XXIII
În mijlocul vremilor acestor, Sigismund Bathori, după atâta întârziere, era acum viitor spre hotarele Țării Românești, cu oști grele. Amenințarea unei primejdii obștești sculase în picioare și unise împreună pe toate popoarele războinice ce locuiesc Ardealul. Duminică în 17/27 august, el ieșise din Alba-Iulia însoțit numai de gvardia sa ce se alcătuia de două mii oameni pedestrime, alți atâția călărime și cu multe bagaje de război, și a doua zi ajunse la Sas-Sebeș (Miercurea). Chiar în aceeași zi (18/28 august) primi olăcarul trimis, cum știm, de Mihai-Vodă din tabăra de la Călugăreni în 13/23 seara, spre a-i vesti strălucita izbândă și a-l ruga a grăbi a-i veni într-ajutor. Această glorioasă veste o scrise Sigismund îndată împăratului. A doua zi el primi încă altă veste de bucurie: luarea cetății Lipova. După o robire de 44 ani supt turci, această cetate căzuse în 23 august, tot într-o zi cu bătaia de la Călugăreni, în mâinile lui Borbely, care, după cum știm, de câtăva vreme o ocolise și o bătea. Dar aceea ce îl mulțămi și mai mult pe Bathori fu știrea ce-i veni că tătarii, care era să vie să năvălească prin Moldavia în Ardeal, sosind până la Nipru, fuseră siliți a se întoarce înapoi, căci aflară cum că cazacii și cu muscalii au dat năvală în țara lor, și că avangarda tătărească ce pătrunse în Moldova fusese astfel întrântă de moldoveni și de munteni, încât făcu pe ceilaiți a pierde pofta de a le mai veni într-ajutor.
Așa, Bathori putea acum fi sigur că nu va fi supărat printr-alte năvăliri în operațiile sale împotriva lui Sinan. El fu silit a zăbovi la Sas-Sebeș o lună de zile ca să dea timp oștilor, chemate din toate părțile, a se aduna. El trimise înainte pe comiții Baltazar Bogați, Benedict Mincenti și Lupul Corniș la cele opt scaune secuiești, ca să cheme pe vitejii secui la arme. Dar acest popor răspunse că nu se va duce la război până nu i se va da mai întâi înapoi libertatea ce i se răpise pentru o revoltă ce făcuse câtva timp înainte. Acești secui fiind cei mai mulți țărani, libertatea ce vroiau era d-a nu mai fi iobagi la nobilii locului. Cererea lor puse în mare cumpănă și amețeală pe Bathori, căci el era firește mai plecat către nobili, care îl slujiseră cu credință și se ridicaseră cu toții în oaste, și nu vroia a recunoaște atâtea jertfe ale lor făcându-i să piarză veniturile ce trăgea de la iobagi și ruinându-i. Se temea încă de pilda urâtă ce va da în țară dând secuilor libertatea, aceea ce văzând ceilalți iobagi, se vor îndemna și ei a o cere pentru dânșii, revoltându-se împotriva nobililor. Dar interesul patriei și amenințarea vrăjmașului vorbi mai puternic decât interesele aristocratice, le birui, și secuii dobândiră libertatea cerută.
De la Sas-Sebeș, Bathori porni către locul hotarât pentru concentrarea oștilor în câmpiile Bârsei, la Dealul Negru (Fekelehalom), în preajma Brașovului, unde ajunse în 4 octomvrie (s. n.), în șase tabere. Aci sosind 14755 secui armați, li se proclamară în tabără libertatea lor, întărind-o cu mare credință și jurământ. Pentru această libertate ce li se dete, secuii se îndatorară ca să dea la trebuință de război până la 40 mii oameni cu cheltuiala lor, ca să plătească în toți anii prințului, de fiece casă, un ioachim, o masură de grâu și alta de ovăz; și, de se va naște lui Sigismund un fecior, fiecare să-i aducă un bou îngrășat în curte. Îndulcindu-se atunci secuii de libertatea dobândită, trimiseră de mai adunară și alți ostași, și astfel numărul lor în tabără se urcă la 24 mii oameni, din care 9 200 pușcași, iar ceilalți lănceri și săgetari. 16 mii secui, ce rămânea din numărul de 40 mii ce se învoiseră a da, trebui să rămâie în Ardeal spre a apăra țara de vro năvălire ce ar putea amenința din partea polonilor ce se afla în Moldova. Apoi veniră în tabără nobilii Ardealului, care puseseră în picioare 13 mii oameni: prusianul Ioan Veiher, fiul lui Ernest, cu 1 600 cavaleri teutoni, armați c-o pușcă și un pistol, pe lângă care avea și arc și săgeți, și 80 cazaci din Polonia; 300 cazaci încă ai lui Bathori, armați asemenea cu o pușcă și un pistol; Ștefan Bocskay cu 800 lănceri de la Oradea Mare și 1 200 arcobuzieri-pedeștri; 4 000 pedestrași cu puști, rădicați cu cheltuiala sașilor, din care 1 000 învestiți în negru și pentru aceea numiți „negrii”, cu cheltuiala sibienilor, 1 000 învestiți în albastru, cu cheltuiala brașovenilor, 1 000 în verde, cu cheltuiala mediașenilor, și 1 000 în roșu, cu cheltuiala bistrițenilor. Adunându-se toate aceste oștiri, Bathori porni cu dânsele de veni lângă vama Branului, la Türzburger-Pass, castel zidit de Ludovic, craiul Ungariei, și apoi mai adăogat cu întărituri de Hunyad, și care în acea vreme se afla supt paza brașovenilor. Aci sosi Ștefan Răzvan, domnul Moldovei, cu 2 300 pedestrași, 800 călăreți și 22 tunuri mari pe care. El nu putuse veni d-a dreptul pe la secui, de temerea tătarilor, și fu silit a face încunjur. În drumu-i, el se întâlnise cu o ceată de poloni ce năvălise în țară și țintea a-l zăbovi în drum, pe care foarte rău tăindu-i și spărgându-i, luându-le și multă pradă, își urmă calea, trecu munții și pătrunse în Ardeal. Îndată sosi veste în tabără că hatmanul Poloniei, Zamoisky, aflând că Răzvan-Vodă a plecat în Ardeal, a intrat în Moldova fără știrea craiului său și a pus domn pe un Ieremia Movilă. Această veste turbură foarte pe Bathori și pe Ștefan-Vodă, dar se văzură siliți a o suferi deocamdată și a-și urma calea luată, căci Sinan-Pașa amenință și secuii era neodihniți și cârtitori pentru că nu li se dedese încă diploma întăritoare a drepturilor de curând dobândite. Această diplomă, scrisă pe pergament, li se dete în sfârșit în mână și îndată o seamă dintr-înșii porniră înainte în Țara Românească. Cum sosi acest ajutor la Stoenești, Mihai, deși mult mai slab decât dușmanul, dar plin de nădejde în Dumnezeu și de încredere în voinicii săi, puse gând să-și cerce norocul și să dea o bătălie generală cu turcii. Însă Bathori poruncise secuilor săi ca să nu se încumete fără înțelepciune în noroc și să nu întreprinză nimic până va sosi el însuși. Drept aceea, silit fu Mihai a aștepta sosirea lui Bathori.
