XVII

În vremea aceasta, sultanul, cu două sute mii oameni și 300 tunuri mari și mici, sosise la Belgrad și d-acolo merse la Buda, unde ajunse în 2 sept ⁵⁰⁷ . Înapoia lui, Mihai izbea ariergarda și răpea proviziile oștirei. El cuprinsese (august) pe Dunăre 6 corăbii mari încărcate de muniții, ce se ducea la Belgrad, omorâse 1200 turci ce le însoțea, luase tot ce era în corăbii și pe dânsele le dete afund ⁵⁰⁸ . Cu puține zile mai înainte, la 16/26 iulie, trimisese Mihai-Vodă o seamă de oști alese ca să ia Vidinul, punându-le cap pre aga Farcașiu. Românii trecură Dunărea pre la Sdegla. Turcii însa le prinse de veste și, adunându-se în mare număr, nu ieșiră să se lovească de față, ci se ascunseră de făcură meșteșug. Așa, mergând oștile lui Mihai-Vodă fără teamă, turcii le lovi de față și fără veste și, după un război tare ce ținu multă vreme, biruiră turcii pe ai noștri și câți fură călări printr-înșii scăpară câte ceva, însă puținei, iar pedestrașii pieriră cu totul ⁵⁰⁹ . Această pierdere scârbi tare pe Mihai-Vodă și, văzându-se în lipsă de soldați, țara fiind foarte despopulată, trimise prin țări streine să strângă în leafă voinici viteji și aduse o seamă de leși și cazaci și altfel de oameni care îi era de folos ⁵¹⁰ .

Iar sultanul, de la Buda, merse de tăbărî inaintea cetății Erlau, la 21 sept., a cărei izbire se hotărâse într-un sfat de război. După ce sultanul, potrivit unei porunci (précepte) a Coranului, somă garnizoana d-a îmbrățișa islamismul și d-a preda cetatea, începu asedia și, după șapte zile, capitulă; cetățuia nu întârzie a urma această pildă.

Puțină vreme după această importantă cuprindere, Geafer-Pașa întâlni în câmpia Keresztes armia creștină, comandată de arhiduca Maximilian și prințul Sigismund al Transilvaniei; sosiți prea târziu spre a scăpa Erlaul, ei vrură încai să-și răzbune printr-o biruință de pierderea acestui oraș. Trei lupte aproape una de alta se făcură și, în cea din urmă, otomanii, cu toată îndărătnica lor împotrivire, fură respinși și pierdură vro mie oameni și 40 tunuri. Această neizbândă mai crescu dorința ce de mai multă vreme arăta sultanul Mahomed d-a se întoarce la Constantinopol. În sfatul ce se ținu pentru aceasta, se hotărî, după părerea lui Hogea Seadedin, că ființa de față a padișahului era trebuincioasă spre a îmbărbăta pe ostași. În 26 oct., nemții și ungurii izbesc trupul de armată unde se afla sultanul, care se trase supt cortul lui Ionis-Bei, capul mutefericalilor, așezat în dosul bagajelor. Bătălia era acum pierdută pentru otomani, artileria lor era în puterea dușmanului, corturile sultanului era în jaf și oamenii casei sale nu stăvilea lăcomia biruitorilor, fără numai cu o nefolositoare împotrivire, când o izbire făcuta la timp de vizirul Djigala, care era pus la pândă, puse neorânduială'' (embuscade'') între creștini și le smulse biruința: cincizeci mii oameni supt paloșul musulmanilor sau în mocirlă. Djigala, căruia sultanul îi era dator izbânda, fu numit mare vizir în locul lui Ibrahim-Pașa ⁵¹¹ .

*

Spun că mai mult de 50 mii creștini pieriră în baltă sau de sabia tătarilor, iar turci numai 20 mii. Zece mii galbeni în aur și 97 tunuri fură prada biruitorilor în această bătălie, ce analiștii lor aseamănă cu cea de la Mohaci și de la Cialdiran. „Astfel fu, zice Sacy, această bătălie de la Keresztes, pe care creștinii o câștigară prin curajul lor și o pierdură prin lăcomia lor; pildă îngrozitoare, care arată generalilor că vitejia poate izbândi a dobândi foloase, dar că numai disciplina le poate păstra.” Dup-această învingere strălucită, sultanul se întoarse la Constantinopol.