II

Dar nu ținu nici două veacuri înflorirea Daciei, și împăratul Aurelian, la 274, își retrage legiunile dintr-însa și o lasă în mâinile goților. D-aci înainte cumplite nevoi, în vreme de mai multe veacuri, copleșiră Dacia. Aflându-se în calea barbarilor, peste dânsa se vărsă mai întâi acel îngrozitor potop de neamuri care înecă toată Europa. După goți, hunii cei groaznici, gepizii, avarii, bulgarii, pacinații, comanii etc. trecură asupră-i, până către sfârșitul veacului al IX-lea, dar fără a o putea însă îneca, fără a putea sili pe locuitori a-și părăsi patria. În acele vremi grele, Ardealul mai cu seamă fu scutitorul nației române. În munții lui scăpă locuitorii Țării Românești, ai Moldovei când se văzură năpădiți de barbari. De unde, când se mai limpezea locul de dușmani, ei se cobora la șesuri, către căminele lor. Era atunci, în veacul IX de la căderea avarilor, Dacia liberă, și în vreme ce în Dacia Inferioară se întemeia banatul Craiovii, în Dacia Superioară se întemeia mai multe staturi române libere.

Pe la începutul veacului al X-lea domnea peste Ardeal, Banat și Bihor ducii români Gelu, Menomorut și Gladiu, când un nou neam barbar din Asia, ungurii, năvăliră asupră-le. Românii stătură puternic împotriva acestui nou potop. După două lungi războaie, ducele ungurilor, Arpad, încă nu putu cuprinde Bihorul, țara lui Menomorut, și tocmai după moartea acestuia intră în stăpânirea ei cu drept de moștenire, fiindcă fiul său, Zolta, luase în căsătorie pe fiica ducelui Menomorut. Gelu, domnul românilor din Ardeal, încă se împotrivi eroicește ungurului Tuhutum și muri în bătaie de o moarte glorioasă pentru patria sa (904). „Atunci românii, văzând moartea domnului lor, deteră mâna cu ungurii de bunăvoia lor și își aleseră domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca.”

Așa românii, nu învinși și cuprinși fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe unguri în țara lor. Într-acest chip, după un război sângeros, intrară ungurii și în Banat, unde domnea Gladiu.

La începutul domnirei ungurilor, soarta românilor fu mai blândă. Ei își păstraseră constituțiile lor provințiale cu ducii lor proprii. Românii era atunci soți ai ungurilor, iar nu supușii lor. Tot Ardealul nu încăpuse încă în stăpânirea ungurilor și pe lângă hotarele de miazăzi se afla ducaturi cu totul libere, precum era cele ale Făgărașului, Omlașului și Maramureșului. În celelalte părți ale Ardealului, supuse ungurilor, aceștia era foarte puțini; mai mult o armată decât o populație. Afară de dânșii, se mai afla atunci în Ardeal niște oarde din același neam, ce locuia munții de către rasărit. Aceștia erau secuii, ce se cred a fi rămășițe din oștile lui Atila. Ei era împărțiți în scaune și avea o organizație cu totul democratică.

Mai târziu, pe la anul 1143, o colonie germană veni în Ardeal, chemată fiind de craiul Gheiza II și așezată de dânsul pe pământul numit crăiesc. Cu toți ungurii, secuii și sașii, românii, cu toate că mulți din ei trecuseră în vecinele principate, rămaseră însă tot în mai mare număr în Ardeal și își păstraseră, până în al XIII-lea veac, împreună cu simtimentul dreptului lor de moșteni ai țării, încă multe drepturi și pământurile lor. Dar jaluzia națiilor ce vecuiau cu dânșii într-aceeași țară, iar mai cu seamă de când ducii ungurilor se urcară la vrednicia de crai și introduseră iobăgia, începură a trata pe români ca o nație cuprinsă și, după dreptul cuprinderilor de atunci, a-i despuia de pământurile lor, spre a și le împărți între sine și a reduce pe moștenii țării în starea de iobagi.

Românii nu suferiră în tăcere tirania și reducerea lor din stare de nație liberă la starea iobăgiei; dar norocul nu-i ajută și toată răscoala nefericită îngreuie mai mult jugul lor. Astfel, încâ din vremea lui Ștefan, craiul Ungariei, în Banat, Optum, nepotul ducelui Glad, văzând tendințele tiranice ale ungurilor, chemă poporul la arme și, după un înfricoșat război, numai prin trădarea ginerelui său, Cinad, fu învins. Apoi, mai târziu, când jugul ajunsese și mai greu, românii, reduși acum toți în stare țărănească, se sculară în mai multe rânduri în veacul al XII-lea, al XIII-lea și al XIV-lea. Istoria Ardealului și a Ungariei după acele timpuri e plină de așa-numitele răscoale țărănești (tumultus rusticorum). Aceste răscoale nu erau numai ridicarea iobagului către stăpânul său, dar mai mult răscoala simtimentului național al unui popor chinuit de alt popor. De atunci ura neamurilor luă proporții mari și, în vreme ce această deosebire a sângelui slujea împilătorilor de pretext la tirania lor, în inima împilaților ea hrănea vecinica dorință a neatârnării.