XVI
Astfel vorbi Mihai, ne-nspăimântatul voievod; și ostașii, inimați foarte împotriva turcilor, învăpăiați și de aceste cuvinte, dar jaluzi încă mai mult d-a eclipsa printr-o biruință strălucită toate glorioasele biruințe ale vecinilor, răspund învârtind în mâini paloșele și lăncile și prin strigări mari de o războinică veselie, cer de la domnul lor ca să-i ducă îndată către dușman. Atunci Mihai, plin de încredere în energia armatei sale, trece podul în capul a opt mii ostași și se lasă cu furie asupra osmanlâilor, în vreme ce focul iute și bine ținut al pușcașilor din pădure și al tunurilor pustiește armata turcească, oborându-i la pământ lume multă. Câteva cete de turci se încearcă a sprijini năvălirea românilor, dar în zadar, căci aceștia, inimându-se între sine unii pe alții, îi izbesc cu atâta furie, încât, cu toată minunata poziție a turcilor, prăvălindu-i, ei ajunseră până la cele dintâi corturi ale taberei lor. Vrăjmașii, ajutați de poziție, de numărul lor și de mașinile de război, își vin curănd în sine și încep a se lupta cu tărie. Patru pași, SatârgiMuhamed, Haider, Husein și Mustafa, cu o armată însemnată compusă de oștile Siriei și de ieniceri, aleargă în ajutorul cetelor ce se luptau, sprijin cu putere năvălirea românilor, trec podul și lupta cea mai înverșunată începe atunci în toate punctele. Astfel, întinsă peste toată fruntea armatelor, ținu bătaia mai multe ceasuri, până când Sinan, desperat de puținul spor ce a dobândit pân-atunci, își îngloti oștile, strânse pe lângă sine pe toți pașii și căpeteniile, îi inimează și, în capul unei coloane îngrozitoare, făcu o năvală mare și izbuti a împinge pe ai noștri cu un pătrar de mil înapoi, și chiar până în tabăra lor, luându-le și toată artileria. Mihai, fără a pierde inima din această neizbândă, își culege puterile și din nou dă năvală asupra turcilor, tăind și oborând într-înșii. Îndărătnicul voinic Albert-Kiraly izbutește a lua înapoi două tunuri. Dar vrăjmașul se băte cu inimă, își împroaspătă adesea oștile, aceea ce nu pot face ai noștri, și îi reîmping îndărăt. De trei ori românii împinseră și prăvăliră pe turci și de trei ori fură respinși înapoi.
Astfel urmă lupta cu noroc schimbător, de la răsăritul soarelui până către două ceasuri înaintea apusului, biruitorii rămâind adesea biruiți și biruiții biruitori. „Turcii — spun analiștii contemporani — se luptau ajutorați de mulțime și de număr, românii, de tărie și îndrazneală. În sfârșit, furia îmbărbătând deopotrivă pe unii ca și pe alții, biruința sta să rămâie numărului, și mica oștire românească, împovărată de mulțimea vrăjmașilor, trăsnită de numeroasa lor artilerie, este nevoită a da îndărăt. Retragerea ei însă este frumoasă și metodică. Spre a nu se lăsa a fi ocolită de turci, spartă și risipită, ea se întocmește în figura unui colț (cuneum) și, slobozind astfel de toate laturile focuri asupra vrăjmașului, se trage înapoi cu încetul, luptându-se ne-ncetat. Această retragere este o minune de vitejie, de sânge rece și de eroism. Stolurile nenumărate ale călăreților turci în zadar se aruncă cu furie asupra laturilor acestui triunghi, căutând a-l sparge; silințele lor, fără a-l vătăma întru nimic, se zdrobesc de dânsul ca de o stană de piatră. Strâmtoarea locului de bătaie, pădurile și dealurile favoriza înapoierea românilor și zăticnea mișcarile turcilor și silințele lor d-a-i încunjura din toate părțile. Dar era de temut că vrăjmașii să nu izbutească a scoate pe ai noștri din strâmtoare și să-i împingă în câmpie, unde i-ar fi zdrobit cu numarul lor.
Soarele acum căta spre sfințit; românii se luptaseră cu eroism, dar, osteniți de o luptă lungă și nepotrivită, ei se plecară numarului celui prea covârșitor al dușmanului; bătălia se putea acum privi ca pierdută de dânșii, dacă vro împregiurare nu-i va ajuta și vro soartă mai blândă nu le va străluci. Mihai însă, ca totdeauna, liniștit și trufaș în primejdie, mai are încă o nădejde. El trimisesă de dimineață să cheme lângă dânsul o ceată de pedestrime ce se afla departe de tabără... Sosi-va ea oare la vreme?... De la dânsa spânzură soarta bătăliei.
