Partea a treia

Cu o săptămână înainte de plecare, Mâţu venise în biroul lui însoţit de director şi de un tânăr pe care Luca nu-l mai văzuse până atunci.

— Tovarăşe antrenor, vreau să-ţi prezint un băiat de treabă. Mi se pare că ţi-am mai vorbit despre el… Este fostul nostru secretar U. T. M., Prică. S-a întors de câtva timp din armată şi şi-a reluat postul în primire…

Mangâru clipea din ochi şi-şi căuta un scaun pe care să se aşeze. Luca îl privi pe noul venit. Era un tânăr de vreo douăzeci şi doi de ani, călcând milităreşte, ca unul ce abia şi-a terminat stagiul şi mai păstrează obiceiuri cazone.

— Să trăiţi, spuse el, lipindu-şi călcâiele pantofilor, mirat că nu aude zgomotul sec care urmează după aceasta.

Avea o faţă rotundă, roşie, şi genele aproape albe, ca de şvab. Antrenorul îi strânse mâna şi-i arătă unde să se aşeze.

Directorul le întinse un pachet de ţigări pe rând la fiecare;

— Fumaţi?

Nu luă decât Mâţu.

Prică măsura biroul, părând mirat de schimbările ce avuseseră loc în lipsa lui.

— Îţi place? Întrebă Mangâru cu mândrie, ca şi când el ar fi contribuit cel mai mult la operaţia aceasta.

— Mai seamănă a odaie îngrijită…

Preşedintele sindicatului nu-i mai lăsă să continue.

— Uite ce e, fraţilor. E vorba, după cum bănuiţi, tot de echipa asta a noastră de fotbal, de tineretul din întreprindere. După cum ştiţi, munca U. T. M.-ului a mers cam slab până acum…

Dumitru Mâţu îl bătu pe secretarul organizaţiei de tineret pe umeri şi-l lăudă antrenorului:

— Dumneata nu ai de unde să-l ştii pe Gheorghiţă. El a mai lucrat cu noi până acum doi ani când l-au luat la cătănie. Ai să vezi ce mână bună are.

Preşedintele sindicatului se întoarse spre Luca şi-l întrebă direct:

— Ia să-mi spui, tovarăşe, ce nemulţumiri mai sunt? Dar sincer. Tii, ce păcat că n-a putut veni şi Gioancă. Vrea să-ţi vadă ochii, dar nu mai scapă de treburi.

Trase un fum şi, uitându-se la director, clipi glumeţ din ochi:

— Cred că cearta dumitale cu Mangâru a luat sfârşit, că s-a potolit în sfârşit şi că te lasă în pace, nu-i aşa? De altfel, ultimele rezultate, despre care am auzit şi eu, te scutesc de orice critici…

Antrenorul se uită la director, acesta la el şi râseră amândoi.

— Era să ne batem, pi toţi dracii! Spuse Mangâru. Luca îl lăsă să isprăvească şi spuse:

— Mai sunt încă lucruri de făcut. Tovarăşe Mâţu, mi-ai spus să vorbesc sincer. Ei bine, unele chestiuni nu-mi plac.

— Spune-le!

— Să creadă că am să tac.

Se gândi o clipă, îi privi pe rând şi ochii i se opriră asupra lui Prică.

— Îmi pare bine că îl cunosc în sfârşit pe tovarăşul…

— Prică! Întregi tânărul.

— Bănuiesc că dumnealui va face mai mult ca înlocuitorul avut. Pe scurt, despre ce este vorba: tot despre producţie. După cum ştiţi, am avut câţiva recalcitranţi. Aşa-zişii jucători profesionişti, într-un fel s-ar putea spune că am reuşit să facem ceva. De unde anul trecut aveam patru sau cinci jucători neîncadraţi în producţie, acum nu mai avem niciunul.

— Asta aşa ar trebui să fie, se amestecă Prică, dar în realitate situaţia stă altfel…

— Vreasăzică ştii? Îl întreabă Luca.

— Ştiu.

Mangâru privi stingherit pe fereastră. Îşi strivi ţigara la jumătate. Secretarul U. T. M.-ului îl fixa stăruitor.

— Mi se pare că tovarăşul director ar putea să ne explice mai bine de ce nu fac nimic cei doi: Sandu şi „Inimioară”, adăugase.

Se făcu tăcere. Dumitru Mâţu surâdea. Mangâru spuse cu voce moale, ca şi când ar fi vrut sa se dezvinovăţească:

— V-am spus să-i luaţi cu binişorul…

— Dar cât o să-i luăm cu binişorul? Întrebă preşedintele sindicatului. Sunt două luni de când stau şi joacă tabinet sus, la elevatoare şi au început să mă întrebe muncitorii; pentru ce primesc leafă domnii ăştia?

— E adevărat, recunoscu directorul, am să-i chem la mini şi-o să le frec ridichea. Ori se pun pi treabă, ori, paşaportul…

Dumitru Mâţu îl opri:

— De când te ştiu tot aşa eşti. Sari din lac în puţ.

— Dacă i-ai da afară, ar fi o gogomănie, iartă-mă că ţi-o spui, dar mi-eşti prieten. Trebuie să-i aducem pe calea cea bună şi, dacă se poate, fără ca ei s-o simtă.

Luca interveni şi el.

— Pentru mine, ca antrenor, problema care se pune este foarte serioasă. Ce zic ceilalţi jucători, văzându-i că fac ceea ce fac? „Mă, dacă ăstora le merge, de ce n-am încerca şi noi, ce-o să pierdem?” Şi sunt ameninţat sa mă trezesc într-o zi cu cine ştie ce surpriză…

— Ai dreptati, ai dreptati, tovarăşe Luca, recunoscu încă o data directorul. Trebuie să ne gândim ci avem di făcut…

— Ce spui, Prică? Se adresă preşedintele sindicatului tânărului.

— Ce să spun? E cam greu, că sunt uniţi, fraţi de cruce… Şi după ce se gândi puţin, adăugă: Pe urmă mai este o chestiune. De când m-am întors, i-am observat de departe. Ei nu ştiu cine sunt. Am impresia că oamenii ăştia învârtesc afaceri necurate. Până acum câteva zile se lăudau celorlalţi că au bani mulţi…

— Da, nu mai ies din cârciuma aia, la Văduva, întări antrenorul. Dacă nu i-aş fi ameninţat cu scoaterea din echipă nu m-aş mai fi înţeles cu ei, pentru că sunt şi beţivi pe deasupra…

Dumitru Mâţu sări de la locul lui, ridicându-se în picioare.

— Are dreptate Prică, şi eu îi bănuiesc că învârtesc cine ştie ce matrapazlâcuri. Ar trebui să-i urmărim, să vedem şi noi de unde-şi înmulţesc câştigurile…

Mangâru îi linişti, cuprins însă şi el de îndoială.

— Încet, încet, fraţilor. Direcţia ştie câte ceva. Numai că trebui s-o şi dovedim. Mie nu-mi vini să cred că tocmai jucătorii di fotbal sunt autorii, pentru că dacă ar fi aşa, le-aş mânca beregăţile… Am luat câteva măsuri până acum, dar se vedi treaba că hoţii au complici foarti mulţi sau foarti bine ascunşi, în posturi greu di controlat…

Preşedintele sindicatului îl întrerupse:

— În sfârşit, despre asta o să mai vorbim noi în şedinţa de comitet. Era vorba de tineret. Dumneata, tovarăşe Luca, lucrezi mi se pare şi cu o echipă de juniori…

— Da.

— Ai greutăţi?

— Sunt unele. De pildă, faptul că nu toţi jucătorii sunt fiii salariaţilor sau nu lucrează la siloz…

— Câţi ai în situaţia asta?

— Cam mulţi…

— Nu-i nimic. Se vor simţi bine la noi. Sunt elevi cei mai mulţi, nu-i aşa? Întrebă Prică.

— Da.

— Pe cei doi lasă-i pe mine. Şi nu numai pe cei doi, vom avea grijă de toată echipa asta, a noastră…

— Să te văd, Gheorghiţă, să te văd… Spuse Mâţu şi îşi aduse aminte deodată că mai trebuia să-i spună ceva directorului: Tovarăşe Mangâru, o să mă cert rău cu dumneata.

— Di ci? Di ci?

— Poate că pe dânşii (şi-i arătă pe antrenor şi pe secretarul U. T. M.-ului) nu-i interesează ce-o să-ţi audă urechile, dar, uite, te fac de râs şi în faţa lor.

— Fă-mă, ci mai aştepţi?

— Stăm prost cu activitatea culturală. Foarte prost.

Corul e descompletat, echipa de dansuri la fel. De când vrem să jucăm o piesă de teatru şi nu reuşim să adunăm toţi interpreţii, mai mare ruşinea… Mangâru se ridică în picioare:

— Di când eşti preşedintele sindicatului, tot di lucrurile astea ti vaiţi, ca o babă. Adresează-te tot lui Prică, cu el o să faci treabă, oi vide…

Dumitru Mâţu dădu din umeri, cam a îndoială:

— Nu poţi să-i ceri unui om să le facă pe toate… Directorul şi secretarul U. T. M.-ului se grăbeau. Ieşiră.

În biroul antrenorului nu rămase decât preşedintele sindicatului. Mâţu tăcu încurcat câteva secunde. În cele din urmă, zâmbind, întrebă cu oarecare sfiiciune:

— Cum stăm cu echipa în clasament?

— Binişor, binişor. Pe locul trei deocamdată, la numai un punct de prima clasată. Lupta e foarte strânsă, dar nu mi-e frică…

— Nici mie, încheie preşedintele sindicatului, stingherit de ceea ce ar fi putut gândi celălalt.

Întâlnirea dintre Prică şi cei doi interi ai echipei „Steaua” avusese loc într-o vineri, înaintea ultimului meci al „turului”. Ca de obicei, „Inimioară” şi Sandu jucau tabinet sus, sub cazanele silozului. Era cald şi-şi lepădaseră cămăşile, rămânând numai în pantaloni. Stăteau turceşte pe halatele murdărite şi aruncau de zor cărţile în faţa lor:

— Popă!

— Damă!

— Spatiu!

— Şapte boabe!

Secretarul U. T. M.-ului urcase scările de fier şi era aproape să nu-i observe. Îi căutase toată dimineaţa, fără să aibă aerul că o face. Mucală îi spusese unde i-ar putea găsi, dar el minţi că nu-l interesau. Ar fi trecut pe alături daca nu ar fi auzit glasul gros al lui Sandu.

Se apropie uşor în spatele lor şi când „Le ştie” vru să pună o carte jos, Prică îl opri:

— Nu-i bine, lasă-l jos pe bărbos!

Sandu se întoarse spre noul venit şi-l privi curios.

— Da' tu cine mai eşti, nenică?

Secretarul U. T. M.-ului se aşeză turceşte lângă cei doi. „Inimioară” îi făcu loc, lăsând cărţile. Prică era îmbrăcat într-o salopetă veche, bine spălată, peticită cu grijă la coate.

— Te-a angajat şi pe tine, blondule?

— M-am întors din armată abia de câteva zile, Am mai lucrat aici.

Sandu îl privi lung.

— Fotbal n-ai jucat că te-am şti noi!

— N-am jucat. Ştiu numai volei, am învăţat la unitate…

— Ăla-i sport pentru muieri, pentru fiţe, făcu Alecu dispreţuitor. Dar unde te-a încălţat?

Secretarul îi privi şi el mai bine pe cei doi. „Inimioară”, părea mai tânăr decât celălalt.

— La aviaţie, pe urmă mi-au dat drumul, trebuia să mai stau un an, dar m-am cam îmbolnăvit…

Alecu îl bătu pe umăr cu prietenie:

— Eu am fost marinar! Adică aşa vine vorba, pentru că am uşchit-o când a fost vorba să ne batem de-adevăratelea…

Sandu rânji dispreţuitor:

— Că aşa-i el, viteaz! Dacă ne-am încontrat cu directorul ăsta al silozului, Mangâru, că-l cunoşti, zici c-ai mai lucrat aici, cine a pus coada întâi jos? Alecu, marinarul…

Asta nu-i plăcea lui „Inimioară”.

— Parcă tu oi fi mai breaz, parcă pe tine nu te-au liniştit, că uite unde te afli!

„Le ştie” făcu grămadă cărţile.

— O să vedem cât or să mai ţină, că dacă găsesc ceva mai bun la Constanţa, nu mă mai întorc… Şi ca şi când s-ar fi plictisit să tot vorbească, îl întrebă pe necunoscut: Şi de chemat, cum te cheamă, frati-miu?

— Prică mă cheamă.

— Nu faci un popa-prostu' cu noi aici, un 66, o foiţă…

— Joc.

— Pe cât?

Secretarul zâmbi.

— Pe nimic, că n-am bani de distracţie…

Lui Sandu îi pierise cheful de joc. Credea că în felul acesta va mai ciupi ceva bani. După un răstimp încuviinţă:

— Fie, ca să mai treacă vremea asta păcătoasă… „Inimioară” făcu cărţile cântând cu vocea lui plăcută:

Gagica mea are ochii ca cafeaua când o văd, mi se rupe şandramaua…

Prică îl ascultă câtăva vreme, juca fără multă convingere şi în cele din urmă îi spuse lui Alecu:

— Dar ştii că ai voce?

— E bun de dus la mitropolie, râse câineşte Sandu.

— Vorbesc foarte serios. Uite, înainte de a pleca eu de aici de la siloz, era un cor chiar în întreprindere. Pe unde n-am umblat, ce cântece ştiam!

Alecu trânti o carte soioasă la picioare:

— Valet! Şi pe urmă întrebă: Şi la corul ăla cine cântă?

— Păi fete, băieţi…

— Auzi, Sandule, se bucură „Inimioară”, erau şi fete, cum dracu de n-am ştiut şi noi, ca acolo era trai…

Prică lăsă cărţile şi le spuse vesel:

— Mi se pare că mai ţin şi acum repetiţii, lunea dacă nu mă înşel…!

„Tat-al lor” nu avea chef de cântat, pentru că nici nu ştia să cânte.

— Poate să vină Alecu la treaba asta, că el e mai muieratic. Ce mai aştepţi, „Inimioară”? Luni dă fuga după fuste…

Acesta nu voi să arate necunoscutului că era muieratic.

— De cor îmi arde mie acum parcă! A, să fie vreo distracţie…

Prică atâta aştepta.

— Din când în când se mai şi dansează, mi se pare că joia…

„Inimă de porumbiel” se întoarse spre Prică:

— Aiurea, dans. Te pune să înveţi, parcă eu nu ştiu? Parcă nu l-am văzut odată pe Fane-Mahomed scriind o aia, cum îi zice, un rezumat, o recenzie, da, o recenzie… Adică îţi dă o carte de-ale lor şi te pune să scrii despre ea…

Secretarul, foarte serios, îl privi drept în ochi:

— Şi ce, adică e rău? I-ar sta prost unui marinar să fie şi deştept, să ştie şi carte?

Alecu se simţi călcat pe coadă. Adică ce credea blondul ăsta tinerel cu gene de fată mare, că el nu ştia carte? Îşi scutură pantalonii şi-i spuse batjocoritor lui „Le ştie”:

— Ia ascultă ce zice ginitorul ăsta! Da' ce crezi că sunt vreun prost? Că nu ştiu să mă bunghesc în cărţile alea ale lor? Păi când ţi-oi spune pe unde-am umblat, îţi îngheaţă scuipatul în gură! Îmi dai voie?

Se ridică caraghios în picioare, făcând o reverenţă batjocoritoare:

— Inimă de porumbiel„, zis „Aşteaptă-mă”, fost matroz pe Alabama-City şi pe goeleta Ferucio, dezertor, vagabond şi fotbalist!

Vorbea cu dispreţ, aproape neuitându-se la celălalt:

— Când lucram, tu abia sugeai ţâţă, frati-miu! Când ţi-oi cardi cum era s-o mierlesc la capul Horn, au să-ţi cadă nădragii în vine!

Sandu interveni şi el batjocoritor:

— Lasă-l, „Inimioară”, că-i puriu, nu vezi că l-au speriat ăia la aviaţie…

Să te ferească Dumnezeu de batjocura golanului, că nu mai scapi! Prică nu-şi pierdu cumpătul şi le răspunse cam în acelaşi limbaj:

— Lasă, fraţilor, că nici eu nu sunt căzut din leagăn. Ce te mai lauzi atât cu capul Horn? Să te văd eu la 3 000 de metri făcând un looping!

„Le ştie” se căută de-o ţigară în buzunare.

— Ce looping, nenică, cum să faci looping la 3 000 de metri? Crezi că noi nu ştim ce-i aia aviaţie?

Cum Prică era mai tânăr decât ei, se aprinse şi începu o cursă a laudelor ce nu se isprăvi decât foarte târziu sub ochii miraţi ai lui Sandu.

— Dar de palier ai auzit?

Pe „Inimioară” îl apucaseră furiile. N-o să rămână el de ruşine tocmai în faţa celui mai bun prieten al său, să-l încuie blondul ăsta, trimis acasă după doi ani pentru că se îmbolnăvise.

— Când mâncam eu piracucu ¹ tu nici nu văzuseşi cum arată şalăul, nenică, şi-mi vorbeşti mie despre aviaţie! Păi ce-i mai uşor decât să te sui într-un planor din ăla, să te tragă unul de sfoară şi să faci pe aviatorul, că n-ai să-mi spui mie că ţi-au dat pe mână un aparat ca lumea…

Prică îşi dădu seama că nu mai avea rost să-l contrazică. O luă cu binişorul:

— Şi cu cărţile ce ai?

„Inimioară” se ridică, dezmorţindu-şi picioarele.

— Ce să am? Se miră, n-am nimic, dar eu îmi am cărţile mele, romane captivante, le şi închiriez dacă vrei, 3 lei volumul pentru o săptămână. Mi le-a lăsat unul, Nicu-Vânzare bună, de-a fost jucător la noi în echipă. Ce vrei: Edgar Walace, Misterele Londrei şi ale Parisului, ce nevoie mai am de iordanele lor?

Prică îşi dădu seama că se afla în faţa unui încăpăţânat.

— Bine, se învoi, când o să mai am timp, o să stăm de vorbă. Să-mi aduci şi mie câteva romane, plătesc chiria cerută sau, dacă vrei, facem un schimb. Am şi eu câteva cărţi interesante…

— Mai bine aşa, că am început să le cam termin pe ale mele…

Se ridicaseră şi cei doi în picioare, scuturându-se de praf:

— De unde pornisem? Întrebă Prică, prefăcându-se a-şi aduce aminte. De la vocea ta. Ştii c-a mai fost unul, Şaliapin, dacă ai auzit de el, mi se pare că tot marinar ca tine, tot aşa cânta pe unde apuca şi l-a găsit cineva priceput şi-a ajuns cântăreţ de operă, a speriat lumea…

Lui Alecu nu-i venea să creadă. Numele cântăreţului îi trecuse pe la urechi, dar nu-şi închipuia că oricine putea sa se numească peste noapte ditamai cântăreţ de operă!

— Vii luni la repetiţie? Mai întrebă secretarul.

— Păi ştii sigur că e luni?

— Da, cânt şi eu la cor…

— Uite-al dracului! Se miră „Le ştie”. Şi de ce n-ai spus până acum, te făceai că abia ai picat din cer! Ţi-o fi ruşine…

— Nu mi-e ruşine, de ce să-mi fie ruşine? „Inimioară” se mai asigură o dată:

— Şi zici că sunt şi gagici?

Prică zâmbi uşor. Nu putea să-l contrazică pe „Inimioară”.

— Da, sunt nişte fete foarte frumoase, ai să vezi… Sandu scuipă plictisit într-o parte:

— Ce ţi-or mai fi trebuind ţie, Alecule, parcă nu-ţi mai ajung tătăroaicele!

„Inimă de porumbiel” îşi făcuse o socoteală a lui.

— Da, mă, dar astea-s artiste, au voce, mă, oricum, mai ale dracului…

Când să plece, „Tat-al lor” mai întrebă într-o doară:

— Unde lucrezi, Prică, parcă aşa ziseşi că te cheamă…

— Da…

— Unde roboteşti?

— Jos, la magazie, spuse secretarul. O să ne mai vedem, vin să mai stăm de vorbă…

Şi, mulţumit, îi părăsi grăbit, coborând scările de fier.

„Te-ai dat dracului, Alecule!” îşi spuse „Inimioară”, văzând sala clubului în care erau adunaţi coriştii.

Se oprise la uşă, privindu-se în oglinda din faţa lui. Nu mai mergea! Cât mai era, vorba aia, vară, puteai să umbli cu pantaloni de doc şi cu maiou, să-ţi mai pui la gât un fular verde de mătase ca să faci pe-afurisitu, să ţi se vadă tatuajele comandate la Alexandria, la Port-Said şi în alte porturi, de nu le mai ţinea minte, dar aici, între fetişcanele astea îmbrăcate în bluze curate, parcă ar fi fost mai bine s-o ştergi la timp, să nu râdă cineva de tine. Nici băieţii nu erau mai altfel. Avea fiecare o cămaşă ca lumea, călcată bine, lepădaseră salopetele, se spălaseră, îi cunoştea pe fiecare, nu semănau!

Vru s-o facă la stângă împrejur, să nu mai dea eu ochii de Prică, dar secretarul îl şi văzuse. Din doi paşi fu lângă el.

— Bine c-ai venit, îi spuse, avem nevoie de un bas şi i-am spus dirijorului că nu mai e nevoie să-l caute. Bravo, eşti băiat de ispravă!

Luat repede, „Inimă de porumbiel” nu mai ştiu ce să răspundă. Îşi arătă hainele ponosite şi zise cu un deget la obraz:

— Nu merge! Las' că vin altădată…

Era pentru prima oară când se simţea stingherit că era îmbrăcat prost. Prică nu-l slăbi de mână:

— Dă-te aproape, frate, că nu se mai uită nimeni la haine. Suntem de-ai noştri, muncitori de la siloz.

„Inimioară” îl urmă încurcat. Dirijorul îşi pregătea partiturile şi şi le aşeza pe capacul pianului din apropiere;

— Îmi dai voie, tovarăşe Popescu, iată basul de care-ţi vorbeam…

Dirijorul se ridică, îl măsură îngăduitor şi, fără să se arate mirat că i se aduce un astfel de tânăr înainte, îl întrebă firesc:

— Ce ştii?

Alecu îşi puse mâna în şold. Aşa, ştia el o mulţime de cântece, dracu le-a numărat, da' ce, parcă aici, la cor, or să cânte Cine dete eu: cuţâtu sau alte romanţe? Trebuie găsit ceva mai fin, mai pentru urechile delicate ale fetelor din jur care-l priveau, dându-şi coate.

— Păi, aşa mai bine îl ţin minte p-ăla, Pe lângă plopii făr' de soţ…

— Bun, se înveseli dirijorul. Ia să te auzim! Cânţi cu acompaniament sau fără?

„Inimă de porumbiel” simţi cum îi curg sudorile pe frunte. Cine-l pusese sa vie la cor? Numai firea lui iabraşă, muieratică, îl băgase în încurcătura asta, că Sandu râdea poate şi acum de el…

— Fără, îngână, privind la fetele strânse împrejur. Să fi fost singur cu ele, s-ar fi răstit în gura mare: „Ce tot vă hâiţi la mine, n-aţi mai văzut marinar ieşit la pensie?” Dar cum să vorbeşti aşa faţă de dirijor?

Şi nu râdea una, ba încă îl priveau foarte serios, şi aşteptau să-l audă cum cântă. Tuşi scurt şi, pentru că nu era timid, îi dădu drumul, mai repede decât s-ar fi aşteptat ceilalţi:

Pe lângă plopii făr' de soţ, Adesea am trecut.

Mă cunoşteau vecinii toţi, Tu nu m-ai cunoscut…

Greşi un vers la strofa următoare, dar nu băgă nimeni de seamă. Alecu avea o voce foarte frumoasă şi dirijorul corului puse uşor degetele pe clape, acompaniindu-l aproape fără să bage de seamă. Vocea lui „Inimioară” se ridica şi cobora şi, în curând, cei rămaşi mai în margini se apropiară de pian. Când termină, câţiva bătură din palme. Prică îi strânse mâinile emoţionat. Nici el nu bănuise că dăduse peste un cântăreţ atât de bun. Dirijorul îl întrebă curios dacă mai ştie ceva.

Ştia „Inimă de porumbiel”!

— Mai ştiu Torna picina mia…

Fetele aplaudară din nou. Alecu le privi uimit. Nu i se întâmplase niciodată să fie rugat să cânte de două ori. „Le ştie” îşi bătea toată ziua joc de el: „Bă, de ce nu te laşi tu de chelălăit? Ai fi bun la circ să chemi lumea, dar când îţi dai drumul se zbârleşte carnea pe mine!”

Cântecul următor îl învăţase dintr-un film italian pe care-l văzuse în timpul războiului, de vreo două ori. Îi plăcea, că semăna cu romanţele auzite cu ani în urmă prin porturile Mediteranei.

Era mai puţin sigur ca la început, dar dirijorul îşi dădu teama că noul venit ar fi putut să cânte foarte bine peste câtva timp dacă ar fi avut cine să se ocupe de el. Şi, ca să-l încurajeze, nu-l lăsă până nu mai interpretă încă vreo trei-patru cântece, dintre care nu lipsi, bineînţeles, bucata „Gagica mea”, care plăcu foarte mult celor din jur.

În lunea aceea după-masă, repetiţia corului nu mai avu loc. Alecu, înconjurat de fete, fu silit, mai la îndemnul lui Prică, mai la al dirijorului, să-şi povestească aventurile marinăreşti. Lăsându-se greu, „Inimioară” încuviinţă în cele din urmă. Era fericit că găsise atâţia ascultători şi când îl întrebară dacă o să mai vină la repetiţia viitoare, promise pe „cuvântul lui de matelot” că nu-i va lăsa să aştepte.

La plecare, Prică îl opri:

— Stai aşa, că ţi-am adus ceva… Erau prea multe pentru ziua aceea.

— Ce mi-ai adus?

— O carte.

El uitase înţelegerea.

— Să ştii că Misterele sunt la Gică-Marafet, mi le-a cerut de săptămâna trecută, pot în schimb să-ţi aduc Şerloc…

Prică îl linişti, clipind din genele lui albe:

— Nu-i nimic, eu mai am ce citi, tu te văitai că le-ai cam terminat pe ale tale…

„Inimă de porumbiel” îl aşteptă câteva clipe. Secretarul vorbea cu bibliotecara. Aceasta căută într-un raft şi-i întinse lui Prică o carte groasă.

— Uite, Steaguri pe turnuri îi zice, citeşte-o şi să-mi spui ce crezi despre ea…

Alecu cântări cartea într-o mână şi zâmbi deznădăjduit:

— Ceva mai subţire n-ai găsit? Nu prea sunt obişnuit să mă bag cu nasul în ceasloave de-astea…

— Lasă, citeşte-o, nu te grăbi, ai timp cât vrei… „Inimioară” răsfoi distrat, îi privi marginile mâncate şi vru s-o înapoieze:

— Nu-i de mine, zău dacă-i de mine. N-ai ceva cu aventuri?

