XXXII

Mila, îndurarea și generozitatea ce arătă Mihiai-Vodă către cainicul său dușman mări favorul popoarelor pentru dânsul, trase inimile nobilimei Ardealului și lauda tuturor națiilor streine. Nobilii Ardealului simțiră mai ales atunci că, urâți fiind de moarte de popoare, singura lor scăpare e Mihai acum. Ei gândiră că, de au pierdut cârmuirea țării și au căzut supt un stăpânitor de alt sânge, încai să caute a-și păstra starea și viața. Aceste într-adevar era atunci foarte amenințate. Am văzut înapoi ce fel ura și trata secuii pe nobili. Ostașii mercenari, unguri, poloni, sârbi, cazaci și alții, răspândindu-se prin țară, nefiind supt ochiul strașnic al domnului, necăjea încă pe locuitori, iar mai ales pe nobili, făcându-i să simță toate relele războiului. Apoi chinuita nație a românilor din Ardeal, cum află de învingerea de la Sibiu, se ridică în picioare groaznică, înverșunată, amenințătoare ⁷⁰¹ . Cu cât fuseseră ei mai cumplit împilați de nobilii unguri, cu cât mai mult înecaseră în inima lor suferințele lor și ura ce avea către dânșii, cu atât izbucnirea acestei uri fu puternică și pustietoare. Românii ardeleni cuvânta astfel și într-un chip simplu către unguri: „Sunteți niște venetici care ați venit prin silă de ne-ați călcat țara, ne-ați răpit pământurile, drepturile, viața, ne-ați chinuit și ne-ați aruncat în cea mai cumplită robire. Între noi și între voi n-a domnit dreptatea sau simtimentul omenirei, ci numai sila; acum, că ne-am deșteptat, că ne simțim puternici, vrem să intrăm în drepturile și pământurile noastre, ce ne-ați răpit odinioară; vom lua, dar, pe seamă-ne moșiile și casele voastre, iar pe voi vă vom ucide sau vă vom goni, ca să curățăm țara de voi.” Aceste idei și sentimente povățuiră toate revoluțiile făcute sau încercate de români de la năvălirea ungurilor până astăzi. Astfel revoluțiile veacului de mijloc, acea de la 1437, răscoala de la 1599 până la insurectia lui Horia de la 1784 și revoluția de la 1848 fură mai mult inspirate de setea răzbunării decât de dragostea libertății, și pentru aceea românii nu-și putură asigura libertatea; căci libertatea triumfează fără a-și răzbuna; altmintrelea ea nu mai e libertate, ci numai răzbunare. Niciodată și nici într-un loc libertatea nu s-a putut întemeia prin călcarea dreptății și prin cârmuirea groazei. Libertatea nu se ține și nu se întemeiază prin tiranie, ci numai prin libertate.

Romănii, crezând a-și asigura libertatea și a stinge aristocrația, se punea de ucidea la aristocrați și pustia acareturile lor; și fiindcă mai adesea nobilii apucau de fugea, ei își vărsa furia mai mult asupra bieților burgheri unguri de prin orașe; și cum trecea furtuna, aristocrația era iarăși în păr și romănul iar cădea în gheara ei. De asemenea mai mulți domni români din principate, dusmani ai aristocrației, printr-un guvern de teroare, credea că fac ceva ucigând la boieri, în loc de a ucide boieria; toată schimbarea era de persoane, dar duhul de castă și instituția se păstră, ba încă se mai întărea prin interesul ce insufla oamenilor cei prigoniți și împilați.

Revoluția de la 1848 din Țara Românească singură pricepu că, spre a asigura libertatea, trebuie a lăsa pe boieri a putrezi în pace și a ucide boieria prin proclamarea dreptului comun.

Românii ardeleni n-au priceput aceasta nici la 1848, cu atât mai mult ei n-o pricepu la 1599. Ei nu gândea că nu e nici drept, nici folositor, nici cu putință de a curăți țara Ardealului de toate populațiile streine, care fac mai de a treia parte din totalul populației; ei uitară că o posesie îndelungată aduce drepturi pozitive și netăgăduite, că o naționalitate, oricât de mica va fi, trebuie respectată, căci sfânt e dreptul ce are ea de a trăi în pamântul ce ocupă; că acest drept natural e pe dasupra oricărui drept istoric, de vreme ce pamântul este al oamenilor, iar nu oamenii ai pământului. Problemul de dezlegat în Ardeal era și este nu cum vor face românii, ungurii, sașii și secuii ca să rămâie numai ei singuri într-acea țară și să gonească pe celelalte popoare, ci, proclamând dreptul comun sau egalitatea pentru individe și naționalități, să caute mijlocul de a armoniza împreună, alcătuind un stat federativ. Fără îndoială că numarul românilor în Ardeal le asigura în orice caz o preponderență naturală și dreaptă în trebile țării și prefăcea oarecum Ardealul într-o țară romănească.

Astfel românii și ungurii la 1848, luptându-se unii împotriva celorlalți, pleca de la aceleași principii greșite și căzură supt același jug.