XXVIII

Era între secui un nobil din neamu lor, anume Blasie Ördög, care, prin facerile de bine ale cardinalului, ajunsese din stare săracă la o avuție însemnată. El nu vrusese să meargă la bătaie, luând de pricinuire starea cea rea a sănătății sale; dar îndată ce auzi despre învingerea și fuga lui Andrei, el puse să tragă clopotele, spre a aduna, după cum este obiceiu la țară, rudele sale, clăcașii și compatrioții săi și începu a-i ațâța spre a lua vrăjmășește în goană pe Andrei. El zicea cu o mare furie, la o nație acum destul de înfuriată, „ca ei trebuie să arestuiască pe Andrei, uneltitorul atâtor rele, ca să merite binevoința lui Mihai; că numele Bathori vecinic a hrănit nenorocirile publice și private și că este bine a-l stârpi din țară; că trebuie a ucide p-acest popă nevrednic în pace și în război, ca să nu mai rămâie nimeni din această afurisită familie, spre a chinui țara prin tirania sa”. Nici că făcea trebuință de multe îndemnări, secuii fiind insuflați de o ură omorâtoare asupra numelui Bathoreștilor, căci mai întâi Ștefan Bathori și Sigismund Bathori în anii trecuți le răpise nu numai orice libertate, ci însă îi pedepsise foarte aspru pentru revolta lor și apoi îi supusese nobilimii ca niște robi vânduți. Ei căuta toate mijloacele spre a scăpa de această robire; pentru aceea ei mutase asupra lui Andrei toată ura ce hrănise către cei mai dinainte Bathorești și își făgăduia prin moartea sa d-a-și redobândi libertatea și a se mântui de o robire ocărâtoare. Pentru aceea ei vroiră mai bine să piarză pe prințul Andrei și nobilimea secuie, decât să piară ei înșiși și să fie vecinic robi. Ei alergară toți din toate părțile, bătrâni și juni, care cu arme, care fără arme, unii împinși de furie și de îndrăzneală, alții de nădejdea jafului, închipuindu-și că Andrei cu nobilii ce-l însoțeau trebuie să aibă multe avuții cu dânșii. Întru aceasta nădejdea lor nu era cu totul înșelată. Prințul Andrei și suita sa aflaseră că sunt goniți de o ceată de secui, dar nu o credea îndestul de mare spre a-i putea vătăma. Cu toate acestea, Andrei, nevrând a fi întârziată suita sa de bagajele cele multe, vrea să le părăsească, dintr-altă parte, strâmtorile mocirloase nu-i lăsa a se prea grăbi.

Numeroasa ceată a secuilor izbi pe fugari în poalele muntelui Sf. Thomas. Când se apropie prințul Andrei cu soții săi d-acest loc, pe aproape de scăpătatu soarelui, dete peste niște strâmtori, șanțuri, găsiră drumul acoperit de copaci și vro sută de secui stând în loc și așteptându-i. Ei întărise așa de bine acea strâmtoare, încât era siguri că nimeni nu va putea răzbi printr-însa. La stânga acelui loc era un munte foarte înalt, ale cărui povârnișuri era pline de păduri și de mărăcini. Când suita lui Andrei apucă de intră în acele strâmtori, cătând mai mult la fugă decât la bătaie, secuii o izbiră cu strigări mari deodată în față și în dos. Fugarii se opresc atunci bărbătește și se întocmesc spre bătaie. Secuii, văzând micul număr al protivnicilor lor, năvălesc cu mai mare foc asupră-le, descarcă în ei puștile ce aveau, apoi încep a zvârli într-înșii cu săgeți, suliți, durde și lănci; alții, ca dușmanul să nu-i poată lovi, fiind el călare și ei pe jos, răstoarnă caii, târând plopi pe pământ, dezrădăcinând alți copaci și silindu-se în tot chipul spre a face lupta deopotrivă. Nu cu mai puțină înfocare nobilimea își apără viața și pe prințul său și respinge cât poate izbirile țăranilor; mulți căzură din ambele părți, dar mult mai mulți din partea lui Andrei. Într-adevăr, căzând fără veste în cursă, încurcați de bagajele lor, ei nu putea a se sluji cu folos de caii lor și nu le venea lesne a-și întrebuința armele împotriva dușmanului. Deosebit de aceasta, ei era foarte puțini și secuii mai mult de opt sute. Pentru aceea, Andrei și nobilii, răzbiți de mulțime, încep a se trage înapoi răzlețiți; unii, pierzându-și caii, se aruncă pe jos, printre stejari și crânguri și fug încotro pot. Țăranii secui, mai ageri la picior și cunoscând locurile, se urcă mai cu înlesnire prin strâmtorile și asprimile munților, caută, găsesc și ucid pe nobilii ce nu cunoșteau căile și sângerează până în departe toate acele locuri de uciderile lor.