XXII

Era zece ceasuri de dimineață (18/28 octomvrie) când începu bătălia prin o furioasă tunărire din ambele părți. Sunetele trâmbițelor, urletele tunurilor, înfiorătoarea șuierare a ghiulelelor ce se încrucișa în aer, clincăitul paloșelor, strigările luptătorilor, fumul prafului înzgomota aerul, întuneca ceriul, răspândea în toate părțile spaima morții și curma vieți fără număr. Tunurile lui Mihai-Vodă era așezate pe un loc mai bun decât al ungurilor și ar fi făcut mult rău acestora de ar fi avut tunari mai meșteri, căci ghiulelele, aruncate prea sus, trecea peste capetile ungurilor, lovea numai vârful lancelor și făcea mai multă spaimă decât vătămare.

D-abia să începuse bătaia, când un nobil român din oastea lui Andrei, anume Daniil Zalasdi, își lăsă postul ce i se încredințase și, dând pinteni calului, trecu în tabăra noastră. Talentele sale și favoarea prinților Bathoreștilor ridicase pe Zalasdi dintr-o treaptă de jos la aceea de nobil. El făcuse Bathoreștilor multe slujbe, care strălucise numele lui. Cinstea și slujbele făcute și primite l-ar fi îndatorat a rămânea credincios lui Andrei, dar glasul sângelui îl împinse, cu marea mirare și întristare a ungurilor, în tabăra lui Mihai. Spun că el făcu cunoscut lui Mihai poziția armiei vrăjmașe. Un an dup-aceea, vom vedea cum ungurii răsplătiră cu moarte cumplită lui Zalasdi pentru această faptă ⁶⁵⁸ .

Cea dintâi izbire o făcu Baba-Novac cu recea-i vitejie, în capul călăreților săi, asupra lui Ștefan Lazăr, pe care îl avea în față; dar cu toate silințele ce puse, el fu respins înapoi de voinicii pedestrași ai acestuia. Îndată Mihai îi trimise în ajutor o trupă voinică de călăreți armați cu lance; era călăreții unguri și secui, comandați de George Mako. Aceștia, ajungând în mijlocul ostașilor lui Baba, uimiți de neizbânda lor, îl îmbărbătează din nou și împreună, împingând înainte caii lor, cad peste oștile lui Lazăr și ale lui Andrei; apoi, despărțindu-se în două trupuri, unul se lasă asupra pedestrașilor care siliseră pe Baba a da înapoi, îi măcelărește groaznic, călcând pe unii în picioarele cailor lor, lovind pe alții cu lăncile. Acolo pieri Ștefan Lazăr, ce comanda această aripă. El se jertfi din bunăvoie morții, azvârlindu-se în mijlocul măcelului soldaților săi și strigând: „Voi să mor, ca să nu mai slujesc un popă nemulțămitor; care mi-a răpit cinstea și vredniciile mele”.

Celălalt trup căzu peste oastea lui Moisi, ce era în față. Aci se făcu o mare ucidere, căci fiind punctul principal al bătăii, și o parte și alta se purta cu bărbăție și se vătămară greu. „Ungurul, zice Bethlen, era în luptă cu ungurul; unul se bătea spre a apăra patria, celălalt spre a o robi.” În sfârșit, după ce se luptară câtva cu puteri dopotrivă, trimițând Mihai încă un ajutor la ai săi, Moise Secuiu fu împins înapoi de Mako și pierdu multă lume în retragerea sa. Un steag învestit cu semnele Bathoreștilor fu răpit de la oastea sa; stegarii Toma, numit Grecul, Ștefan Szeplaki și Tudor Colbaz fură omorâți.

Petre Huszar, din aripa stângă, văzând oastea lui Moise c-a dat înapoi și că bătălia este mai pierdută, grăbi a alerga într-ajutorul lui Moise cu voinica trupă de lăncieri ce comanda și, dând asupra sârbilor și ungurilor lui Mihai, osteniți de o lungă luptă, îi respinse înapoi. Văzând aceasta, Mihai, cu rămășița călărimii sale ungurească și românească, și cea mai mare parte din rezerva sa, aleargă însuși asupra lui Petre Huszar, dă ajutor ungurilor și sârbilor săi și, după o multă vărsare de sânge, respinge înapoi toate trupele lui Huszar, încremenite de atâta voinicie ⁶⁵⁹ . Mihai însuși alerga ca un leu prin mijlocul vrăjmașilor, țiind în mână sabia sa mare, groaznică și amenințătoare, cu care dobora în dreapta și în stânga pe câți întâmpina ⁶⁶⁰ . El nu se mulțumi însă a inima pe ai săi prin pilda ce le da, ci încă prin cuvinte îi îndemna, îi împingea, îi îmbărbăta spre a se folosi d-acest minut priincios, ca să spargă de tot armia dușmană ⁶⁶¹ .