Prică îl rugă să stea pe un scaun din apropiere. Alecu se aşeză. Ostenise cântându-le.

— Uite ce este, dacă nu ţi-o place să mi-o aduci peste două zile. E vorba despre nişte oameni ca mine şi ca tine…

„Inimă de porumbiel” o trânti descurajat pe genunchi:

— Cine are timp de Biblia asta?

— Încearcă numai…

Abia atunci băgă de seama Alecu desenul de pe copertă. Văzându-l, se scutură ca şi când ar fi luat sare amară:

— Nu citesc eu pacostea asta, e cu politică… Prică începu să râdă;

— De unde ai mai scos-o?

— Păi nu vezi ce aiureală are pe copertă… Secretarul i-o puse iar în mână:

— Uite ce îi zise, n-am vrut să-ţi spui, dar e o carte de aventuri, nu spune la nimeni, că ţi-o cere şi nu mai ai timp s-o termini, nu vezi ce mâncată e pe margini? E vorba de nişte vagabonzi, o să vezi…

„Inimă de porumbiel” îl măsură bănuitor pe celălalt.

— Nu se poate! Se îndoi el. Dacă nu are ştampila lui Hertz, leii, nu-i cu aventuri…

Îndărătnic om îşi mai găsise Prică.

— Ascultă la mine, dacă vrei îţi şi citesc o pagină la întâmplare, să vedem, mă crezi?

Alecu nu terminase:

— Degeaba, n-am timp… Şi, ca să-ţi spui drept, eu am înghiţit toate senzaţionalele din lume şi de ăsta, cum îi zice? Ma-ka-renko, n-am auzit. A, să fi fost de Vălas sau de Agata Criste, mai ziceam, dar aşa, să stric orzu' pe gâşte?

Prică nu se lăsă până nu-i citi o pagină. La început „Inimioară” fu indiferent, pe urmă urmări mai atent. Când secretarul termină, Alecu îi ceru cartea:

— Dă-o încoace, ţi-o aduc într-o săptămână. Secretarul răsuflă uşurat. Se ridică şi-l urmă:

— Dar să n-o pierzi, auzi tu…

— Cum o s-o pierd? Ce?

— Dacă vrei să-ţi mai dau una la fel de frumoasă…

— Nici lui „Le ştie” n-am voie să i-o împrumut?

— Lui poţi să i-o dai, numai să aibă grijă de ea…

— Bine.

— Atunci, vii luni la repetiţie?

„Inimă de porumbiel” nu promise, dar veni.

Mangâru era foarte supărat. Adică aşa venea vorba. Toată vara preşedintele colectivului sportiv îl bătuse la cap:

— Bre, mai ai grijă şi de juniorii ăia, aprobă-le o cantină, acolo, să pot să-i supraveghez, că sunt slăbuţi, săracii, şi la jocul ăsta, brat moi, se cere efort, nu jucărie!

Directorul avea şi el pe ale lui. Se auzise până la raionul de partid cum se irosiseră banii pe anul trecut şi-l luaseră la frecuş. Acum nu mai voia să ştie câtva timp de fotbal.

— Ce-i, Moşa? Iar vrei parali? Dar ci crezi tu că am să mai înghit să fiu tras. la răspundere pentru voi?

Frizerul se uita la el nedumerit:

— Cum adică pentru noi? Parc-ai fi Mâţu, bre, aşa vorbeşti, ia te uită! Ţi-am spus că ar mai trebui şi ceva pentru amărâţii ăia de juniori, că aleargă şi ei, să-i stimulăm…

Mangâru se încăpăţânase:

— N-am bani, asta e. Or să ne oprească din salariu şi ţie, şi mie, lipsa di anul trecut, aşa mi-au spus la raion, nu mai mergi, s-o strâns şurubul!

— Foarte bine, foarte bine. Ce dacă o să-mi oprească din salariu? Am mărturisit. Greşelile se plătesc…

Inima directorului se mai muiase:

— Mai taci, pricopsitule!

Preşedintele ştia că l-a dat gata. Aşa era Mangâru, numai gura de el, că încolo, inimă de aur, cine-l cunoştea, îl cumpăra uşor.

— Şi cam cât ar trebui? Frizerul spuse suma.

— Cam mult, Moşa, cam mult, ia gândeşte-te…

— M-am gândit, fratele meu, m-am gândit, dar nu uita că juniorii sunt schimbul de mâine al echipei…

Directorul avea însă ideile lui:

— Mai bine făceam altceva, nu juniori, costă ăştia o mulţimi di parali, ia-le echipament, cumpără-le ghete… Şi rezultatul?

Sârbul se supără de-a binelea:

— Cum adică rezultatul? Ce, n-oi fi mulţumit? Mangâru nu spuse nimic. Moşa Mariancovici îl beşteli în legea lui.

— Adică dumneata crezi că n-o să intrăm din nou în Divizie? Ce dacă stăm acum pe locul trei? Nu uita că suntem la numai un punct diferenţă şi asta contează foarte mult, unchiule…

Celălalt tăcu câtva timp şi după aceea zise ca şi când ar fi vorbit singur:

— După mini, treaba cea mai bună ar fi fost să fi făcut o echipă di aur, cum se zici. Posturi în schemă avem; ci mă oprea cineva să angajez jucători cărora să le dau un salariu ca lumea, aşa cum au mai făcut şi alţii? Să fi văzut cum ar fi venit o sută la pânişoară bună…

— Te pomeneşti că nu-ţi mai plac băieţii acum?

— Îmi plac, dar… Ah, să fi fost măcar pi locul doi, Moşa, măcar pi locul doi…

Cu directorul nu era chip să te înţelegi în ziua aia. Frizerul îl luă din scurt:

— Ei, faci ceva pentru juniorii mei?

— Iar?

— Iar, uite semnează, aici şi gata…

Fericirea preşedintelui durase numai câteva zile. Într-o dimineaţă, Moşa Mariancovici se trezise cu „Le ştie” şi cu Alecu în atelierul său strâmt.

— Bună dimineaţa, făcuse Sandu, trăgând pe nas mirosul de ulei de nucă şi de pudră încălzită.

— Noroc, copii! Ce vânt vă aduce pe la mine? Staţi jos, că tot n-am clienţi la ora asta.

Cei doi se aşezaseră. Sârbul se învârtea în jurul lor, clănţănind din foarfece.

— V-a trimis antrenorul să vă tundeţi? Ce-i drept, v-au cam crescut laţele…

Preşedintele uitase că echipa e în vacanţă şi că antrenorul trebuia să se întoarcă abia la 15 august.

— Nu e cazul, spuse „Le ştie”.

Abia atunci băgă de seamă sârbul că „Inimioară”, îşi aruncase fularul lui verde cu care îşi înfăşura gâtul. Purta acum o cămaşă albastră de poplin şi avea şi pantaloni noi călcaţi.

Privindu-l mai bine, îi văzu şi sandalele roşii, parcă atunci cumpărate. „Te pomeneşti că se însoară şi-l pierdem”, gândi frizerul amărât. În schimb, Sandu era tot în vechiul său tricou de marinar, rupt şi murdar. Îşi întinsese picioarele pe scaunul alăturat şi el îi zări pingelele sparte.

— De ce-aţi venit, bre, aşa de dimineaţă?

— Să-ţi spunem o vorbuliţă dulce… Râse Alecu.

— Ce tot zici tu acolo?

— Da, o vorbuliţă dulce.

— Atunci daţi-i drumul, ce mai aşteptaţi…

„Le ştie” îşi propti mai bine capul în susţinătorul scaunului rotitor.

— Uite ce e, tovarăşe Moşa, aşa nu mai merge.

— Ei cum, brat moi?

— Nu mai merge! Noi am mai stat de vorbă…

— Am mai stat, fratele meu.

— Şi nu erai dumneata ăla care te lăudai că nenorocitul ăsta de colectiv o să mai pice cu ceva ţoale sau primă?

Frizerul fu foarte încurcat. Ce era să le răspundă? Directorul le promisese faţă de el premii şi chiar câte un costum de haine. Că la urma urmelor, avea dreptate Luca: rău făcuse!

— Ei? Ce-ai de zis? Adăugă şi „Inimă de porumbiel”.

— Păi să mergem la tovarăşul Mangâru să-i aducem aminte.

— Să mergem, tovarăşe, că noi nu ne mai rupem caroasele degeaba de dragul dumitale. Hai, că nu mai putem să ne zicem jucători profesionişti, mai merge, da' nici aşa, pă daiboj să ne rupem plămânii! Este?

— Haideţi la Mangâru…

Ce era să facă preşedintele colectivului? În capul lui se spărgeau toate oalele.

Pe director îl găsiră în curtea silozului. Părea supărat în dimineaţa aceea. Cei doi rămaseră mai într-o parte, nu îndrăzneau să se apropie. Sârbul îl salută şi el cam cu jumătate de gură.

— Tovarăşe Mangâru…

— Ce-i, Moşa?

— Ce să fie? Uite, au venit băieţii ăştia la mine, cică începe peste cât va timp „returul”…

— Şi dacă începi?

— Mi-au adus aminte că le-am promis o premiere… Mangâru ar fi vrut să-i răspundă că acum nu are timp de stat de vorbă, pentru că se întâmplase o dandana la rampa de însilozare, dar se răzgândi şi-i chemă la el pe cei doi.

— Ia veniţi, mă, încoa… „Inimioară” şi Sandu se apropiară.

— Ce spune Moşa? „Le ştie” îndrăzni:

— Tovarăşe director, era vorba că ne mai daţi şi nouă câte o primă acolo, câte un costum de ţoale…

Mangâru se încruntă:

— Primă, ai? Mai vreţi şi primă? După ci nu-mi faceţi nimic toată ziua!

— Noi? Se miră Sandu.

— Nu, tata! Credeţi că nu ştiu că jucaţi cărţi pi sub grinzile de la elevatoare. O vinit unul şi altul la mini şi mi-o spus. Nu v-am prins eu, că vă dădeam afară. Ci, credeţi că v-am angajat ca să vă bateţi joc di muncitorii ceilalţi, să zică oamenii că ni trebuie trântori într-o întreprindiri socialistă? M-am săturat să mă freci pi mini în toati şedinţele pi chestia voastră. Nu mai merge, ori vă faceţi oameni cumsecadi şi vă băgaţi minţile în cap, ori vă concediez şi n-am nevoie di voi. S-a înţeles?

„Le ştie” clipi din ochi:

— Bine, tovarăşe Mangâru, dacă nu mai aveţi loc de noi, o să plecăm singuri, numai să vedem cu cine o să câştigaţi „returul”, că doar ştiţi bine câte goluri am marcat eu şi câte a marcat Alecu…

Moşa Mariancovici dădu să-i împace, să spună ceva, dar directorul îi luă vorba din gură:

— Avem şi juniori acum, nu mai e nevoie di elementi nedisciplinaţi. Puteţi să plecaţi unde-oţi vide cu ochii.

Cei doi se depărtară. Directorul rămas singur cu sârbul se răsti la el:

— De-asta veniseşi? Acum nu ştiu cât timp mi-ai cerut bani pentru juniori, acum dumnealor vor prime, auzi! M-am săturat, ajunge! Trebuie să intrăm în legalitate…

Preşedintele dădu din umeri:

— Cum vrei…

Şi plecă înapoi foarte cătrănit. De fapt, jucătorii meritau să fie premiaţi pentru că se comportaseră destul de bine. Mangâru, ca totdeauna, nu cunoştea măsura. Nici ca anul trecut nu se mai putea, desigur: mese la Văduva, costume de haine date unora, dar nici cu otusbirul! „Gata, mă spăl pe mâini, până acum v-am fost mamă, tată, de azi înainte v-arunc, nu mai sunteţi copiii mei!” în definitiv, ce ilegalitate îi propusese el? Ar fi trebuit să vorbească şi cu antrenorul în privinţa asta, dar el venea tocmai la 15 august şi până atunci mai era…

Ca să se împace, sârbul îşi spuse că la nevoie îşi va cheltui salariul său, tot n-avea copii nevastă, griji, şi va cumpăra ceva, aşa, să se vadă că acest colectiv are un preşedinte ca lumea, un preşedinte sportiv…

„Le ştie” plecase la Constanţa. Căldurile se înteţiseră şi Sandu nu mai putea să rabde. Trăsese şi de Alecu:

— Haide, mă, cu mine, că mi-ai spus că mergi. „Inimioară” se codea.

— Ce ai? Te-au legat ăştia de coadă, ţi-au pus miere-n strachină? Mergem la Constanţa, cunosc tot portul…

— Parcă eu nu-l cunosc?

— Atunci?

Cum ar mai fi mers Alecu!… Numai că celălalt nu ştia, avea o încurcătură cu miliţia de acolo, poate îl uitaseră, dar dacă îl recunoştea cineva dădea de dracu! La început, cum e omul, pripit, făgăduise. Când i-a venit însă mintea de pe urmă, a început să dea înapoi. Nu-i prea ardea să mai aibă de-a face cu miliţia… Mai era o dandana, nu putea să-i spună lui Sandu, că l-ar fi luat peste picior: hoţul ăla de Prică îl prinsese cu laţul. La cor găsise o fetişcană, să te tot uiţi la ea, ca la o icoană? Parcă nu-i ajungea că-l mai întrebase de câteva ori „Tat-al lor”:

— Mă Alecule, nu-i lucru curat cu tine, ce te-a apucat de-ţi faci ţoale?

Asta când îşi cumpărase o cămaşă. A doua oară, când îl văzuse şi cu pantaloni noi, prietenul său şuierase îngrijorat:

— Ne-am dat dracului, „Inimioară”, ce-i luxul ăsta pe tine?

A trebuit să-i mărturisească. Fusese la club, îl puseseră să cânte, şi lui i se făcuse ruşine să se mai ducă acolo, dezbrăcat, ca un vagabond cules de pe stradă.

— Nu se făcea, mă Sandule, toată lumea pusă şnur până la gât, ce m-am gândit? Adică, tu, Alecule, eşti vreun lepădat?

Sandu tot nu pricepea:

— Ce ţi-o fi trebuind ţie, mă, cor, nu ştiu? Parcă dacă aveai nevoie de muzică, nu te duceam eu la Văduva şi-ţi puneam lăutarii să cânte?

Numai că la Văduva nu prea mai mergeau. Nu mai aveau bani, numai sufletul lui „Inimioară” ştia cât se strânsese ca să-şi cumpere cămaşa şi pantalonii!

După încă o jumătate de oră de vorbă, se lămuriseră: Alecu nu pleca la Constanţa pentru că n-avea ce să caute acolo.

— Dar cu direcţia nu te înţelegi? Întrebase „Inimă de porumbiel”.

— Ce să mă mai înţeleg? Plec şi gata! Ce, n-am dreptul la concediu?

— Cum vrei, dar Mangâru n-o să te mai primească! De asta nu ducea Sandu grijă! Îşi cunoştea bine omul.

— Lasă, să mă întorc şi să-l vezi dacă mai spune ceva. Eu te salut, mai gândeşte-te, poate te hotărăşti. Trenul pleacă mâine de dimineaţă…

Nu se gândise Alecu. De la o vreme avea treabă: producţia, ca producţia, că nu-i zicea nimeni nimic, el şi cu Sandu nu prea se omorau cu treaba, dar acum îi băgase Prică ăla altele în cap.

La o repetiţie îi spusese:

— Ia ascultă, Alecule (se împrieteniseră, că avea ăsta o vorbă lipicioasă!), cine mai cântă bine în echipa de fotbal? Vrem să facem un cor clasa I-a! Să mergem cu el la serbări, să se ducă vestea…

„Hoţ mai e!” se gândea „Inimioară”, voia să-i tragă cu aţa şi pe alţii, că pe el îl dusese cu zăhărelul. Ba mai cântă-ne una, ba mai cântă-ne alta, de ce să n-o spună, îi plăcuse! Se uitau fetele, începuseră să-i dea târcoale, acolo era de trăit! La început mai cu o glumă, mai în serios, îl băgaseră la mijloc, mai strâmbând din nas, mai lipsind câteodată, vara trecuse aproape şi Alecu învăţase Marşul partizanilor, Imnul de stat, Pescarul şi încă vreo câteva cântece. Dirijorul îl făcuse solist, ceea ce îi plăcea foarte mult. Nici notele nu erau greu de învăţat… Nişte puncte acolo, cu codiţe ca la şcoală. Mai văzuse. „Inimă de porumbiel” nu se speria cu una, cu două…

Prică nu-l mai slăbea:

— Ce-ar fi să mai aduci nişte băieţi, să-i înveţi să cânte, că ai ureche muzicală şi să completăm corul?

— Ce-ai zice de juniori?

— Bună idee!

— Îi aduc cât ai zice peşte. Dacă nu vin, lasă-i pe mine!

— Nu aşa, se îngrozise secretarul U. T. M.-ului.

Te puneai cu Alecu? Cum era vară şi campionatul se întrerupse, fu mai greu să-i găsească pe băieţi, dar nu se lăsă. După ce dădu de doi, îi strânse şi pe ceilalţi cu ajutorul acestora. Lipseau numai câţiva, plecaţi la mare, în vacanţă.

Toţi îl cunoşteau pe „Inimă de porumbiel” ca pe un cal breaz. Unii îl iubeau pentru că ştia să joace bine fotbal şi pentru că înjura fără răutate, aşa ca şi când te-ar fi dezmierdat. Numai de contrazis să nu-l fi contrazis, că lua foc!

Alecu îi adunase în mijlocul curţii silozului şi ca să nu-i mai urce până sus, la club, fără să ştie despre ce este vorba, le spusese în câteva cuvinte în limbajul lui înflorit de ce-i chemase:

— Ia ascultaţi, îngeraşilor, la mandea!

— Ascultăm, nea Alecule…

— De azi, luni, toată echipa vine la cor, să cânte, s-a înţeles?

— La cor?! Se miraseră câţiva.

„Inimioară” se uitase fioros la ei.

— Ce, nu v-o place?

— N-avem voce…

— Lasă că vă vine vocea. Sus, acum după; mine, înainte marş, şi să n-aud nici păsărica.

Parcă mai îndrăznise vreunul să cârcnească!

Când se trezise Prică cu cei 14 juniori în sala de repetiţii se crucise.

— Da' ăştia cine mai sunt? Se mirase ipocrit, deşi ştia despre ce este vorba.

— Echipa de juniori, se umflase Alecu în pene. Fac din ei o trupă de revistă şi-i duc la teatrul de estradă. Este?

Băieţii se uitau stingheriţi împrejur. Se apropie şi Popescu, dirijorul, şi începu să le asculte vocile. Trei scăpară. Când cântau, puteai să spargi buturugi.

Cine spusese că pofta vine mâncând, nu se înşelase. Într-o zi, „Inimă de porumbiel” îşi adusese aminte că pe vremuri avea o muzicuţă de gură din care cânta când îi venea bine. O căută, o găsi. Era cam ruginită, suna fals, dar mergea. Ca să-l audă fetele, le strânsese în jur şi le cântase geamparalele, pe urmă un cântec marinăresc şi cu asta nu mai scăpase de Prică:

— Ce-ar fi, Alecule, să facem şi o orchestră?

Multe mai vrea şi ăsta, parcă altă treaba n-avea toată ziua!

— Cu cine?

— Ia gândeşte-te…

Dacă băga de seamă, Prică era dat dracului!

Ştia numai că Gică-Marafet cânta din mandolină, mai mult nu. Şi pentru că, vorba lui Mâţu, tot ardea gazul de pomană dimineaţa, pe sus, fiindcă nu mai avea cu cine juca tabinet, o luase lela prin siloz şi-i întrebase pe cei pe care-i cunoştea, dacă nu cumva se pricep să cânte la vreun instrument. De la Fane-Mahomed află că Bibiloi cântă la vioară şi că lui Mucală dacă i-ar da cineva un acordeon, nu s-ar face de râs cu el în mână.

Glonţ, se oprise tocmai la cazane.

— Ascultă, Foxule, e adevărat că ciripeşti la acordeon?

Mucală se ştersese de sudoare şi se apropiase.

— Ce-ţi veni, or oi vrea să cânţi la Trecerea Dunării?

— Cam aşa ceva. Uite, doi pe doi despre ce este vorba: sindicatul zice, adică nu sindicatul, Prică, şmecherie ăla de m-a băgat la cor, auzi că să facem o orchestră. Dacă ştii să clămpăni la armonică, îţi cumpără ei un instrument şi ne producem, să vezi drăcovenie! Vine şi Gică, ăsta le vede la mandolină, o să-ţi placă, Bibiloi cu vioara…

Mucală n-avu nimic împotrivă. N-ar fi putut spune că ştie să cânte prea bine la acordeon, dar, din moment ce-i promiteau unul nou, avea să-şi mai bată capul şi tot o să-nveţe…

După două săptămâni, orchestra improvizată astfel făcu prima repetiţie. Nu mersese la început. Alecu, ajutat de dirijor, încercă vreo două ceasuri să o scoată la capăt cu noii muzicanţi, dar nu reuşi prea mare lucru. Nu ştiau aceeaşi bucată. Gică-Marafet cânta după ureche din mandolina lui. La urma urmelor era şi caraghios să faci o asemenea orchestră, dar „Inimioară” nu băgă de seamă, şi, mai înjurând printre dinţi, mai venindu-i să-şi ia lumea în cap, reuşi să scoată de la executanţi un fel de potpuriu în care se amestecau deopotrivă câteva romanţe şi vreo două sârbe…

La zece zile după asta formaţia se mări cu încă două viori. Dirijorul le dădu şi el concursul şi după a patra sau a cincea repetiţie, „Inimă de porumbiel” începu să vorbească cu siguranţă despre „orchestra lui”.

Cam tot de pe atunci, aşa cum avea să-i spună lui Sandu mai târziu, vagabondul „se retrase din afaceri”.

În gară, Luca auzi, ca în ziua când sosise aici, ţăcănitul cunoscut al T. F. F.-ului. Nu lipseau decât găinile albe, leneşe, care să traverseze liniile de fier. Străbătu mica sală de aşteptare şi văzu, dincolo de ieşire, în piaţa plină de coji de pepeni verzi, un autobuz albastru, Skoda. Înăuntru erau cinci sau şase oameni, privind afară prin ferestrele mari, cu rame metalice. Motorul duduia, gata să pornească.

De data aceasta îşi mai adusese câteva lucruri, avea un geamantan mai încăpător, legat cu barete de piele. Înţelese că aşa cum prevăzuse cu câteva luni în urmă birjarul, cei de la fabrica de ciment cumpăraseră un autobuz şi-l puseseră la dispoziţia locuitorilor şi salariaţilor care şedeau mai departe.

Când să urce scările autobuzului, îl zări într-o parte pe Miahălă. Şedea posomorit pe capra droaştei sale şi privea cu melancolie la puţinii călători care-l urmau pe Luca, îndreptându-se toţi spre maşină.

Antrenorul se răzgândi. Birjarul, la început nedumerit, rămase nepăsător şi când îşi dădu seama că îl cunoaşte pe tânărul din faţa lui, sări sprinten din trăsură şi-i ajută să urce bagajul.

— Nu l-aţi uitat deci pe bătrânul Miahălă, spuse mulţumit.

— După cum se vede…

— Ce înseamnă muşteriu credincios!

Bătrânul îşi şterse faţa asudata cu dosul mânecii largi a hainei sale albastre pe care n-o lepăda nici în acest anotimp călduros.

— Ce-ţi mai face mârţoaga? Întrebă Luca. Tot aşa voioasă?

— Nu mai e chiar atât de voioasă, săraca. Mâncare mai puţină, cu porţia. De, nu mai are Miahălă parale. Mi-au mâncat ăştia cu otobuzul pâinea…

Antrenorul îl bătu pe umeri cu prietenie:

— Trebuia şi asta, nu fi nedrept. Crezi că toată lumea poate merge cu trăsura? Nu uita, pe urmă, că nici n-ai fi putut să-i duci pe toţi. E şi departe şi ţi-ar fi stricat şi bunătatea de birjă…

Se sui cu grijă în spatele caprei şi Miahălă urcă de asemenea, dând bice calului. Autobuzul tot mai stătea pe loc, deşi era aproape plin. Birjarul avea chef de vorbă. Se întorcea către pasager, când furios, când dând din umeri cu o falsa nepăsare:

— Degeaba am ieftenit şi tariful. Oamenii se suie în otobuz. Nu pot să mai fac faţă. Rar mai pică unul ca dumneata, dar şi ăla se miră: „Cum, atât de mult costă până la monument?” „Să fii dumneata sănătos, îi spun, n-ai apucat vremea când luam treizeci de lei…”

— Şi acum cât iei, Miahălă?

Birjarul se uită încurcat în jur, ca şi când ar fi căutat ceva pe marginea drumului.

— Pentru muşterii ca dumneata, un pol…

Luca zâmbi şi nu-l mai ascultă câtva timp. Privi salcâmii pitici de pe marginea şoselei pline de praf.

Aici, toamna, ca şi celelalte anotimpuri, sosea mai devreme. Procesiunea ei vegetală trecuse fluviul şi se cuibărise în frunzele uscate şi prăfuite ale pomilor. Departe, deasupra oraşului, se strângeau nori mari, de fontă, apăsând peste acoperişurile joase, roşii, de ţiglă. În lumina nesigură, schimbătoare, faţa fluviului leneş sclipea stins.

Arcurile trăsurii scârţâiau jalnic. Încă vreo câteva drumuri şi droaşca birjarului trebuia scoasă la reformă. Îi sosise ceasul. De altfel şi Miahălă părea resemnat. Luca îl ascultă cu bunăvoinţă.

— Parcă am să împărăţesc pământul! Spunea cu vocea lui spartă, gâfâită. Anul ăsta şi gata! Mi-am făcut socoteala. La primăvară nu mai ies, a îmbătrânit şi calul, am îmbătrânit şi eu, adică ce tot spun eu că sunt bătrân? Da' de unde, am băiat de 17 ani, îl ştii matale, e junior, parcă aşa-i zice în echipa dumneavoastră, Moşa mi l-a învăţat să bată mingea…

Râse singur ca de-o glumă bună şi se contrazise singur:

— Adică nu sârbul, că ştia el şi înainte de asta să bată mingea, dar nu aşa ca acum. Îmi spune că se va face fotbalistru şi-o să câştige o groază de bani. „Bine ar fi, măi băiete, îi zic, mai mi-ai da şi mie”, dar n-aştept cu la pomana copiilor, că am uitat să-ţi spun, doi am! Asta e cel mai mic, făcut la patruzeci şi doi de ani cu nevasta de-a doua, că a dintâi a murit, Dumnezeu s-o odihnească, că aşa o muiere mai rar; poate n-oi şti, că nu te văd cu belciug în deget. Să-ţi dea şi dumitale Dumnezeu o nevasta ca a mea, a dintâi, şi pe urmă să vorbim. Nu zic, şi asta e bună, a de-a doua. Vrenică, strângătoare, numai gura o are mai rea. Ptii, să nu stai s-o asculţi, parcă vorbesc o sută de muieri, nu una. Ce nu-mi spune? Mă asculţi dumneata?

