XVIII

Când turcii de pe margine văzura trecerea sultanului cu atâta oștire asupra Ungariei, începură a se semeți și a ieși în Țara Românească pe marginea Dunării, și prinseră a prăda și robi. Mihai-Vodă își strânse

Ambele armate protivnice se întâlniră atunci în preajma acestei cetăți, în câmpia numită Keresztes, unde râul Cincia se varsă în bălți, pân-a nu se uni cu Tisa; după o luptă înverșunată de trei zile (23, 24 și 25 oct. 1596), oastea creștină câștigă bătălia, în ziua de 26 oct.; 109 tunuri căzură în mâinile lor; turcii era scoși din tabăra lor și puși în fugă. Izbânda era acum a creștinilor, dar, din nenorocire, nu știură a se cumpăta și, călcând porunca lui Maximilian d-a nu jefui, se aruncară pe corturile sultanului în neorânduială, strigând biruință. Atunci pașa Cicală, care era la ariergardă, văzând netocmeala creștinilor, îi izbi cu călărimea sa, în minutul când nemții și ungurii înfigea steagul crucei și dănțuia în triumf împrejurul acelei bogate prade. În mai puțin de o giumătate de ceas el împinse în baltă călărimea creștină, care trecu peste pedestrime și fu și ea nimicnicită. 0 groază panică cuprinse armata creștină; ea se împrăștie în toate părțile, fiecare ostaș fugind încotro vedea cu ochii, fără sa știe unde. Maximilian fugi spre Casovia, Sigismund Bathori spre hotarul țării sale” atunci oștile și, după sărbătoarea Sf. Mihail, purcese cu 2 mii oameni asupra turcilor. Mergând prin țară, domnul întâlni o seamă de turci pre apa Teleormanului, robind și stricând țara; el îi izbi și îi prinse pre toți vii, apoi merse de ocoli cetatea Turnul, o bătu și o arse. Dup-aceea trecu Dunărea și izbi cetatea Nicopolul, în 12 noiemvrie, ucise pe toți turcii ce îi stătură împotrivă, cuprinse un bulevard, cel mai însemnat, pe care îl asemănă cu pământul, și pe însăși cetățuie era sa cuprinză, când află vestea nenorocitei bătălii de la Keresztes ⁵¹² , care îl întristă foarte. Sangiacul Nicopolului, ce era închis în cetate, trimise atunci domnului stofe țesute cu aur și argint, samururi frumoase, zece cai cu harșale de argint, rugându-l să lase de a mai bate cetatea și a nu mai întărâta mânia sultanului, care, acum biruitor, se întoarce din Ungaria și se așteaptă la Sofia. Pașa încă se făgăduia că va mijloci ca Mihai să-și aibă pacea de la turci și ca sultanul să-l recunoască pe el și fiul său de domn moștenitor al Țării Românești. Domnul căta mult mai puțin la aceste făgăduieli frumoase, cât la puterea zidurilor cetății și la vestea întoarcerii sultanului, care putea năvăli asupră-i. Se prefăcu dar că e înduplecat de sfaturile sangiacului, primi cererea sa și, ridicându-se de acolo, unde zăbovise 5 zile, trecu Dunărea ⁵¹³ . Domnul trecuse râul în țară într-o dimineață, la răsăritul soarelui, și, însoțit numai de 6 inși din căpetenii, apucase fără grijă înainte, urmat într-o lungă depărtare de 50 călăreți și, în sfârșit, mai departe încă, venea toată oastea după rânduiala ei. Astfel mergând în cale, domnul și cu soții lui întâlniră doi turci pe care îi prinseră și aflară de la dânșii că fac parte dintr-o bandă de 500 turci, care bântuie satele acelui județ arzând și jefuind, și că această ceată nu e departe. Cum află aceasta, viteazul domn se repede iute cu cei 6 soți ai săi către acei cinci sute turci, îi ajunge și îi izbește furios. Spun că omorî paisprezece inși cu mâna lui, până când apucă de îi veni ajutor din oaste, de-i prinse pe toți câți scăpară de moarte. După această faptă de o semeață și de o nesocotită vitejie, eroul se duse la Târgoviște, spre a se odihni și a se bucura în pace de triumfurile sale ⁵¹⁴ .