XXXVIII

Sinan, de pe malul drept al Dunării, privi cu jale trista soartă a armiei sale și cuprinderea castelului Sân Giorgiu, blestemând în desperarea sa ceriul și pe Mahomet. El, Marius al osmanlâilor, el, triumfătorul Asiei, Africei și al Europei, el, Sinan cel nebiruit, care în trufia și zădărnicia sa desprețuia pe toată lumea și credea că ea trebuie să robească caprițiilor și ambiției lui, să se vază el acum, la o vârstă trecută de optzeci ani, după o carieră atât de strălucită, răsturnat din culmea gloriei sale, biruit de niște domni tineri și făra barbă, după cum arăta el mai ales pe Bathori! Și armia lui, acea frumoasă și numeroasă armie, groaza lumei, atât de puternică, atât de bine îngrijită și înzestrată cu bani, cu arme, tunuri și muniție din destul, să o vază acum fără steaguri, fără tunuri, fără bagajuri, fără corturi, cu totul demoralizată și adusă într-o asemenea stare de niște oști adunate în pripă, slabe și rău armate!

„Sinan, zice Sagredo, ostaș deprins în războaie și învechit în arme, nu avu atâta putere de suflet spre a suferi nenorocirea sa, și, obicinuit a birui, el se plânse amar că norocul la bătrânețe își luă înapoi favoarele sale” ³⁹⁸ .

Nenorocitul vizir fu silit îndată a-și trage tabăra de pe malul Dunării de la Rusciuc, căci creștinii, cum dobândiră castelul, îndreptară gurile tunurilor de pe ziduri spre tabăra turcească și începură a tuna asupră-i ³⁹⁹ . La Rusciuc el făcu căutare armatei sale ca să vază ce i-a mai rămas; alese pe Satârgi-Mehemed-Pașa și pe Segban-bași-Ianin-Aga pentru paza și apărarea Vidinului și îi trimise cu o mie de oameni călărime, supt comanda agăi lor, Guciuk-Osman. Apoi puse garnizoane prin toate cetățile din lungul Dunării ⁴⁰⁰ și, împărțindu-și oștile în cete puțin numeroase ⁴⁰¹ , își rădică tabăra și luă cu grabă calea Rasgradului, cu toți neguțătorii armatei. Acolo lăsă pe Hasan-Pașa, dându-i titlu de serascher, cu vro câțiva sangiaci din oștile Rumeliei, pe Zagargibași cu munițiile de război și tunurile, dând poruncă ofițerilor să ierneze la Șumla. Într-acest loc află prin scrisori din Ungaria, de la fiul său, Mehemed-Pașa, izbânzile creștinilor într-acea țară și luarea vestitei cetăți Granul de armata împărătească ⁴⁰² .

*

Vestea cuprinderii acestei cetați adăogă foarte mâhnirea lui Sinan. El se grăbi a scrie sultanului, spre a se dezvinovăți și spre a micșora pierderile sale, zicându-i că creștinii n-au stricat decât bagajurile și puținei oameni de cei nedeprinși din ariergardă, dar că nervul oștilor e cu dânsul; că dacă iarna ce se apropie și asprimea timpului nu mai dă cale izbândirei, el și-o păstrează pentru primăvara viitoare, când sau va muri, sau își va îndrepta învingerea ce din întâmplare i-a venit și își va izbândi de la inimă prin prăpădirea lui Bathori și a lui Mihai. În această scrisoare, el își varsă mai cu seamă focul asupra lui MihaiVodă. Dar sultanul nu se mulțămi cu aceasta și, chemând pe muftiul, află de la dânsul mărimea pierderii și purtarea cea neînțeleaptă a lui Sinan. Groaza domni în Constantinopol când se auzi de pățirea lui Sinan. Îndată ce el sosi in capitală, sultanul îl scoase din vizirat și îl trimise în locul său obicinuit de exil, la Malgara; asemenea depărtă din slujbă și pe caimacamul Ibraim-Pașa, învinovățindu-l că n-a trimis la vreme oștiri, bani și bucate, și numi vizir pe Lala-Mohamed-Pașa. Muftiul, spăimântat atunci de nenorocirea musulmanilor, prezentă sultanului o poemă jalnică compusă de Ali-Celebi asupra tristei stări a marginilor împărăției. Sultanul porunci a se face rugăciuni publice în piața cailor (at-meidan) și predicatorul Sfintei Sofii, șeicul Mohijedin, căuta a întări curajul poporului și simtimentele lui religioase prin verseturi din Coran și tradițiile profetului.