Luca îl asculta. Birjarul se încruntă. Auzise din urmă sforăitul autobuzului.

— Na, că vine tiribomba, drăcovenia. Uite aşa păţesc mereu…

Şoferul clacsona de departe, insistent.

— Îmi sperie calul, domnule, sună, suna-i-sar trâmbiţele de apoi şoferului, de nu mai auzi. Marin, ăsta-i calul, ciuleşte urechile, dă să fugă într-o parte, ţin de hăţuri, nu zici că era să nimeresc în şanţ cu domnul Pantelimon într-o zi cam la ora asta?

Skoda se apropiase şi îi întrecu vâjâind. Cei din maşină îi făcură semne cu mâna birjarului.

— Uite… Asta mă mănâncă, mărturisi Miahălă, nu ştiu dacă dumneata ai să mă înţelegi, după ce mi-o ia înainte, mai îmi lasă şi praful în nas, îmi face clienţii ca pe naiba, de nu se mai scutură o săptămână. Şi barim de-ar fi un otobuz ca lumea, dar parcă n-a rămas lunea trecută în pană? Mai mare râsul!

— Ei cum? Se miră Luca mai mult ca să-i facă plăcere.

— Uite, bine. Tot aşa, căram un muşteriu de la gară.

Era plină ochi, c-a fost nu ştiu ce miting la fabrica de ciment, adunare mare, mă rog. Care n-au mai încăput i-au lăsat lui Miahălă, să-i care el în trăsură. Trei am dus. Un pol de căciulă am cerut, dar nu mi-au dat. Voiam să-mi scot şi eu pârleala. „Nu vă duc”, le-am zis. Ce crezi dumneata? Erau în stare să meargă pe jos atâţia kilometri; nu i-am lăsat, mi s-a făcut milă. „Hai suiţi-vă colea, dar fără doi poli toţi trei nu mă mişc!” Crezi că mi-au dat? Nu mi-au dat. Treizeci de lei, atât am căpătat. Buni şi ăia, măcar că era să se deşele calul. Buuun, şi cum îţi povesteam dumitale, îi sui sus pe muşterii şi ia-o, lipa-lipa după otobuz. Când ajung la trei sute de metri de locul ăsta, uite în dreptul plopului ce să vezi! Otobuzul pe loc, muşteriii jos, împrejurul şoferului care se vârâse sub burta lui, meşterindu-l. „Aha, mi-am zis, ţi-a venit şi ţie rândul, Miahălă, să râzi de înfumuratul ăsta!” Că dacă o să moară Marin al meu de ceva, de inimă moare, doamne iartă-mă, ca oamenii că tare i-a mai speriat zăltatul ăla de şofer…

Luca râse spre mândria birjarului care se aprinse şi mai tare:

— Trec eu, cum îţi spuneam dumitale, cu client îi moi şi-i fac semne mecanicului: „Salutare, salutare, te aştept la „Trecerea Dunării„. Ai fi zis cu sunt Împăratul Frantz Iosif nu altceva. Şi de bucurie, l-am luat la bice pe Marin: „Dii, gloabă, că dacă nu l-oi întrece azi pe otobuzul ăsta, păi atunci când?„ Trăgea calul, săracul, de mi se rupea inima, dar nu puteam să-l iert. Unde pui mândria mea de om? Când sa intrăm în oraş, aud în spate sărăcia. Venea, venea. Muşteriii n-au de lucru, zic: „Uite ce e! Dacă ajungem înaintea maşinii la monument, ai zece lei în plus!„ „Da' ce credeţi că suntem la hipodrom?„ m-am răstit la ei. De, erau şi trei inşi! Să fi fost unul ca dumneata, uşurel, mi-aş fi pus mintea cu ei, dar aşa? Numai în gândul meu mă rugam: „Ah, sări-ţi-ar o roată! Plesni-ţi-ar cauciucurile, că de la tine mi se trag mie toate relele…” Nu i-a sărit nici o roată, tot al doilea am ajuns la monument, am pierdut zece lei!

Miahălă ridică biciul şi mai lovi uşor calul.

— Uite că aproape am ajuns, se vede geamia. Şi nu ţi-am spus eu dumitale totul, că de la asta pornisem. Zic, în primăvară nu mai ies. Mi-am făcut suma. Gata, la pensie. Şi eu, şi Marin. Calul o să-l vând, da' parcă am să iau cine ştie ce pe el? Tot cu fi-miu ăl mare mi-e norocul. Băiat cuminte! Nu zic, nici ăsta mic nu-i altfel, dar ăla are situaţie! Stă la Medgidia, e farmacist, s-a însurat, are şi un băiat, să-i trăiască, sunt adică, cum s-ar zice, bunic. Îmi trimite lunar câte patru sute de lei. Nu moare Miahălă de foame, aşa să-mi ajute Dumnezeu, că am crescut copii mari şi cuminţi, ehe.

Se zăreau primele clădiri. Luca văzu firmele de sticlă şi silueta înaltă a silozului. Avu un sentiment de melancolie. Începuse să se obişnuiască cu târgul acesta, străzile şi casele lui de piatră şi de lut îi aminteau câteva întâmplări pe care nu putea să le uite atât de uşor.

— Dar dumneata pe unde umbli? Întrebă Miahălă.

— Am avut vacanţă.

— Aha! Ei, bună meserie mai ai. Dacă spui că iese şi un ban acolo, merge! Şi de unde eşti?

— Din Reşiţa.

Birjarul se miră tare:

— I-auzi dumneata! Dar e drum până aici, şi cum ai nimerit la noi?

— M-au trimis cei de la C. C. F. S…

Miahălă nu înţelesese ce-i aceea C. C. F. S., dar nu întrebă, pentru a avea aerul că ştie o mulţime de lucruri.

— Şi-ai stat mult?

— Cam mult…

Birjarul abia aştepta să-i spună unele noutăţi:

— Atunci n-ai aflat dumneata ce s-a mai întâmplat pe la noi…

— N-am aflat, de unde să aflu?

Miahălă smuci hăţurile uşor şi-şi mângâie calul cu coada biciului.

— Cârciuma La Văduva o cunoşti matale? Ai fost pe acolo?

— Odată parcă.

— Gata! S-a zis. A intrat statul în ea. A făcut bufet. L-a scos pe negustor, că-şi făcea de cap, vindea prea scump, l-a pus cu botul pe labe… N-a mai rămas în oraş decât domnul Ule Batai cu şandramaua lui de cafenea, dar parcă-l văd că dă şi el în primire…

Luca îl asculta curios.

— Moare, turbează domnul Pantelimon şi cu domnul Vizante. Eu, să mă bată Dumnezeu, să nu mă spui dumnealor, dar tot cred că aveau băgat ceva capital amândoi în dugheana aia. Ăştia sunt oameni ai dracului, nu se lasă aşa, cu una cu două… Au fost negustori, şi meseria nu-ţi iese aşa uşor din sânge! De la o vreme nu ştiu ce au, nu mai pleacă la Constanţa, dar astă primăvară nu era săptămână să nu se urce-n tren domnul Pantelimon, că eu îl duceam. Învârteşte el ceva afaceri pe-acolo, eu de unde să ştiu? Nu mă bag, nu m-amestec, fiecare cu ale lui! A, să fie toţi ca domnul Pantelimon, bine ar mai fi! Că parcă-l aud: „Otobuz le trebuia, că încolo erau lulea…!”.

— Dar ce are cu autobuzul?

— Zice că nu e sănătos să umbli cu el, că merge cu benzină şi benzina face vapori; da, aşa zice, vapori, şi ăştia sunt otrăvitori! A, să-l asculţi dumneata ce spune, are o teorie întreagă: cică dacă omul ar fi rămas la carul cu boi, bine ar fi fost. Nu se mai otrăvea, avea nervii mai buni! Pe când aşa viteza l-a nenorocit… Drept este, îmi zic şi eu câteodată, parcă n-am avut un bunic de-a trăit 115 ani?

— Lasă, Miahălă, vei trăi şi dumneata 115 ani!

— Să dea Dumnezeu şi matale la fel, dar nu-mi trebuie!

— Şi crezi că a trăit atâta bunicul de care vorbeşti pentru că a mers numai cu carul cu boi?

— De, ştiu eu! Parcă nu cred! Că dacă ar fi aşa, eu ar fi trebuit să mor la cincizeci de ani, pentru că am fost birjar şi o birjă, cum ştii şi dumneata, merge mai repede ca un car cu boi!

— Vezi?

Miahălă era mâhnit. Se mai întoarse o dată şi dădu din umeri:

— Când oi ieşi la pensie, am să mă sui şi eu în otobuzul ăsta! La drept vorbind este el cum este, dar merge repede. Şi când eşti grăbit şi nu ai timp de pierdut, o dai dracului trăsura lui Miahălă, te sui pe cauciucuri, şi sfâr! În zece minute eşti la gară sau la monument…

Intraseră în oraş. Copitele calului băteau piatra cubică a „centrului”. Deasupra se adunau norii a ploaie. Se auzea de departe un tunet surd şi firmele de tablă ale vechilor negustori sunară îndelung. În faţa restaurantului Trecerea Dunării, Luca se dădu jos. Îi întinse birjarului 40 de lei. Miahălă refuză încăpăţânat:

— Nu iau un ban mai mult, tarifu-i tarif! Am zis un pol, un pol rămâne, ce să ne mai tocmim! Am şi eu cinstea mea. A, dacă ai vrea matale să mă cinsteşti cu un rachiu, e altă ceva…

Moşa Mariancovici avea să-i spuie o mulţime de lucruri. Când îl văzu intrând pe uşă, îşi lăsă clientul şi începu să turuie ca şi când i-ar fi fost frica să nu scape nimic din câte avea de povestit:

— Bine că te-ai întors, brat moi, bine că te văd!

— Dar ce s-a întâmplat?

— Ai auzit, bre!

— Ce s-aud?

— Petrescu III…

— Ce-i cu el?

— E antrenor, unde crezi?

— Habar, n-am…

— La Spartak Iaşi! Capul de serie al Ligii de răsărit…

— Să fie sănătos!

Frizerul nu-şi mai găsea locul. Se învârtea ca un titirez, cu briciul în mână.

— Cum să fie sănătos, fratele meu? Cum să fie sănătos? Păi ştii ce-a făcut?

— Ce-a mai făcut?

— L-a legitimat pe Nicu-Vânzare bună!

— Şi ce-i cu asta?

— Păi era sau nu jucătorul nostru?

— A fost. Din moment ce n-a jucat la noi nici un meci în campionat…

Preşedintele colectivului sportiv era supărat foc.

— Aşa o fi, dar i-a dat cineva dezlegare ca să poată fi legitimat de Spartak?

— Nu-i nimic, Moşa, ştii bine doar că n-am pierdut vreun jucător de soi.

Sârbul nu se împăca deloc cu ideea asta.

— Păi atunci de ce mai are colectivul ăsta preşedinte, bre? Nu ştiu cum eşti dumneata! Am să fac contestaţie la C. C. F. S. pentru că a falsificat legitimaţia!

— N-are nici un rost, Moşa, să ne ocupăm cu fleacurile.

— Cum fleacuri, bre, ce, astea-s fleacuri? Îmi pare rău! Se apropie de muşteriu, mai trase de două ori cu briciul şi iar se întoarse spre antrenor:

— Să-ţi mai spun una bună: pe lider îl avem în buzunar, le pleacă doi jucători, gata, se lasă la vatră, şi-au făcut stagiul: interul dreapta şi portarul. Ce-ar fi să vorbim cu Mangâru, să le trimitem vorbă să vină la noi, directorul zice că are locuri pe schemă…

— Nu-i nevoie, avem echipă, rezerve, avem juniori. Muşteriul dădea semne de nerăbdare. Rămăsese cu un obraz plin de săpun, dar sârbul nu avea de gând să termine:

— Nu iertăm pe nimeni, m-auzi, brat moi, am făcut şi un pariu că mergem la titlu. De altfel trebuie să-ţi spun că am început să studiez posibilitatea de a cantona înainte de meciuri pe jucători la siloz; o să-i spun şi lui Mangâru, nu uita că vine barajul…

— Stai, Moşa, că mai avem până atunci!

Frizerul termină în câteva minute cu muşteriul. Din trei brice îi rase şi obrazul celălalt. Clientul nu se supără. Era mulţumit că scăpase netăiat. Îşi clăti faţa în chiuvetă şi îi întinse preşedintelui bonul de cartelă. Moşa Mariancovici începu să se vaite…

— A, ce-am păţit cu Mangâru, nu-ţi mai spun, unchiule! Au venit la mine „Le ştie” şi Alecu. „Să ne dai ţoalele şi primele promise!” mi-au zis. Acum, după cum ştii şi dumneata, directorul n-a avut de lucru şi le-a promis marea cu sarea. Când m-am dus să-i amintesc, m-a pus pe goană: „Să nu mai aud de echipa de fotbal!” Te cred şi eu, că acum e în vacanţă, dar să-l văd când o începe campionatul iar, că nu mai scapi de el: „Pi cutare di ci nu-l băgaţi inter, da pi cutare?!”

— Adică cum nu vrea să mai audă de echipa de fotbal? Sârbul îşi scoase halatul şi-l atârnă în cuier. Pentru el orele de lucru se isprăviseră în ziua aceea. Îşi lăsă ajutorul şi ieşi împreună cu Luca afară, în curtea silozului.

— Nu vrea să dea ceva din fondul directorial pentru premierea băieţilor. I-am spus ca nu e bine, dar aşa-i el, când le face de oaie, când e mai catolic decât papa. Zice cu dacă-i vine controlul de stat şi îl bagă în puşcărie? Cum o să-l bage în puşcărie?

— Lasă că o să-i vorbesc chiar acum… Moşa îl opri:

— Nu te duce, fratele meu, că e făcut pământ. S-a întors ieri Sandu…

— Dar unde plecase?

Sârbul îşi dădu şapca lui veche pe ceafă:

— Ei, parcă nu-l ştii pe ăsta! I s-a suit la cap şi într-o zi, ia-l de unde nu-i! L-am întrebat pe „Inimioară”: fugise la Constanţa! Noroc că s-a întors. Nici pe-acolo n-a făcut vreo brânză mare; e mai pocăit, să-l vezi, parcă-i o mâţă, dar directorul nu mai vrea să-l reangajeze. I-a spus că dacă era un om al dracului, îl dădea pe mâna miliţiei pentru că a călcat contractul de muncă. Aşa s-a mulţumit numai să nu-l mai primească în serviciu!

— Foarte bine a făcut!

Moşa Mariancovici voia să mai spună ceva în legătură cu asta. Se grăbi să ţină pasul antrenorului.

— Până la urmă o să-l ierte, ai să vezi. Ăsta, Mangâru, îi câine care latră, dar nu muşcă…

— Văd că a început să muşte şi-mi pare bine!

Sârbul se opri în faţa scărilor clubului şi exclamă cu mâinile în lături:

— Ei, nu mai fi, bre, şi dumneata aşa! Ce Dumnezeu? Luca îl zări pe Fane-Mahomed în sala de repetiţii.

Fundaşul îl salută, ridicându-se în picioare:

— V-aţi întors?

— După cum se vede. Mâine îmi mobilizezi toată echipa, avem de discutat…

— S-a înţeles.

Frizerul interveni:

— De altfel e foarte uşor de făcut treaba asta. Uite-l, sunt aproape toţi la cor…

— La cor?

Moşa Mariancovici deschise uşa. Se auziră vocile unite ale celor care repetau alături.

— Ce spui de îngeraşii noştri? Ia te uită cine dirijează!

— E chiar Alecu, spuse uimit antrenorul, dar ce s-a întâmplat cu el? Ia priveşte ce cămaşă şi-a cumpărat…

— Asta nu-i nimic! Parcă-i o fată mare de la o vreme. El cu Mucală au strâns băieţii din echipă şi-au făcut şi-o orchestră; mâine am să-i aduc să ne cânte ceva. Îţi stă mintea-n loc când ţi-oi povesti, brat moi: Bibiloi, solo vioară, Mucală la acordeon, „Inimioară” la muzicuţă, Gică-Marafet, tobă…

Dacă nu l-ar fi văzut pe Alecu, Luca n-ar fi crezut în ruptul capului că vagabondul o luase pe drumul cel bun.

— Ei, cum, cum? Întrebă. Frizerul închise uşa şi şopti:

— Prică, ăla cu genele albe, de s-a întors din armată. A făcut ce-a făcut, a jucat tabinet cu ei, l-a tras pe Alecu pe sfoară. Cum e şi muieratic, a dat de ce-i trebuia, mi se pare că s-a încurcat cu o fată din cor. Mâine-poimâine se logodesc…

„Multe lucruri se pot întâmpla în lumea asta într-un timp atât de scurt”, îşi zise antrenorul. Îl chemă pe fundaş:

— Cum stăm, profetule, cu echipamentul? S-a spălat, s-a călcat, e în regulă?

— Este, tovarăşe Luca.

— Concediile vi le-aţi luat?

— Luat.

Moşa Mariancovici nu scăpă prilejui ca să mai promită ceva:

— Lăsaţi, copii, la anul vă duc pe cheltuiala mea la mare, în vacanţă. Numai să intraţi voi iar în Divizie şi să vedeţi!

Şi cum se terminase, îi mai înşiră câteva lucruri antrenorului.

— Nu ştii alta bună! Avem şi echipă de volei! Nu-mi ajungea, unchiule, că am două de fotbal, volei îmi trebuia mie! Asta tot Prică mi-a făcut-o. A chemat fetele la el, le-a momit şi m-am trezit cu ele la mine în atelier: „Tovarăşe Moşa, să ne cumperi echipament!”

— Foarte bine…

— Ţi-o fi convenind dumitale, că nu eşti preşedinte de colectiv sportiv, dar mie? Ehe… Şi dacă ar fi numai atât!

— Ce mai e?

— Mangâru le-a promis hamalilor că le face şi o secţie de popice, că va aloca la iarnă o sumă pentru construirea unei popicarii. Uite de ce-i arde acum! În loc să mai dea un ban colea pentru fotbal, care, aşa cum ştii şi dumneata, e regele sporturilor, dumnealui încurajează pe popicari. Păi în Groenlanda, în Abisina, să vedem, ai să dai de oameni care joacă volei sau popice? Dar de unde, tot fotbal joacă!

— Las-o, Moşa, mai dă-le voie şi altora să trăiască. Să te văd la sfârşitul anului, când va trebui să depui raportul de activitate: tot aşa ai să dai din colţ în colţ? Vrei să ţi se spună că nu mai ştii nimic decât fotbal! Un preşedinte care nu-şi respectă angajamentele s-ar putea să nu mai fie ales…

Vorbele acestea îl îngroziră pe frizer. Nu putea să creadă că o să fie vreodată înlocuit.

— Cum, dumneata îţi închipui că altcineva… Întreba gâtuit.

— De ce nu? Să nu fii găsit într-o zi prea bătrân. Dacă vrei să-ţi păstrezi locul, trebuie să te gândeşti la cele ce ţi-am spus. Şi ca să dovedeşti că eşti la fel de tânăr ca altădată, Sa să-mi scoţi mâine de la Mangâru bani pentru premierea jucătorilor, dar fără nici o întârziere, pentru că înainte de începerea antrenamentelor vreau să-i răsplătesc pentru efortul depus în „tur, s-a înţeles?

Înţelesese sârbul! N-a mai scăpat Mangâru de gura frizerului până nu i-a dat banii. În 24 de ore, Moşa Mariancovici se întorsese cu trei pachete mari în dinţi şi cu un teanc de hârtii justificative:

— Nu mai mă ard ca anul trecut, brat moi, îi spunea doctorului. Şi pentru un foc la ţigară cer bon!

Premierea a avut loc în sala clubului într-o duminică dimineaţa. Preşedintele colectivului sportiv, ajutat de Fane-Mahomed şi de Bibiloi, împachetase cadourile, le pusese câte o etichetă şi întocmise o listă în două exemplare pe care avea s-o citească cu voce tare.

Fu invitată organizaţia de bază şi comitetul de fabrică. Lui Mangâru, care ştia mai de multă vreme despre orchestra fotbaliştilor, nu-i mai tăcea gura:

— Să-l auziţi pi Alecu cum cântă, parcă-i Gheorghe Folescu! Şi pi Mucală, zicând la acordeon Hora Bucureştiului…

Lui Dumitru Mâţu degeaba-i spunea, că ştia mai înaintea directorului despre lucrul acesta. Doar la el veniseră să le dea bani din fondul cultural!

Sala era aproape plină. Invitaţii se strecurară printre cele două rânduri de scaune şi se aşezară în faţă pe locurile rezervate dinainte de către preşedintele colectivului sportiv.

Serbarea începu imediat şi dură aproape două ceasuri. După fiecare număr aplauzele celor din sală zguduiau geamurile. Nici o astfel de festivitate nu avusese atâta succes. Hamalii îl bisară pe „Inimă de porumbiel” de câteva ori şi acesta, pierdut, era să nu mai ştie pe unde să iasă din scenă. Până şi Sandu, aflat undeva în rândurile din urmă, trebui să recunoască în sinea sa că Alecu avea o voce plăcută.

Prică dirija din culisele improvizate ordinea programului. Nu lipsiră nici incidentele. Gică-Marafet, când orchestra fotbaliştilor ieşi pe scenă, uitându-se la public, era cât pe-aci să spargă toba. Râsetele spectatorilor nu-l intimidară şi la sfârşitul concertului fu salutat cu o salvă de strigăte pentru îndemânarea de care dăduse dovadă.

Spectacolul se încheie cu o scenetă jucată de Fane-Mahomed, Bibiloi şi Picioruş.

— Ce spui de talentele noastre? Întrebase frizerul pe antrenor în şoapte.

Luca aplaudase entuziasmat după fiecare număr şi când serbarea luă sfârşit îi felicită pe rând pe toţi interpreţii. Cu „Inimă de porumbiel” ar fi vrut să stea mai mult de vorbă, dar mai avea timp.

Premierea începu imediat. Moşa Mariancovici, abia văzându-se din spatele pachetelor ambalate frumos, striga numele jucătorilor, citind atent etichetele. Se certase toată dimineaţa cu directorul din pricina lui Sandu, căruia Mangâru îi refuza orice cadou.

— Să nu mai aud di el. O plecat, ducă-se, să-l premieze ăia de la Constanţa pi unde-mi dă târcoale, parcă nu ştiu că vre să ne lase? Să nu-i cumperi nici o batistă, m-auzi?

— Să cunoşti inima sârbului şi pe urmă să vorbeşti! Ce-a fost a fost, fratele meu, dar nu uita că ţi-a marcat goluri, că este unul din cei mai buni jucători ai echipei, nu putem să-l lăsăm aşa!

Înţelege-te cu Mangâru care dacă apuca una, nu i-o mai scoteai din cap! Zadarnice rugăminţile! Frizerul îi cumpărase în cele din urmă o cămaşă din banii săi, dar din păcate nu i-o putea da decât după aceea, fără să-l vadă nimeni, pentru că dispoziţiile directorului erau clare: „Le ştie” nu trebuia să primească nimic, să simtă că trecuse timpul să-şi mai facă de cap!

Se începuse cu portarul care primi o pereche de pantaloni maro. Gică-Marafet căpătă două cravate, şi o cămaşă. Fane-Mahomed un stilou, mecanicul tot o pereche de pantaloni, fresco gri. Câşu o pereche de ghete de baschet şi o curea…

Preşedintele colectivului sportiv le strângea mâna la fiecare şi după ce le întindea pachetul se uita cu groază cum se sfârşesc numele de pe listă. Când ajunse în dreptul numelui lui Mucală, îşi dădu seama că Sandu înţelesese că fusese pedepsit. Ridică privirile şi făcu prin aer un gest liniştitor. Ar fi vrut să spună fără cuvinte că nu era nimeni uitat. Îi era frică numai de un singur lucru: să nu se supere „Le ştie” şi să plece mai devreme din sală, înainte de a apuca să-i dea cămaşa pregătită…

Numele rezervelor fură rostite la repezeală, în grabă, ca şi când s-ar fi sufocat:

— Simon, un tricou şi o pereche de chiloţi de sport, Paraschiv, o pereche de tenişi şi o pereche de ciorapi…

De la locul lui, „Le ştie” privea stingherit împrejur. Nu se uita nimeni spre el. Parcă nici n-ar fi existat. Numai cu un an în urmă, altfel se petreceau lucrurile… Cât se schimbase Mangâru ăsta! Altădată nu ştia ce să mai facă să nu-l supere, să-l convingă să mai rămână la ei în colectiv şi acum nici măcar o cravată nu-i făceau cadou. Asta nu putea să uite Sandu!

O dată cu terminarea împărţirii premiilor, Luca se ridică de la locul său şi îi rugă să tacă puţin.

Le mulţumi după aceea în câteva cuvinte pentru eforturile depuse.

Sandu dădu să se ridice. Era supărat şi ar fi vrut să ajungă mai repede afară, să nu mai vadă pe nimeni. Niciodată nu se simţise mai singur decât acum. Aflase de la Mucală că la Văduva deschisese statul un bufet şi dacă se gândea bine, stătea foarte prost. Mangâru îl ameninţase că nu-l mai primeşte în serviciu şi pe credit nu mai avea unde să mănânce. Trebuia să dea neapărat de Pantelimon şi de Vizante, să-i întrebe ce au de gând, pentru că în felul acesta nu se mai putea trăi.

Când să plece, se trezi cu Moşa Mariancovici, care-i şopti:

— Stai jos, bre, uite ţi-am pregătit un cadou. Dar să nu spui la nimeni. Mangâru nu mi-a dat voie să te premiez, ce era să fac? Ţi-am cumpărat din banii mei o cămaşă…

La început, „Le ştie” vru să refuze darul primit, dar după o scurtă socoteală îşi spuse că, vânzând cămaşa, putea să se descurce măcar două zile cu banii căpătaţi pe ea. O primi fără un cuvânt, spre fericirea frizerului. Luca încă nu terminase. Se mişca de-a lungul mesei aşezate pe scena clubului şi vorbea din ce în ce mai repede:

— Aşa că rog pe jucătorii echipei de fotbal a silozului să fie disciplinaţi şi să cugete la un lucru la care ar trebui de fapt să se gândească şi adversarii noştri: în unele meciuri, se mai întâmplă ca unii dintre cei de faţă să mai întreacă măsura. Şi ca să fim înţeleşi, să-l luăm pe Gică-Marafet, fundaşul stânga, de pildă. El are un principiu, cunoscut de noi toţi: „Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa…!”.

Un hohot de râs acoperi cuvintele antrenorului.

— Nu râdeţi! Îi opri Luca. Dacă ar spune toţi jucătorii de fotbal aşa, unde-am ajunge? La spital, asta e! Gică al nostru, dacă mai scapă un adversar de el, ce-mi face? Îl ia la picioare, cum se spune, adică îl cotonogeşte bine, numai ca să nu i se întâmple ceva prietenului său bun, Creţu, portarul. Nimic de zis. E bine să avem grijă de poarta noastră, dar şi de picioarele adversarilor. Să nu uităm că echipele cu care jucăm sunt alcătuite tot din oameni ca şi noi şi că ceea ce nu-ţi place, altuia nu-i face! Ce spui, Gică?

