III
Jugul românilor din Ardeal se îngreuia mal mult pre an ce trecea nu numai din partea nobililor unguri, ci încă și din partea popilor catolici. Era o întreită tiranie: religioasă, polilică și socială. La 1366, Ludovic I, regele Ungariei, dedese voie nobililor să stârpească detot nația română. Această cruntă prigonire ajunse atât de nesuferită, încât, la 1437, românii apucară cu toții armele împotriva tiranilor. Ei își aleseră povățuitor pe Antonie Magnu. Ungurii chemară într-ajutor pe secui și pe sași, se conjurară împreună și făcură legătură spre apărarea comună și stârpirea românilor, întărind cu jurământ a lor legătură în 17 sept. 1437. Această legătură o mai întăriră încă în 2 fevruarie 1438 și fu temelia constituției ce a domnit în Ardeal până în anul 1848. Dar țăranii români, ajutați și de puținii nobili din neamul lor ce se mai păstrase, ținură războiul mai bine de doi ani și tocmai la 1439, căzând asupră-le toată puterea Ungariei, ei se liniștiră, după ce însă craiul Albert le dete libertatea de a se strămuta în verice loc și vericând le va plăcea. Înălțarea românului Ioan Huniade la guvernul Ungariei și aceea a lui fiul său Matei la demnitatea de crai opri furia ungurilor d-asupra românilor. Matei pedepsi încă cu crâncenie pe cerbicoșii nobili unguri din Ardeal, rebelați în contră-i, supt pricinuire că nu vor a se supune la un crai român. Vrând să dea satisfacție cererilor poporului român de la 1437, el îl scăpă de dijmele ce plătea la popii catolici și îl apără de asupririle nobililor. Craiul Matei, ca și tatăl său, Ioan Huniad, spre a ridica nația lor apăsată, nu știu face altceva decât a înmulți numarul nobililor români. Această măsură fu slabă în adevăr, căci acești nobili sau era săraci și neputincioși a ține frunte numeroșilor nobili, sau, de era bogați, dobândea interese protivnice mulțimei și se îneca în aristocrația maghiară, pierzându-și naționalitatea. Adevăr e că Corvinii, înălțați în mărimea lor prin unguri, care îi priveghea de aproape, știindu-i de sânge român, nu putea face mai mult. Ei nu putea și de ar fi avut acele idei și ar fi vrut să desființeze regimul feodal sau să gonească pe unguri din pământul românilor și să despartă acestora, din crăie, țară deosebită. Cu totul împotrivă, țintirile lor era să îngloteze pe toți românii în același stat cu ungurii; pentru aceea ispitirile lor nenorocite de a cuprinde Țara Românească și Moldova.
Dar cu craiul Matei muri și dreptatea, după spusa și de astăzi a poporului în Ungaria și Ardeal, și asuprirea țăranilor români crescu din zi în zi. La anul 1514 izbucni acea revoluție a țăranilor din Ungaria supt Doja, îngrozitoare prin crâncenia faptelor ei și a pedepselor ce trase asupră-i. Românii din Banat, precum și chiar nobilii români din Maramureș, luară parte l-această revoluție. Țăranii români din Ardeal, ce nu se mișcaseră, împărtășiră pedeapsa celorlalți și pierdură dreptul a se muta de pe o moșie pe alta. Apoi se introduse și cartea de legi a lui Verböczy, care legiuia: că țăranul n-are nimic afară de simbria pentru munca sa (rusticus praeter mercedem laboris sui nihil habet).
