XXIX

Prințul Andrei, rugat fiind de ai săi ca să fugă, să scape până când ei mai ținea frunte dușmanului, se și trăsese cu un mic număr, lăsând drumul mare și luând-o prin cotiturile muntelui. După ce a făcut ca vro două mii de pași, el fu silit, din pricina prăpăstiilor ș-a greutăților drumului, a-și lăsa călăria, cu atât mai mult că ea nu mai putea umbla, fiind cu totul obosită. Deci el începu pe jos a se urca pe munte, ajunge cum poate în locuri anevoie de apropiat și își îndreptează fuga spre părți nelocuite. Lepadând tot ce ar fi putut întârzia fuga sa, cu patru soți ce din întâmplare găsise, el pătrunse până în adâncul munților. Prin acești munți, Ștefan, numit Negrul, era foarte trebuincios prințului, cunoscând bine căile, dar fiindcă sângele ce curgea din rana ce primise îi luă puterea și simțirile, Andrei și soții săi, temându-se că dușmanii ce îi gonea să nu-l găsească și să-i răpească puțina viață ce-i rămăsese, îl culcară mai mort într-un loc umbrit și-l acoperiră cu frunze uscate. Vindecându-se dup-aceea și prin multe primejdii întorcându-se la casa sa, el povesti această barbară măcelărie.

După acest fel de îngropare a lui Negru, Andrei mai înaintă câtva, doborât de sete, de căldură și de drum; în sfârșit, făcându-se din ce în ce mai mult noapte, el și singuru soț ce-i mai rămăsese, un nobil credincios, anume Nicolae Mico, zăriră lucind în depărtare un foc. Ei se îndreptară spre acest loc numit Nascalat, care se străluci de atunci prin crunta dramă al căria fu teatru. Sosind lângă acest foc care ardea în coliba unui păstor, Andrei, obosit de osteneala drumului, nu mai putea face un pas și, murind de sete, ceru de la țăranul ce găsi într-acel bordei să-i dea de baut. Țăranul, neavând altceva, îi dete puțin zer. Prințul Andrei luă cupa și mai întâi o întinse lui Nicolae Micu ca să guste, zicându-i: „Să bem aceste amărâciuni cu care viclenii și trădătorii ne-au adăpat îndestul.” El înghiți puțin, apoi trimise îndată pe țăran să-i caute puțină apă, dându-i un galben de aur unguresc, numai să vie mai curând. Ieșind atunci din colibă, Andrei se duse de se întinse pe iarbă supt un copaci vecin, își rezemă capul de un trunchi pe jumătate putred și însărcină pe Micul să stea de pază, în vreme ce el se va odihni puțin, ca să poată apoi a-și urma drumul, făgăduind că va sta și el la rândul său de strajă până când Micul va odihni. Zăcând astfel pe pământul gol, Andrei luă breviarul în mână, se puse a ceti la lumina lunii ceasurile canonice și îndată, osteneala biruindu-l, somnul pe nesimțite îl cuprinse ⁶⁸³ .

În vremea aceasta, trupa secuilor, urmând deosebitele cotituri și locuri grele pe unde Micul și Andrei fugiseră, sosesc cu o iuțime minunată și cad asupra țăranului, strigând: „Ce procleți de nobili ai primit în gazdă? De nu ni-i vei da îndată, te vom ucide, după ce te vom face mai întâi a suferi mii de chinuri, călăule.” Spăimântat foarte și neștiind ce vrea ei să facă, țăranul le spuse: „ca doi inși intrase la dânsul, șezuse puțin ș-apoi ieșise; că el nu știe deloc cine era ei și că gândește că sunt ascunși p-acolo aproape”. Micu, auzind zgomotul acelor ce sosea și întrebările ce făcea țăranului, se duse spăimântat de sculă pe prințul Andrei și îi vesti că dușmanii i-au călcat, rugându-l să caute a scăpa cum va putea. Dar luna, ca cum s-ar fi temut a lumina fărădelegea, se ascunsese supt negrii nori, și în acel întunerec, Andrei, care nu cunoștea locurile, n-avea chip de scăpare ⁶⁸⁴ . El trimise pe Micu înaintea vrăjmașilor, spre a căuta a-i îmblânzi prin vorbe și făgăduieli ⁶⁸⁵ . Dar gloata secuilor, furioasă, în loc d-a asculta rugăciunile lui Micu, întorc către dânsul armele lor; după ce se ocroti un minut cu sabia sa, Micu, plin de răni, fu prins viu. Se povestește că, doritor d-a scăpa mai curând de viață și simțind pe gâtu-i tăișul ruginit al paloșului unui țăran, el îi întinse sabia sa, care era mai ascuțită, zicându-i: „Slujește-te cu aceasta, prietene, și nu mă mai sfâșia rănindu-mă cu arma ta fără tăiș.” Și zicând aceste, el îi întinse gâtleju, ca să nu se zică că un viteaz a avut, ca un om fără inimă, capul tăiat pe dinapoi.

În vreme ce Micu era astfel prins și ucis, Blasie Ördög, de care am pomenit mai sus, împreună cu alți trei soți, izbește pe Andrei. Împins mai mult de nevoie decât de vitejie, Andrei trage sabia cea lată ce purta la coastă și începu a se apăra cu o mână slabă ⁶⁸⁶ , silind să nu moară fără răzbunare ⁶⁸⁷ . El izbutise a răni pe unii din vrăjmași, când Blasie, mai îndemânatic în luptă, îi dete o lovitură de secure în frunte, făcându-i o rană mare dasupra ochiului stâng, de unde începu sângele pârâu a curge de-i acoperi vederea. În această stare, nenorocitul Andrei încercă să fugă, dar, urmat de aproape de ucigași, el primi cu o asemenea armă o altă rană în partea din dos a capului, dasupra grumazului, și, pierzând simțirile, căzu la pământ, bătându-se în sângele său. N-apucase încă să-și dea sufletu, când ucigașii, urându-li-se de vremea ce pierdeau ca să-i smulgă un inel frumos de diamant, ce purta în degetul cel mic, îi tăiară degetul ca să poată lua inelul; apoi, apropiindu-se de dânsul, Blasie Ördög îi tăie capul ⁶⁸⁸ , pe care, punându-l într-o suliță ⁶⁸⁹ , îl luă cu dânsul, iar trupul îl lăsară în acel loc, despuiat de orice veșmânt și în prada fiarelor sălbatice ⁶⁹⁰ . Această tragedie se petrecu lângă satul Szent Domokos (Sf. Dominic). Astăzi încă, într-acel loc, țăranii îți arăt locul unde fu omorât sărmanul Andrei și credinciosul său Mico ⁶⁹¹ .