Aprecieri

Oamenii de măsura lui sunt încă rari între românii de astăzi. Acei care ca dânsul, în tot cursul unei existenţe de luptă, au fost insuflaţi numai de nobila simţire a amorului de patrie şi carii au visat şi lucrat cu neîncetare la reînvierea şi la mărirea neamului lor, merită să atragă respectul şi simpatiile urmaşilor. Tot ce se atinge de acei oameni de frunte, diversele întâmplări ce au trecut peste dânşii, actele lor publice şi chiar incidentele vieţii lor private devin, după moarte, de un mare interes pentru cine ştie a-i preţui şi îi admiră. E o datorie sacră pentru amicii şi contemporanii lor de a face apel suvenirelor, spre a feri de uitare toate notiţiile ce pot contribui la completarea biografiei lor. […]. l-am văzut lucrând cu entuziasm la Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul. […] Printre acei apostoli ajunşi de-abia în primăvara vieţii lor, N. Bălcescu era unul din cei mai convinşi, din cei mai înfocaţi, din cei mai cu abnegare.

Presimţind viitorul României, el se cerca a grăbi păşirea românilor către acel viitor, purtându-le pe la ochi prestigiul strălucitor al gloriei strămoşeşti şi făcând să pătrundă în sufletul lor glasul fermecător a istoriei trecutului. Pe fruntea lui largă şi curată se vedeau trecând gânduri măreţe; în ochii lui limpezi şi negri lucea o flacără tainică, ce părea a înota într-o rouă de lacrimi la cuvintele de Patrie, glorie şi independenţă naţională! Vorba lui era dulce şi convingătoare, ca graiul multor oameni destinaţi de soartă a muri în floarea tinereţii. [..] Nobil suflet! El nu putea gusta o veselie, nu putea simţi o fericire fără de-a face părtaşă la dânsele pe mult iubita şi neuitata lui Patrie.

Vasile ALECSANDRI, în Moldova, în vol. V. Alecsandri, Dridri, Proză, Text ales şi stabilit şi note de Georgeta Rădulescu-Dulgheru, Colecţia „B. P. T.”, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 35, 39, 44.

O neobişnuită căldură sufletească, răspândită asupra scrierii întregi topeşte nenumărate nuanţe într-un singur întreg şi îi vede pe eroii săi aievea şi-i aude vorbind după cum le dictează caracterul şi-i ajunge mintea, încât toată descrierea persoanelor şi întâmplărilor e dramatică, fără ca autorul să-şi fi îngăduit a întrebuinţa izvodiri proprii ca poeţii.

Mihai EMINESCU, în „Timpul” din 24 noiembrie 1877.

Între operele aşa de învechite ale literaturii noastre de acum aproape o jumătate de veac, este una, a căreia însemnătate, departe de a scădea cu vremea, se înalţă din ce în ce mai mult, cu cât înţelegem mai bine ce vrea să zică o limbă cu adevărat românească. Opera aceea, amestec de ştiinţă serioasă, neobişnuită pe acea vreme de muncă uşoară şi fără temei, şi de patriotism adânc şi cald, care, uneori în dauna faptelor, ce e dreptul, răspândeşte ca o aureolă de simpatie în jurul faptelor de vitejie străbună, cartea aceea de aur, unde povestirea are farmecul legendei, unde stilul înţelept şi fără de pretenţii sună pe alocurea, în simplicitatea lui mândră, ca un fragment de epopee e Istoria lui Mihai Viteazul. [..]

În povestirea lui Bălcescu, Mihai nu e adevăratul Mihai, aşa cum ni-l arată înaintea ochilor descoperirile mai târzii şi cum trebuie să-l vadă un nou istoric al său.În schimb, dacă nu e adevăratul Mihai, e mai frumos decât dânsul, mai viu, şi, trebuie s-o recunoaştem, mai mare. Ă… î Bălcescu, fără ştiinţa lui, era un mare poet, poetul care a scris elegia pe ruinele Târgoviştei şi poema Călugărenilor, fiindcă limba-i era măiastră şi dulce, cu mlădioasele ei perioade, cu sobrietatea de tonuri, aşa de sugestivă a descrierilor sale. [..]

