XXV

Armiile protivnice se afla acum aproape una de alta. Ostașii lui Bathori, care erau mai mult adunătură, neobicinuiți cu războiul și speriați de numărul și de vitejia turcilor, avuseseră vreme a se deprinde cu încetul a-i vedea mai fără frică și a lua curaj. De la sosirea secuilor în tabăra de la Stoenești, după care urmară curând și alte cete, unele după altele, ei începură a întâlni pe turci când mergea după furaj. Lupte mărunte se înhăța între unii și alții, și în aceste lupte mai adesea creștinii biruia. Emulația intra atunci între aceștia; cetele ce mergeau după furaj se mai măriră și din zi în zi luptele se făcură mai dese. Aceste bătai marunte îi îmbărbătă până în urmă într-atât, încât ei aștepta acum cu nerăbdare ocazia unei bătălii generale cu turcii. Dimpotrivă, aceștia, demoralizați de învingerea de la Călugăreni, de puțina izbândă ce dobândiseră pân-atunci în toată acea campanie, acum, când văzură pe creștini cu puteri așa de însemnate, pierdură detot inima și dorința de a se mai bate ²⁷⁹ . Aceasta fu pricina care făcu pe Sinan, cum văzu înglotirea oștilor la Stoenești, de plecă de acolo și-și mută tabăra lângă Târgoviște. Scopul lui era să caute a prelungi cât va putea mai mult râzboiul, fiind sigur că, în vreme ce armia lui e întru toate îndestulată din țară, armia creștină, având lipsă de bucate și de bani, nu va putea mult sta adunată și va fi nevoită a se risipi ²⁸⁰ . Generalii creștini, înțelegând acest plan al lui Sinan, hotărâră a grăbi cât mai mult operațiile războiului și spre aceasta a porni îndată după turci spre a-i sili sa primească o bătalie.

În 15 octomvrie de dimineață, un semn ceresc veni a mai îmbărbata pe creștini și a mări nădejdile lor de biruință. Pe un cer senin și cu toate că soarele răsărise, ei văzură în vreme de un ceas, dasupra taberei lor, o cometă strălucitoare. Această stea fu privită de dânșii ca un înger vestitor de biruintă ²⁸¹ . Armia creștină, ce fusese cale de șase ceasuri numai de Târgoviște, se clăti de acolo și în aceeași zi de 15 octomvrie merse de tăbărî într-o câmpie mare, cu un mil departe de Târgoviste ²⁸² și cu un sfert de leugă de tabăra lui Sinan, cu hotărâre d-a-i da bătălie în ziua următoare, de va voi s-o primească.

Abia armia creștină sosi într-acel loc, abia călăreții începuseră a descăleca și pedestrașii a pune armele jos, când o mare turburare ameți toată tabăra. Niște străjări ce se aflaseră puși la pază într-o pădure în noaptea trecută, auzind de departe un zgomot făcut de alți ostași creștini care tăiau lemne, își închipuiră că acolo trebuie sa fie toată armia turcească, care vine drept către dânșii; și frica făcându-i să vază aceea ce nu era, ei o luară la fugă spre tabără. Ostașii ce-i văzură sosind speriați, întrebându-i pricina, aflară de la dânșii cum că au văzut armia vrăjmașă viind să-i lovească. Vestea aceasta se răspândi iute în toată tabăra; semnalul de bătaie se dete îndată și toți ostașii, alergând la arme, umblau învălmașiți, făcând larmă mare, fără a se putea întocmi la rândul lor și a-și găsi steagul și căpitănia lor. În acea neorânduială, spaima făcându-i să auză bubuituri de tun vrăjmășesc, fiecare începu a se gândi numai la mijloace de scăpare. În sfârșit, avangarda, alcătuită de români și ostașii nemți, izbutiră a se așeza mai întâi în rânduială și sta gata a primi pe turci, când se desluși lui Bathori pricina acelei turburări. El trimise atunci de spuse în toate părțile ca să se însenineze și să se liniștească duhurile turburate și spăimântate; dar neputându-se stâmpăra larma, fu silit a pune să strige prin trâmbițe ca fiecare să tacă supt pedeapsă de moarte. Numai printr-această strașnică poruncă ostașii se liniștiră.

Era între ambele tabere vrăjmașe și într-o depărtare numai de o alergătură de cal și de una și de alta un deal mare tăiat prin mijloc, în poalele căruia curgea Dâmbovița. P-acest deal spun să se fi urcat Sinan ca să privească bine armia creștină. Văzând-o mult mai numeroasă decât socotea și bine rânduită, auzind și vestea răspândită că se așteaptă și arhiduca Maximilian cu o mulțime de soldați italieni, cătând și la demoralizarea armiei sale, temerea îi cuprinse inima și nu se mai gândi la altceva decât la fugă. Adunând un sfat de război, el umblă a-și ascunde gândul d-a fugi supt ideea unui plan ce-ar fi făcut. El zise că socotește să nu primească bătălia și s-o amâne pe altă dată; că acum se va trage puțin, îndărăt, lăsând pe Ali-Pașa spre a apăra Târgoviștea; ca apoi, când va vedea pe creștini ocupați cu asedierea cetății, el va năvăli într-o noapte asupră-le și lesne îi va birui. În urma acestora, înzestră cetatea Târgoviștei cu 40 tunuri și cu muniție îndestulă, puse o garnizoană de 3 500 la 4 000 ostași, parte pedestrime, parte călărime, supt comanda lui Ali-Pașa de Trapezunt, pe lângă care lăsă pe Mihnea-Vodă și vreo câțiva bei, iar dânsul, în zori de ziuă (6/16 octombrie), cu toată ceailaltă oaste, părăsindu-și tabăra, fără a-și mai da timp a-i strica întăririle, o întinse cu grabă spre București.