VIII
În vremea acestor tratații, vizirul Ferhat se apropia cu încetul de hotarăle noastre și tătarii, ce primiseră poruncă d-a ajuta operațiile armatei turcești, năvăliră către începutul lui iunie c-o puternică oștire asupra Moldovei și a Țării Românești. Mihai-Vodă, cu un trup de oaste alcătuit de români, ardeleni și cazaci, pripi de le ieși înainte la hotarul Țării Românești, le dă o sabie, îi împrăștie și îi silește a se întoarce înapoi, cum inima lor n-a vrut. Îndată dup-aceea, Mihai-Vodă ia cu sine o ceată de călăreți și pedestrași români, împreună cu 60 călăreți ardeleni din trupul lui Albert Kiraly, supt comanda lui Gaspar Földössi, și, pornind din București, strânse pe lângă dânsul pe toți ostașii români și bulgari ce întâmpină în cale și pe o seamă de paznici din volontiri, și în ziua mare, lângă Nicopol, trecu Dunărea pe vase, în vederea și în fața oștirilor turcești, adunate acolo spre ocrotirea construcției vaselor pentru podul ce se pregătea a se face pe Dunăre. Cum trecură ai noștri râul, dau îndată năvală asupra turcilor, îi bat, îi sparg, îi pun în goană și îi silesc a căuta scăpare după șanțuri, închizăndu-se în tabără. Această tabără era așăzată lângă râul Osma, ce curge din Balcani și se varsă în Dunăre aproape de Nicopol; și lângă dânsa era grămădite launloc ca la o mie luntre, cu toate cele trebuincioase pentru facerea podului. Numarul românilor spun că se urca la 5 mii oameni, în vreme ce turcii trecea peste 12 mii. Bătălia aceasta urmă în 10 iunie; românii cuprinseră tabăra cu asalt, prinseră și trecură pe mulți turci supt ascuțitul sabiei. Ca la 500, iar, după alții, la 1600 turci căzură morți. Despre pașă nu se știa de a scăpat sau de a rămas mort. Toate luntrele fură mistuite prin foc, afară de vro zece ce era așezate mai departe și de care nu se putură apropia. Ele slujiră în urmă la ai noștri spre a trece dincolo de râu bucatele găsite acolo. Un turc ales ce purta grija acestor lucrări a podului, văzând arderea luntrelor, zise către Földössi: „Dacă oastea voastră ar fi luat astăzi la prea puternicul padișah patru cetăți n-ar fi fost nenorocire mai mare la el decât paguba ce-i face arderea acestor luntre”. Românii luară în această izbândă șase steaguri și două falconete ce turcii câștigaseră în anul trecut supt cetatea Raab de la oștile împărătești; Mihai-Vodă le trimise lui Bathori, împreună cu 16 tunuri și multe limitire, angeruri și alte arme bogat împodobite ce dobândiră acolo ostașii săi. Ei găsiră încă mult praf, muniții și multe instrumente de fier; dar pe aceste, neputându-le duce cu dânșii, le aruncară în apă.
Învingătorii români petrecură noaptea în acel loc, și ziua următoare, 11 iunie, apropiindu-se de orașul Nicopolului, scot pe dușman dintr-însul, îl cuprind, îl strică și îl dau pradă flăcărilor. Nemulțumindu-se cu atâta izbândă și înflăcărați de norocul ce îi favoriza, ei se aruncă chiar asupra cetății și izbutesc a face o spărtură lângă poarta cea mică, cât să poată trece doi oameni. Dar cei dinlăuntru cetății începură a vărsa din tunurile și puștile lor descărcături omorâtoare, și ai noștri, văzând că pierduseră vro 50 sau 60 oameni, lăsară cetatea și, trecând Dunărea, se întoarseră în țară, veseli de norocita lor expediție.