În acea atmosferă de limbă greoaie, care-şi leapădă amorţeala cronică rească numai pentru a se modela după formele rigide ale unei latineşti îndoielnice, în care cuvintele cad pe rând sub secera italieniştilor, latiniştilor şi franţuziştilor, limba curată a lui Bălcescu e o adevărată minune şi te prinde mirarea cum de a îndrăznit să scrie aşa omul acesta în ajunul bahanalelor Academiei transilvănene şi epopeilor patriotice, sub regimul literar al calendarelor lui Asachi, în acelaşi timp cu fabulele informe, cu badele în agonie, cu articolele ştiinţifice asupra gutapersei.

Nicolae IORGA, Scrieri din tinereţe, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 94.

Deşi foarte aprins, mesianismul lui N. Bălcescu ă… î e tot atât de pozitiv [..]. Scopul monografiei asupra lui Mihai Viteazul era de a arăta rezultatele naţionale ce se pot obţine prin iniţiativa militară a unui erou. Istoria, perimată din punct de vedere ştiinţific şi întocmită după vechea metodă a compilaţiei, e focoasă, patetică, aglomerată, meticuloasă chiar în descrierile de lupte şi deci monotonă. Personalitatea ei stă în tonul religios inspirat, în exclamaţiile biblice, încântătoare ca poză romantică, în unele descripţii geologice mistic înfiorate, în bogăţia verbală cu care se notează zgomotele luptei. [..] Importanţa lui N. Bălcescu e mai ales în câmpul ideologic, oricât de redusă ar fi aci originalitatea. Ideile pot să pară riguros derivate din idealismul german, deşi n-au nici o legătură cu el şi sunt venite de-a dreptul de la Mazzini şi mazzinieni, de la Cantu de pildă, pe care Bălcescu îl citează.

Ele erau locuri comune ale emigraţiei. […] În umbra acestei filosofii de carbonari mesianici, Bălcescu admitea răsturnarea civilizaţiei după Hristos. De aci încolo ea se întemeia pe „principiul subiectiv, din lăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării în timp şi în spaţiu, şi prin identitatea între esenţa naturii spirituale a omului şi esenţa naturii divine”. […]Poporul e acela care gândeşte cu ingenuitate în numele lui Dumnezeu (Vox populi, vox dei), omul cult are dreptate numai când se supune mersului providenţ ial. Acest fel de gândire va avea în filosofia noastră după aproape o sută de ani o carieră nebănuită. Cuvântul de ordine al lui Bălcescu şi al paşoptiştilor este luminarea mulţimii, convingerea lor fiind că adevărurile eterne există latent în popor. Mai departe, dacă Dumnezeu ne mântuieşte prin istorie, atunci răul şi binele din secol sunt faze ale ispăşirii. Plaga fanarioţilor e un prilej de redeşteptare naţională. Războiul înfăţişează un instrument legitim de afirmare a naţiilor şi deci şi de salvare. Aşadar Bălcescu exaltă lupta şi se face campionul puterii armate şi glorifică omul providenţial, eroul, geniul prin care misia naţiei şi deci intenţia divină se exprimă, ca în cazul lui Mihai Viteazul. Contradicţie ieşită din natura unei gândiri nesupuse unui examen logic mai adânc. Bălcescu va osândi pe de altă parte ca democrat istoria cronologică de domni şi se va încerca, cel dintâi, să introducă explicaţii economice şi sociologice şi să conceapă desfăşurarea evenimentelor ca o dramă ideologică.

George CĂLINESCU, N. Bălcescu, în Opere, vol. 15, Istoria literaturii române, Compendiu, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 173, 174, 175-176.

Este una dintre cele mai interesante figuri din renaşterea spirituală şi politică a României în secolul precedent. Puritatea simţirii sale, devotamentul luminat pentru tot ce priveşte poporul român şi ataşarea lui faţă de marile valori morale ale trecutului şi prezentului sunt calităţi care-l ridică deasupra mediei comune şi care îl predestinau oarecum să devină o figură simbolică a vieţii noastre culturale şi a aspiraţiilor naţionale. [..]