Fundaşul mormăi ceva încurcat, de la locul lui.

— Nici cu Fane-Mahomed, dacă e să fim drepţi, nu mi-e ruşine, continuă antrenorul. La corner să ferească sfântul ce ghionţi le dă înaintaşilor în coaste, ca să nu mai vorbim de piedici. „Careul de 16 metri e spaţiul morţii!” spune el. O fi, dar ar trebui să învăţăm şi alte metode să scoatem mingile de la adversar, pentru că e ruşine să procedăm aşa cum mai procedează încă unii dintre noi. Despre Mucală n-am să vă spun multe lucruri: e un băiat foarte bun, numai că se cam ceartă cu arbitrii. La ultimele meciuri, fie vorba între noi, mai mult a vorbit decât a jucat!

— Nu-i aşa! Protestă căpitanul echipei. Antrenorul îl linişti;

— Ştiu, ştiu, Mucală. Numai cu un lucru nu mă împac.

În sală se făcu linişte. Luca scoase din buzunar o monedă ţinută bine până atunci.

— Poate nu ştiţi ce-i asta? Zise ironic. Am să vă explic îndată. La ultimul meci mi-a fost arătată de căpitanul echipei noastre, să nu credeţi că este o monedă obişnuită. Mucală vă poate spune că nu-i adevărat…

Spectatorii se mişcară curioşi pe tocurile lor. Mâţu îl întrebă pe director despre ce era vorba.

— E un ban cu două luaturi, ori dumneata n-ai jucat rişca?

— Cum naiba să nu joc! Spuse preşedintele sindicatului, înveselit de cele ce auzea de la antrenor.

— Ei bine, fraţilor, cu această piesă, o mai arătă Luca încă o dată, căpitanul nostru n-a pierdut nici o alegere de teren. Ba să nu mint, la Călăraşi a luat vântul în faţă în prima repriză, fiindcă oaspeţii s-au grăbit să strige din aer că au ales spicul. Trebuie să ştiţi că leul acesta are două feţe la fel… Cred că ajunge, nu?

În încheiere, antrenorul anunţă data reluării antrenamentelor şi după aceea coborî în sală.

Alecu îl căuta pe „Le ştie”. Sandu să nu-l vadă. Tăcea posomorât.

— Ce-i cu tine?

— Ce să fie, nu vezi? Am ajuns de râsul echipei. Ultimul jucător a primit câte ceva, numai mie mi-a dat Moşa ca la chiori o cămaşă, dar nu-i nimic, plec, fraţilor, vă lasă el, Sandu, că nu s-a legat pe viaţă de echipa asta! Atunci să vă vedem! Să vă căutaţi alt prost!

„Inimă de porumbiel” ştia bine că n-are unde să se ducă şi în plin campionat era greu să-ţi faci transferarea la altă echipă.

— Lasă că-ţi trece! Îl linişti. E bună şi cămaşa asta!

— E bună pe dracu, o s-o vând şi-o să mă îmbăt deseară!

— N-ai decât.

— Sigur că da, ţie iţi convine. Ţi-au dat o pereche de pantofi şi nu ştiu mai ce. Ai început să le cânţi, te-au momit ca pe Mucală, le guiţi la cor, o să ajungi tenor la teatrul din Constanţa, la Cazinou.

Alecu vru să-l potolească:

— Aşa eşti tu de când te ştiu, nemulţumit! Ce să zică rezervele ca au luat numai câte un tricou…

— Când or să joace şi ei ca mine, să vorbească, până atunci să înveţe fotbal!

Cu „Inimioară” se petrecuse un lucru ciudat „Le ştie” simţea.

— Ia ascultă, mă Sandule, ce tot te răţoi tu degeaba!

La drept vorbind, ai plecat sau n-ai plecat fără învoirea, directorului?

— Am plecat şi ce-i cu asta?

— Păi dacă ai plecat, ce pretenţie mai ai, mă? Ce, parcă Mangâru este patronul silozului sau ce este? Are şi el mai mari peste cap, de-l întreabă, de-l judecă! Pe urmă, ia gândeşte-te, mai ai un an-doi şi gata! Altul la rând, că aşa e la fotbal. Cu ce-ai să trăieşti?

Sandu îl privi batjocoritor:

— Parcă ai fi mama, aşa te îngrijeşti de sufletul meu! Nu-ţi fie teamă, am să mă descurc eu! Şi pe urmă adăugă cu îndoială: Te-o fi prelucrat blondul ăla de-am auzit că este nu ştiu ce şef în organizaţia de tineret! Prică, cum mă-sa-i zice…

Alecu acum afla. Se miră în gura mare:

— Cum o să fie, mă, politic, c-a jucat tabinet cu noi mai abitir ca Mucală…

— Te pui cu ăştia, rosti îngrijorat Sandu., Inimă de porumbiel” se potoli singur:

— Ei şi dac-o fi, treaba lui, chestia care e: că au dreptate. Aici e bine, ne-au mai dat grăunţe, de omorât nu prea ne-am omorât, ce mai vrei?

„Le ştie” nu-l mai asculta. Cântărea cămaşa primită în mână, o pipăia, şi în cele din urmă îl întrebă pe Alecu:

— Barim e bună, mă? Cât să cer pe ea? Celălalt o desfăcu, măsurând-o din ochi.

— Bună, iei ceva marafeţi, faci cinste?

— Nu mai beau cu tine, că te-ai dat cu ăştia! Ce fel de vagabond oi fi tu dacă te-ai gătit? Ai să ajungi la vorbele mele! Or să-ţi dea un picior în spate când le-o veni lor bine şi-atunci ai să mă cauţi, dar nu te mai iert, ca să ştii!

Luca îi văzu împreună şi se apropie de ei. „Tat-al lor” făcu în aşa fel încât să fie văzut cu cadoul primit de la frizer. Antrenorul înţelese, dar nu întrebă nimic despre asta.

— Vii la antrenament, Sandule? Spuse binevoitor.

— Viu, numai că am greutăţi cu tovarăşul Mangâru, nu mai vrea să mă primească să muncesc…

Luca n-ar fi vrut să se amestece în chestiunea asta.

— O să vorbesc eu cu el, nu-i nimic, cred că o să se aranjeze totul până la sfârşit Da' de ce nu vrei să te faci şi tu băiat de treabă? Uite la Alecu…

„Le ştie” nu-şi privi prietenul. Era gata-gata să-l înjure. Se mulţumi numai să spună cu milă:

— Aşa e el! Slab de înger…

Nu mai dormea bine sârbul. Vorbele antrenorului îl îngroziseră ca niciodată. A nu mai fi preşedintele colectivului sportiv era ca şi cum s-ar fi răsturnat pământul! Ce-ar mai fi putut spune Moşa Mariancovici, când ar fi fost întrebat în oraş la Trecerea Dunării sau pe stradă de cei ce se interesau despre echipa condusă de el? Să dea din umeri şi să răspundă că nu-l mai interesează? Asta însemna moartea lui. Viaţa n-ar mai fi avut nici un haz pentru Moşa Mariancovici dacă lunea, după un meci victorios, n-ar fi ieşit pe centru cu mâinile în buzunar, fluierând un cântec vesel.

În ziua aceasta după ora şase nu l-ai fi prins pe preşedintele colectivului sportiv pe la siloz, să fi dat cu tunul. Îi spunea ajutorului:

— Dacă mă caută cineva, ştii unde sunt? Am o şedinţa la Orăşenească!

Repeta:

— Orăşenească, C. C. F. S., s-a înţeles, fratele meu? Şi pleca.

Şedinţă începea pe la opt. Timp pentru o plimbare era suficient. Se mai întâlnea cu unul, cu altul, toţi îl opreau. Relatările lui Vizante şi ale lui Pantelimon de la.

Picioare multe, făcute încă de dimineaţă, nu-i mulţumeau. Sârbul trebuia să le povestească meciul de duminica trecută, cu amănunte, să spună dacă arbitrul a ţinut sau nu cu gazdele, dacă Mucală a fost în formă sau nu, o mulţime de lucruri care interesează pe suporterii unei echipe de fotbal.

Moşa Mariancovici cunoştea şi numărul ghetelor purtate de adversari, ce salariu primeau, câţi prieteni au şi pe cine nu pot să sufere; şi dacă n-ar fi cunoscut, inventa, după bunul său obicei; parcă cine stătea să-l judece?

Se ştia că între 6 şi 8, lunea, dar numai lunea, preşedintele colectivului sportiv putea fi văzut lângă gardul scund de metal al monumentului, explicând unui grup de oameni, înghesuiţi împrejur.

Erau mai multe variante, dar unele sunau cam aşa:

— În minutul 74, Gică i-o trimite uşor mecanicului, Îl ştiţi pe Şoşon ce doxă are. S-a gândit o clipă, pac în cruciş lui Picioruş. Mezinul fuge scurt (acest prezent îi făcea pe cei din jur să se salte în vârful picioarelor ca să-l vadă mai bine pe sârb), ridică privirile cum l-am învăţat (adică el cu antrenorul, lăsa să se înţeleagă), se uită în faţa porţii, o saltă peste apărarea lor, Mucală, de la locul lui, hop, sare. Numai Mucală ştie să lovească mingea cu capul în felul acesta. Goool! Egalasem. În zece minute i-am bătut pe umăr. Mingea a plecat uşor pe jos, de la portar, Câşu a trimis-o lateral Calului, ăsta a tras, nu s-a mai uitat. Să vă arăt faza mai departe. Aşa, dumneata eşti extrema noastră dreaptă. Stai acolo, nu te mişca. Dumneata eşti portarul. Aici era „Le ştie”, dincoace „Inimioară”. Bun, voi doi sunteţi becii lor, tu stoperul. Staţi cum v-arăt eu. Tu aici, tu aici! Trage cum zic. Calul, portarul, respinge. Tu vrei s-o degajezi, luftezi, balonul ajunge la „Tat-al lor”, care ce credeţi că face? N-avea unghi şi o dă cu tocul colea lui Mucală. Mucală n-a marcat, că nu era prost. A sărit peste ea, şi Alecu, cu un şpiţ scurt, a vârât-o în plasă. N-o fi fost el frumos, dar a fost sănătos: 2 – 1, Pe urmă le-am strigat să joace zonă la apărare, însă antrenorul se supărase, dar eu nu i-am lăsat, că mai mult de mine ascultă: „Pe ei, băieţi, le strigam, ţineţi-i cu dinţii! Mai aruncaţi-o în porumb să treacă timpul, să menţinem rezultatul”. Ăsta-i fotbalul, brat moi! Mai faci şi câte-o şmecherie ca să iasă două puncte…

Când ostenea, îşi scotea şapca, saluta adânc auditoriul şi spunea plin de importanţă:

— Acum, mă scuzaţi, plec. Am treabă la Orăşenească. În fiecare luni, după cum ştiţi, toţi preşedinţii de colective sunt chemaţi la instructaj, bătaie de cap, vai de noi ce ne păţeşte sufletul…

Sala de şedinţe a C. C. F. S.-ului era un mic birou în clădirea Sfatului Popular. Până pe la opt şi jumătate se adunau toţi delegaţii echipelor regionale şi raionale, împărţiţi pe comisii. Oamenii se cunoşteau, îşi strângeau mâinile, se întrebau unii pe alţii ce mai e nou, toată lumea era cu ochii pe echipa silozului care reprezenta oraşul în campionatul regional şi aspira la un loc în Divizia „B”. Nu era luni seara, fără ca Moşa, abia intrat pe uşă, să nu fie asaltat cu întrebări:

— Cum staţi? Cum staţi? Aţi mai săltat cu un loc? Intraţi?

— Intrăm, mai încape vorbă?

— Duminică cu cine trageţi?

— Mergem la Babadag, echipa tare, stă după noi, dar băieţii sunt în formă, nu-i lăsăm cu una cu două… De vineri seara nu mai dorm. Fac control acasă la fiecare. Pe „Inimioară” şi pe Sandu îi închid în dormitor la siloz unde stau zilierii. Am făcut acolo o cameră pentru ei…

— Cantonament, cum s-ar zice?

— Cantonament.

— Ce cantonament, tovarăşe Moşa, făcea cate unul mai isteţ, că pe „Le ştie” l-am văzut eu vineri seara la Trecerea Dunării, că acolo şi-a mutat sediul de când a închis Văduva şi s-a făcut Bufet!

— Ţi s-a părut, nu era el, nega sârbul cu înverşunare.

— Cum să nu fie el? Dacă nu l-oi cunoaşte eu pe „Le ştie”, cine naiba să-l mai cunoască…?

Frizerul se posomora. Din pricina ştirii convocase şi câteva şedinţe. Vorbise cu antrenorul desperat:

— Ce-i facem, fratele meu, că trebuie să-i ţinem din scurt. Sandu nu mai iese din cârciumi. Am să vorbesc cu ăştia de la Sfat să închidă restaurantele. Acolo-şi face veacul „Le ştie”…

— Dacă-i prind, nu-i mai bag în echipă, spunea antrenorul. Am rezerve acum.

Gândul acesta îl îngrozea pe frizer.

— Lasă că vorbesc eu cu ei. La urma urmei, câte o ţuică mică nu le strică…

Luca dădea îngăduitor din umeri. Nici preşedintele colectivului sportiv nu ştia ce vrea…

După o săptămână de nehotărâre, Moşa Mariancovici trecu la fapte. Îl chemă pe Creţu şi-l puse să scrie un afiş al cărui conţinut i-l dictă personal. El suna cam aşa: „Doritorii de a practica sportul în cadrul întreprinderii noastre se pot adresa colectivului sportiv pentru înscrierea la următoarele discipline sportive: Şah, Volei, Popice, Tenis de masă (ping-pong), Basket etc…”

Afişul, în mai multe exemplare, fu aşezat în locuri cât mai vizibile şi, pentru ca să se liniştească, sârbul se duse peste preşedintele sindicatului.

— Tovarăşe Mâţu, trebuie să ne dai nişte bani…

— Ce tot spui?

— De ce te-oi fi mirând aşa? Nu mai merge numai fotbal toată ziua! Trebuie să ne gândim şi la cei care nu pot practica sportul acesta. Ce-ai zice de o secţie de şah, de una de popice?

— Cu popicele se ocupă Mangâru…

— Mă rog…

— Două şahuri avem la club, mese de ping-pong de asemenea… Restul…

— Ei, restul?

— Nu mai avem bani.

— Cum n-aveţi bani, că mi-aţi cumpărat acordeon, pe dansatori i-aţi îmbrăcat ca pe nişte prinţi…

Dumitru Mâţu nu vru să-i dea socoteală frizerului.

— E şi aia o sarcină sindicală. Munca culturală are rosturile ei. După tine, ai vrea ca totul să meargă ca anul trecut la sport. Gata, s-a terminat…

— Eşti şi dumneata o probă de om…!

— Ce-ai vrea, să nu fac echipă de teatru, sa nu fac echipă de dansuri?

— A zis cineva aşa ceva?

— Atunci?

— Dar pentru zece perechi de pantofi de baschet tot trebuie să dai nişte bani…

— Păi n-aveţi în magazie?

— Avem, dar s-au deteriorat. Cum să ies cu echipa pe teren în pantofi scâlciaţi?

Dumitru Mâţu se înfurie:

— Care echipă, Moşa, ce echipă, iar te lauzi? Nici n-ai jucători şi-ţi trebuie echipament!

Sârbul se roşi, supărat şi el, de nu-l mai încăpea pământul:

— Şi ce dacă n-am echipă? O să am, ăi să vezi; şi atunci când o să am, trebuie să vin să mă ţin de coada dumitale, cu miluitul: dă-mi, tovarăşe Mâţu, echipament, ia te uită!

Era desperat. Începu să-i înşire argumentele lui Luca:

— Vorba este, ce se-ntâmplă cu secţiile de care ţi-am pomenit, nu îmi mai face şi dumneata mizerie, că dacă nu le pun pe picioare, la anul m-am şters pe bot, nu mai m-alege pe mine. Un preşedinte de colectiv sportiv trebuie să aibă grijă ca un părinte de toţi.

Dumitru Mâţu, învins, râdea:

— Fie, că bine a mai pus şaua pe tine antrenorul ăsta, te ţine uite-aşa…

— Pe mine? Protesta frizerul. Pe mine n-a reuşit să pună şaua, aşa să ştii, ce, parcă eu nu văd împrejur, parcă nu mi-am dat seama că era nevoie şi de alte sporturi, ce crezi? Dacă vrei să ştii, şi ideea cu înfiinţarea unei secţii de popice e tot a mea! Degeaba se laudă Mangâru că o să facă popicărie, până nu-l împing eu, nu se mişcă…

Preşedintele sindicatului nu-l mai contrazise şi-i aprobă suma cerută. Fericit, Moşa Mariancovici se duse glonţ la antrenor:

— Ai văzut afişele?

— Ce afişe?

— Afişele mele. Uite, am aici aprobarea lui Mâţu, zbor la Constanţa după echipament pentru echipa de baschet, am să mai cumpăr şi câteva mingi de ping-pong, să mai spună cineva că preşedintele colectivului e tată vitreg, boje moi, cu alte ramuri de sport decât fotbalul…

Şi zbură…

În două rânduri câştigarea campionatului fu primejduită. Meciurile „returului” începuseră cu surprize. Câteva echipe din coada clasamentului se arătară încă de la redeschidere foarte periculoase. Liderul lăsase un punct la Medgidia în faţa unei formaţii pe care toţi o socotiseră până atunci mediocră. Cea de-a doua clasată trecuse în frunte, după ce câştigase greu la ultima clasată. Nici echipa silozului nu stătea mai bine. La Feteşti abia obţinuse un meci nul în faţa localnicilor hotărâţi să-şi vândă scump pielea.

Cu trecerea timpului, lupta pentru primul loc devenea tot mai aprigă. Forurile locale sportive trebuiră să ia măsuri drastice împotriva celor puşi pe exagerări. Nu lipsiră câteva accidente. La Constanţa se înregistră o rănire gravă, ca şi la Călăraşi. Doi jucători fuseseră scoşi pentru multă vreme din activitate, prin lovituri intenţionate. Urmară suspendările şi cu asta atmosfera încordată se mai linişti.

O echipă de fotbal are, ca şi un organism, momente de slăbiciune şi de forţă. Când se gândea la cele ce reuşise să ajungă cu grupul acela amestecat de oameni, Luca se declara mulţumit. Fuseseră clipe când se îndoise de succes, când avusese impresia că experienţa lui nu va reuşi. Un campionat este o luptă continuă, în etape. Ai de-a face cu oameni, nu cu maşini, şi oamenii sunt legaţi de o serie de lucruri, câteodată se dovedesc mai puţin pregătiţi. Un antrenor oboseşte şi el uneori. Ceea ce se numeşte în mod curent capriciile balonului rotund ţine foarte puţin de noroc şi, fluctuaţiile” de formă ale unei formaţii pot fi explicate foarte bine ştiinţific. Luca o ştia.

Cel mal greu lucru în munca unui antrenor este „sudarea” sufletească a echipei. Nu lipsesc peripeţiile, accidentele. Se răneşte un jucător, îl înlocuieşti şi cel care reprezintă piesa cea nouă în angrenaj nu corespunde maşinii întregi. Are un stil de joc diferit, gândeşte mai încet sau mai repede decât coechipierii săi, şi de aici, armonia e frântă. E foarte uşor să pleci cu unsprezece jucători de la început şi să nu-i mai schimbi până la terminarea unui campionat. În teorie, pentru că în practică, unul sau doi obosesc pe drum, îşi pierd forma, trebuie înlocuiţi fără şovăială. Aceasta necesită un proces de adaptare. El ţine şi luni în unele cazuri. Te trezeşti tocmai când ai terminat competiţia că echipa merge ca pe roate, dar e târziu…

Fotbalul mai are şi alte curiozităţi. Nu toate meciurile le dispuţi la fel. Trebuie să adopţi o tactică ce nu convine adversarului, or pe acesta nu-l vezi decât de două ori într-un campionat: o dată în tur şi o dată în retur. Uneori nici n-ai timp să bagi de seamă cum joacă, pentru că te înving sentimentele, fiindcă eşti chinuit de oscilaţiile scorului şi abia poţi să te ocupi de oamenii tăi.

Nici chiar un meci întreg nu se joacă la fel. Sunt perioade când „trupul” echipei trebuie lăsat să se odihnească, să respire, când un compartiment este depăşit cu totul de adversar şi trebuie să-l ajuţi. Adesea Mangâru se arăta uluit că Mucală fusese trecut în rândul halfilor şi cei doi interi erau împinşi pe linia extremelor. Pentru un necunoscător, tactica părea mai curând o tentativă prostească, dar se ştia că se încerca în realitate să se anihileze un stoper foarte bun, silindu-l să iasă din dispozitivul de apărare al adversarului. Centrul înaintaş al echipei „Steaua” avea un joc în forţă şi un adversar subtil l-ar îi desfiinţat, l-ar fi făcut nici să nu se întâlnească cu mingea. Lui Mucală îi trebuiau baloane pentru apărare, pentru a se duce cu fundaşii în spinare, lovindu-se ca de un zid şi reuşind de cele mai multe ori să-şi facă loc, prin muşchii săi mai mult decât prin mintea sa. Ochiul rece al antrenorului, de pe margine, trebuia să înregistreze slăbiciunea lui Mucală în faţa unui stoper ce juca la intercepţie. Lui îi trebuia luptă, nu duel! Atunci „Le ştie” şi „Inimioară” erau trimişi între cei doi halfi de margine, mult înainte, la limita apărării adversarului, după o tactică ce s-a numit mai târziu a „centrului retras”.

Fusese nevoie de multă stăruinţă pentru ca să se explice necesitatea acestei răsturnări. Mucală nu înţelegea să fie lipsit de ciocnirile care-i făceau plăcere. Până „nu călca în picioare” un stoper, cum spunea, i se părea că nici n-a jucat fotbal. Arbitrii îl admonestau de nenumărate ori pentru violenţele lui, dar nimic nu-l domolea, Nu lipsea ameninţarea unei eliminări de pe teren şi a unei eventuale suspendării lucru ce-ar fi adus mari prejudicii echipei, pentru că Mucală nu avea un înlocuitor de talia lui. Cu Alecu şi cu „Le ştie”, antrenorul nu mai avea atâtea greutăţi. Cei doi începuseră să înţeleagă avantajele jocului colectiv. Sandu, încă îndărătnic, se dovedea neschimbat, mai ales după ce echipa silozului lua conducerea. El era un „artist în fotbal”, aşa cum declara, şi nu înţelegea să nu facă două-trei driblinguri inutile. Antrenorul nu se putuse lipsi de un tehnician atât de desăvârşit. Sandu transforma loviturile libere, greşind destul de rar, ceea ce îl făcuse înfumurat. Luca îl înlocuise de câteva ori pe timp scurt cu rezerva lui, unul dintre cei doi juniori angajaţi, dar lui nu-i mai păsa. Îi trecuseră şi ţâfnele de la ultimele meciuri ale „turului”, mai ales de când avusese o discuţie cu Mangâru, la reangajarea sa la siloz.

Privită de un nou venit, echipa „Steaua” prezenta la data aceea un aspect foarte interesant. Antrenorul avusese de luptat cel mai mult cu pornirile individuale, anarhice, ale fiecărui jucător şi reuşise în cele din urmă să creeze un organism solid, cu o şiră a spinării foarte bună. Şira spinării unei echipe de fotbal este linia de mijloc. Cei doi halfi de margine aveau mai mult ca oricare dintre jucători acea putere de luptă ce împrumuta şi celorlalţi siguranţă. O dată cu plecarea „doctorului”, lui Luca i se pusese o problemă foarte serioasă. Trebuia pregătit un înlocuitor de rezervă, pentru că la o rănire a mecanicului sau a lui Câşu, echipa ar fi rămas descompletată. Unul dintre juniori, rezerva lui Alecu, fu încercat la câteva antrenamente şi dădu satisfacţie.

După atâtea meciuri, antrenorul putea să răsufle uşurat. Angrenajul nu mai avea decât puţine fisuri. În carnetul său de observaţii, Luca îşi notase câteva lucruri despre fiecare jucător în parte. Portarului îi lipsea curajul şi pentru remedierea acestei defecţiuni fură folosite cele mai variate mijloace. Stătuse de vorbă cu el şi aflase cauza veche a ezitărilor pe care le avea Creţu. La un antrenament suferise un accident la claviculă şi amintirea acelui şoc violent îi crease o frică ce ducea la întârzierea unor mişcări. Reflexele unui goal-keeper trebuie întreţinute şi pentru aceasta se folosiră cele mai curioase jocuri. Săritul peste bancă, ce-l îngrozise atât pe Moşa Mariancovici, fu înlocuit cu urcatul pe o prăjină pe care trebuia să-şi dea drumul în cel mai scurt timp. Luca alese ca metodă de antrenament şi jocul de rugbi. Acesta presupune mai multă brutalitate. Placajul la picioare îl obişnuise în cele din urmă pe portar să nu mai ezite la blocaje.

Mecanicul avea o altă slăbiciune. Fiind timid, se descuraja repede.

Un început slab ducea la un joc catastrofal. O observaţie cât de mică făcută de un coechipier îi crea un complex de inferioritate, greu de biruit. Pentru el era necesar un fel de „rodaj” înaintea meciului, o „încălzire” specială în care era controlată siguranţa de a lovi mingea. Luca interzisese de la începutul campionatului critica în timpul meciului. Lucrul fusese greu de acceptat, pentru că „Le ştie” nu putea să se abţină. Siguranţa lui tehnică îl făcea să dea sfaturi în gura mare pe teren. Antrenorul îl ameninţase de câteva ori cu scoaterea din echipă şi, cu mare greutate, Sandu renunţase să mai vorbească… Premiile acordate celor disciplinaţi îl atrăseseră şi pe el şi se stăpânea cât putea.

Fane-Mahomed se părăsea uneori pe sine. El nu avea acea putere de luptă ce-l caracteriza, de pildă, pe Mucală. Furat de frumuseţea jocului, îşi uita datoria. De dragul unei pase frumoase, făcea schimburi inutile şi primejdioase cu Bibiloi în careul de 16 metri. Luca luptase pentru un stil simplu şi eficace. Unora dintre jucători, din păcate, însă, le plăcea şi spectacolul, ceea ce dăuna realizării „Inimioară”, având un foarte bun joc de cap, abuza cerând numai pase la înălţime, ceea ce nu era indicat întotdeauna.

Cu cele două extreme, şi în special cu cea dreaptă, antrenorul avusese mult de furcă. Pentru Calul, fu creat un tunel de scânduri portative, un fel de culoar pe care, la antrenamente, era obligat să vâre balonul. Exerciţiul semăna cu jocul de popice, numai că în loc de mână, se folosea piciorul. Nu lipseau pedepsele şi premiile. Pentru o bună execuţie, două sticle de limonada după antrenament, pentru o greşeală, un tur de pistă.

