XXIV

Ungurii făcuseră un pas mare spre biruință și ar fi putut izbuti a sparge cu totul și a răzleți oastea noastră spăimântată și pusă în goană și a împiedeca pe Mihai-Vodă a o întocmi din nou, dacă acei ce comanda rezerva ar fi dus-o în ajutorul lui Barcsai și Moise, care izbutiseră a înfrânge armia română; dar Corniș și Pancratie Sennyei ținură în nemișcare rezerva ce era supt comanda lor. În vremea aceea, Mihai își clăti oștile din nou asupra vrăjmașului. El porni înainte două cete de polonezi ce nu dedeseră încă luptă în acea zi, care năvăliră cu furie asupra oștilor lui Barcsai și Moise, ucigând și răsturnând tot înaintea lor. Moise și Barcsai sprijiniră câtva această furtunoasă izbire; dar văzând că nimeni nu le vine într-ajutor, că flancul lor descoperit e amenințat de Mihai, se trag cu grabă spre rezervă. Atunci o ceată de poloni, ce slujeau în armia lui Andrei, văzând fuga ungurilor și crezând că bătaia e pierdută de dânșii, trec lângă compatrioții lor, în armia noastră. În vreme ce se petreceau aceste, Gaspar Corniș, general-en-chef al dușmanului, vrând să facă o recunoaștere spre dreapta, ca să vază ce e de făcut în starea de atunci a luptei, fu fără veste ocolit de escadroanele moldovene ce slujeau în armia noastră, prins și adus înaintea lui Mihai, care, cunoscându-l de mult din soliile lui și respectând virtutea și vrednicia ce împodobea pe acest lăudat războinic, îl trată bine și îl puse în loc sigur, ca să nu i se întâmple nimic. „Au fost unii, zice Bethlen, vrăjmași ai cinstei și ai reputației lui, care au zis că Corniș de bună voie și într-adins s-a lăsat a fi prins și dus la Mihai, fiind de partida împăratului.” Analiștii streini stau însă în îndoială despre acesta ⁶⁶³ . Prinsoarea fără veste a generalului-en-chef, dezertarea polonilor, spargerea oștilor lui Moise și a lui Barcsai încremeniră de spaimă pe Andrei și pe ostașii săi, încât ei nu mai îndrăzniră a ține lupta cu Mihai ⁶⁶⁴ , în vreme ce acesta, reîmbărbătând pe ai săi, se aruncă puternic înainte, taie, turbură și pune în nerânduială cetele ungurești ⁶⁶⁵ .

Era acum trei ceasuri după-amiază. Andrei, care de la 7 ceasuri dimineața stătuse în acel loc, văzând acum, după o bătaie de 5 ceasuri, armia sa în risipă, fără nădejde a mai îndrepta bătaia, gândi la sine spre a se mântui prin fugă, după povața unora; și, înainte de scăpătatul soarelui, el își părăsi postul ⁶⁶⁶ și armata, luând fuga, însoțit fiind de o sută de călăreți ⁶⁶⁷ , între care era frate-său Ioan Iffiu, Ion Gerendi, George Palatici, Ioan Beldi cu fiii săi Pavel și Clement, Toma Csomortany, Nicolae Mico și mulți alții. Oastea lui Andrei, părăsită astfel de prințul său și lipsită de generalul său robit, căută a mai ține până la sosirea nopții, ce nu era departe, ca să se poată trage în siguranță. Obosirea armiei noastre o ajută întru aceasta. Noaptea acum sosise și bătaia tot mai ținea. Pancratie Sennyei, Moise Secuiu, Ștefan Toldi, Petre Huszar mai spirjină încă mai multe izbiri ale lui Grigorie Mako, când, pe la 8 ceasuri, Mihai, înțelegând de fuga lui Andrei și văzând că bătălia nu mai e nehotărâtă și că rămâne numai a o sfârși, împinge înainte câteva cete din oastea sa, zicându-le: „Feții mei, mai opintiți încă o dată; biruința e a noastră; vitejia voastră mi-o chezășuiește”. Năvala acestor cete sparge cu totul rămășița ostașilor lui Andrei și le pune pe fugă. „Ei se trag în tăcere, zice Bethlen, cu pași grabnici și fără rânduială, părăsind românilor tabăra, biruința și patria.” Ai noștri se aruncară îndată în tabăra ungurească, unde găsiră și prădară mult aur, argint, haine, cai, corturi, multe steaguri și 45 tunuri. Ostașii noștri petrecură noaptea aceea prădând tabăra ungurească și sărbătorind biruința lor prin mese, cântece și chiote de veselie.

Armia lui Andrei lăsase pe câmpul bătăliei 2 027 morți și aproape la 1 000 răniți și prinși. Între acești din urmă, afară de generalul Corniș, căzuse și George Ravazdi, pe care secuii, urându-l de moarte pentru tirania cu care pedepsise revolta lor, îl omorâră a doua zi de bătălie. Asemenea păți de către români și socinianul Wolfgang Corniș. Toți ceilalți prinși cu mărinimie de Mihai fură liberați. Pierderea noastră a trebuit încă să fie însemnată, deși mai mică decât a ungurilor ⁶⁶⁸ .

Dintre ai noștri încă rămaseră morți mai mult ostași de rând, în vreme ce din unguri pică mulți nobili, între care, afară de cei mai sus însemnați, fură Francisc Tholdalasi, Ioan Lascovius, Mihai Culpenius, ce purta steagul gvardiei, Ioan Berendei, Daniil Bako și alți ⁶⁶⁹ .

„Multe muieri unguroaice, zice Stavrinos, rămaseră văduve în ziua aceea; turburatu-s-a soarele și ziua s-a întunecat; praful în aer se înălța și pământul tot s-a roșit de sângele vărsat... Să fi văzut acolo trupuri moarte și tineri viteji cum zăceau în țărână, goi, fără suflare.” Leșurile ce stau mormane în câmpie fură adunate de locuitorii Sibiului și îngropate toate laolaltă. Astfel acei ce cu puțin înainte erau dușmani înverșunați, mijlocind natura, se lăsară fără împotrivire a fi împreunați într-același mormânt. Fiindcă groapa făcută nu putea cuprinde ațâția morți, grămădiră trupurile unul peste altul, punând între fiecare din ele o mână de iarbă, astfel încât se făcu o movilă mare, ce se întindea la un mil de oraș, și „care va fi, zice dureros Bethlen, pentru veacurile viitoare, un monument vecinic de pieirea Ardealului ⁶⁷⁰ .”

Astfel fu bătălia de la Sibiu, una dintre cele mai vestite în analele gloriei române. Ea fu mult mai mare prin rezultatele ei, căci ne făcu îndată stăpâni ai Ardealului.