XIII

Drumul care merge de la Giurgiu spre București trece printr-o câmpie șeasă și deschisă, afară numai dintr-un loc, două poștii departe de această capitală, unde el se află strâns și închis între niște dealuri păduroase. Între aceste dealuri este o vale largă numai de un pătrar de milă, acoperită de crâng, pe care gârla Neajlovului ce o îneacă și pâraiele ce se scurg din dealuri o prefac într-o baltă plină de nămol și mocirlă. Drumul acolo trece în lungul acelei văi, parte pre o șosea de pământ, parte pre un pod de lemn, care amândouă sunt așa de strâmte, încât d-abia poate cuprinde un car în lărgimea lor. Această strâmtoare, ce locuitorii numesc Vadul Călugărenilor, fu aleasă de Mihai-Vodă spre a sluji de Termopile românilor. Astăzi această vale se află tocmai după cum ne-o descrie analiștii acelor timpuri. Nici un monument nu ne arată că acolo fu lupta cea crâncenă pentru libertate ¹⁹⁰ ! Atât suntem de nesimțitori la gloria națională! Românul acum trece cu nepăsare printr-aceste locuri sfinte, fără ca nimic să-i aducă aminte că pământul ce calcă e frământat cu sângele părinților săi și acopere oasele vitejilor!

Vai! Scriam aceste rânduri în anul 1847. Cine îmi vrea fi zis atunci că abia un an va trece, și inima-mi va fi și mai crud de durere ispitită. Era în vremea unei frumoase deșteptări naționale, atunci când un popor întreg jurase că va muri pentru patrie și libertate. Turcul, vecinicul dușman, se pornise tot de la Giurgiu spre a ne răpi aceste bunuri scumpe. Mă aflam într-o adunare populară, când sosi vestea că păgânul a tăbărât la Călugăreni, călcând cu picior batgiocoritor sfânta țărână a părinților noștri, glorioșii martiri ai libertății naționale. O, amar mare! Atâta fu uitarea religiei suvenirilor; atâta fu încrederea tuturor în vorbele necredincioșilor sau atâta fu mișelia lor, încât această veste îi lăsă reci și în nepăsare! În zadar glasu-mi unit cu al unui mic număr strigă „război și răzbunare!” Nici un echo puternic nu-i răspunse în mulțime. Îmi ascunsei atunci ochii cu mâinile mele ca să nu mai vază această umilitoare priveliște și din inima-mi zdrobită scăpă aceste cuvinte: „Dumnezeul părinților noștri ne-a părăsit! Părinții noștri ne-au blestemat!” ¹⁹¹

Mihai-Vodă vru a se folosi de poziția și strâmtoarea Vadului Călugărenilor, în care nu se putea destinde în front mai mult de 12 mii oameni, ca să facă mulțimea turcilor nefolositoare și ca să se poată astfel lupta cu dânșii cu puteri deopotrivă. Pentru aceea el tăbărî acolo cu oștile sale, punând cete de strajă în deosibite părți, ca să vază de nu vor umbla turcii a trece printr-alt loc ¹⁹² .

Dar Sinan, vrând a înainta spre București, era nevoit a trece pe la Călugăreni ¹⁹³ , fiind acesta drumul cel mai scurt și temându-se, ca, dând printr-altă parte, să nu lase în urma sa un vrăjmaș așa de întreprinzător și îndrăzneț ca Mihai. Îngâmfarea sa și mulțimea oștilor sale îl făcea a crede că va birui lesne. Într-adevăr, armata lui era, cum știm, de 180 mii ostași, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui MihaiVodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova și Ardeal, d-abia se urca la 16 mii oameni și 12 tunuri ¹⁹⁴ . Sinan nu bănuia poate că numărul creștinilor ar fi așa de mic, dar tot știa că armata lui e mult mai mare decât a lor.

Deși puțini, ostașii creștini erau însă plini de foc și de dorință de a se măsura cu dușmanul. Exaltația și înfurierea soldaților crescu atât, încât — înțelegând că unii din căpitanii lor, cătând la mulțimea, puterea și rânduiala păgânilor, erau de părere a se trage înapoi spre a nu primejdui în norocul unei zile slava și reputația cu greu dobândită — începură a face multă larmă în tabără, strigând că în orice chip ei vor să încerce o bătaie, ca să scape, cum zicea ei, odată, prin prăpădirea oștirei dușmane ce se afla acum adunată toată launloc, de acest război și să zdrobească detot jugul nesuferitei tiranii turcești. Vrând nevrând, trebuiră și capii oștilor cu toții a se învoi de a aștepta acolo sosirea dușmanului.