Picioruş ţinea mingea prea mult în unele ocazii şi, pentru a fi vindecat, fu opus la antrenamente lui Gică-Marafet care nu se uita la picioarele celor din jur. După câteva exerciţii, extrema stângă nu mai păstra balonul decât atâta vreme cât era necesar.

Şi în lupta aceasta permanentă cu defectele ce trebuiau remediate, Luca folosise toate mijloacele. Satisfacţia de-a vedea crescând organismul viu care era echipa de fotbal a silozului, de a-l vedea funcţionând cu precizie, ca o maşină, nu putea fi înlocuită cu nimic.

Dar organismul acesta obosea uneori, avea momente de slăbiciune. Un astfel de moment se produse la un meci în mijlocul „returului”. Se juca cu o echipă din coada clasamentului. Trebuie ştiut că orice campionat împarte încă de la început formaţiile în plutoane. Lupta se dă pentru primele locuri şi pentru ultimele. Sunt echipe mediocre cărora jocul de puncte ale celorlalte le aduce o situaţie privilegiată. Ele obţin fără multe eforturi locuri pe la mijlocul clasamentului şi, neavând ambiţii, nu fac nimic pentru a-şi schimba soarta.

„Metalul” din Brăila era o echipă tânără, abia „rodată”. Dacă i-ai fi urmărit performanţele, ai fi văzut că pierdea aproape regulat, dar niciodată la scor mare. Singurele puncte obţinute fuseseră cele scoase din câteva meciuri nule. Curios era că ele erau câştigate tocmai de la echipele din fruntea clasamentului. Ştiind că ai în faţă un adversar slab, se merge la sigur. Aşa începuse meciul cu „Steaua”. Luca se temuse de mult de acest lucru. În „tur”, acasă, partida cu „Metalul” fusese câştigată abia în ultimele minute prin golul înscris de Mucală. Cei din Brăila aveau o apărare decisă şi numai lipsa de trăgători la poartă îi împiedicase să câştige un meci considerat de toţi ca pierdut. Un punct înscris la început le-ar fi adus victoria cu siguranţă. Şi lucrul era cât pe-aci sa se întâmple.

Sosiseră la Brăila de sâmbătă şi Moşa Mariancovici nu mai tăcea:

— Vreasăzică, cu două puncte de mâine facem 26. Stăm bine, dacă „Voinţa” ciupeşte un punct de la,. Dinamo-Călăraşi”, trecem pe primul loc.

— Mai taci din gură, sârbule, îl certa Luca. Parcă punctele astea două de care vorbeşti sunt sigure, le-ai depus la C. E. C. şi le iei mâine, nu? Întâi să jucăm şi pe urmă să facem socotelile. Ştii bine că am interzis să se vorbească de fotbal înaintea meciurilor!

— Ce tot spui, bre, păi dacă n-oi vorbi, ce să fac?

— Mai bine ai grijă de jucători, să nu înfunde vreunul cârciuma. Sandu e pus pe rele.

— Nici o grijă, nu doarme Moşa toată noaptea, stau cu ochii pe ei, nu-i slăbesc o clipă. Parcă nu-i ştiu…

Devotamentul pentru colectivul sportiv al acestui om era cu adevărat nemăsurat. Nu o dată, Luca îl găsise la miezul nopţii făcând cu cremă ghetele jucătorilor. Avea o trusă a lui, de care nu se despărţea când pleca în deplasare. Într-un rucsac mic, purta un cal de cizmărie şi un ciocan. Cu el bătea cuiele crampoanelor.

Echipa silozului nu apărea niciodată pe teren înaintea unui control riguros al frizerului. Cu un ceas mai devreme de începerea meciului, sârbul îşi lua sculele şi controla echipamentul. Se mai certa cu moş Ifrim, magazinerul. Acesta era cam neglijent.

— Ce-i, omule, iar nu te-astâmperi? Întrebă bătrânul.

— Într-o zi am să te fac să-ţi înghiţi pipa cu tutun cu tot, se înfuria Moşa Mariancovici Nu mă uit la dumneata că ai putea să-mi fii tată, dar află de la mine că iei leafa degeaba; la viitoarea şedinţă am să le spun celor din comitetul de fabrică să te dea afară. Asta-i tricou? Aşa se ţine un tricou? Ce, vrei să-mi răcească băieţii? Ei vin încinşi, iau tricoul ăsta umezit şi gata plămânii! Se cunoaşte că n-ai jucat în viaţa dumitale fotbal!

— Parcă dumneata ai jucat! Îl zgândărea moş Ifrim care auzise şi el de povestea frizerului.

— Să ştii că am jucat! Mârâia preşedintele colectivului sportiv şi se roşea ca o cărămidă.

Magazinerul îşi înfunda pipa cu tutun şi dădea din mâini:

— Las-o aşa, mai bine!

Ce i-ar fi făcut Moşa în clipa aceea! Îi privea faţa jupuită, nasul turtit şi ochii verzui.

— Nu mă crezi?

— Nu! Râdea celălalt.

— Eşti un prost bătrân, asta eşti!

— Şi ce dacă?

— Mai bine ai avea grijă de bocanci, că mucezesc în rafturi. Uite, ăsta se înverzeşte de-acum…

Cearta era curmată de antrenor care nu putea să sufere limba ascuţită a magazinerului.

— Moşa, acum începe, ai controlat totul?

Controlase, cum să nu controleze? Şireturile, crampoanele, să nu cadă vreunul, jambierele, să nu aibă bareta ruptă, să fie călcate tricourile, chiloţii, genunchierele portarului, apărătoarele, totul. Să te fi prins preşedintele colectivului sportiv cu o jambieră pusă pe dos sau cu tricoul pe afară, nu te mai înţelegeai cu el. Picioruş era cel mai neglijent şi sârbul îl spăla cu ocări:

— Haide, mireaso, haide mai repede, că acum începe jocul. Boje moi, boje moi, la ce neisprăviţi am ajuns eu slugă…

Cu „Le ştie” era să se sfâşie de câteva ori. Sandu purta chiloţi lungi care atârnau pe el ca pe sperietorile de ciori. Nu ţi-ar fi intrat pe teren fără ei, să-l pici cu ceară! Ce nu-i zisese Moşa:

— Mă, tu n-ai gust, mă, ăştia-s chiloţi? Parcă-s izmenele lui bunica!

Chip de-l ascultă!

— Ia, mă, chiloţi ca lumea pe tine, că îţi vin până la genunchi!

Da' de unde!

— Aici am eu şmecheriile, cu ei îi fentez! Spunea Sandu, râzând în hohote. Ce ştii dumneata! Uită-te la domnişoarele din jur, cum or să dea în minge ca lumea!

A făcut preşedintele ce-a făcut, i-a rătăcit chiloţii lui „Le ştie”. Sandu n-a mai vrut să iasă pe teren. Scandal, ţipete. Luca abia l-a convins să joace în alţi chiloţi. A jucat foarte prost în ziua aceea. Moşa a fost nevoit să-i caute, să-i găsească şi să tacă.

Optimismul frizerului fu zdruncinat. Meciul începuse devreme. Era în prima jumătate a lui octombrie, o zi fără vânt, numai bună de fotbal. Mucală alesese terenul, „Steaua” se împrăştiase în jumătatea sa de teren şi în minutul 2, extrema stângă a „Metalului” trăsese de la 20 de metri un şut chiar sub bară. Până să se dezmeticească portarul era 1 – 0 pentru gazde. Câteva minute nu avu nimeni nici o reacţie. Fuseseră învăţaţi să se stăpânească, să joace la orice scor ca la început. După încă 10 minute, la o scăpare a centrului înaintaş, Bibiloi făcu un fault în careu. Arbitrul arătă 11 metri. Asta îi scoase din sărite pe toţi. Lovitura de pedeapsă fu executată şi într-o secundă, tabela de marcaj arăta 2 – 0. Atât îi trebuise lui Sandu. De mult nu mai strigase la ceilalţi.

— Ce faceţi, mă orbeţilor? Zbiera în dreapta şi-n stânga. Uite la Sony, ăsta-i pas, mă?

Avertismentele de pe margine ale lui Luca fură zadarnice. Pe „Le ştie” nu-l puteai potoli eu una cu două. Antrenorul rugă pe arbitru să-i dea un avertisment. Era hotărât ca la încă o intervenţie, să-l înlocuiască pentru că în felul acesta nu mai putea nimeni să joace. Preşedintele colectivului sportiv îşi muşca degetele:

— Poftim, bre, poftim! Parcă n-au mâncat aseară, parcă n-au dormit!

Luca se întoarse spre el, certându-l:

— Taci o dată, sârbule, că mai rău îi enervezi! Mangâru, palid, mut, privea cu desperare pe teren. Publicul se „încinsese” şi scanda în picioare: „Me-ta-lul! Me-ta-lul!”

Jucătorii echipei „Steaua” se pierduseră. Nimic nu e mai demoralizant decât să vezi cum scapi din mână un meci pe care-l ştiai câştigat dinainte. Jocul devenise strâns, apărarea gazdelor funcţiona cu destulă precizie. Orice încercare a lui Mucală de a pătrunde prin forţă nu reuşi. Stoperul care-l ţinea părea la fel de puternic şi lupta cu hotărâre pentru fiecare balon. Pentru Luca era clar că trebuia făcută o schimbare. La pauză îl înlocui pe Sandu. Ca şi altădată, nu lipsiră ameninţările:

— Nu mai joc niciodată! Mă las de fotbal! Striga în gura mare. Mi-ajunge!

În glasul lui se simţea însă mai puţină siguranţă ca altă dată. De când nu-l susţinea nimeni, „Tat-al lor” protesta cu mai puţină convingere.

Antrenorul nu-i răspunse nimic şi-l băgă pe teren pe jucătorul de rezervă. Paraschiv nu jucase multă vreme şi la primele mingi, lucrul se văzu, dar în fotbal este nevoie de mult curaj. După 10 minute înaintarea „albaştrilor” funcţiona altfel. Tânărul dovedi o fantezie neobişnuită. În următoarele minute, se înscrisese primul punct al oaspeţilor. Moşa Mariancovici declara după meci că nu văzuse în viaţa lui ceva mai frumos. Balonul pornise de la Gică-Marafet care îl trimisese peste halfii „Metalului”, tocmai la extrema stângă. Picioruş driblase scurt, aruncase un pas către centru, în locul unde se afla Mucală. Acesta stopase, se uitase repede în jur şi, cu o mişcare înşelătoare, trecuse de stoper. După doi paşi, în loc să tragă, împinse uşor către extrema dreaptă. Un şut năprasnic şi plasa tremură. Era 2 – 1! Preşedintele colectivului, directorul şi antrenorul îşi priviră ceasurile. Mai era timp să şi câştige. Rezerva aducea mereu baloane înainte. La o minge aruncată de Bibiloi, sprintase scurt şi cu un şut sec egalase. Momentul de slăbiciune trecuse. Echipa silozului juca acum cu multă siguranţă. Halfii de margine împingeau jocul mereu înainte. Era limpede că gazdele nu mai puteau să reziste multă vreme.

Un accident curmă acest asalt. La o degajare, Fane-Mahomed se lovi la gleznă. Încercă să reintre, dar nu reuşi. Mecanicul fu retras în locul lui şi Alecu jucă half. Accidentarea fundaşului schimbase cu totul scheletul echipei. „Inimă de porumbiel” nu făcea bine legătura între compartimente, nefiind obişnuit cu postul acesta. După cinci minute, Luca îl trecu din nou înainte, dar rezultatul nu mai putu fi modificat.

Pentru toţi, acest meci fu o decepţie. Punctul pierdut cântărea foarte greu şi abia în etapele viitoare simţiră cât valora el.

La o săptămână, „Steaua” pierdu pe teren propriu în faţa celei de a cincea clasate, spre desperarea suporterilor. O dată cu cele două puncte lăsate adversarului, clasamentul suferise modificări. Echipa silozului ocupa acum locul patru, la trei puncte diferenţă de lider. Până la sfârşitul campionatului nu mai erau decât şase etape.

Toamna fumurie îşi aruncase labele uscate peste oraş. Începuseră ploile nesfârşite; câteodată cerul se aprindea ca în toiul verii; era prea cald. Umezeala ce urma pătrundea parcă prin ziduri. Acest anotimp capricios chinuia. Migdalii prăfuiţi, cenuşii, se scorojeau, tulpinele lor erau când lucioase ca de sticlă, când putrezeau mâncate de un cancer vegetal. Sub garduri cădeau foile roşii de iederă şi tecile de clematite. O săptămână străzile părură incendiate. Zidurile vechi de piatra năpârleau. Pe ele se arătaseră bucăţi urâte de var înnegrit. Se întuneca devreme. Dinspre mare, soseau barcaze greoaie, goale, întârziind în micul port al oraşului ca să fie încărcate.

Moşa Mariancovici nu mai avea astâmpăr. Continuând aşa, lucrătorii de la siloz se puteau aştepta să rămână netunşi cu lunile. Norocul lor era că acest campionat se apropia de sfârşit.

Frizerul găsise undeva o bicicletă veche, ruginită toată. Vânzătorul susţinuse că e marca Diamant, veritabil franţuzească. Spunea că o are de 20 de ani şi că numai o aprigă nevoie de bani îl sileşte s-o înstrăineze, pentru că altfel ar fi ţinut-o încă patruzeci. Preşedintele colectivului sportiv avea toate motivele să-şi cumpere o bicicletă. De când antrenorul îi spusese că nu prea supraveghează viaţa personală a jucătorilor, nu-şi găsea liniştea. Ca să faci un control ca lumea, aveai nevoie de un mijloc rapid şi uşor de locomoţie. Cu o bicicletă, de pildă, numai bine ocoleai oraşul într-o jumătate de oră. Pe cei tineri era uşor să-i sperii. Moşa Mariancovici se răstea la Fane-Mahomed sau la Picioruş:

— Să nu vă prind peste ora nouă în oraş! Vă suspend! Trebuie să duceţi o viaţă sportivă, s-a înţeles?

Băieţii ştiau că nu putea fi vorba de suspendare, dar ţineau să întărească autoritatea preşedintelui.

— S-a înţeles, tovarăşe Moşa…

— Nu aşa; s-a înţeles şi voi teleleu prin târg! Eu vin în control…

Ce te faci însă cu „Le ştie” şi cu „Inimioară”? Ei mai beau câte o ţuică la Trecerea Dunării, dacă nu două. Şi să-i fi prins Moşa sâmbăta seara cu rachiul pe masă, era un dezastru. Se certase şi cu responsabilul:

— Domnule, dacă dumneata îndrăzneşti să vinzi jucătorilor mei un gram de otravă, eu îţi închid prăvălia…

Frizerul era cunoscut în târg. Uneori, aici mai bea şi directorul, şi chiar preşedintele. În urmă cu un an veneau cu toţii, jucătorii şi conducerea, după meciuri. Nu mai înţelegea nimic responsabilul.

— Tovarăşe, ăsta e restaurant de stat. Intră cineva şi cere să bea, eu ce să-i fac? Să nu-i dau? De-aia sunt pus aici, să vând!

Sârbul simţea că-l trec năduşelile:

— Brat moi, mă cunoşti de mult. Ţi-o spun cu frumosul. N-ai să le mai vinzi un gram de rachiu. Ce, vrei să pierdem campionatul? Uite clasamentul, ai citit ziarul de astăzi?

Şi scotea două foi mototolite, pline de sublinieri cu creionul roşu.

— Aşa, vreasăzică între cine a rămas să se dea lupta finală? Între noi, „Dinamo-Călăraşi” şi „Voinţa-Constanţa”… Este?

Responsabilul nu înţelegea mare lucru din cifrele înşirate una sub alta.

— Ce se întâmplă? Ultimul meci noi îl jucăm la Babadag, acolo numai dacă murim, dacă deraiază trenul putem sa pierdem, altfel nu. Aşa, „Dinamo” are meci greu şi ştii de ce? Că joacă tocmai cu „Voinţa-Constanţa” pe care am bătut-o în „tur”. Este? Or, să facem un calcul al probabilităţilor. Bate „Dinamo-Călăraşi”, rămân ei pe locul unu, cu un punct mai mult decât noi, pentru că i-a pus dracu de-au pierdut duminică două puncte, ceea ce ne convine. Nu uita, că mai au de jucat şi cu noi şi atunci…

Responsabilul căsca plictisit. Avea treabă, dar nici pe Moşa nu-l putea jigni, trebuia să-l asculte până la sfârşit!

— A doua posibilitate: bate „Voinţa”, ăştia stau mai prost. Dacă fac două puncte, abia ne ajung pe noi, dar avem golaveraj mai bun şi dacă învingem şi duminică, ne suim noi în cap, înţelegi, bre? Iar dacă termină la egalitate, tot ne descurcăm… Aşa că, fratele meu, dacă mă iubeşti, daca ţii la copiii dumitale, cum îi vezi pe jucători intrând, dă-i afară! Lunea poţi să le vinzi şi două kilograme de cap de om, dar de joi şi până duminică, nici cât la împărtăşanie.

— Bine, tovarăşe Moşa, numai să nu se supere…

— Cine să se supere?

— Clienţii, că sunt clienţii mei…

— Au fost. S-a terminat cu ei; sunt jucătorii mei de fotbal şi dumneata răspunzi dacă eu nu-i am întregi…

Şi pentru că-l vedea codindu-se, Moşa Mariancovici strecura şi câte-o ameninţare:

— Dacă aflu cumva că ai călcat cu stângul, vorbesc la trust şi la partid, şi-odată o să te schimbe!

După asta pleca demn, trântind uşa, înjurând pe cei ce inventaseră cârciumile. Şi aşa, din restaurant în restaurant, că oraşul mai avea vreo şase, mai cu ameninţări, mai cu rugăminţi, preşedintele colectivului sportiv căuta să se asigure că jucătorii săi nu vor mai bea înainte de meci, pentru că explicaţia ultimei înfrângeri numai asta putea să fie după mintea lui; „Le ştie” Şi „Inimă de porumbiel” chefuiseră sâmbătă seara şi la meci se prezentaseră într-o formă slabă.

Cu timpul, ideea cumpărării unei biciclete se impusese cu necesitate. Nu lipsea decât întâmplarea şi ea se ivi. La marginea oraşului se ţinea duminica dimineaţă un fel de târg unde se vindea ce voiai şi ce nu voiai. Ce întâmplare îl aduse pe sârb într-acolo nu se ştie. Destul că el se întâlni cu un om care purta ochelari de soare cu sticle albastre, cam sparte pe margini, strigând cât îl lua gura:

— Bicicletă Diamant, veritabil franţuzească! Pneuri originale, Roque!

Cum îşi purta totdeauna banii la el, Moşa fu ispitit să vadă marfa. Bicicleta era veche, se vedea bine, spiţele ei erau cam înnegrite, ghidonul începuse să ruginească, dar strigătul insistent al vânzătorului îl atrăgea ca un magnet. Îi plăcea mai ales că bicicleta avea pneuri originale Roque. Nu auzise în viaţa lui de asemenea pneuri, dar din moment ce omul cu ochelari pomenea numele fabricantului, el trebuie să existe şi să fie renumit.

Preşedintele se apropiase, dăduse ocol bicicletei, se prefăcuse că se uita în altă parte, se mai întorsese o dată, vânzătorul îl mirosise. După îmbrăcăminte, unui om bănuitor i-ar fi dat de gândit, dar lui Moşa Mariancovici nu-i trecu nimic prin minte. Îşi făcu o socoteală rapidă: dacă cerea cinci mii de lei pe ea, nu-i va da decât trei şi dacă nu merge, va oferi cel mult trei mii cinci sute.

Zis şi făcut. După încă câteva târcoale, frizerul se opri, pipăi cu atenţie cauciucurile cam dezumflate, sună clopoţelul dogit, trase de lanţul plin de ulei şi întrebă cu aerul unui cunoscător vechi:

— Şi zici că sunt originale: Roque?

Vânzătorul clipi cu siguranţă din ochi.

— Se poate, nene? Uită-te la ele. De zece ani nu m-am dat jos de pe ea. Nici n-am nevoie de pompă ca s-o umflu, merge singură…

— O fi având motor? Râse Moşa.

— Suie s-o vezi şi dumneata, ţi-e mai mare dragul. Diamant original. Uite aici scria, acu' nu se mai vede, ce vrei, marcă veche, nu mai găseşti aşa ceva, o am dinaintea războiului, mi-a luat-o şi la rechiziţie, şi tot bună este, suie-te, să-mi faci şi mie o plăcere…

Preşedintele colectivului sportiv avea o demnitate a lui care nu-i permitea să se suie pe bicicletă tocmai acolo, faţă de atâţia curioşi, adunaţi împrejur.

— Cât ceri pe ea? Întrebă scurt.

— Cât să cer? Şase mii…

— Şase mii? Dar ce crezi că sunt bancher? I-auzi; bre! Cu şase mii iau una nouă de la Bucureşti sau de la Constanţa…

— Lasă că nu iei dumneata una nouă cu şase mii, nu-mi spune mie. E vorba, cât dai, ăsta-i preţul pentru cine întreabă, cine cumpără…

— Să te aud! Cine cumpără…

Vânzătorul îşi aruncă pălăria soioasă mai pe ceafă.

— Cinci mii cinci sute…

— Am plecat.

— Stai, nene, unde o iei aşa la picior? De ce oi fi sperios? I

— Nu sunt sperios, dar dacă-mi ceri şi sufletul din mine, fratele meu, eu ce să mai fac?

— Cinci mii, e bine?

— Dumneata îţi baţi joc de mine. Păi asta-i bicicletă de cinci mii de lei? Nu vezi? Veche, veche! Ghidonul e ruginit tot, lanţul abia se mişcă, cauciucurile vai de mama lor, noroc că mă pricep şi că într-adevăr are pneuri originale…

Şi de data aceasta, tot mândria şi lăudăroşenia îl pierdură, pe preşedinte.

— Şi cât ai vrea dumneata să dai? Mai întrebă vânzătorul plictisit.

— Trei mii cel mult.

— Trei mii? Dar ce crezi că am găsit-o la colţul străzii? Du-te, nene, sănătos! Auzi, trei mii, Diamant, cu pneuri originale…

Moşa Mariancovici începuse să se încăpăţâneze. De fapt, bani pentru o bicicletă nouă nu avea încă. Mai trebuia să strângă vreo câteva luni şi până atunci se termina campionatul, se ducea naibii calificarea pentru Divizia „B”, jucătorii îşi făceau de cap şi echipa silozului tot în campionatul regional avea să rămână. Aici se cerea un sacrificiu şi cine altul putea să-l facă decât Moşa Mariancovici?

— Uite, mai pun cinci sute ca să nu zici aşa şi pe dincolo, iei banii?

— Fără patru mii cinci sute n-o dau…

— N-oi da-o dumneata, brat moi, dar eu atâţia bani am, trei mii cinci sute, de unde vrei să iau alţii?

După ce fu întors de trei ori din drum, preşedintele colectivului sportiv obţinu în cele din urmă bicicleta cu suma de trei mii opt sute de lei, bani peşin.

Se poate spune că exista un noroc al celor care vând lucruri proaste. Ieşit afară din târg, Moşa Mariancovici se sui pe Diamantul său original. Era o îmbătare! Unsă bine, bicicleta mergea de ţi-era mai mare dragul. Acum să mi te văd eu pe tine, Mucală, dacă mai dormi în mahalaua tătărască la vreo femeie! Îl certa în gând preşedintele pe căpitanul echipei. Acum să te văd eu, „Inimioară”, că mai bei vreo asmanţoacă în cine ştie ce cârciumă din marginea oraşului! S-a terminat, fratele meu! Crezi că Moşa mai doarme? Nu mai doarme! Are sau nu cea mai elegantă echipă? Are! Joc artistic şi mondial! Na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie! Trei plus una! Ca austriecii. Parcă nu aşa joacă austriecii, dar ce importanţă are asta? Ceea ce era sigur era că se terminase cu viaţa nesportivă… De-acum, adio fete, adio plimbări pe marginea Dunării după nouă seara, adio ţuiculiţă! O dată joacă echipa pentru calificare. Şi asta nu e nimic, dar la anul vom fi în „B” şi acolo nu mai merge aşa, cu una, cu două. Trebuie muncit, nu glumă!

După vreo jumătate de ceas, în care timp frizerul făcuse un tur prin centru, unul pe la debarcader şi se pregătea chiar să treacă şi pe la gară ca să înştiinţeze pe impiegatul de serviciu că va trebui de aici înainte să-l anunţe dacă vede vreun jucător bătând zadarnic pietrele peronului şi ostenindu-se înainte de meci, Diamantul începu să fâsâie din pneurile sale originale Roque.

Moşa Mariancovici era optimist. Se făcu că nu bagă de seamă. Închisese el ochii şi la faptul că roata din faţa, după cinci sute de metri, împletea nişte opturi care-i dădeau ameţeală. Dar când trecătorii din „centru” începură să râdă în gura mare, preşedintele se îngrijoră.

— Invidioşi! Îşi spuse. Asta-i cuvântul.

Şi pedală cu înfocare către siloz. După încă trei sute de metri, câţiva cunoscuţi începură să strige după el:

— Atenţie, Moşa, eşti pe geantă, vezi că sari în aer! Vrând, nevrând coborî. Cauciucurile Diamantului erau dezumflate de tot. Ce te faci, Moşa, că hoţul de vânzător nu ţi-a dat nici măcar o pompă? Se întoarse până în faţa Sfatului Popular pentru a-şi umfla pneurile originale Roque la o staţie de benzină, aflată chiar în dreptul restaurantului La trecerea Dunării.

De atunci nu era zi în care preşedintele colectivului sportiv să nu fie văzut umflându-şi de câte trei-patru ori cauciucurile glorioasei sale biciclete, care, între altele, aşa cum spusese vânzătorul după ce încasase banii, câştigase, condusă de un celebru alergător cu nume încâlcit, „Turul Franţei”…

Şi pentru că în scurt timp, toată lumea află pentru care motiv îşi cumpărase Moşa Mariancovici bicicletă, nu lipsiră peripeţiile. Unii elevi de şcoală, nelipsiţi de la meciurile duminicale, începură să-i alimenteze bănuielile:

— Tovarăşul Moşa, mi se pare că l-am văzut pe Mucală la Bufet, în port.

Frizerul ştia bine că Fox-Movietone nu ţi-ar fi băut de joi până duminică decât limonadă, dar diavolul neîncrederii îl muşca de suflet. Dacă n-o fi fost Mucală şi o fi fost altul? Fără să mai aştepte alte explicaţii, încăleca pe bicicletă şi o pornea spre port. Însăşi furia n-ar fi arătat altfel. Pneurile originale erau puse la grea încercare. După un sfert de ceas, în care nici Bartali nu s-ar fi ţinut aproape, preşedintele sosea în pragul fostei cârciumi La Văduva, asudat din cap până în picioare. Intra fără un cuvânt, privea cu ochi bănuitori la clienţii rari de la mese şi se repezea la responsabil:

— Unde l-ai ascuns?

