XXVII

Îndată ce prințul sfârși cuvântul său, comisarii împărătești scoaseră scrisorile trimise de Iojica la vice-craiul de la Casovia, de care am pomenit înapoi, și le arătă adunării, zicând că e de tânguit că între magnații Transilvaniei se află unul care să îndrăznească, prin mahinațiile sale turburătoare, a ruina alianța și învoielile încheiate de atâta vreme între cezarul și Sigismund și a băga vrăjmășia între dânșii.

Auzind acestea, Bathori vru să depărteze deasupra-i bănuiala de nestatornicia sa și, cu o mârșavă viclenie, descărcă toată vina pe Iojica, zicând că aceste scrisori nu sunt prin știrea lui, că Iojica este autor acestor mahinații și acestei conspirații ascunse, dușman al cezarului și al republicei, că are comunicații secrete cu Mihai-Vodă și că el nu poate suferi ca o asemenea crimă să rămâie nepedepsită ⁵³⁹ . Apoi porunci lui Ștefan Bocskai de arestui chiar în adunare pe bietul Iojica, ce rămăsese înmărmurit văzând și auzind o asemenea nerușinoasă trădare. El fu dat în pază lui Ștefan Lazăr, cel întâi căpitan al pedestrașilor palatului, care îl puse în fiare ⁵⁴⁰ și îl duse în temniță ⁵⁴¹ . Căderea unui așa însemnat om, favoritul pân-atunci al prințului, și fără martori și judecată, produse efectul care se aștepta de uneltitori. Spaima intră în inimile tuturor, încât priviră înmărmuriți și în tăcere această priveliște. Spre a insufla și mai mare groază în inimile deputaților, Sigismund puse de arestui pe un ostaș ce se deosebise foarte mult atât în război cât și în pace, anume Toma, supt pricinuire că i s-a spus de niște pârâtori cum că el ar fi vorbit oarece despre împilarea libertății; apoi, spre noapte, fără judecată, puse de-l spânzură în vileag.

„Toate aceste fărădelegi, zice un istoric ungur, insuflă tuturor o mare durere și se văitau încet, zicând că niște oameni liberi, care, după vechiul decret al strămoșilor lor și după legile patriei, nu se putea nimeni atinge de persoana lor, nu se cădea a fi pedepsiți astfel după caprițul unui om, cu spânzurătoare și cu tăiere de cap, fără pricină și fără să li se lase un minut ca să cunoască învinovățirea ce li se aducea; că, dacă e un lucru groaznic și criminal d-a omorî pentru orice pricină un om care n-a fost cercetat, nici învinovățit, nici osândit, era tot asemenea nedrept a-l arunca în temniță. Dar aceste plângeri zadarnice erau; nimeni nu îndrăznea a vorbi în public pentru legile patriei, știind foarte bine că, îndată ce o vorbă liberă va ieși din gura lui, vor trimite lațuri, securi, lictori și călăi, ca să-l omoare.”