă Dan. Cum l-ai aşezat în tron pe Alexandru Vodă Muşatin de la Moldova, tot asemenea va fi şi cu prea strălucitul Musa sultan.

— Numai că de astă dată e o treabă mult mai grea şi mai încâlcită. Să nădăjduim însă, că o vom duce şi pe aceasta la bun sfârşit.

Filos-logofăt ridică mâna:

— Mărite stăpâne, aş avea o rugăminte: să ne însoţească la Sinope şi cei doi buni prieteni ai principelui Musa, ce stau de vreme îndelungată la noi: Alexios şi Mustafa, care ne-ar putea fi de mare folos, în această împrejurare.

— Să fie precum doreşti, logofete, zise domnul. Apoi rămase câtva timp adâncit în gânduri. Se hotărî să vorbească, dar tot mai stete la îndoială o toană; în cele din urmă glăsui, arar, abia scoţând cuvintele din gură:

— Să-i spuneţi principelui Musa, spre a-l încredinţa de marea mea bunăvoinţă şi preţuire, că sunt gata, când va fi sultan, să i-o dau de soţie pe mult iubita mea fiică, domniţa Marina, tot aşa precum tată-său Baiazid a avut-o de soţie pe Olivera, fiica regelui Ştefan Lazarevici; iar Murad, bunicul său, pe frumoasa Tamara, fiica ţarului Ion Alexandru al Bulgarilor, de la Târnova.