— Pe cine să ascund? Se mira acesta.

— Pe cine, pe cine? Ştii dumneata mai bine decât mine…

Cum era cunoscut de acum, toţi se uitau la el cam cu bănuiala că nu-i de-a bună.

— Tovarăşu' Moşa, am impresia că nu eşti serios… Frizerul se îngălbenea.

— Eu nu sunt serios? Ei bine, ăi să vezi cât de serios sunt! Voi cere trustului dumitale să te înlocuiască pentru că încurajezi viciile… Mai bine spune-mi unde se ascund…

— Cine?

— Jucătorii mei…

— Nu-i nici un jucător de-al dumitale aici; uite, poţi să cauţi în tot localul.

— Bine, îngăduia Moşa, te cred pe cuvânt, dar să ferească Dumnezeu sa minţi vreodată.

Pleca urmărit de privirile pline de compătimire ale responsabilului: „Săracu, tovarăşul Moşa, s-a zărghit de când cu campionatul ăsta!”

Din pricina acestei manii, frizerul începuse să lipsească şi din orele de serviciu, ceea ce-i aduse un avertisment scris şi semnat chiar de Mangâru. Asta-l făcu pe sârb să spumege de furie. În aceeaşi dimineaţă intră în biroul directorului cu hârtia în mână, fără să mai bată la uşă.

— Ce-i cu asta, tovarăşe Mangâru?

— Ci să fie? Îi răspunse acesta calm. Şi citi rar, pe înţeles: „Vi se aduce la cunoştinţă că e ultima oară când vi se îngăduie să mai lipsiţi în timpul orelor di serviciu, etc. Etc…”

— Cum adică ultima oară?

— Uite ci-i, Moşa, ni cunoaştem, nu di azi, di ieri; ştiu, ti zbaţi, îţi placi, şi mie îmi placi, dar producţia îi producţie! Primeşti o leafă pentru ceea ce faci şi tunsul salariaţilor eşti o treabă importantă. Mereu e înghesuială în prăvălie la dumneata, băiatul ăla de-l laşi în schimb nu mai dovedeşti; ce-ai zâci să lucrezi cât doi în timp ci tovarăşul dumitale se plimbă cu bicicleta?

Sârbul holbă ochii, nevenindu-i să-şi creadă urechilor:

— Se plimbă? Cine se plimbă? Eu mă plimb? Eu, care nu mai am somn ca să-ţi supraveghez jucătorii dumitale…

— Ai mei?

— Dar ai cui? Nu te lăudai toată ziua că ai o echipă cum nu s-a mai văzut, că la anul le rupi cocoaşa la ăia în Divizia „B”?

Mangâru clătină încurcat din cap:

— Ei, aşa, că am mai scăpat câte-o vorbă, acolo…

— O vorbă? Ce mi-ai spus la începutul anului? Moşa, dacă nu intrăm din nou în Divizie, poţi să te duci să te spânzuri, la mine la siloz nu mai ai ce căuta. Uite-mă, acum nu-ţi mai plac! Vrei să ne înecăm, fratele meu, ca ţiganul la mal? Ia gândeşte-te…

Directorul nu era împăcat deloc cu cele auzite…

— Mă gândesc, dar ci facem cu muncitorii, că se plâng că pierd multă vreme aşteptându-şi rândul la tuns? Una-i să ai doi lucrători şi alta să fie numai unul, ci spui? Las-o şi tu mai uşor, după orele di program…

— Şi dimineaţa cine să aibă grijă de băieţi?

— Acum să le luăm şi o dădacă?

— Parcă nu-i cunoşti.

— S-au mai potolit. Uite, Luca ăsta nu-mi plăcea di loc la început, dar o făcut ce-o făcut, i-o disciplinat, ci-i al lui, i-al lui! Trebuie s-o recunosc. L-o înmuiat pi Mucală, înger l-o făcut. Am auzit că şi „Inimioară” s-o liniştit. Pi ăsta l-o aranjat Prică, avea dreptati Gioancă, fără muncă politică stăruitoare nimic nu mergi bini, oamenii trebuie convinşi să trăiască cu demnitati…

Frizerul se dezumflase. Sta pe scaun cu capul plecat, supărat foc de parcă i s-ar fi scufundat toate corăbiile.

— Dacă zici dumneata să nu mai fac inspecţie, eu nu le mai fac. Dar ştii vorba aia: „Vina mea n-o fi…” Directorul se apropie de el şi-l luă de umeri:

— Moşa, nu mă înţelege greşit. Sigur că trebuie să-i supravegheze cineva, dar în ceea ce ti priveşti, fă-o după program. S-o înţeles?

Înţelesese.

Şi pentru ca să nu-şi mai piardă timpul, îşi desenase cu litere mari un clasament al seriei pe care-l bătuse în ţinte în peretele din faţa scaunului de lucru. Între doua brice, calcula cu voce tare şansele echipei:

— Aşa, vreasăzică, ăştia, „Flacăra”, au mai pierdut două puncte, să le fie de bine, acum stau pe locul cinci. Cu ei am terminat. Cine a mai rămas în cursă? Noi! Şi arăta cu săpunul de bărbierit locul doi în clasamentul seriei „Voinţa-Constanţa” şi „Dinamo-Călăraşi”… Bun…

Muşteriii erau obişnuiţi cu frizerul. Câte unul, ştiindu-l vanitos, îl lua subţire:

— Tovarăşe Moşa, ce-ar fi să te propunem pe dumneata într-o şedinţă, ca preşedinte al C. C. F. S.-ului din localitate?

— Crezi că ar fi rău, fratele meu?

— Priceput eşti, fotbal ai jucat şi încă…

— Ei?

— Zău dacă n-ai fi bun!

— Zice cineva că nu?

— Pe urmă, cu timpul, inimos cum eşti, ai putea ajunge şi la Bucureşti, să le arăţi ălora cum se munceşte în direcţia asta. Uite, eu, de pildă, pe dumneata te-aş pune să faci echipa naţională. Ai ochi, nici nu încape îndoială. Nu vezi că iar ne-au bătut ungurii? E momentul cel mai potrivit pentru a fi numit un selecţioner unic, ca în Italia. Unul care să taie şi să spânzure. Ce-i aia comisie de antrenori?

Moşa Mariancovici, om lesne crezător, cădea pe gânduri. Încetul cu încetul începuse să se convingă de cele auzite. Când îl certa directorul că nu mai termină cu pronosticurile lui, odată se răstea la el:

— Ce tot îmi baţi capul, bre? Că m-am săturat! Dacă vrei să ştii, sunt oameni în oraşul ăsta care mă apreciază în modul cel mai sincer, aşa să afli. Într-o zi, ei or să-mi propună să ies din producţie, să termin cu ras-tuns şi frezat şi să apuc eu în mână frânele C. C. F. S.-ulul. Că nu-mi place cum merge treaba, nu-mi place! Campionatul ăsta nu e organizat bine, altfel ar fi trebuit să fie întocmite legile. Îmi dai dumneata mie în aceeaşi serie trei echipe de forţă: „Voinţa”, „Dinamo”, şi noi… Le macini între ele, pentru ca în seria a doua să se plimbe alifiile alea de la Ciulniţa pe care ai să le vezi cum te văd în Divizia „B”.

Cu Moşa nu mai isprăveai o zi întreagă! Duminică seara, după terminarea meciului, era grămadă la telefoane. Plătea taxe suplimentare, dădea bacşiş numai pentru a afla o clipă mai devreme ce se întâmplase în celelalte oraşe. Avea un carnet dinainte pregătit în care nota înfrigurat rezultatele. Îşi făcuse relaţii cu ziariştii de la Constanţa, cărora le dicta la telefon descrierea meciului din ziua respectivă. Pe la nouă seara putea fi auzit răstindu-se în pâlnia telefonului:

— Bre, Ionescule, bre, scrie aşa cum îţi spun eu: de la „Steaua” s-a remarcat toată echipa… Cum, cum o să scrii o gugumănie ca asta? Auzi dumneata, boje moi, ce ziarişti or mai fi pe lume! Păi dacă s-a remarcat echipa întreagă, s-a remarcat, n-ai ce-i face! Vrei să am scandal cu băieţii? Totdeauna îmi spun, ce fel de cronică sportivă scrii dumneata, Moşa, la ziar, că nici nu spui adevărul! Ei uită că eu îţi dictez dumitale ceva şi în ziar se tipăreşte altceva. Sunt sau nu corespondentul dumitale? Păi dacă sunt, de ce nu scrii, fratele meu, ce-ţi spun? Cred că n-ai sa uiţi ca în revenirile de marţi să adaugi că echipa „Steaua” merită pe bună dreptate să joace în Divizia „B” la anul. Dacă scrii asta, fac cinste când vin la Constanţa… Cum zici? Nu se poate? De ce să nu se poată? Dacă mă iubeşti, dacă ţii la mine, trebuie să scrii aşa! Cum? Nu-i ziarul dumitale? Şi ce dacă nu-i al dumitale? Obiectivitate? Parcă eu nu sunt obiectiv? Sunt, tovarăşe Ionescu. Crezi că îndrăzneşte cineva să conteste că „Steaua” este echipa cea mai bună din serie? Numai un orb nu vede lucrul ăsta…

Bunul Moşa Mariancovici! Primea orice batjocură, se linguşea, ar fi cărat pietre de moară dacă i-ar fi cerut cineva, numai să ştie că face în felul acesta un serviciu echipei sale…

„Le ştie” e foarte supărat. Afacerile nu mergeau aşa cum bănuise el. De obicei toamna, când însilozările se înteţeau, se mai putea face un mişmaş, cum spunea rânjind domnul Pantelimon, opărit şi el acum, pentru că omul pe care-l avea era să dea de dracul.

Într-una din nopţi, Sandu se dusese ca de obicei la locul ştiut să caute sacul dosit de magazinerul Crăciunescu. De la o vreme lucra singur, pentru că Alecu se jurase pe părinţii lui morţi că nu mai pune mâna. Se certaseră timp de un ceas, „Inimioară” susţinuse sus şi tare că „se retrage din afaceri” şi că pe „Le ştie” îl priveşte cum se descurcă singur. De denunţat n-o să-l denunţe, pentru că nu putea, dar dacă l-ar înhaţă vreodată, el n-ar recunoaşte nimic şi că, dacă Sandu avea de gând să spună ceva la miliţie, putea să-şi ia rămas bun de la viaţă…

Era o noapte numai bună pentru asemenea lucru. Ploua mărunt de câteva ceasuri şi „Le ştie” bănuia că n-o să dea nimeni prin curtea silozului. Se strecurase în umbra magaziilor, ocolise locurile luminate şi ajunsese sub o streaşină, ascultând zgomotul mărunt de deasupra, Să-l fi întrebat cineva ce caută la ora aia în apropierea depozitului, ar fi găsit ce să spună, nu de asta îi era frică. De când nu-l ajuta Alecu îi venea mai greu să care sacii furaţi. Erau necesare mai multe drumuri şi pentru că transporturile se micşoraseră şi câştigul său scăzuse. Chiar magazinerul era nemulţumit şi îl întrebase odată în casa lui Pantelimon dacă nu putea să-şi găsească alt tovarăş. Deocamdată pe altcineva Sandu nu găsise.

Primul drum fusese făcut fără greutăţi „Le ştie” trebuia să care dintr-un cotlon dărăpănat de lângă depozit trei saci în noaptea aceea. Bizuindu-se prea mult pe vremea posomorită, plină de ploaie şi vânt, uită să fie precaut. Aşa se făcu că la al treilea transport se trezi faţă în faţă cu un paznic. Fără să piardă timpul, lepădase sacul şi fugise în direcţia opusă, căutând să nu fie recunoscut. Sări un gard şi de acolo, tocmai la cariera de piatră se opri. După două ceasuri, ud până la piele, bătu la o uşă în mahalaua tătărască, unde avea o ibovnică.

La siloz se dăduse alarma şi Mangâru fu chemat de acasă cu telefonul. La lumina felinarelor se reconstitui drumul. Hoţul târâse sacii prin noroi, ca să nu-i care în spate şi într-o jumătate de oră fură găsiţi şi ceilalţi doi, ascunşi după gardul ce despărţea curtea silozului de un maidan.

Miliţia sosi către ziuă, paznicul fu întrebat dacă nu-l recunoscuse pe hoţ şi cum acesta nu putuse să-l vadă, se trecu la o anchetă mai serioasă. Bănuielile vechi fură confirmate. Toate suspiciunile se îndreptară, cum era şi firesc, spre magaziner. I se cercetă dosarul, dar nu i se găsi nimic suspect. Fu chemată o comisie să facă cercetări, controlul era greu de efectuat, dar lucrurile nu rămaseră aici.

Crăciunescu aşteptă trei sau patru zile până când lucrurile se mai liniştiră, şi, într-o noapte, dispăru de acasă. După două zile de lipsa fu căutat, nu-l mai găsiră. Plecase numai cu un geamantan, lăsându-şi câteva lucruri de prisos.

Nu rămânea decât să i se transmită semnalmentele posturilor de miliţie din ţară şi să fie prins.

Toate acestea le ştia şi domnul Pantelimon şi domnul Vizante. Cu o zi înainte de fuga lui Crăciunescu, cei trei se văzuseră în casa primului. Magazinerul fu sfătuit să plece cât mai repede din oraş şi dacă se poate, să-şi schimbe identitatea. Vizante, furios şi fricos, se plimba de colo până colo prin locuinţa complicelui şi mormăia furios:

— Ar fi trebuit să pui foc, să faci ceva să nu se observe cât s-a sustras. Acum vor socoti şi dacă ne prind, vor pune totul în spinarea noastră…

Pantelimon, prăbuşit într-un scaun, nu scotea o vorbă. Ar fi trebuit să acţioneze repede şi se simţea ca paralizat. Nu avea nici o nădejde că dacă unul dintre cei din jurul lui ar fi prins, n-ar spune totul. După două ceasuri îl chemase pe „Le ştie”, trimiţându-şi nevasta tocmai în mahalaua tătărască, unde ştia că trage vagabondul.

Odată sosit, îl întrebase înspăimântat:

— Cum a fost bre? Cum au dat de tine? După ce-l ascultase, se mai liniştise puţin.

— Şi spui că nu te-a recunoscut nimeni?

— Nu.

— E bine atunci.

Nu rămânea decât să plece Crăciunescu, să-şi piardă urma şi restul aveau să aranjeze ei. Deocamdată „Le ştie”, lipsit de bani şi nemaiavând ce pierde, văzându-i şi aşa de înspăimântaţi, le ceru o sumă. Domnul Pantelimon izbucni în ţipete:

— De unde să-ţi mai dau şi ţie? După ce ne-ai făcut ce ne-ai făcut!

Vagabondul le râse la toţi în nas. Domnul Vizante tremura în fotoliul lui ca apucat de friguri. Asta îl făcea să nu-i mai fie frică de nimic.

— Dacă nu-mi daţi cinci mii vă torn. Ştiţi doar că denunţătorul scapă mai uşor…

Pe Pantelimon abia îl stăpâni Vizante:

— Ţine-ţi firea, omule, astâmpără-te, pentru Dumnezeu!

Fostul cerealist se congestionase la faţă şi învârtea ameninţător pumnii deasupra capului:

— Te omor, m-auzi? Te omor şi ştiu pentru ce intru în puşcărie!

Ameninţările nu-l speriau prea mult pe Sandu, obişnuit cu de-alde astea.

Nu plecă din casa lui Pantelimon până nu i dădu suma cerută. La o zi după aceasta, Crăciunescu dispăru. Liniştit, „Le ştie” îşi văzu de treabă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. De când se reîntorsese de la Constanţa, după o ceartă ce durase vreo două săptămâni cu Mangâru, fusese reprimit în serviciu. Ca şi înainte, nu prea se omora cu firea şi văzându-l pe „Inimioară” schimbat, aproape să nu-l mai cunoşti, îl lua peste picior:

— Eşti un dobitoc, asta eşti! Nu ştii cum se câştigă un ban mai uşor. Ai început să te omori, să te vadă ăştia că te-ai cuminţit. Mi-e şi silă de tine, ce fel de vagabond oi fi fost şi tu, dracu să te ia…

„Inimioară” nu-l asculta. Cine-l ştia dinainte, nu l-ar fi recunoscut. Începuse să se bărbierească în fiecare zi, umbla cu pantalonii călcaţi, cu cămaşa totdeauna curată, nici de vorbit nu mai vorbea ca altădată, în derâdere. După-amiezile nu şi le mai pierdea prin cârciumi şi, vrând, nevrând, Sandu trebui să-şi găsească alţi prieteni de băutură.

Erau ultimele minute ale campionatului. Luca stătea pe banca din marginea terenului şi privea jocul echipei sale. „Steaua” i se păru în amiaza aceea de toamnă ca o orchestră bine strunită ce face aproape inutilă bagheta dirijorului. Balonul trecea cu uşurinţă de la un jucător la altul. Adversarii, un colectiv bine sudat, răspundeau cu acţiuni energice, deşi fuseseră siliţi să primească două puncte în primele 45 de minute. După pauză presiunea crescu. Se juca fără emoţie, cu o siguranţă care plăcea spectatorilor entuziasmaţi. Scorul crescuse în cincisprezece minute la 5 – 0. O dată cu aceste două puncte, „Steaua” cucerea şi primul loc în clasament după încă două victorii consecutive, din care una asupra fostului lider, aflat acum pe locul secund la un punct diferenţă.

Moşa Mariancovici trăia ziua cea mai frumoasă din viaţa lui. Nu-şi mai găsea locul, umbla de colo-colo, dând sfaturi în gura mare, sărind în sus după fiecare gol sau strigând batjocoritor la vreun jucător al oaspeţilor:

— Ia tramvaiul, ia tramvaiul!

Picioruş alerga pe lângă tuşa alba şi încerca să scape de un fundaş.

Sârbul nu mai tăcea:

— Aşa, bre, întoarce-l o dată şi-ncă o dată, panţarola. Se umflase de mândrie şi trăgea pe Mangâru de mânecă:

— Ce spui, brat moi, de echipa noastră? Ar fi trebuit să le dăm şapte înainte la ăştia.

Directorul uitase de ultimele necazuri şi striga şi el cu mâinile pâlnie la gură:

— Mai tari, mai tari, Fane, pi ei! Încă două mai vreu, încă două şi gata!

Luca zâmbea de la locul său, fără să întoarcă privirile. De trei meciuri, echipa se afla într-o stare de „inspiraţie”, cum se spune.

Compartimentele formau un singur corp şi nici măcar acţiunile sporadice individuale ale lui „Le ştie” nu-l mai supărau. Motorul echipei funcţiona perfect. Se putea declara mulţumit. Munca lui îndârjită de zi cu zi fusese încununată de succes. Nimic nu-ţi dă o mai mare bucurie decât simţământul că este adevărat, că ai în faţă ceea ce o dată numai doreai. Pe terenul de joc evolua acel „unsprezece” visat.

După meci, chiar căpitanul echipei oaspete îl felicită pe Mucală, căpitanul „albaştrilor”, pentru jocul frumos pe care-l făcuseră. Publicul aplaudă în picioare pe jucătorii silozului. Aceştia părăsiră terenul salutând cu mâna peluza de unde hamalii aruncau de bucurie cocoloaşe de hârtie.

Luca rămase singur. Jucătorii săi uitaseră mingea într-o margine a terenului. Se duse s-o aducă. Murmurul mulţimii strânse lângă cabine se stingea treptat. Se auzeau ţipete de bucurie, o maşină porni brusc undeva afară. Mangâru şi Moşa uitaseră de el. Erau desigur în camera de baie, comentând victoria strălucită din ziua aceea.

O clipă tristeţea îi învălui inima. Era ca şi când într-o zi luminoasă zborul unei păsări mari întunecă o clipă soarele. Văzu peluza de piatră în lumina metalică a amurgului.

Un pas, doi paşi, trei paşi…

Căuta umbra Chirei, dar ea nu se mai ivea.

Ce mult semăna această seară cu alte seri! Parcă nu se schimbase nimic. Auzea ca în prima zi a venirii lui aici scârţâitul pilonului ce susţinea vechea îngrămădire de lemne a tribunei. De undeva, din dreapta, curentul fluviului mişca firele scurte ale ierbii de stepă.

Moşa Mariancovici îi arătase înainte de meci, numai cu două ceasuri înainte, o fotografie umedă încă, parcă atunci scoasă de la developat, făcută la sfârşitul „turului”, după un antrenament, de domnul Iulică Ţuşculescu, fotograful oraşului. O privise şi între jucători îl văzuse pe Mircea. Se afla lângă el, zâmbind obiectivului.

— Ce zici, bre, ce mai mutre! Se lăudase frizerul. Şase am scos, să-ţi dau şi dumitale una. Merită, totdeauna am spus că am o echipă elegantă! Nu se vede?

Se vedea. Jucătorii erau puţin ridicoli, aşa cum stăteau ţepeni şi solemni în faţa lentilei fotografului. Lui.„Inimă de porumbiel” îi atârnau jambierele, iar Fane-Mahomed părea mai curând speriat decât zâmbitor.

Cam târziu scotea fotografiile domnul Iulică Ţuşculescu! La „şase săptămâni”, se lăuda el, pentru ca e „lucrare artistică”, dar de atunci trecuse mult mai multă vreme…

Peste terenul de joc se aşternea noaptea. Era ceasul asfinţitului, când cerul îşi schimba culorile, când nu se auzea decât leneşul ţipăt al cocoşilor din târg şi curgerea molcomă a Dunării. Mirosea a iarbă uscată şi a zgură. Pe pantofi i se aşternea praful alb de var dus de vânt.

Un pas, doi paşi, trei paşi…

Se opri în faţa careului de 16 metri, măsurându-l, din obişnuinţă. Fiecare centimetru din stadionul acesta avea povestea lui.

„Aşa ar trebui să arate un antrenor al unei echipe învinse, care n-a reuşit să câştige campionatul, nu tu!” se certă.

Urcă treptele tribunei şi, de sus, din vârful ei, privi oraşul. Într-una din seri întârziase cu Chira aici. Oare ce-i spusese?

Stadionul fu învăluit într-o pâclă uşoară. Cerul verzui, negru spre nord, îşi pierdu urmele fumurii. Era ca o apă liniştită. Auzi sirena unei locomotive. Linia ferată strălucea stins, jos, sub gardul înalt de lemn.

De sub lemnele tribunei se auzeau gasurile vesele ale jucătorilor şi fâşâitul duşului. Peste vocile puternice ale băieţilor, cea a lui Moşa Mariancovici se distingea cel mai bine:

— Ce v-am spus eu, bre, nu stă nimeni în faţa noastră! Metodă tactica.

Coborî. Ar fi vrut să ajungă mai repede jos, să se amestece în mulţimea aceea fericită, să uite tristeţea chinuitoare.

Un pas, doi paşi, trei paşi…

Uite colţul acela al pistei negre de zgură, „coarda” pe care sprinta Chira. O mai auzea parcă respirând sacadat şi glasul ei îndârjit răsuna încă în urechile lui; „Mai repede! Mai repede! Acum…” Câte secunde mai avea până să se apropie de recordul acela?

Din cabină începuseră să iasă jucătorii; Luca le zări siluetele în întuneric. Probabil că Mangâru îl căuta, ar fi trebuit să se grăbească…

Un pas, doi paşi, trei paşi…

Poate ar fi trebuit să-i spună măcar la plecare că a iubit-o, că ar fi vrut să rămână în oraşul ăsta…

Ce greu e totuşi să mărturiseşti anumite lucruri! Nici măcar n-o întrebase dacă îl iubea pe „doctor”… Ce prostie, sigur că îl iubea din moment ce-l urmase…

— Tovarăşe Luca, unde sunteţi? Se auzi glasul lui Mucală, de dincolo de gardul de sârmă al arenei.

Nu mai spunea de mult „şefule” sau „coane”; se dezobişnuise, ca şi „Inimioară”, de limbajul acela golănesc.

— Aici, vin îndată! Îi răspunse. Aţi uitat balonul pe teren, a trebuit să vi-l aduc eu…

De ce-i mai certa? La o asemenea victorie, nu era mare catastrofă puţină neglijenţă… Mangâru se apropie de el.

— Pot să te felicit? Îl întrebă râzând.

— Cum vrei, numai să nu te grăbeşti, nu uita că mai este barajul…

— Nu mai mi-i frică!

— Păi dacă-l pierdem? Mangâru râse:

— Nu cred, pi cuvântul meu dacă nu mi-o plăcut cum or jucat băieţii, azi…

Nelipsitul Moşa Mariancovici, atunci răsărit din întuneric, se amestecă în vorbă:

— Parcă numai aci, parcă duminica trecută băieţii or fi avut vreun cusur. De când te ştiu eu, brat moi, tot nemulţumit eşti. Ei, acum nu te mai legi de tovarăşul Luca?

Directorul tăcu stingherit.

— Spune, ce taci? Îl aţâţă frizerul.

— Lasă astea, sârbule, îl certă antrenorul. Ai face mai bine să te duci înainte la cantină, să le pregătească băieţilor o masă ca lumea, că merită…

Mangâru îl opri pe preşedinte, care era gata să plece:

— Stai, undi fugi ca din tun? Astă-seară, comitetul di fabrică vă invită la o masă tovărăşească la Trecerea Dunării. Dacă până şi Mâţu a închis ochii, vă închipuiţi ce s-o întâmplat. Cât priveşti chestia aia…

Directorul şovăi. Îl alungă amical pe Moşa:

— Sârbule, tu dă fuga la restaurant şi fă inspecţie la fripturi, să nu ne ardă şmecherii ăia…

— Las' pe mine!

În două clipe nu-l mai văzură.

— Cât priveşte chestia concedierii, reluă Mangâru, trebuie să recunosc că am greşit. Ci vrei, sunt nestăpânit. Mi-or spus toţi: Mă, tovarăşe Mangâru, dumneata eşti ca fata de măritat; dar mai judecă-le, fraţi, mai ai răbdare. Ei, bini, până nu se băteau toati din palme, nu voiam să ştiu! Dă mâna şi uită că m-am purtat cum m-am purtat cu dumneata…

— Nu-i nimic, tovarăşe, bine că s-a sfârşit cum s-a sfârşit. Ce să ne facem gânduri pentru atâta lucru, se mai întâmplă…

Alături, Fane-Mahomed striga în gura mare după preşedinte care ajunsese la poarta arenei:

— Tovarăşu' Moşa, tovarăşu' Moşa, nu uita să comanzi limonadă pentru Picioruş, că dacă bea vin se prăpădeşte…

La restaurant, după o scurtă convorbire cu directorul, frizerul le aduse la cunoştinţă măsurile organizatorice pe care le luase:

— Cred că ştiţi că de mâine de la ora opt dimineaţa începe cantonamentul. Toată lumea prezentă sus la club, la ora opt fără cinci. Nu se admit întârzieri sub nici un motiv. Veţi duce o viaţă liniştită, ordonată, sub supravegherea antrenorului şi a mea.

