XIV
După ce trecu Dunărea, marele vizir dete comanda avangardei armiei lui Satârgi-Mehemet-Pașa și la ariergardă orândui pe HassanPașa, beiler-beiul Rumeliei; iar pe beii Salonicului și Nicopolului îi însărcinară cu paza și apărarea podului. Cele zece galere ce se urcaseră pe Dunăre până la Rusciuc fură descărcate de tot feliul de arme și muniții și primiră poruncă d-a rămânea pe loc spre a păzi podul. Apoi, în 11/21 august, Sinan porni cu armata sa spre București. În cea dintâi noapte, turcii conăciră într-un sat ruinat în dreptul Camuri și a doua zi (12/22 august) sosiră în capul Vadului Călugărenilor, trecând râul Salcia pe trei poduri. Călărimea ușoară, care manevra la avanposturi, înaintă până la intrarea strâmtorii și sta acolo odihnindu-și și păscându-și caii, când un nor mare de pulbere îi vădi apropierea românilor. Ea fu îndată izbită cu putere și fugi, înspaimântată până în tabără. Spahiii înaintară spre a sprijini năvălirea călărimei române, până când să apuce vizirul a-și pune armata în rânduială. Sinan se uită plin de mirare la puținul număr al creștinilor, care cuteza a aștepta și încă a izbi o armată așa de numeroasă. Cu toate aceste, nedesprețuind pe vrăjmașii săi și temându-se de vreo cursă, el îngriji de tot ce i-ar putea fi spre folos. Pentru aceea, porunci beiler-beiului Rumeliei a înainta spre stânga cu oștile sale și cu șapte tunuri, și a merge drept către ai noștri, în vreme ce el însuși, în capul spahiilor, urmând după artilerie, puse, în lipsă de pod, de aruncă scânduri pe mocirla de lângă pădure ce avea înaintea sa, spre a o putea trece. Dintr-altă parte, Segban-Bași, cu douăsprezece mii ieniceri, se așeză în pădure cuprinzând posturile cele mai importante și, urcând 12 tunuri mari într-un deal înalt, le îndreptă spre armia noastră și începu a tuna asupră-i.
Într-această întocmire puternică și îngrozitoare înaintând turcii, ai noștri începură a se trage înapoi mai la strâmtoare, dar cu multă rânduială, luptându-se ne-ncetat. Pedestrimea însă, strânsă în urmă și prea de aproape de turci, fu respinsă în pădure și dete înapoi în lungul strâmtorii mai iute și cu oarecare nerânduială, dar fără a încerca vro pierdere simțitoare. Era atunci de la 3 la 4 ceasuri dupăamiază și turcii, mulțumiți că au împins înapoi năvălirea creștinilor, nu îndrăzniră a înainta mai mult în acea strâmtoare necunoscută, unde îi putea aștepta vro cursă. Vizirul își așeză corturile într-o poziție foarte bună, pe o înălțime la intrarea strâmtorii, ținând oștile înarmate și având toată noaptea masalale aprinse la câte patru colțuri ale taberei. Mihai-Vodă luase poziție dincolo de râu, pe o înălțime, două mile de tabăra turcească, ocupând strâmtoarea despre București. Astfel armatele protivnice se aflau așezate pe două înălțimi față în față, fiind despărțite numai de pădurea din vale, ce nu le oprea a se vedea. Românii aveau înaintea lor o turmă de bivoli cu steaguri, și toată tabăra lor era plină de focuri mari, în mijlocul cărora petrecură toată noaptea aceea, viermuind și mișcându-se necurmat, cântând, chiuind și hăulind, după natura lor veselă în mijlocul nevoilor, și supărând și hărțuind pe turci cu numeroase avanposturi. Ambele armate așteptară astfel ziua cu nerăbdare și cu acea neodihnă ce simt oștile în ajunul unei mari bătălii. Turcii, îngâmfați de mica izbândă ce dobândiseră, cătau în râs la români și aveau desigur că a doua zi se va vedea triumful islamismului, prin zdrobirea lui Mihai și a armatei lui. Lor le părea rău numai că românii nu sunt îndestul de mulți ca să facă biruința lor mai glorioasă. Ai noștri se pregătea a apăra cu bărbăție acea strâmtoare care era cheia țării lor și a Europei creștine. Ei știau cât sunt de puțini pe lângă dușman, dar, credincioși înfocați, inima lor ardea de dorința d-a-și da viața pentru patrie și lege și d-a merita cununa martirilor.
