XVII

Sta să apuie soarele după orizon, când vestea câ ajutorul așteptat a sosit vărsă nădejdea izbândirei și un curaj nou în inima acelei mâni de voinici români, care ca niște zmei se luptau, trăgându-se în fața nenumăratelor gloate a unui dușman învingător. Acest ajutor însă, ce ai noștri și-l închipuia tare, nu era decât o ceată de trei sute pedestrași cu puști din Ardeal. Mihai, fără a pierde vreme, căută a se folosi de acest neînsemnat ajutor și de reîmbărbătarea oștilor sale, ca să smulgă biruința de la vrăjmaș. El își preumblă privirea pe câmpul bătăliei, vede mișcările turcilor și după dânsele își pregătește pe ale sale. Sinan-Pașa, văzând retragerea românilor, luase inimă și vrea a-i desface și a-i rășchira detot. Spre acest sfârșit, în capul rezervei sale, el umbla a trece podul spre a izbi pe ai noștri în frunte, în vreme ce Hassan-Pașa cu MihneaVodă , din porunca lui, alerga prin pădure să-i lovească pe la spate. Mihai atunci se așează cu ceata de curând sosită la capul podului, spre a întâmpina pre Sinan, trimite pre căpitanul Cocea cu două sute unguri și alți atâția cazaci pedeștri ca să ia pe vrăjmaș pe la spate, și Albert Kiraly aseză cele două tunuri, ce redobândise de la turci, într-o bună poziție și stă gata a trăsni pe dușman de ar îndrăzni a trece podul.

Sfârșind aceste pregătiri, Mihai cugetă întru inima sa că împrejurarea cere neapărat vreo faptă eroică, spre a descuraja pe turci și a îmbărbăta pe ai săi. El hotărăște atunci a se jertfi ca altă dată și a cumpăra biruința cu primejdia vieții sale. Ridicând ochii către cer, mărinimosul domn cheamă în ajutoru-i protecția mântuitoare a Dumnezeului armatelor, smulge o secure ostășească de la un soldat, se aruncă în coloana vrăjmașă ce-l amenință mai de aproape, doboară pe toți cei ce se încearcă a-i sta împotrivă, ajunge pe Caraiman-Pașa, îi zboară capul, izbește și pe alte capete din vrăjmași și, făcând minuni de vitejie, se întoarce la ai săi plin de trofee și fără a fi rănit. Această faptă eroică înfioară pe turci de spaimă, iar pe creștini îi însuflețește și îi aprinde de acel eroic entuziasm, izvor bogat de fapte minunate. Și cum n-ar fi crezut ei că pot face minuni cu un astfel de general și cu asemenea pilde ce le dă! Sinan, văzând aceasta, spre a da curaj la ai săi, ia ofensiva și trece podul. Dar deodată se vede oprit în față de Mihai ca de un zid de piatră tare, în dos izbit cu o furie înfocată de căpitanul Cocea, și în coastă trăsnit de tunurile așezate pe deal de Albert Kiraly, care, bătând în mulțimea îndesită a turcilor, le gaurește rândurile și le pustiește toată aripa dreaptă ²¹⁶ . Îndărătnicul vizir, fără a-și pierde cumpătul, izbutește a-și întocmi oștile în rânduială, când o izbire nouă a lui Mihai în fruntea armiei, pustiirile furioase ale înfierbântatului Cocea de dinapoi, iutele și ucigătorul foc al tunurilor lui Kiraly zdrobesc iarăși această rânduială ²¹⁷ , și turcii, minunați de îndrăzneala cu care românii, ce îi privea ei ca biruiți, îi izbesc acum, încep a fugi răzlețiți ²¹⁸ . Satârgi-Mahomet-Pașa, trăgându-se înapoi, fu rănit ²¹⁹ , și îndată, schimbând retragerea în fugă, dete cei dintâi semnalul nerânduielii, și toată armia musulmană se întoarse în risipă spre baltă, lăsându-și coastele și spatele expuse loviturilor noastre ²²⁰ . În zadar ienicerii se țin semeți împotriva alor noștri și caută a le răspunde cu focurile lor, căci celelalte cete, spăimântate de aceste izbiri împreunate la care nu se aștepta, rășchirându-se, îi târăsc și pe dânșii înapoi. În zadar Sinan mustra pe ostașii ce fugea, acum cu cuvinte ocărâtoare, acum bătându-i cu măciuca sa înfierată (massa fierata), silind în tot chipul a-i pune în rânduială și a-i întoarce la bătaie. Glasul și autoritatea lui sunt nesocotite și nici o putere omenească nu mai poate opri în loc valurile zgomotoase ale fugarilor, care se prăvăleau cu furie și repede spre pod, căutându-și măntuire în trecerea lui.