— Fără vise, trai nu glumă, pă libertatea mea! Exclamă Mucală.

— Gura! Se răsti sârbul, cuprins de megalomanie. Aşa că, Sandule, „Inimioară”, s-a zis cu fetele!

Jucătorii râseră în cor, dându-şi coate.

— La cantonament o să-i invităm din când în când şi pe juniori, pe care am auzit că fratele Alecu i-a învăţat nişte cântece grozave…

„Inimă de porumbiel” roşi.

— I-am învăţat, de ce să nu-i învăţ pe puişori, dacă nu m-ascultă, odată dau în ei.

Preşedintele nu terminase:

— Tăcere, bre, tăcere. Aşa, vreasăzică, tu, Alecule, ai să te ocupi cu partea artistică a programului, Fane şi Gică vor avea grijă de meniu… Tovarăşul Mangâru mi-a spus că a aprobat din fondul directorial o sumă pentru o alimentare specială, numai să ai grijă de bucătari. Fane, s-aude? Tu ai să-i întrebi pe fiecare cam ce-ar vrea să mănânce şi faci o listă. Mai departe…

— Tot mai e ceva? Întrebă „Le ştie”.

— Mai este. Creţu o să se ocupe cu gazeta de perete a cantonamentului, tot spune tovarăşul Prică, nu-i aşa, „Inimioară”, că stăm prost cu munca politică…

Sandu mormăi de la locul lui:

— Noi jucăm fotbal, ce ne trebuie gazetă de perete?

— Tu să taci, auzi? Se răsti la el frizerul. Poate ai să te hotărăşti să scrii un articol…

— A uitat cum se ţine tocul în mână.

— Poate ne scrie cum se bea un litru de rachiu de prună fără să clipeşti…

— Gălăgia! Ce, aţi prins limbă? Responsabilul cu munca administrativă, adică cu curăţenia, va fi Bibiloi. Mai departe…

— Se încălzeşte vinul! Îl întrerupse Alecu.

— Lasă să se încălzească, obraznicilor, ascultaţi aici. Trebuie să alegem o comisie de disciplină, pentru că cea veche n-a făcut mai nimic.

— Ce-i armată aici? Sări iar de la locul lui Sandu. De încuiat ne încuiaţi ditamai oameni, acum vreţi să ne surchidiţi, e-te-te…

Mangâru, ocupat până atunci cu aranjamentul mesei, îl auzi.

— Ci, nu-ţi convine, ai? S-a zis cu foiţele şi cu barbutul, că ti ştiu eu ce-ţi poati pielea. Să mi-l spuneţi, auziţi voi şi să mi-l daţi pi mână, că eu îi sunt tata… Dacă nu te-oi bati, Sandule, cât eşti di mare, ai să vezi… Numai tu nu vrei să-ţi bagi minţile în cap. Toţi câţi şi-or făcut di cap, s-or astâmpărat, numai tu nu vrei să ti dai pi brazdă, dar nu mă las până nu te-oi muie…

„Le ştie” o luă în glumă, râzând slugarnic:

— Păi ce să fac şi eu, tovarăşe Mangâru, mai întind un popa prostu', mai un pocheraş cu Alecu. O să mă plictisesc altfel…

— Las' că nu ti plictiseşti. Di altfel, „Inimioară” s-o lăsat di foiţe, nu-i aşa, Alecule?

Alecu nu se lăsase, dar de ruşinea celorlalţi încuviinţă. Moşa Mariancovici îl linişti:

— O să vă aduc nişte şahuri de la club…

„Le ştie” nu jucase în viaţa lui şah şi nici nu avea de gând să înveţe.

Preşedintele terminase cu jucătorii şi se adresă directorului:

— Să vorbeşti mâine cu cizmarul silozului să treacă pe la magazie, să ia ghetele stricate la cramponat. Nici nu avem destule bune. De fapt, ar mai trebui nişte ghete noi, dar tovarăşul Luca se opune, zice că e mai bine ca băieţii să joace şi în baraj tot cu alea vechi…

— O fi ştiind el di ci. Iar ti bagi undi nu-ţi fierbe oala?

— Iar mă bag, iar mă bag! Ai găsit, fratele meu, cal de bătaie, ca o soacră eşti toată ziua pe capul meu! „Moşa, de ce lipseşti de la serviciu? Moşa, de ce nu faci cutare, de ce nu faci cutare?” Dar ce sunt eu? Un preşedinte de colectiv trebuie şi el respectat. Asculta, ce-ar fi să mă cantonezi şi pe mine cu băieţii?

Mangâru aprobă pe loc:

— Perfect, tot n-ai luat concediu pe anul ista! Cadi la timp propunerea ta…

Protestele frizerului fură acoperite de strigătele jucătorilor. Aceştia îi făcură pe loc o manifestaţie de simpatie. În toiul entuziasmului, sârbul îşi aminti că-şi uitase bicicleta afară, la intrare.

— Stai, le strigă, stai, bre. Diamantul meu, dacă mi-l fură careva, staţi să-l iau de la uşă…

Gică-Marafet îl cără într-o clipă înăuntru, spre desperarea responsabilului.

— Asta bicicletă! Făcea Bibiloi. Dacă o încaleci poţi să capeţi şi rău de mare pe ea…

— Ce tot vorbiţi! Se amestecă şi Picioruş. Cu ea s-a câştigat „Turul Franţei” în 1936…

— Poate în 1836…

Şi veselia nu se stinse decât foarte târziu, când masa luă sfârşit.

Un cantonament prezintă şi pericole. Oamenii, în general, se simt mai bine la ei acasă. Viaţa în colectiv îi stinghereşte la început, îi scoate din făgaşul obişnuit al traiului lor zilnic. Pentru Picioruş, de pildă, nu era nimic mai chinuitor decât sculatul de dimineaţă. Deşteptarea cu fluier îi crea o groază permanentă. Se trezea cu câteva ceasuri înainte şi adormea încordat, aşteptând şuieratul strident al lui Fane-Mahomed, însărcinat cu menţinerea disciplinei.

Toamna, mai ales pe la şapte, ai mai dormi, simţi nevoia să te întinzi puţin, să mai caşti. Acasă la el, la părinţi, Picioruş mai citea o carte până una alta, trezirea la realitate avea loc treptat. Ce te faci însă cu „Le ştie” care nu mai avea somn de la cinci dimineaţa? Dormeau alături. Dincolo de patul mezinului sforăia Alecu, mai somnoros decât Sandu. Ca să-l trezească, acesta trebuia să arunce o pernă peste trupul ostenit al extremei „Inimioară” dădea din umeri şi se întorcea pe partea cealaltă. „Le ştie” se apleca sub pat şi arunca cu un papuc. (Moşa Mariancovici le făcuse la fiecare câte-o pereche de papuci, sacrificând două fotolii de pluş găsite în magaziile silozului, ce aparţinuseră pe vremuri patronului.)

Aşa începea obişnuita bătălie de dimineaţă a papucilor. Alecu îi pescuia prin somn şi-i arunca la întâmplare, fără să se uite unde. Papucii albaştri de pluş poposeau drept pe fruntea lui Mucală. Acesta se scula pe-o coastă şi înjura cumplit.

— Care nu mă laşi, mă, să dorm?

Sandu, care-şi făcuse o adevărată distracţie din acest început de zi, arunca şi perechea lui tocmai în pântecele lui Gică-Marafet. Fundaşul atâta aştepta:

— M-aţi sculat aşa de dimineaţă, las' că v-arăt eu vouă! Şi din trei mişcări îşi scotea şi el de sub pat papucii.

După aceea, prin aer puteau fi văzute plutind la întâmplare proiectilele albastre. Pantofii preşedintelui aveau calitatea de a nu sparge nimic. Tălpile lor de carton presat plesneau pe lat geamurile, se făcea un minut de tăcere, cineva striga: „Merge!” şi bătălia continua. Într-o săptămână, rămăşiţele de fotolii aveau ceva din sfâşierea unor păsări doborâte cu alice. Bibiloi îşi privea foştii papuci şi se mira cu voce tare:

— De ce mi i-aţi schimbat?

— Că n-oi fi avut unii speciali de Ispahan? Îl batjocorea Picioruş.

— Tu nu vezi, mumie, că sunt de trei ori mai mari decât piciorul meu? Un astfel de lăboi nu are decât Mucală. Care a fost crescut pe picior mare! Căpitane, i se adresa acestuia, dă-mi înapoi papucii, că n-am ce să pun în picioare şi răcesc!

Mucală se întorcea pe partea cealaltă. Nu-l interesau papucii preşedintelui dar când se plictisea de atâta zgomot, se ridica în picioare şi striga de se cutremurau pereţii:

— Bă, vă culcaţi odată sau mă dau jos la voi?

Chip de mai dormi! Picioruş se făcea mic sub pătură, îşi înfunda urechile, nu putea să închidă ochii. Pe la şase şi jumătate, „Le ştie” striga în gura mare:

— Pe care-l fac un ţintar?

Nu răspundea nimeni.

— Care joci, mă, o tablă?

Table le dăduse voie antrenorul să joace.

— Nu răspundeţi, hai?

Şi iar arunca cu perna în cineva.

Când şi-a dat seama că Picioruş avea chef să mai doarmă după ora programului, şi-a frecat mâinile de bucurie:

— Las' că te-nvăţ eu…

Luca nu află decât după câteva zile cele ce se întâmplau în dormitorul comun. Moşa Mariancovici făcea o inspecţie seara, la culcare, mai trecea către miezul nopţii o dată, şi se întorcea în odaia lui, aflată în altă aripă a creşei, pentru că aici găsise preşedintele o cameră încăpătoare pentru jucători. El era trezit numai de strigătele vesele ale celor care ieşeau să se spele. Habar n-avea câte jumătăţi de oră pierdeau băieţii din somnul de dimineaţă.

Antrenorul observă abia după vreo cinci zile că cei mai mulţi dintre ei aveau ochii încercănaţi, şi păreau osteniţi.

— Ce-i cu voi? Îi întrebase. Nu vă place mâncarea? Protestară toţi. Mâncarea era foarte bună.

— Atunci?

Nimeni nu ştia să dea vreun răspuns. Luca îl chemă pe Moşa.

— Ascultă, sârbule, ce-i cu băieţii? Par cam obosiţi…

— Ce să fie, bre? Eu îi controlez, personal…

— Ce fel de control personal o fi ăsta, că sunt palizi, parcă ar fi suferinzi…

— Brat moi, la nouă îi culc ca pe puii de găină. Nu mişcă unu. Stau în dormitor până adorm toţi, că-i ascult, eu le pun păturile până la gât. La 12, mai fac un rond, nu mă vezi c-am slăbit? Ăsta-i concediu sau pacoste?

Antrenorul dădu gânditor din cap:

— Atunci cum se explică?

Preşedintele nu-i răspunse. Fu consultat un doctor care le spuse că de vină era schimbarea condiţiilor de viaţă. De altfel şi alimentaţia contribuia la această prefacere. Se cerea un termen de acomodare, absolut necesar. Numai că făcându-se socoteala se ajunse la concluzia că termenul trecuse. Era foarte ciudat. Luca îşi aduse aminte şi-l mai întrebă pe frizer:

— Spune-mi, ai observat ceva neobişnuit în viaţa lor… Moşa Mariancovici se gândi câteva minute şi spuse:

— Nimic deosebit, numai câteodată se mai bat dimineaţa cu pernele…

— Asta era! Exclamă antrenorul. Tu-i culci devreme şi ei se scoală înainte de ora programului. În loc să-şi facă somnul obişnuit de opt ore, au treabă în zori să se războiască…

— Ăştia-s draci, bre, nu oameni!

În ziua următoare, sârbul îşi cumpărase un ceas deşteptător din centrul oraşului. Suna ceasul la cinci, îngălbenise frizerul de nesomn. Se spăla pe faţă cu apă rece, îşi trăgea un trening pe el (de când îi supraveghea pe băieţi umbla în trening ca să fie crezut un fel de ajutor tehnic al antrenorului). După ce-şi trăgea târlicii în picioare, se uita pe fereastră cum e vremea afară, făcea o socoteală scurtă: dacă plouă trebuia să meargă sus cu echipa, la sala de antrenamente, dacă nu, crosul de dimineaţă până la cariera de piatră sau până la Dunăre. Pe la 10, putea fi văzut la trei sau patru sute de metri în urma convoiului de jucători, alergând de mama focului. Dacă-l întâlnea vreun cunoscut şi-l întreba ce face, răspundea cu importanţă, fără să se oprească: „Ce să fac, uite şi eu cu băieţii, îi antrenez…” Vorba lui: dacă mai dura mult pregătirea asta pentru baraj, ajungea maratonist! Alergătura se pare că-i pria însă. Se simţea mult mai suplu, căpătase poftă de mâncare, făcea gimnastică la cot cu jucătorii, înghiţea glumele lui Mucală.

— Încet, încet! Spunea acesta. Încet, că se rupe ceva în dumneata!

Nu se rupea. După câteva zile de exerciţii se deprinsese.

— Vă învăţ eu, le spunea, încă o lună şi pot să trag şi la bare fixe…

La cinci şi un sfert; spălat, cu părul bine pieptănat, intra în vârful picioarelor în dormitor. Se aşeză pe un scaun şi asculta. Când ridica „Le ştie” capul se fi înfiinţa lângă patul lui:

— Să nu te-aud că te sugrum, pe Dumnezeul meu, culcă-te acolo…

— Nu mai pot, tovarăşe, făcea Sandu.

— Ce nu mai poţi, îţi dau eu ţie, nu mai poţi…

— Hai să te fac o tablă…

— Taci din gură, culcă-te la loc…

„Le ştie” îşi punea pătura pe cap. Stătea ce stătea, iar scotea nasul afară.

— Tovarăşe Moşa…

— Ce-i?

— Vreau să mă scol…

— De ce?

— Mi-e sete.

— Îţi sparg capul dacă nu te-astâmperi, dormi acolo.

— O să dorm destul pe lumea aialaltă…

— Taci, mă, că-i trezeşti şi pe ceilalţi!

— Nu pot.

— Deseară îţi dau luminal, o să vezi tu pe dracu…

— Dar cine-l ia?

— Taci, brat moi, te rog eu…

— Bine, mă culc, dar faci cinste după ce scăpăm de cantonamentul ăsta.

— Fac, frate, fac, numa' astâmpără-te, că mă omoară antrenorul.

— Bine, câte ţuici?

— Câte vrei, numai culcă-te…

— Mă culc dacă-mi spui câte ţuici dai… Preşedintele nu mai avea încotro:

— O litră la prânz şi o litră seara, în fiecare zi, timp de o săptămână.

— E prea mult, sărăceşti. Dau şi eu jumătate…

— Dă, numai culcă-te…

— Mă culc.

După un sfert de ceas, iar scotea o mână:

— Tovarăşe preşedinte, mi-e sete…

— Îţi aduc eu nu pahar cu apă, numai nu te scula. Asta şi aştepta Sandu. Până se întorcea Moşa, dormitorul era în picioare. Papucii zburau în aer, „ca la Verdun”, cum spunea Alecu, atunci ridicat din pat. Preşedintele să crape în uşă cu paharul în mână.

— Bre, oameni mari sunteţi sau copii? O să vă spun la antrenor! Culcaţi-vă, ori vă ud cu apă…

Tot nu l-a putut scăpa frizerul pe Picioruş sa fie dus afară în ploaie cu pătură cu tot, sau pe Câşu să nu fie uns cu cremă de ghete pe faţă. Când a simţit că nu mai poate, i-a spus lui Luca:

— Ce facem, tovarăşe, că ăştia se ţin numai de şotii. Am scrântit-o cu cantonamentul…

— Ce-au mai chibzuit?

— Alaltăieri mi-au schimbat ora de deşteptare şi m-am trezit abia la şapte şi zece când au ieşit la spălat. I-am găsit bocindu-l pe Bibiloi. Îi puseseră două lumânări la cap şi-l plângeau, în timp ce bietul băiat dormea dus. Cu trei zile în urmă, l-au scos pe Picioruş afară în ploaie cu pătură cu tot. Aşa nu mai merge, bre.

— Ziceai că ai constituit o nouă comisie de disciplina.

— Ce disciplină? Le place la toţi să se joace. Cât e Fane-Mahomed de serios, l-am găsit punându-i poşte lui Gică.

— Ce-i aia poştă?

— Îi arde o hârtie la degetele picioarelor. În aceeaşi zi, Luca îi strânse în jurul său:

— Sunt foarte supărat pe voi, să ştiţi…

— De ce, tovarăşe Luca? Întrebă Mucală.

— Pentru că sunteţi nişte oameni de nimic. Ce fel de căpitan de echipă oi fi tu, Mucală, dacă nu-ţi dai seama că lipsa de somn duce la slăbirea organismului jucătorilor şi deci la o scădere a şanselor noastre de a ne califica. Şi eu am stat în cantonamente, dar nu am abuzat de îngăduinţa celor care mi-au dat posibilitatea să fiu pregătit bine pentru un meci. Aş vrea să fiţi serioşi de aci înainte. A trecut o săptămână şi tot vă mai jucaţi. Ştiţi că ne aşteaptă două meciuri grele. Dacă vreţi să le pierdeţi, continuaţi cu glumele voastre…

Mucală, foarte ruşinat, se întoarse fioros la ceilalţi;

— Ascultaţi la mine, capete de pisici! Dacă îndrăzneşte vreunul să mai scoată un oftat măcar până la deşteptare, are de-a face cu mine. Şi de azi înainte s-a terminat şi cu tablele, ca să se ştie! Sandule, ţie îţi spun: Dacă nu-i laşi pe ceilalţi să doarmă, pă libertatea mea că te bat!

După aceea se adresă lui Luca:

— Tovarăşe antrenor, îmi iau angajamentul că vor dormi toţi câte opt ore şi ca s-a isprăvii cu lipsa de disciplină…

— Îţi mulţumesc, Mucală, acum trecem la program. Din ziua aceea nu mai îndrăznise nimeni să tulbure somnul celorlalţi.

Se începea de obicei cu exerciţii uşoare da gimnastică, se trecea apoi la o alergare de fond combinată cu plimbări în pas forţat sau de voie. Către ora unsprezece se opreau undeva pe drum pentru şedinţa obişnuită de teorie. Doctori erau acum jucătorii echipei „Steaua” în cunoaşterea regulamentului de fotbal.

— Ia să-mi spui tu, Gică, întreba Luca, ce-i acela un ofsaid pasiv?

Gică răspundea pe neaşteptate, ca la şcoală.

— Dar lovitură indirectă când se dă, Câşule?

Acesta se gândea puţin, se bâlbâia şi în cele din urmă spunea ceva.

Masa de prânz se lua pe la două, la cantina silozului. Muncitorii de la întreprindere, din proprie iniţiativă, ceruseră bucătarului ca jucătorilor să li se ofere un meniu special. Picioruş se dovedise a fi cel mai mâncăcios.

— Mă. Unde-oi băga tu atâta, se mira în gura mare Mucală, că dacă mă uit prin tine, văd Dunărea!

— Lasă-l că se îneacă, îl apăra ipocrit „Inimioară”.

— Ce să se înece, nu-l vezi că s-a îngrăşat cu două grame de când e în cantonament?

Picioruş râdea şi continua să mănânce. Femeia de serviciu îl ştia. Îi aducea porţia dublă, fără să mai fie chemată a doua oară. Îi legase sufleteşte mult mai mult viaţa aceasta. După masă, până la patru, erau liberi. Sandu făcuse totuşi rost de o pereche de cărţi şi imediat ce mâncau, clipea către Alecu:

— Haide să te fac o foiţă…

Se ascundeau în podul silozului, nici naiba nu mai dădea de ei, până la începerea antrenamentului. După vreo câte va zile i-a mirosit Mucală.

— Ce tot fac ăştia, Gică, de nu se mai văd după masă? Îl întrebase pe fundaş.

— Dacă le-a luat tablele…

— N-or fi jucând barbut?

— Nu. Numai cărţişoare. Un tabinet, acolo, de plictiseală…

— Las' că ţi-i dibuiesc eu, îi dau la comisia de disciplină.

— Nu mai poate Sandu de comisia ta de disciplină… Căpitanul echipei se încrunta:

— L-am mai bătut eu o dată, o mai fac…

— Mai bine ia-le cărţile şi termină treaba, Mucală i-a pândit şi i-a prins.

— Ce faceţi, mă, aici?

— Prindem muşte, căpitane, nu vezi? Din două mişcări pachetul cu foiţe era în mâinile centrului înaintaş. Praf le-a făcut.

— Na, să vă săturaţi… Ştiţi bine că mi-am luat angajamentul să răspund de disciplina echipei. De ce nu mă ajutaţi?

— Da' ce-ţi facem, nenică? Se mirase Sandu.

— Am sarcină şi de la organizaţia U. T. M. să veghez ca nu cumva să-i stricaţi şi pe ceilalţi. Tu, Alecule, te mai îmblânziseşi. Am să vorbesc cu Prică să te dea afară de la cor…

Asta începuse să-l usture pe „Inimă de porumbiel”.

— Dacă nu mă lasă pârlitul de Sandu în pace, moare dacă nu joacă…

— Să te mai prind o dată şi te-ai şters pe bot! Să vedem unde o să te mai înfoi ca un cocoş? Mai bine ţi-ai pierde vremea cu juniorii, că te-ai lăudat că un cor ca al tău nu există nici la Bucureşti…

— Şi nu-i aşa? E o bogăţie de cor! Uite, acum îi strâng? Şi vă fac o cântare, numai să nu mă torni la antrenor…

— Nu te torn, ia-l şi pe „Le ştie” poate s-o molipsi.

— N-are voce, cântă ca o doagă.

— Oi fi vreun şmecher, mă Mucală, rânjise Sandu.

— Vrei să zici că nu te laşi de prostii?

— N-ai să înveţi tu calul bătrân la ham…

Antrenamentele începeau după repausul de prânz. Se făcea o încălzire uşoară şi pe urmă se trecea la exerciţiile tehnice. „Steaua” avea mai de mult şi un portar de rezervă. Îl adusese mecanicul. Era foarte curajos şi în câteva săptămâni învăţase ceea ce încă nu ştia prea bine. Cum regulamentul permitea, Luca îl băgase în echipă la câteva meciuri.

Cele două săptămâni de pregătire fuseseră consacrate mai ales rezervelor. Luca trebuia să se aştepte la eventuale accidente şi îşi pregătea câţiva înlocuitori ai titularilor. Cele două meciuri de verificare îl liniştiseră. Echipa „mergea”. Cu mici rectificări în jocul prea avântat al fundaşilor, putea să se declare mulţumit.

Mangâru redevenise nervos, calmul aparent de până atunci pierise. Făcea ce făcea şi îşi găsea drum până la stadion sau la cantonament. Îl întreba pe Luca, mai cu gura pe jumătate, mai curajos:

— Crezi că batem, iubitule?

— Balonul e rotund! Râdea Luca.

— Dă-mi o speranţă, di ci mă ţii ca pi frigări? Ci facim, intrăm în „B”?

— Nu pot să-ţi dau nici un răspuns. Totuşi, sunt optimist…

— Bogdaprosti că ti mai aud şi pi dumneata spunând asta!

Prică, nelipsit şi el de la cantonament, îi întreba pe jucători:

— Cum vă simţiţi?

Antrenorul ar fi vrut să-l roage să-i lase în pace. Cel mai rău lucru era să le aminteşti că au de susţinut două jocuri grele. Secretarul U. T. M.-ului nu, se lăsa cu una cu două:

— Dar mâncarea cum e? Sunteţi în formă? Moşa Mariancovici răspundea el pentru toţi:

— Ce tot vă băgaţi, bre, în meseria noastră? Până acum, nu vă prindeam pe unul pe aici şi acum nu mai avem loc de voi! Lasă, fratele meu, jucătorii în pace. Le dau 5000 de calorii pe zi ştiinţific! Am o echipă elegantă, trei plus una; deviza mea este: artistic şi mondial; aşa vor juca puişorii! Dacă nu v-o place, mă însor!

Asta era suprema promisiune a frizerului, burlac încăpăţânat, care nici nu voia să audă de cuvântul femeie.

— N-aş crede să ti pedepseşti, râdea Mangâru.

— Nici eu nu cred…

După antrenamente, urma duşul şi concluziile. În fiecare seară, alt jucător schiţa programul pe ziua următoare şi făcea critica şedinţei de lucru. Disciplina nu-i mai enerva. Chiar Sandu se arăta interesat de cele ce se discutau. Putea fi auzit uneori criticându-i pe ceilalţi, cam pătimaş, e drept. O dată cu trecerea zilelor, între jucători se crea acea prietenie care hotărăşte de cele mai multe ori victoria unui grup de oameni.

În anul acela, patru echipe se calificaseră pentru baraj. La sfârşitul lunii noiembrie avea să se ştie cine sunt cele două colective promovate în Divizia „B”. Campionul ligii regionale de răsărit trebuia să-şi dispute şansele cu campionul ligii de sud. La Iaşi, se calificase echipa „Spartak” pe care trebuia să o înfrunte „Steaua”. Partidele urmau să aibă loc la interval de o săptămână! Una la Iaşi şi alta la C… Celelalte ligi, cea de nord şi cea de apus, trebuiau să desemneze printr-un baraj asemănător cea de a doua echipă calificată în Divizia „B”. Acestui eveniment ziarele de sport din provincie şi din Bucureşti îi consacraseră câteva articole. Pentru barajul părţii de sud şi răsărit, favorit părea a fi colectivul celor din C…

Plecarea la Iaşi îi dăduse lui Moşa Mariancovici noi prilejuri de a face să se vorbească despre el. Tot oraşul aflase despre cantonamentul organizat pe „baze ştiinţifice” de către preşedintele colectivului sportiv. Seara, înainte de cină, frizerul putea fi auzit sub un felinar de lângă monument, spunând în gura mare:

— Aşa cazare n-a mai pomenit nici o echipă de fotbal din lume…

— Dar Gradjanski? Întreba vreunul, mai perfid.

— Lasă, bre, pe Gradjanski! Ce nu le-a adus Mangâru! Şi lapte de cuc le dă dacă cer. „Inimioara” a câştigat patru kilograme în greutate, Picioruş, cât e el de firav, arată straşnic, brat moi. S-au mai bătut ei la început, dar i-am pus la punct. Disciplina întâi, le-am zis. Fără disciplină nu se poate face nimic. Am înfiinţat şi un consiliu care-i judecă pe cei ce nu se astâmpără. Să-l vedeţi pe Sandu, e mieluşel…

— Nu mai spune!

— Întrebaţi pe cine vreţi. S-a lăsat de poker, e cuminte acum. Dacă ar avea voce l-am băga şi în corul juniorilor…

— Păi ce, aveţi cor acum?

— Dar cum crezi? Şi munca culturală are rostul ei, tot eu i-am spus lui Mâţu: „Fratele meu, ce fel de preşedinte de sindicat oi fi dacă silozul nostru nu are şi el un cor?”

— Ce vorbeşti, domnu' Moşa?