În Bălcescu trăiesc laolaltă un realist şi un romantic: un realist care vede în adâncurile lor cauzele fenomenelor sociale, un romantic care îmbracă într-o formă adeseori retorică visurile sale de mai bine. [..] Timp îndelungat, Istoria Românilor subt Mihai Vodă Viteazul a fost considerată drept opera cea mai de seamă a lui. Lucrarea aceasta, care a preocupat de aproape pe scriitor până în cele din urmă clipe ale vieţii sale, a rămas neisprăvită şi n-a fost publicată decât după moartea lui. [..] Ceea ce a determinat pe Bălcescu să se oprească asupra lui Mihai Viteazul a fost, fără îndoială, intenţia lui de a desprinde din trecut figuri care puteau deveni simbolice; preocuparea lui de căpetenie era unirea poporului român şi Mihai Viteazul era personajul care simboliza în ochii românilor ideea de unire.

Concepţia pe care istoricul o aduce aici diferă cu totul de vederile expuse mai înainte. El concepe opera în stil antic, cu un erou central, cu o acţiune ce se scandează dramatic şi cu o grijă excepţională pentru perfecţiunea expresiei.

Deşi în anumite momente nu lipseşte nici interesul pentru lupta socială a ţăranilor, dominant rămâne caracterul de istorie diplomatică şi militară.

Întreaga operă este orientată în legătură cu figura lui Mihai Viteazul, pe care scriitorul îl lămureşte în actele lui diplomatice şi-l aprobă în acţiunea lui militară şi-l admiră. Bălcescu însuşi a fost o vreme nehotărât dacă trebuie să-i dea operei sale caracter ştiinţific sau aspect de poemă eroică.În cuprinsul ei întâlnim uneori accente de odă, ceea ce ne indică temperatura sentimentală la care ea a fost executată. [..] Dar Bălcescu este şi omul timpului său, ceea ce însemnează omul concepţiei istorice romantice. [..] Bălcescu este un analist lucid al fenomenului social, capabil să urmărească în raporturile ei cele mai subtile viaţa economică şi evoluţia forţelor sociale.

Alături de aceste calităţi, însă, el aduce altele care fac dintr-însul un romantic de esenţă tare. Un romantic este el prin concepţia lui mesianică în domeniul istoriei; un romantic prin îndrumarea documentării în sfera literaturii populare; un romantic, prin convingerea la care avea să ancoreze în partea ultimă a vieţii sale că progresul este o lege divină; un romantic este adeseori prin expresie şi prin stilul avântat al operei sale. Dar dacă sub toate aceste raporturi el este un romantic, din întreaga lui operă nu se desprinde niciodată dezamăgirea sau disperarea, ci o încredere robustă într-un viitor pe care îl vede zidindu-se în luminile orbitoare ale unui progres infinit.

Dumitru POPOVICI, în vol. Romantismul românesc, Colecţia „Lyceum”, Editura Albatros, Bucureşti, 1972, p. 479, 493, 501, 502, 503, 510.

Ă… î este un creator complex, un intelectual polivalent, abordând domenii diverse, aşa cum numai Eminescu sau Nicolae Iorga au făcut-o ulterior. Istoric remarcabil prin câteva studii documentate şi bine gândite (Mersul revoluţiei în istoria românilor, Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum, 1844; Comentarii asupra bătăliei de la Câmpii Rigăi sau Cosovo, etc.), economist modern prin câteva cercetări singulare în epocă (Despre starea socială a muncitorilor plugari, în Principatele române în deosibite timpuri, Question économique des Principautés Danubiennes, cu o versiune romanescă apărută postum sub titlul Reforma socială la români), autor de portrete istorice, sau mai exact de biografii, în care realizează o sinteză informativă (Ioan Tăutu, marele logofăt al Moldovei, Spătaru Ioan Cantacuzino, Postelnicul Constantin Cantacuzino, Logofătul Miron Costin), filosof al istoriei (Mersul revoluţiei în istoria românilor), om de litere (parţial în).

