XXII
Turcii găsiră Târgoviștea părăsită de locuitori și pustie. Sinan porunci îndată să se apuce de întărirea orașului ca la București. El prefăcu o monastire, ce era aproape de Curtea domnească, în cetațuie. Curtea domnească era atunci zidită în formă de un mare castel, de putea încăpea într-însa de la 4 la 5 mii ostași și era încinsă cu un zid și cu turnuri. Sinan mai întări zidul cel gros dimprejurul acestui palat din amândouă părțile cu pământ și cu un val de palisade de copaci amestecați cu pământ. Apoi încunjură orașul cu un zid de pietre și grinzi lipite cu humă și pământ cleios, pe care îl rezemă cu un val de pământ de 12 picioare de lat și îl ocoli cu un șanț foarte adânc, de 12 picioare de larg, lăsând cetății numai o poartă în față și alta mai mică în dos, ambe legate cu fier, și făcând înlăuntru, din apa râului, trei fântâni. Aceste lucrări urmară zi și noapte supt privegherea de aproape a lui Sinan și se sfârșiră în treizeci de zile.
Dar Sinan, când văzu lucru aproape de sfârșit, hotărî să nu-și mai piarză vremea în nelucrare. El lăsă în Târgoviște două tunuri mari, patru culevrine și alte tunuri de câmpie cu munițiile și proviziile trebuincioase pentru hrană, dând comanda cetății lui Ali-Bei, fiul lui Haidar-Pașa, bei de Ciourin, pe care îl declară beiler-bei de Trapezunt (Trepizonda), alăturându-i pe Kotzi-Bei d'Amasia și lăsându-le și 1500 oameni cu însărcinare d-a săvârși lucrul întăririlor cetății; iar el porni cu toată oastea către munți, în urma lui Mihai-Vodă. Planul lui era ca, ajungând oștirea românească, s-o înfrângă și, călcând-o în picioare, să pătrunză în Ardeal, ca să combineze operațiile sale cu ale armiei ce fiul său, Muhamed-Pașa, comanda în Ungaria. Dar Mihai-Vodă, aflându-se în tabăra de la Stoenești, întărită atât prin natură, cât și prin artă, nu era lesne de înfrânt. Cu totul dimpotrivă încă se întâmplă. Sinan venise de tăbărî nu departe de strâmtoarea în care sta Mihai și în fața taberei lui, pe un loc înalt, de unde putea vedea ambele tabere. El sta și se mira de îndrăzneala alor noștri, care, în așa mic număr, se încumetă încă a-l aștepta fără frică. Mihai însă se feri d-a se apuca în bătălie generală cu dușmanul, dar fu neobosit a-i hărțui armata și a-i cuprinde liniile de comunicație și proviziile. Uneori întărâta o ceată de turci, o trăgea după sine în locuri grele și ei necunoscute, unde o sfărâma cu înlesnire; alteori cuteza a izbi pe turci chiar în tabăra lor. Mai adesea, prin gonacii lui cu cai ușori, punea mâna pe mulți dușmani și dobândea de la dânșii pradă multă, cai nenumărați și peste o sută de cămile. „Astfel acest eroic războinic, zice Walther, nici de dosirea nestatornicilor ostași ce îl părăsise, nici de mulțimea vrăjmașilor nepierzându-și inima”, printr-un război parțial ostenește pe dușman și îi închide calea Ardealului, dând timp lui Bathori d-a-și aduna oastea și d-a-i veni într-ajutor.
Dar chiar de nu i-ar veni acesta într-ajutor, Mihai acum putea fi sigur că țara lui e mântuită de turci, căci aceștia, neputând a-l scoate din poziția de la Stoenești, fiind și demoralizați prin învingerile ce încercaseră, nu vor mai putea nici trece în Ardeal, nici sta mult în țară, mai cu seamă că și iarna se apropia, cetățile făcute la Târgoviște și București nefiind o ocrotire temeinică, după cum vom vedea. Așijderea în acele trei îngrozitoare expediții ce făcuseră mai dinainte turcii în Țara Românească, povățuiți chiar de sultanii lor, Baiazid I (1397), Mahomed I (1416) și Mahomed II (1462), învingători sau învinși, ei nu putură sta mult în țară, căci românii se trăgea în pozițiile lor din munți, unde dușmanul nu-i putea ajunge și de unde ei îi da harță neîncetat, îi răpea proviziile și îl ostenea prin lupte mărunte, încât îl silea a lăsa câmpia pustiită și a deșerta țara.