La capul acestui pod sta îmbulzite în neorânduială artileria, cavaleria, pedestrimea, împingându-se spre a trece care de care mai nainte; dar, văzând că toți nu pot încăpea pe dânsul, mulți din turci sunt siliți a se arunca în baltă, unde își aflară moartea. Între aceștia era și pașii Heider, begler-beiul de Sivas (Capadochia), Hussein, beiul Nicopolului, și Mustafa, feciorul lui Aias-Pașa. Ei se cufundară în mocirlă, unde fură uciși, și primiră, zice un analist turc, cununa martirilor de la ghiauri. Bătrânul Sinan însuși, târât de ai săi și în graba fugei sale, fu călcat în picioarele cailor și apoi, împins de sulița unui ostaș român, căzu călare după pod în baltă cu atâta repeziciune, încât, izbindu-se de pod, își pierdu chiulaful și feregeaua și doi dinți ce singuri se mai afla în gura lui. El era p-aci să piară sau să cază în mâinile românilor, dacă, din norocirea lui, un voinic soldat din oștile Rumeliei, anume Hassan, nu s-ar fi aruncat după dânsul ca să-l scape și, lăsându-i calul înnămolit în lut, pe umeri îl scoase de acolo și îl duse în tabără ²²¹ . De atunci, acest soldat se numi Deli-Hassan-Batakgi și ajunse căpitan al deliilor lui Cogia-Murad-Pașa ²²² .

Vestea morții vizirului se împrăștie între turci, și cei ce se mai împotriveau deteră și ei dosul ²²³ . Românii, cu furia lor obicinuită și electrizați încă prin izbânde, îi gonesc dinaintea lor ca pe niște turme de vite, până îi vâră în tabăra lor ²²⁴ . Hassan-Pașa și Mihnea-Vodă, ce venea să încunjure pe ai noștri, aflând ca Sinan a pierit și că oastea lui e biruită, se trag indărăt spre tabără. Într-acel minut, Mihai, precum odinioară semizeii cântați de nemuritorul Omir, alerga într-o parte și într-alta prin tabăra turcească, căutând pe Sinan, când, văzând de departe pe Hassan-Pașa, se luă după dânsul strigându-i să stea de e viteaz, să se lupte cu dânsul piept la piept, și când de când era să-l și ajungă cu paloșul. Dar Hassan-Pașa fugea înspăimântat și nu se putea ține pe picioare de groază ²²⁵ . El merse de-și ascunse rușinea într-un crâng spinos, de unde d-abia a doua zi îndrăzni să iasă la ai săi.

Noaptea opri macelărirea armatei musulmane și o păzi d-a fi cu totul zdrobită și risipită. Românii se întoarseră triumfători în tabăra lor, încărcați cu prăzi bogate. Pe lângă tunurile lor ce și le redobândiră, alte patru tunuri mari d-ale dușmanului, cai mulți și mai multe steaguri, între care steagul cel verde și sfânt al proorocului, fură trofeele acestei strălucite zile. Trei mii turci zăceau în câmpul bătăii. Pierderea romănilor era încă simțitoare, căci turcii se apăraseră cu curaj ²²⁶ . Apele Neajlovului se roșiseră de sângele vărsat în acea zi ²²⁷ .

Spre a odihni sufletul cititorului de aceste scene sângeroase, istoriograful contemporan Walther ne povestește aci o anecdotă interesantă. El zice că în toată această expediție a românilor împotriva turcilor, doi cerbi domestici însoțiră pe Mihai-Vodă, și chiar în vremea bătăliei de la Călugăreni, supt focul și vuietul tunurilor și a bombelor, ei ședea neclintit lângă cortul lui, însă omorându-se unul dintr-înșii, celălalt de durere merse de se ascunse în pădure.

Astfel fu acea vrednică de o neștearsă aducere-aminte zi de bătaie de la Călugăreni, în care românii scriseră cu sabie și cu sânge pagina cea mai strălucită din analele lor. De zece ori mai puțin numeroși decât dușmanii, ei câștigară asupră-le o biruință strălucită și avură gloria d-a învinge un general până-atunci încă neînvins ²²⁸ . Munteni, moldoveni și ardeleni, soldați și căpetenii se luptară toți ca niște eroi. Dar cinstea cea mai mare a biruinței se cuvine cu tot dreptul viteazului domn. Prin întocmirile sale cele ingenioase, prin sângele rece și nespăimântarea sa și prin primejdia în care își puse viața, el asigură biruința. În această bătălie, ca în multe altele, nu știm de ce a ne minuna mai mult în acest mare bărbat, de geniul său de general, ori de vitejia lui de soldat. Într-adevar, toate operațiile acestei bătălii dovedesc din partea lui Mihai și a românilor o artă militară înaintată, care cu tot dreptul poate minuna pe toți câți cunosc starea de pruncie în care se afla, în acel timp, această artă în toată Europa.

Dacă cu această biruință nu se sfârși atunci campania, ea contribui însă mult, în urmă, la savârșirea ei, căci demoraliză într-atâta pe turci, încât, când creștinii luară mai târziu iarăși ofensiva, turcii nu mai îndrăzniră a se mai măsura cu dânsii și nu se crezură în siguranță decât punând cât mai în grabă Dunărea între dânșii și îngrozitorii lor vrăjmași.