Aparţinând sintetic tuturor acestor domenii de creaţie, monografia istorică dedicată lui Mihai Viteazul face dovada unei înzestrări remarcabile, din păcate nefinalizată pe planul creaţiei literare propriu-zise. Dacă prin lucrările de mai mică întindere, ca de exemplu, Mersul revoluţiei în istoria românilor, acest martir al mişcării paşoptiste româneşti poate fi considerat un creator al prozei de idei, un prim istoric român ce realizează o operă politică în expresie literară (până la Eminescu nu mai poate fi citat un altul de aceeaşi talie), în ne întâlnim potenţial şi cu scriitorul Comentatorii capodoperei amintite începând cu Alexandru Odobescu şi Grigore Tocilescu, urmaţi de Nicolae Iorga, P. P. Panaitescu şi G. Zane, la care s-ar adăuga Cornelia Bodea şi Dan Berindei au subliniat mai ales caracterul istoric al acestei opere, remarcând totodată profundele implicaţii în sectorul economiei politice. [..] Judecând lucrurile la nivelul epocii, Bălcescu contribuie prin Românii supt Mihai-Voievod Viteazul la modernizarea prozei noastre literare cu caracter istoric, dar scrierea nu poate fi luată ca literatură în sine; textul se încadrează unei specii intermediare, având un caracter ştiinţific-documentar şi făcând analiza judicioasă a unor evenimente istorice, în acelaşi timp descriind poetic locurile prin care trece eroul său, proiectând ca-ntr-un roman istoric biografia unui domnitor. Istoricul realizează însă, pe plan panoramic, o naraţiune mai întinsă, constând în prezentarea vieţii întregului popor român, într-o anumită epocă de glorie a istoriei sale. Pe Bălcescu l-a preocupat să creeze în Mihai-Voievod Viteazul un simbol al unităţii naţionale, un erou exem plar cu o pondere extraordinară în decursul istoriei patriei. Deşi bazată pe cel puţin 200 de lucrări tipărite (în volume şi reviste) şi pe o documentare acribică de arhivă, scrierea depăşeşte, prin lumina în care este prezentat Mihai, documentarea de la care autorul a pornit. [..] Scrierea are nu numai caracterul unui aproximativ român, ardent ca stil, ci şi însuşirile unei poeme istorice, unei epopei în gen antic, Bălcescu precedându-l, ca participare emoţională la evenimentele descrise pe Vasile Pârvan. Dar deşi scrisă ca o poemă lirică, lucrarea are la bază o documentare şi o rigoare ştiinţifică fără precedent în cultura românească de până la el, dacă dăm la o parte opera lui Dimitrie Cantemir. [..]

Emil MANU, Prefaţă, în vol. N. Bălcescu, Ediţie îngrijită de Andrei Rusu, Colecţia „B. P. T.” Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. V-VI, VII, VIII.

Românii supt Mihai Voievod Viteazul este astfel lucrarea cea mai valoroasă a lui Bălcescu, atât din perspectiva intenţiilor autorului, cât şi din acea a cititorului contemporan care o judecă raportând-o la ansamblul creaţiei sale.

Ea nu este numai opera sa cea mai amplă şi mai ambiţioasă, ci şi cea în care Bălcescu izbuteşte efectiv să pună cel mai mult din convingerile, năzuinţele, pasiunea şi arta scriitoricească. Aparţinând în aceeaşi măsură istoriei propriuzise şi literaturii (Bălcescu însuşi a proiectat-o iniţial ca o „poemă” despre principele erou), ea leagă viziunea epică, eroică şi cea romanescă cu străduinţele de obiectivitate ştiinţifică şi cu pasiunea discursului politic.În mod evident, istoria lui Mihai Viteazul este o carte despre trecut scrisă pentru prezent şi prin prizma prezentului. Ă… î Eroul lui Bălcescu nu este o personalitate independentă de circumstanţe, ci însăşi personificarea legii interne a poporului român. Atâta timp cât acţiunile sale materializează această „misie” specifică (lupta pentru libertate, apărarea popoarelor apusene de pericolul invaziei turceşti, dându-le astfel răgazul necesar creaţiei culturale) şi sunt călăuzite de năzuinţa devenită prin el conştientă şi tradusă în act, a unităţii tuturor românilor, Mihai este asemenea „semizeilor cântaţi de nemuritorul Omer” invulnerabil şi invincibil. Prea puţin om şi mai mult efigie, el este lipsit de un destin individual şi, în ciuda câtorva amănunte comunicate totuşi de istoric, pare a nu avea nici strămoşi, nici familie, nici viaţă privată.