Pedeapsa dumnezeiască nu întârzie a izbi pe aristocrații unguri. Când puternicul sultan Soliman năvăli asupra Ungariei, țăranii nu vroiră a se scula spre a apăra o patrie unde nu li s-a lăsat nici un drept; și Ungaria căzu pentru totdeauna, împreună cu craiul său, în bătălia memorabilă de la Mohaci (29 august 1526). Banatul de atunci căzu cu totul în stăpânirea turcilor și Ardealul rămase supt prinți unguri, aleși și vasali ai Porții. Această nouă epocă în care intră Ardealul fu și mai fatală românilor. Atunci se iviră acele legi batjocoritoare pentru români prin care veneticii unguri și soții lor ocărăsc numele și neamul lor, și religia lor numai o suferă vremelnicește, și pe dânșii îi declară de hoți, tâlhari și vagabonzi în țara lor, moștenită de la părinți; legi care cu totul îi depărtează de slujbe civile; nu le iartă a umbla cu sabie, paloș și altă armă, pedepsind cu tăiere de mâna dreaptă pe acela la care se va găsi o pușcă; legi prin care nu le este iertat a purta haine de postav, nici pantaloni, nici cizme, nici pălărie de un fiorin, nici camășă subțire; apoi alte nenumărate legi despre iobăgie vecinică etc.
Ura națională a românilor în contra tiranilor unguri se întrupă atunci în oarecare individualități puternice, care, fără a simți poate, se făcură organul ei. Astfel Ștefan Mailat, român din ținutul Făgărașului (1537—1541), și mai apoi Gaspar Bekeș de la Caransebeș (1573—1575) și Pavel Macikași (1586) clătiră torța discordiei peste capetele ungurilor și îi vătămă greu prin răscoalele și războaiele ce ațâțară. Astfel viteazul domn al Moldovei Petru Rareș de zece ori năvăli în Ardeal (1528—1544), pustiind când pe sași, când pe secui, când pe unguri, și reclamând moșie părintească în acea țară. Îndată după-aceea, Alexandru-Vodă al Moldovei și Petru-Vodă al Țării Românești intrară de mai multe ori (1550, 1552, 1553, 1556 și 1557), mijlocind între deosibitele partide și totdeauna pedepsind când pre unii, cănd pre alții din asupritorii românilor. Aceste întâmplări făcură ca, în acest veac, românii dintr-o parte și dintr-alta a Carpaților se frecară unii cu alții, își vărsară durerile și își aduseră aminte tradițiile unui trai comun și doriră înființarea lui. De atunci, de câte ori un steag românesc se ivește fâlfâind în vârful Carpaților, Ardealul întreg se înfioară: românii de nădejde, tiranii lor de spaimă.
Am văzut în cartea din urmă cum, schimbându-se lucrurile și vremile, ajunse Ardealul în stăpânirea cardinalului Andrei Bathori, prietenul polonilor, al turcilor și al lui Ieremia-Vodă Movilă din Moldova, toți dușmani înverșunați ai lui Mihai-Vodă. Cea dintâi grijă a noului stapânitor fu d-a trimite un sol la Poartă, spre a încheia pacea, și Poarta, după ce întoarse pe sol cu răspuns favoritor, nu întârzie a trimite în Ardeal un ceauș spre a trata de pace. Cardinalul se arătă dintru-ntâi că voiește a sta neutru și a fi totdeodată prieten și cu turcii și cu nemții, cumpănindu-se astfel între ambele aceste părți războitoare până să vază care îi va da mai mari foloase. Pentru aceasta hotărî a trimite o solie la împăratul. Acesta primise bine pe solii trimiși de Sigismund și îi pornise înapoi cu condiții moderate. Abia ieșiseră ei din Praga, când împăratul află de revoluția din Transilvania. Mâniat foarte, văzându-se înșelat astfel de ușurința sau viclenia ungurilor, el porni îndată pe doctorul Petzen cu poruncă să arestuiască pe soli, oriunde îi va găsi. Aceștia ajungând la Thorn, aflară că Sigismund, cu „obicinuita sa ușurință de minte”, lăsase Ardealul cardinalului, și hotărâră să nu meargă mai departe, până să afle voința cezarului. Acolo îi ajunse Bartolomeu Petz și îi puse să fŕcă jurământ de credință împăratului, și ei nu se întoarseră în Ardeal decât mai târziu, după moartea cardinalului. Dar în Ardeal, acesta revocase pe soli din însărcinarea lor și trimise în locul lor la împăratul pe Kamuthie, care fu arestat de Petzen la Viena, iar cărțile lui i se luară și se trimiseră împăratului.
