XXXIX

După glorioasa cuprindere a castelului Sân Giorgiu, se ținu sfat între capii armiei creștine, spre a hotărî de trebuie a trece Dunărea spre a lua în goană în tot locul pe îngrozitul dușman, sau a trece cu armia în Moldavia, spre a izgoni pe poloni și pe domnul pus de dânșii acolo și a trage această țară iarăși în alianța creștină ⁴⁰³ . Cea dintâi părere era fără îndoială minunată, căci, cătând la demoralizația turcilor, biruitorii creștini ar fi putut acum înainta, fără a întâmpina grele stavili, până la Constantinopol ⁴⁰⁴ . Dar i se aduse împotrivă: lipsa mijloacelor de a trece Dunărea, căci podul nu puțea sluji îndată, fiind parte stricat de ai noștri, parte de turci, și alte vase pentru trecere n-aveau decât două galere din cele luate de la turci; apoi apropierea iernii și lipsa de bani spre a plăti mai multă vreme ostașii, care sileau a pune capăt acelei expediții; iar mai ales se temeau ca nu cumva polonii din Moldova, ce erau în înțelegere cu turcii și cu tătarii, să supere Ardealul și Țara Românească pe când armia ar înainta în Turcia ⁴⁰⁵ . Aceste temeiuri înrâuriră mult asupra duhului lui Bathori și îl hotărî a se întoarce în Ardeal, de unde să treacă în Moldova, spre a goni pe poloni și a restatornici pe Răzvan-Vodă în scaunul său ⁴⁰⁶ . Mult mai bine ar fi făcut el de alegea din oastea sa cei mai buni ostași, făcând-o astfel să câștige în calitate aceea ce pierdea în număr, si; încredințând-o lui Mihai-Vodă, l-ar fi trecut în Bulgaria, aceea ce nu era cu neputință. Mihai, care cunoștea bine această țară și era iubit de locuitori, ar fi putut în acea iarnă a curăți Bulgaria detot de turci, trecându-i Balcanii, lăsând pe de primăvară spre a porni către Constantinopol. Ce ieșituri minunate n-ar fi putut atunci avea această expediție, pe care nepriceperea lui Bathori o stârpi cu totul! Unii din capetele armatei, între care Piccolomini, povățuiră atunci a drege castelul Sân Giorgiu și a pune garnizoană într-însul, spre a închide în viitor turcilor trecerea Dunării printr-acest loc. Dar Bathori, pricinuind că castelul e prea departe de Ardeal și că dregerea și ținerea lui va costa prea mult, porunci să-l dărâme și să dea foc caselor, și în cea din urmă zi a acelei luni ⁴⁰⁷ puse de arse și partea podului ce mai rămăsese, împreună cu luntrele pe care era făcut. Apoi, lăsându-și armia supt comanda lui Ștefan Bocskai, locotenentul său general, insoțit de o ceată de călărime, având cu sine și pe Piccolomini cu cavalerii săi, luă calea Brașovului. Cu dânsul plecă și nunciul papei și internunciul împărătesc, generalul Carol cel Mare, istoriograful împăratului, care descrise toată această campanie, și o trimise stăpânului său la Praga, după care descriere spune analistul Guerrin că a copiat pe a sa.

Miercuri, la zi întâi de noiemvrie, Bathori și cu soții săi se duseră la București, pe care îl aflară deșert de locuitori. Aci găsiră două tunuri mari părăsite de dușman în fuga lui cea grabnică. După ce își întremară puterile în vreme de trei zile, își urmară calea înainte până la orașul Gherghița, care și el se afla deșert de locuitori ⁴⁰⁸ . Mihai însoțise pe Bathori până într-acest oraș. Înainte de a se despărți aci unul de altul, prințul Ardealului, vrând să-și arate recunoștința sa pentru atâta vitejie și înțelepciune cu care se deosebise Mihai în această campanie, se învoi a preface tratatul de la 20 mai, ce era atât de nesuferit acestuia, și a-i da înapoi toate drepturile stăpânirei de sineși, oprind pe seamă-i titlu onorific de suzeranitate ⁴⁰⁹ .

Fără îndoială că Bathori n-avea alt încotro face, temându-se că, și de nu va jertfi acel tratat, să nu fie silit l-aceasta de Mihai, ce acum era slobod de grija turcilor. Dup-această învoire prietenească, Bathori luă cu voia lui Mihai 50 tunuri din cele dobândite de la turci și apoi, luându-și ziua bună de la dânsul, porni spre Brașov ⁴¹⁰ . Într-acest oraș el așteptă câteva zile până îl ajunse și Ștefan Bocskai și Răzvan-Vodă împreună cu toată armata. Apoi dete lui Răzvan două mii secui ajutor ca să intre în Moldova, să gonească pe Ieremia-Vodă și pe leși ⁴¹¹ . Așa Bathori, în relele sale chibzuiri, nu numai că nu trecu în Bulgaria spre a da goană turcilor, dar încă nici în Moldova nu făcu o expediție serioasă, după cum se făgăduise. Adevăr că el înștiință pe Răzvan a nu întreprinde nimic c-o îndrăzneală nesocotită, și, de va vedea că polonii sunt mai mulți la număr și în puteri, să nu dea bătaie, ci să aștepte până să-i trimită un mai mare ajutor ⁴¹² . Dar era lesne de înțeles că Răzvan, odată în apropiere de dușman, nu va fi poate stăpân a se feri de bătaie, chiar lăsând doparte natura lui cea prea cutezătoare. Ar fi fost mult mai bine dacă Bathori întreprindea însuși această expediție, sau de da de atunci lui Răzvan un ajutor mai însemnat. Astfel ar fi ferit pe credinciosul său Răzvan și oastea lui de trista soartă ce întâmpinară în Moldova.

În urma acestor orânduieli, Bathori, ridicându-se de la Brașov, merse în scaunul său în Alba-Iulia, vesel de triumfurile sale. El scrise de aci, în 16 noiemvrie, papei, vestindu-i de biruința dobândită asupra lui Sinan și trimițându-i vro câteva steaguri mai însemnate luate de la turci, între care și steagul cel verde al proorocului dobândit la bătălia de la Călugăreni. Pontiful rămase foarte îndatorat de acest dar, mulțumi lui Bathori, făgăduindu-i ajutoare în bani și de oameni și porunci a se face rugăciuni și'' tedeum'' în toate bisericile Romei pentru aceste izbânzi; iar cu steagurile împodobi templurile sale. El trimise apoi prințului Ardealului, prin comitele Luigi dell'Anguisciola, camerierul său de cinste, o sabie și o pălărie binecuvântate. Bathori pornise și la Praga un curier spre a duce vestea biruinței, care sosi în acea capitală în 4 decemvrie. Arhiduca Matei, aflând la Viena această veselitoare știre, puse de cântă un'' tedeum ''în biserica Sfântului Ștefan și în toate celelalte biserici ale acelui oraș. Europa întreagă se înveseli văzându-se mântuită de primejdia ce o amenințase și aflând smerirea lui Sinan, acel dușman cumplit și neîmpăcat ce mult o îngrozise. Numele lui Bathori, care știu a trage asupră-și toată gloria principală a acestei izbânzi, fu trâmbițat în toate părțile de scriitorii și oratorii contemporani și în furia (frenezia) entuziasmului și a lingușirei, el fu asemănat cu Alexandru cel Mare și Iulie Cezar, cei mai vestiți căpitani din vremea veche ⁴¹³ .