Personajul se umanizează datorită tocmai nerecunoaşterii „misiei” în împrejură ri fundamentale, cum ar fi aceea a legăturii ţăranului de glie sau a statornicirii relaţiilor cu nobilimea maghiară transilvăneană, prin nesocotirea dorinţei de libertate a iobagilor români. Ă… î Figura lui Mihai Viteazul împrumută uneori trăsătură de erou legendar: în scena confruntării cu gâdea, sau în cele, numeroase, de luptă, când domnitorul, pentru a-şi îmbărbăta prin exemplul personal ostaşii, comite acte de cutezanţă uneori aproape nebunească; de fapt, în toate aceste scene, Mihai se confruntă cu moartea, neputincioasă ea însăşi atâta vreme cât eroul nu şi-a împlinit încă menirea. [..] Cartea este în acelaşi timp testamentul său politic şi uman [..].

Georgeta ANTONESCU, în vol. Colectiv Scriitori români, Colecţia „Mic dicţionar”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 66, 67-68.

S-a spus adeseori ce scriitor de seamă este; caracteristicile lui stilistice au fost însă mai puţin remarcate. Când îi străbatem scrierile, după ce le-am parcurs pe ale lui Heliade-Rădulescu, este cu neputinţă totuşi să nu fim izbiţi de măsura şi distincţia tonului său. Prolixitatea vulgară a lui Heliade este uitată într-o singură clipă.În locul omului vecinic mânios pe care îl întâmpinasem în paginile Echilibrului, aflăm seninătatea gravă a unui suflet, toate afectele lui coboară în adâncime şi alcătuiesc ceea ce se poate numi o „atmosferă morală”.

Istoricul Bălcescu ştie să dea seama de faptele trecutului cu o exactitate a trăsăturii rămasă necunoscută lui Heliade, preocupat totdeauna să găsească sub evenimentele istorice semnificaţia lor generală. Filosof al istoriei este şi Bălcescu în unele din momentele sale, dar faţă de galimatismul teoretic al Echilibrului, cu cât mai limpede, mai însumate şi mai sigure sunt reflecţiile lui Bălcescu [..].

Scriitor retoric este apoi şi, dar retorica lui este nobilă; ea este intervenţia unui vorbitor plin de demnitate şi înălţime, adresându-se cu reculegere naţiunii întregi.Începutul Istoriei românilor sub Mihai Viteazul este străbătut de emoţia gravă a unei acţiuni rituale şi a unei rugăciuni [..].

Uneori expunerea faptelor se întrerupe prin intervenţia retorică a povestitorului.

Dar chiar când dezamăgirea rupe lanţul faptelor, pentru a face loc oratorului, cuvântul său nu se înstrunează pentru vestejire şi pentru blestem, ci pentru mărturisirea sentimentului său îndurerat şi singuratic [..]. Poate că astfel de intervenţii retorice nu mai corespund gustului actual al cititorilor de scrieri istorice. Oricare din aceştia vor recunoaşte însă nu numai forţa şi sinceritatea sentimentului care le inspiră, dar şi incontestabila lor calitate umană.