Petz, sosind în Ardeal, găsi interesele stăpânului mult mai rău decât bănuia. Nobilii și popoarele era foarte întărâtate împotriva Austriei și erau cu toții încredințați că era mult mai bine pentru dânșii d-a se bucura de dulcețile păcii supt un prinț pământean, care avea învoirea și ocrotirea turcului, decât a avea de stăpân un strein, care să-i arunce fără îndoire într-un război sângeros. Cu toate aceste, cardinalul, cautând a câștiga vreme, scrise lui George Basta, generalul împărătesc, ce se afla cu oastea sa la Casovia, și îl rugă d-a nu-l supăra și lovi nici într-un chip, căci el voiește a întări toate cele încheiate cu solii lui Sigismund de împăratul; că el n-avea alte țintiri decât păstrarea păcii și a bunei rânduieli în Ardeal; că astfel umbletele lui nu vor fi neplăcute și nu va fi nevoie a întrebuința sila către un prinț aliat al împărăției. Basta ascultă bucuros această rugăciune și dete poruncă la ai săi d-a nu supăra nimeni hotarele Ardealului. Petzen se întoarse la Praga pe la sfârșitul lui aprilie. Cardinalul îi dedese o scrisoare către împăratul, prin care ruga pe m. s. a crede că el e gata la orice slujbă, mai cu seamă în ce privește interesul comun al creștinătății; că spre a sfârși în pace pricea ce s-a ivit, el va trimite îndată soli cu deplină împuternicire.
El propunea încă ca, spre a strânge și mai mult legătura sa cu împăratul, să i se dea în căsătorie princesa Maria-Cristina, care acum se învoise a se despărți de Sigismund Bathori. Această jună și frumoasă princesă, jertfită prin o politică perfidă ca să fie soția lui Bathori, după patru ani de suferințe, acum, prin învoire cu soțul său, iscălise acturile prin care cerea papei a strica unirea lor. Pricinuirea fu neîmplinirea căsătoriei. Aceste acturi se atestară de cardinalul Andrei și de alți trei martori din partea prințului și patru din a princesei, între care era duhovnicul amânduror și două dame din casa sa, de cele mai aproape de persoana sa. Atunci se ivise în public multe fabule spre a tălmăci neputința fizică a lui Bathori. Unii ziceau ca el fusese legat prin farmecele unei babe fermecătoare, numită Ioana, care era a lui Ioan Koacock. Alții prepuseră că muma lui Ștefan Bocskai, dorind ca Sigismund să ia în căsătorie pe o fiică a ei și neizbutind, căci vanitatea lui îl făcu a prefera pe nemțoaică, prin farmece îl legă. Cardinalul porni atunci la Roma pe secretarul său Tomasi, mai pre urmă autorul a două scrieri despre acele timpuri, ca să vestească papei înălțarea sa pe tronul Ardealului, și să-l roage a-i da iertare spre a se putea cununa cu Maria-Cristina. Papa, primind actele de despărțenie, strică căsătoria în 14 iulie (1599), într-un consistoriu; dar Maria-Cristina era dezgustată de lume și sătulă de suferințe și, neprimind propunerile cardinalului, lăsă Ardealul și se întoarse la Gratz, lângă părinții săi. De acolo se trase fără întârziere în monastirea Santa Maria d'Halla la Insbruck, unde se călugări. Ea avea d-abia 25 ani. Era o femeie frumoasă, cuminte, împodobită cu învățături, iubeață, dar avu nenorocirea a fi născută arhiducesă și osândită din naștere a sluji de instrument orb politicei familiei sale. Ea fusese mai întâi hotărâtă a se căsători cu posomorâtul bătrân, tiranul Filip II, craiul Spaniei; apoi i se schimbă nenorocirea, dând-o în căsătorie după Bathori. Astfel, în acea monastire, pieriră îngropate supt văl atâtea daruri strălucite ce împodobi acea nenorocită femeie, lăudată și căită de toți câți au cunoscut-o.
