XXIII

Ungurii acum pierduseră bătaia; armia lor în risipă fugea în toate părțile; rezerva numai singură mai ținea. Această trupă numeroasă și curajoasă, care încă nu dedese în bătaie, stătu în ajutor la celelalte oști, le opri din fuga lor și le sili a se întoarce spre armia împrotivnică. Andrei Barcsai, Moise Secuiu, Ștefan Tahi, Petre Huszar și ceilalți capi, temându-se că izbânda lui Mihai să nu se prelungească și spre a pune stavilă furioaselor sale izbiri, se îndeamnă și se îmbărbătează unii pe alții, își pun în orânduială batalioanele a căror orânduială era stricată și, cu energia desperării, cu o numeroasă călărime de lăncieri și cu toată pedestrimea gvardiei, furios se aruncă asupra lui Mihai, mândru și sigur acum de izbânda sa. Lupta reîncepe atunci cu mare înverșunare din amândouă părțile și ajunge îngrozitoare, desperată. Românii și ungurii se sfâșie unii pe alții ca niște tigri flămânzi, știind bine că prețul biruinței e frumoasa și mănoasa țară a Ardealului. Unii se luptă ca s-o ție, ceilalți ca să ia înapoi moștenirea părintească. Biruința multă vreme stătu nehotărâtă, pină când silințele desperate ale ungurilor și împrospătarea oștilor lor sparseră oastea ostenită a lui Mihai și o siliră a da dosul. Cea mai spăimântătoare nerânduială intră atunci în rândurile acelor ostași care câtva timp înainte era biruitori. Fuga lor fu atât de repede, încât cu mare greu Mihai izbuti a-i opri în loc. Călare pe un cal spumegător, plin de foc, acoperit de sudoare și de praf, el alerga într-o parte și într-alta, întrebuințând când îndemnările, când amenințările, când loviturile, spre a întoarce pe ostași la bătaie. El izbuti mai întâi, prin autoritatea persoanei sale, a opri steagurile; apoi, pe lângă dânsele, se nevoi a opri pe fugari, strigându-le: „Ce va să zică această mișelie? Ce va să zică această spaimântare neobicinuită care vă face să lăsați să vă scape din mâini o biruință câstigată? Voi vă trageți dintr-o luptă cu noroc începută; voi dați pas unui dușman îngrozit și pus în risipă a-și aduna puterile. Unde sunteți voi, vitejii mei soldați, care odinioară ați pustiit Bulgaria, care ați zdrobit armiile lui Caraiman și ale lui Ahmet, care ați îmbogățit Țara Românească de jafurile barbarilor? Pentru ce puterile voastre sunt acum topite, mâinile voastre slăbite și inimile voastre fără bărbăție? Și — aceea ce este rușinos de spus, nevrednic de făcut — pentru ce mâinile voastre armate cheamă în ajutoru lor picioarele voastre nearmate? Astfel oare o să biruiți și să luați voi Ardealul? Astfel o să umpleți casele voastre de dobândă? Pentru ce dar nu vă opriți? Nu vreți oare mai bine a dobândi astăzi slava decât o vecinică necinste?” Prin asemenea cuvinte îi apostrofă Mihai. Dar spaima era mai puternică decât rușinea. Ea biruia nu numai cuvintele, ci încă rănile și loviturile. În dosul taberei românilor era un deal năltișor, încunjurat cu șanțuri, lângă satul Heltau ⁶⁶² . D-abia în acel loc, numit tufișul Cisnădiei Mihai izbuti a opri fuga ostașilor, a-i întocmi în orânduială și a-i întoarce cu fața către dușman.