Întrebarea retorică, adică aceea care impune afirmaţia sau negaţia, pe care vorbitorul doreşte s-o obţină de la ascultătorii săi, este bine cunoscută de Bălcescu. Acesta îi dă însă uneori o întrebuinţare specială. Astfel, când ajunge a înfăţişa împrejurările în care Mihai se pregăteşte a întreprinde expediţia lui în Ardeal, povestitorul nu uită să amintească şi împotrivirile pe care îndrăzneţul plan le trezea în sufletele intimilor săi. Printre aceştia, soţia însăşi a eroului, blânda doamnă Stanca, încearcă să-l abată pe Mihai de la hotărârile care puteau deveni, în atâtea chipuri, fatale. Ce-ar mai fi putut face însă Mihai acum?În acest punct al naraţiunii, Bălcescu introduce o pagină întreagă de întrebări retorice, adresate de erou propriei sale conştiinţe şi care, prin afirmaţiile sau negaţiile pe care le implică, ne fac să înţelegem gândurile care îl frământau pe Mihai în ajunul îndrăzneţei sale fapte [..]. Astfel, întrebările pe care şi le adresează eroul însuşi şi răspunsul pe care şi-l dă, împreună cu cititorul care urmărindu-l, îl aprobă, nu fac decât să sublinieze chipul în care, cumpănind anumite motive, hotărârea lui s-a format.Întrebările retorice dobândesc pe această cale scopul de a evidenţia procesul deliberativ al voinţei şi constituie unul din mijloacele cele mai elocvente ale analizei psihologice.

Nu vom spune că fantezia lui Bălcescu este inferioară fanteziei lui Heliade.

Comparaţia nu se poate face deloc, întrucât în nici un moment Bălcescu nu aspiră către redarea lucrurilor şi fiinţelor văzute, în trăsăturile lor particulare şi pitoreşti. Portretele lui Bălcescu sunt construite mai ales din trăsături interioare, din însuşirile de caracter şi din deprinderile modelelor lui. Mărginit în acest domeniu, câteva aruncături de penel îi sunt însă suficiente. Iată de pildă portretul rapid al sultanului cu care urma să se măsoare creştinătatea [..]. Iată şi imaginea lui Rudolf II, împăratul astrolog [..].În ambele portrete, oamenii sunt evocaţi prin mediul lor de fiinţe sau lucruri, expresive pentru acela care, adunându-le în juru-i, se mărturisesc prin ele. Procedeul corespunde ideii realist-naturaliste a mediului, care începând cu Balzac şi, de-atunci încoace, din ce în ce mai puternic, avea să cucerească întreaga literatură europeană. Când componenţa mediului lipseşte, rămân să vorbească numai trăsăturile morale: Filip al II-lea, regele Spaniei, este „posomorât şi crud”; Sigismund este om crud, „fără măsură, necumpătat, nestatornic şi neastâmpărat la minte” etc., etc. Numai despre Mihai ni se spune că era lăudat prin „frumuseţea trupului său”, dar epitetul este atât de general, încât nu poate fi considerat drept o notă sensibilă în portretul omului.

Cititorul lui Bălcescu are adeseori ocazia să noteze justeţea adjectivului său. Iată, de pildă, scena în care românul îmbătrânit în serviciul turcului Ali-Gian doreşte să-l previe faţă de ameninţarea cu moartea pe care Mihai trebuia în foarte scurt timp s-o realizeze împotriva turcimii dun Muntenia [..]. Frumoasa scenă, plină de mişcare dramatică în întregul ei, se încheie cu acest succint comentaiu al lui Bălcescu: „Aceasta fu singura lui indiscreţie, cinstită şi măsurată, ce se făcu despre tragica scenă care se pregătea”. Mai multe comentarii ar fi fost de prisos. Pentru a caracteriza discreţia populaţiei faţă de planul de represiune care interesa pe toţi românii, dar şi omenia aceluia care datora ceva vechiului său stăpân turc, un cuplu de adjective este suficient: indiscreţia românului fusese „cinstită şi măsurată”. Bălcescu nu este avar cu adjectivele sale. Aproape toate personagiile care apar în scenă şi aproape toate evenimentele sunt însoţite de caracterizarea istoricului, care este un drept şi cumpătat judecător al oamenilor şi al faptelor.

Caracterizările acestea se fac prin perechi de adjective, asociate cu naturaleţe sau puse într-un anumit contrast. Astfel, Popa Fărcaş, vestitul general al lui Mihai, care cucereşte cetatea Vidinului, dar cade apoi în chipul cunoscut, este „mai mult voinic decât norocos”. Sinan-Paşa este „aspru şi lacom”.

Când sultanul Mahomet, om dedat plăcerilor, înţelege chiar în timpul dezmerdărilor pe care le gustă în braţele unei frumoase roabe, că aceasta din urmă este o unealtă politică în mâinile mamei sale, el o ucide pe loc: ceea ce dovedeşte, adaugă Bălcescu: „o inimă mai mult fieroasă decât energică”.

Ideea unităţii naţionale, susţine istoricul Bălcescu, apăruse de mai multe veacuri, fără ca ea să atingă decât puţine capete reprezentative. Acum ea se impunea însă poporului întreg. „Spre a o realiza ce trebuia oare?”

Răspunsul cade precis şi tăios „O sabie românească puternică”.

Mare meşter este Bălcescu în întrebuinţarea verbului. Mai ales din succesiunea timpurilor, obţine el efecte stilistice dintre cele mai interesante. Iată momentul în care ni se povesteşte sfârşitul crudei domnii moldovene a lui Aron-vodă. Naraţiunea este menţinută toată vremea la trecut, când intervenţia unei reflecţiuni de ordin general o aduce la prezent [..]. Raţiunea acestei varieri a timpurilor stă desigur în faptul că pe când evenimentele istorice fiind prin înseşi natura lor perimabile pot fi puse la trecut, adevărul general, valabil totdeauna şi, prin urmare, şi astăzi, se cuvine a fi enunţat la prezent.

Nu s-ar putea vorbi oare de un „prezent etern” al reflecţiunii în scrierile istoricilor gânditori? Citatul din Bălcescu ar intra în această categorie.

Altă dată intervenţia prezentului are rolul de a pune faţă în faţă cu tabloul, de a înlocui naraţiunea cu prezentarea directă, aşa cum se întâmplă în pasajul în care este povestită scena execuţiei neizbutite a lui Mihai, unde după o serie de perfecte simple apare prezentul revelator [..].

În sfârşit, în renumitul pasagiu în care povesteşte bătălia de la Călugăreni, Bălcescu manifestă aceeaşi iscusinţă în varierea timpului verbelor. Această bătălie este făcută din mai multe fapte, dintre care unele sunt datorite lui Mihai, altele, ajutoarelor sau vrăjmaşilor săi. Bălcescu introduce un fel de ierarhie stilistică între aceste acţiuni, punându-le pe acele ale vrăjmaşilor şi ale ajutoarelor la trecut, situându-le adică în planuri mai îndepărtate, în timp ce faptele lui Mihai sunt povestite la prezentul istoric, adică în planul unei prezentări directe, mai vii. Se obţine astfel o avantajare a acţiunilor lui Mihai, o mai vie punere în lumină a lor, care corespunde întru totul intenţiilor istoricului [..]. Din acest moment, Sinan trece în primul plan al scenei şi Bălcescu începe a nara şi faptele lui la prezentul istoric. Până aci însă alternarea trecutului cu prezentul este evidentă. Când este vorba de Sinan sau de ajutoarele lui Mihai, întâmpinăm vreuna din formele trecutului: Sinan „luase” inimă… „vrea” a-i desface pe români… Albert Kiraly „aşeză” cele două tunuri… Hasan-Paşa cu Mihnea-Vodă „alergau” prin pădure… Când este însă vorba de Mihai, toate faptele sale sunt puse la prezent: el „preumblă, vede, pregăteşte, trimite, cugetă, cere, hotărăşte etc. Prin această variată folosire a tipurilor verbale, naraţiunea capătă o perspectivă, o pluralitate de planuri în adâncime. Faptele simpatice şi vrednice de laudă sunt situate în primul plan şi inundate de lumină. Faptele secundare sau antagoniste sunt aşezate în planuri mai îndepărtate şi mai umbrite.Întreaga naraţiune ia înfăţişarea unui „basorelief”. Exemplul lui Bălcescu ne autorizează a vorbi despre o tehnică a basoreliefului în povestirea istorică.