— Ce-auziţi, bre. Am făcut şi echipă artistică. Fane-Mahomed joacă într-o piesă.

— Pe când o să-l vedem în „Romeo şi Julieta”?

— Aveţi răbdare numai…

— E vorba, cum stăm cu cantonamentul?

— Cum să stăm? Le-am găsit loc la creşă, dorm toţi laolaltă, s-a zis cu libertatea. Păi, ce, un baraj e aşa, un lucru de fiecare zi? Îi scol la şapte, îi pui să facă gimnastică, le comand! Unu: braţele sus, doi: braţele la şold, trei: pe vine, culcat…

— Cu braţele la şold? Frizerul se supăra:

— Da' greu mai înţelegeţi! Ce ştiţi voi… La zece le dau să bea lăptişorul… Până la unsprezece. La unsprezece, gata, şedinţa teoretică. Le fac scheme tactice, le explic cum să atace, prelucrez regulamentul cu ei…

— Şi antrenorul ce face în timpul ăsta?

— Pescuieşte! Răspundea cineva în locul preşedintelui.

— Îl mai ajută pe Moşa din când în când, completa un altul.

— Antrenorul? Se mira sârbul. Păi e el eu partea tehnică. Eu sunt cu organizarea. Dimineaţa vine la mine şi mă întreabă: „Ce facem azi, tovarăşe Moşa?” Ştiţi, se sfătuie totdeauna cu mine… Eu mă uit la cer şi hotărăsc: „Azi la sală, azi la aer curat…” Dacă burează, îi scot la teren, să se obişnuiască cu condiţiile de joc. Dacă plouă, doamne fereşte, în ziua meciului? Ce te faci? Nu e bine să-i acomodezi? Prima mea grijă asta e: cum mă scol, nici nu deschid ochii bine, umezesc un deget şi-l scot afară pe fereastră. Să vedem dincotro bate vântul. Bun. Azi: timp senin sau variabil, ca la Institutul meteorologic… Pe urmă vine prânzul. Cine se duce la bucătar să cerceteze ce-a gătit? Eu! Nu-i merge. Ehe, caloriile, să văd caloriile, îi spun…

— Ştiinţific! Îl completa o voce.

— Sigur că da, ştiinţific! Nici zece calorii mai puţin, că ne-am deşteptat şi noi. Ce scrie la carte? Un sportiv trebuie să aibă de la 3600 până la 5000 de calorii zilnic. Şi aici e o socoteală. De pilda, lui Mucală, lui Fane şi lui Gică le fac altă alimentaţie; ei sunt mai solizi. Corpul lor cere mai mult…

— E vorba, intrăm? Îl întrerupea cineva.

— Mai încape vorbă? N-aţi citit ziarele? Aţi citit! Prietenii mei scriu negru pe alb că suntem favoriţi. Cred că Petrescu a început să dea acatiste la biserică de când a auzit că va trebui să joace cu noi.

— Da' ce, Petrescu e antrenorul lui „Spartak”?

— Cum, n-aţi ştiut, sufletelor?

— De unde să ştim?

— Ei, bine, el e. Să-l vedem pe unde scoate cămaşa?

În cafenea La picioare multe era fierbere mare de asemenea. Nu mai scăpa Pantelimon de curioşi:

— Ce spui, coane? Ce pronostic dai?

Noroc cu barajul ăsta că le mai ieşea şi lui şi lui Vizante câte-o cinste, că altfel ce s-ar fi făcut? Treburile mergeau prost, nu se ivea nici o afacere, îşi mâncaseră ce bani mai aveau şi stăteau cu frica în sân să nu pună miliţia mâna pe Crăciunescu şi să-i dea în gât pe amândoi. Domnul Pantelimon slăbise, era palid, cu cearcăne sub ochi; dacă-l întreba cineva ce are, pretindea că nu-l lasă ficatul în pace. De Vizante, ce să mai vorbim? Nu avea somn, noaptea dormea pe la rude, ziua abia mai ieşea. Să nu fi fost prietenul său, ar fi şters-o de mult în altă parte, să-şi piardă urma. Dar cine te ţine, ce mănânci?

Pantelimon, nepăsător uneori, uitând după câteva pahare de vin grijile, începea să calculeze în gura mare şansele echipei locale.

— Păi eu zic că batem. Ghinionul e că primul meci are loc la Iaşi şi că în asemenea meciuri, avantajul terenului e decisiv. Ia gândiţi-vă că ai noştri pierd cu 3 – 0…

Cei din jur scuturau din cap cu indignare:

— Nu se poate!

— Mă rog, să presupunem… Ei?

Urma o tăcere plină de spaime pe care tot Pantelimon o risipea:

— Sigur că ar fi demoralizant. Un 3 – 0 nu se recuperează atât de uşor. Nu mai poţi tu, jucător, să remontezi o asemenea diferenţă, oricât ai voi. Pe urmă, cu ce moral vine adversarul? E călare pe situaţie, îţi joacă numai în tuşă ca la rugbi, să piardă timpul. Tu te enervezi, începi să greşeşti şi de aici, gata dezastrul…

Cele ce spunea îi tulbura profund pe auditori. Cineva mai comanda o „jumătăţică” pentru suporter, pentru ca vederile lui să capete o culoare mai roză. După încă două pahare, într-adevăr, obrazul fostului cerealist se colora şi domnul Pantelimon lansa versiunea optimistă:

— Pe când o să-mi ciupească „Steaua” un meci nul. Ei?

Şi după altă pauză savantă, tot el încheia:

— Atunci îmi joc, caii lejer. Vin băieţii ca la tăiere. Îi iei tare de la început, îi arzi două-trei boabe în plasă şi pui de mămăligă, gata: te-ai calificat!

Pentru concluzii mai era nevoie de încă o jumătate de kilogram de vin. După ce bea, mai privind la Vizante, posomorât ca la o înmormântare, mai bătând pe unul, pe altul pe spate, Pantelimon recomanda:

— După mine, singura tactica în deplasare rămâne apărarea. Domnule, noi ne ducem acolo să ciupim un punct. Este? Este! Păi dacă este, atunci ne retragem interii şi halfii înapoi şi mai treci dacă poţi. Îi mai enervezi, timpul se scurge, poate mai scapi din greşeală la gol şi îi arzi tu pe ei chiar acasă…

Bine ar fi fost să fie aşa…

La Iaşi, Petrescu III îi aşteptase la gară. Era neschimbat, cu acelaşi ţigaret ciocnit între dinţi, cu basca lăsată pe o parte, puţin mai îmbătrânit parcă. Strânsese mâna fiecăruia, îl bătuse pe umăr pe „Le ştie”, pe „Inimioară” îl luase de braţ şi în cele din urmă se apropiase de Luca.

— Ce faci, domnule? Merge? Merge?

— Merge!

— A, uite-l şi pe tovarăşul Mangâru! Ce mai faci, tovarăşe director? Tare, mare, bravo! Bravo! Tânărul ăsta s-a ţinut bine. Am auzit o mulţime de lucruri bune despre el. Se spune că este unul dintre primii antrenori din ţară care aplică fotbalul modern. Să vă vedem la lucru…

Mangâru mormăise ceva de neînţeles şi Petrescu nu mai insistase. Drumul până la hotel fusese parcurs în scurt timp. Lui Moşa Mariancovici nu-i mai tăcu gura:

— Nu ne mai cunoşti, brat moi, o să-ţi placă şi dumitale cum jucăm.

— Ce spui?

— Vă dăm două înainte…

— Nu se ştie. Nu uitaţi că am câştigat seria detaşat, la patru puncte diferenţa de al doilea clasat…

— Vă învăţăm fotbal, ascultă la mine. Am o echipă elegantă…

— Tot vesel, sârbule…

— Mai încape vorbă?

Când rămase singur cu Luca în holul hotelului, Petrescu spuse cu încântare:

— Îmi pare bine că o să jucăm cu voi. Într-un fel vreau să mă reabilitez. La plecare nu m-am simţit prea bine. De fapt, am avut noroc. Cunoşti metoda mea: am cerut nişte bani, am plecat o săptămână prin împrejurimi şi am venit înapoi cu trei achiziţii. Îl luasem şi pe Nicu-Vânzare bună, dar după cinci meciuri a trebuit să-l înlocuiesc, nu mai mergea. Ce-am păţit la legitimare! I-am făcut carnet. Noroc că am în colectiv oameni cumsecade. Nu-i vorbă, au şi interes, vor să intre în „B” cu orice chip, numai dacă o să ne lăsaţi voi, ce zici? Şi râse cu vocea lui spartă, dogită. Luca nu-i răspunse.

— Altfel, e binişor şi aici. Am plecat de la dracu' şi-am dat peste ta-său… Vinişor se mai găseşte, cu băieţii mă înţeleg. Dumneata tot încuiat ai rămas? Tii, uitasem că eşti comunist! Dar rămâne vorba între noi! Politica-i politică, fotbalu-i fotbal!

Luca îi întoarse spatele.

Meciul începuse la trei fix. Tribunele erau înţesate de public. Cu o jumătate de oră înainte de primul fluier, căzuse o ploaie deasă şi rece. Spectatorii veniseră cu umbrele şi nu se clintiră de la locurile lor până la sfârşit, După zece minute de la deschiderea jocului, se întâmplă un lucru la care nu se gândise nimeni. La un corner, centrul înaintaş al lui „Spartak” îl lovise pe Creţu cu bocancul. Acesta căzuse la pământ şi nu se mai ridicase. În învălmăşeală, lovitura intenţionată nu se observase. Mai târziu, după meci, Moşa Mariancovici spunea suporterilor: „Asta numai câinele de Petrescu a făcut-o. A vorbit cu centrul lor să-l izbească pe Creţu, pentru că ştia că n-avem rezervă de portar…”

Rezervă aveau, însă Luca îl înlocuise pe titular prea târziu, când acesta primise deja doua goluri parabile. Meciul devenise dur, arbitrul nu se dovedea autoritar şi nu lipsi mult ca jocul să degenereze. Mucală abia fu stăpânit de ceilalţi să nu se bată cu un adversar. Terenul alunecos nu permitea un joc pe jos şi un control perfect al balonului, în mod teoretic o echipa tehnică este avantajată de starea proastă a terenului şi se putea vedea bine că cei din C… posedă acest avantaj; numai că „albaştrii” erau obişnuiţi cu schimbul de mingi din viteză, şi locul impracticabil pe care se disputa prima fază a barajului nu permitea. Era recomandabil să se joace la semi-înălţime, ceea ce nu le convenea. Se putea spune că şansa era în duminica aceea de partea lui „Spartak”. Gazdele practicau un joc bazat pe forţă şi pe contraatacuri. Luca îşi dădu seama de la început că pe un teren tare, echipa sa ar fi putut să câştige cu uşurinţă. Rănirea portarului şi neînlocuirea lui la timp fuseseră însă fatale. Petrescu imprimase noului său colectiv acelaşi joc anarhic, cu pase lungi, peste apărarea adversarului. Atacurile rare ar fi putut să fie risipite cu uşurinţă dacă portarul ar fi fost valid.

După primul şoc, Creţu se ridicase de la pământ şi îşi reluase locul în poartă. Lovitura îl făcuse însă fricos. Când l-au ridicat de unde căzuse şi l-au întrebat dacă mai poate să joace, desenatorul răspunsese că da. Antrenorul nu avea de unde sa ştie că el mai simţea încă în rinichi durerea pricinuită de lovitura primită la înghesuială.

În minutul 15, un contraatac surprinse pe Bibiloi prea înainte. Acesta sprintă în acelaşi timp cu centrul înaintaş al ieşenilor. Alergau la fel de bine. Mingea se afla undeva între linia de centru şi careul de 16 metri. Stoperul „albaştrilor” reuşi să ajungă înainte la ea şi o împinse către portar. Noroiul opri balonul la mijlocul drumului.

Creţu ezită să iasă şi centrul înaintaş al gazdelor, care-şi continuase cursa, o împinse cu vârful ghetei în plasă. Urmă un scurt scandal între Bibiloi şi portar. Luca interveni de pe margine şi mingea fu pusă la centru.

În minutul 27 căzu şi al doilea gol. „Steaua” dominase steril până atunci. Câteva şuturi puternice ale lui Mucală şi „Inima de porumbiel” trecuseră pe lângă poartă sau fuseseră apărate de portar. Faza primului gol se repetă. De data aceasta, Gică fu cel care ajută pe „Spartak” să ridice scorul. La o minge înaltă, sări la cap prea devreme şi balonul îl depăşi. Vru să se întoarcă şi nu reuşi decât să împingă sfera de piele spre Creţu. O altă ezitare, un adversar ţâşni din apropiere şi tabela arăta 2 – 0 pentru gazde.

Luca îşi dădu seama că portarul era lovit mai rău decât arătase. Fu introdusă rezerva lui. Era prea târziu pentru meciul acela. În repriza a doua, „Steaua” nu reuşi să înscrie decât un punct. Egalarea pe care o râvneau cu toţii nu se produse.

Întoarcerea se făcu într-o atmosferă deprimantă ce nu se risipi decât foarte târziu.

În săptămâna următoare, Moşa Mariancovici nu mai ieşi pe stradă. Şedea ascuns undeva, calculând şansele echipei sale. Mangâru, abia stăpânindu-se, aştepta neputincios ca şi această săptămână chinuitoare să ia sfârşit. Nu înţelegea cu nici un chip liniştea antrenorului. Lucrul era explicabil pentru un cunoscător. Jocul făcut de „Spartak” pe teren propriu nu se dovedise de bună calitate şi se putea spune cu siguranţă că victoria obţinută de ieşeni fusese mai mult norocoasă decât meritată.

La cafenea şi în tot oraşul aveau loc discuţii aprinse. Pantelimon turba de furie. Până la Iaşi nu se putuse duce şi n-avea să ştie decât din auzite cum se desfăşurase primul meci de baraj.

Stadionul fu asaltat de chibiţi în zilele de antrenament. Nu lipseau „sfaturile” pe care numai Moşa Mariancovici le-ar fi putut asculta, dar el nu se arăta deloc.

Luca se mulţumi cu două partide de acomodare cu o echipă locală şi vineri seara declară pregătirile închise pentru a doua parte a barajului. Pe jucători îi ruga să nu se mai gândească deloc la meciul pe care îl aveau peste doua zile şi căută cât se putea să-i distreze, ducându-i în două seri la rând la cinematograf.

Nu se putea spune că se reuşise în privinţa aceasta. Chiar Mucală, altădată atât de vesel, părea acum posac, îngândurat, fără chef de nimic.

Petrescu III sosise singur joi seara, trăsese la hotelul aflat deasupra restaurantului Trecerea Dunării şi, după ce-şi lăsase bagajele în camera închiriată pentru câteva zile, coborâse grăbit. Ploua mărunt, rece şi asta îi convenea foarte mult, pentru că nu voia să întâlnească pe cineva cunoscut. Câtva timp dăduse târcoale fostului local Văduva, privise prin geamurile aburite şi, abia după ce se încredinţase că nu va da de vreun hamal de la siloz, intrase.

După un sfert de ceas ieşise, o luase spre cartierul tătăresc şi bătuse într-o poartă. Îl căuta pe Sandu căruia îi ştia câteva adrese. După a doua încercare, află că „Le ştie” nu putea fi găsit, pentru că de două săptămâni şedea la siloz. Nu era greu de ghicit. Luca îi cantonase.

Nemulţumit, se întorsese la hotel, ud leoarcă, şi se culcase înjurând. Vineri la prânz sosiră şi jucătorii echipei „Spartak”, însoţiţi de un număr destul de însemnat de susţinători. Cazarea se făcu destul de uşor cu ajutorul sindicatului silozului la care apelă conducerea echipei ieşene.

Petrescu III nu ieşise toată după-amiaza următoare din camera sa. Timpul se îndreptase, soarele şi vântul iscat pe neaşteptate zbici pământul umezit. Către seară, îl chemă la el pe Nicu-Vânzare bună. Acesta, mai gras ca altădată, abia mişcându-se, ajunsese un fel de ajutor al antrenorului de când fusese înlocuit. Se sfătuiră timp de un sfert de ceas şi fostul stoper plecă în oraş. Nu se întoarse decât aproape de ora unsprezece. Petrescu îl aştepta în holul rece al hotelului. Jucătorii fuseseră trimişi în camerele lor şi bătrânul antrenor se plimba neliniştit de colo până colo, măsurând încăperea largă, cu mâinile la spate. Nicu-Vânzare bună părea obosit.

— Ce-ai făcut? Îl întrebă îngrijorat Petrescu.

— Vine, peste un sfert de ceas va fi aici.

— Bine mormăi celalalt, aşteaptă-l afară şi ai grijă să nu fie văzut când urcă la mine. Dă-i numărul camerei şi bagă de seamă să nu fi fost urmărit.

— S-a făcut!

După un sfert de ceas, Sandu sosi gâfâind în uşa hotelului. Era îmbrăcat în trening şi în papuci de tenis, aşa cum fugise pe o fereastra a creşei, din cantonament.

— Unde-i? Îl întrebă scurt pe Nicu.

— Sus, camera 27; tuleşte-o, eu îţi acopăr retragerea…

Portarul hotelului, care primise, un bacşiş de la Petrescu, îşi găsise de lucru pe coridoarele de la etajul doi.

„Le ştie” căută numărul indicat, bătu şi intră. Antrenorul îi întinse mâinile şi-i spuse scurt:

— Sandule, am o afacere pentru tine. Pentru tine şi pentru „Inimioară”…

Celalalt, încă nedumerit, pentru că nici Nicu-Vânzare bună nu ştiuse să-i spună despre ce este vorba, ascultă în tăcere.

— Te-a văzut careva intrând aici? Se asigură de la începui Petrescu.

— Nu, cine să mă vadă?

— Dar la cantonament ştie cineva că ai întins-o?

— Se poate? Când e vorba de-o afacere îmi ţin gura.

— Bine, perfect. Trebuie să te întorci în cel mai scurt timp în cameră, să nu se afle că ai părăsit-o cumva. Cine stă cu voi?

— Moşa Mariancovici.

— Atunci e bine, se linişti Petrescu. Dar Luca?

— Nu vine decât mâine seară.

— Hm, foarte comod e domnul ăsta, dar are să-l coste; ar fi trebuit să nu vă scape din mână…

Sandu, arzând de nerăbdare, îi reteză vorba:

— Spune mai repede, jupâne, că acum se face miezul nopţii şi trece sârbul în inspecţie. Am făcut eu un fel de hoit din pături, dar e dat dracului, se uită cu lanterna…

— Dacă ajungi mai târziu, să-i spui că ai ieşit la aer, că ţi-era rău.

— Las' pe mine, ştiu eu să mint, mai bine zi-i despre ce este vorba.

Petrescu se plimba de colo până colo prin odaia strâmtă. Trăsese perdelele din timp şi acum cerceta marginile ferestrelor, ca şi când ar fi voit să se încredinţeze că nu se vede nimic afară.

— Cum o duci de când am plecat eu? Întrebă. „Le ştie” minţi cu seninătate:

— Bine, cum s-o duc? Am intrat în producţie…

— Ce face? Se miră celălalt. Fugi de-aci, că nu te cred! Tu şi producţie…

Bătrânul antrenor îşi bătu palmele una de alta.

— Ştii că la Iaşi n-am putut să stau de vorbă cu voi, pentru că se uitau cu toţii la mine ca la dracu. Ei, bine, aflu lucruri noi… Păi în echipă la mine nu ştiu dacă trece vreunul pe la serviciu. Am dat de nişte băieţi de zahăr.

Sandu îngălbeni de ciudă, dar nu spuse nimic.

— Şi îţi place? Întrebă antrenorul, batjocoritor.

— Iese mai un ciubuc, mai…

Petrescu îşi dădu seama că Sandu minte. Îl opri cu un gest scurt:

— Uite ce e, pe mine să nu mă duci cu zăhărelul. Spune mai bine că n-ai ce-i face. Aşa te mai înţeleg! Că de-aia te-am chemat…

Se mai plimbă de câteva ori de la un capăt la celălalt al camerei fără un cuvânt şi în cele din urmă se opri în faţa lui Sandu:

— Ascultă, mă, uşă de biserică, tu mă cunoşti bine cine sunt şi ce-mi poate pielea. Eu cât am fost antrenor v-am. Ţinut în palmă, nu-i aşa?

— Aşa e, recunoscu „Le ştie”.

— Ei, bine, nici la Iaşi n-a fost altfel. Mă luaseră la început cu chestii de-ale lor, că producţia, că C. C. F. S.-ul, vorbe… Le-am spus pe şleau: „Vreţi să băgaţi echipa în Divizie?” „Vrem.”Ei, dacă vreţi, paraua pe masă!”

— Şi?

— Şi parcă nu i-ai văzut? Am câştigat cu patru puncte avans…

Sandu, care ştia să-şi vândă scump pielea, zise cam cu îndoială:

— Dar fie vorba între noi, jupâne, nu prea-mi place cum jucaţi. Dacă nu făceaţi şmecheria cu portarul nu mai câştigaţi!

Petrescu protestă de formă se arătă înfuriat şi pe urmă iar se opri:

— Mă băiete, la noi e limpede. Îi zice echipă de amatori, că n-avem altfel cum dracu să-i zicem, dar în fond tot la năravurile noastre bune am rămas. După fiecare meci, primă, masă la restaurant, ce vrei şi ce nu vrei. De producţie nici nu se pomeneşte. Băieţii sunt trecuţi pe state în posturi mari, mai dau şi ei din când în când pe acolo, la încasarea salariului… Pe scurt: nu vrei să vii şi tu la noi la anul?

— Viu, jupâne, cum să nu viu? Cât daţi?

— Stai, stai, că nu-i aşa cum îţi închipui…

Îşi înghiţi vorbele, se frământă parcă chinuit de o îndoială şi în cele din urmă se hotărî:

— Uite ce este, Sandule. Ca să ne meargă şi mai bine, trebuie să intrăm neapărat în Divizia „B”! Pricepi?

„Le ştie” înţelesese de la început de ce fusese chemat, că nu juca fotbal de azi, de ieri.

— Adică cum? Întrebă rânjind.

— Adică trebuie să batem şi duminică sau în cel mai rău caz să scoatem un meci nul. Atunci, e trai… Toată iarna vă duc la Predeal, în cantonament, mai achiziţionăm doi-trei jucători ca lumea şi să nu te miri că ne trezim în prima Divizie…

Sandu se îndoia, dar lucrurile cădeau tocmai bine. Tot nu mai avea ce învârti în oraşul ăsta puturos, de la dispariţia lui Crăciunescu. Cu ocazia ce se ivea, abia îşi pierdea urmele; era mai greu să dea de el, dacă l-ar fi prins pe magaziner şi acesta ar fi vorbit.

Petrescu îl fixa cu îndărătnicie, căutând să ghicească ce gândeşte, „Le ştie” avea un chip de nepătruns, zâmbea numai indiferent, cu aerul că îi este la fel de bine oriunde s-ar afla.

— Ce zici? Sandu nu răspunse.

— Îi iei şi pe „Inimioară” şi pe Mucală, am reface la Iaşi tripleta de aur, cum spune sârbul. Era greu acum să refaci tripleta şi mai ales vechea prietenie ce-i legase atâţia ani.

— Mucală? Se miră „Tat-al lor”. Poate n-ai auzit că s-a calificat; e mecanic, ştie şapte meserii, electrician, cantaragiu, unde-l pui, acolo-i bun! Nu se mai poate sta ele vorbă cu el. Dacă ai băgat bine de seamă, e căpitanul echipei. Ce-am păţit eu odată cu el, oi spune şi la morţi! M-a bătut pe mine şi pe Alecu de ne-a lăsat laţi, pentru nişte tricouri…

Petrescu părea nemulţumit de cele ce auzea.

— Cum, s-a făcut aşa al dracului?

— Da…

— Nu-i nimic, atunci îl lăsăm aici, dacă-i convine… Dar „Inimioară”?

— Nici ăsta nu mai este cum era. Zice că s-a săturat de golănie. Şi-a pus haine pe el, să-l vezi, nu-l mai cunoşti…

Bătrânul antrenor clătină din cap şi nu-şi mai găsi locul. Se apropie de fereastră, trase un colţ de perdea, privi afară strada şi se întoarse decis:

— Dar dacă-i arăţi nişte bani şi mai ales îi pomeneşti cele ce ţi-am spus, crezi că ai să-l convingi sau nu?

Sandu dădu din umeri, nedumerit:

— Dracu îi mai ştie pe toţi! Că Gică era la fel, Mucală la fel, Alecu la fel şi acum nu mă mai înţeleg cu ei, parcă le-a sucit cineva capul…

— Uite, pe scurt, despre ce este vorba: duminică, echipa noastră trebuie să scoată măcar un meci nul! Pentru asta şi tu, şi „Inimioară”, aveţi treizeci de mii de lei!

Se făcu o clipă de tăcere. De afară se auzea ţârâitul ploii abia începute şi roţile unui camion, zuruind pe asfaltul spart.

— Cât? Întrebă sugrumat Sandu.

— Treizeci de mii!

— Amândoi?

— Amândoi!

— Adică cincisprezece unul şi cincisprezece celălalt?

— Da.

„Le ştie” nu mai spuse nimic. Se uita în pământ, chinuit de gânduri, Petrescu îi aşeză mâna pe umăr.

— La Iaşi, după angajare, vei mai primi zece mii. Asta numai tu, pentru că ai făcut cu mine afacerea. Nu-i spui nimic lui Alecu…

Celălalt nu răspunse. Se ridică după câte va clipe în picioare, se învârti nedumerit în jurul patului nedesfăcut, şi îndrăzni:

— Dacă mai dai cinci mii pe cap de om e-n regulă.

Crezu că Petrescu nu-l auzise şi repetă:

— Patruzeci de mii, adică douăzeci de mii de fiecare. Plus cele zece mii la Iaşi. Gândeşte-te că nu-i atât de uşor. Nimeni n-ar putea s-o facă fără să se gândească, pentru că dacă se prinde cineva, pârnaia ne haleşte!

Antrenorul ezită, vru să mai spună ceva, dar chipul hotărât al celui din faţă nu-i mai lăsă răgaz:

— Bine. Uite, am să-ţi dau banii din seara asta… Sandu crezu că Petrescu glumeşte. Nu se fac aşa afacerile astea, că poţi rămâne cu buzele umflate. Nu-l cunoştea însă prea bine pe bătrân. Antrenorul căută o cheiţă, trase de sub pat geamantanul, îl deschise şi-l aşeză pe o pătură de deasupra. Din fundul său, de sub nişte rufe, scoase un plic voluminos şi-l desfăcu. Hârtiile albastre de o mie de lei îi luară ochii lui „Le ştie”. De luni de zile nu mai văzuse atâţia bani.

Petrescu numără calm patruzeci de mii. Mâinile vagabondului începură să tremure. Era prea mult…

Când termină, se întoarse cu o faţă râzătoare şi întrebă:

— Ei?

Sandu întinse mâna să ia hârtiile. Bătrânul îl potoli cu un gest uşor:

— Stai uşurel! Că mai este încă ceva de făcut…

Şi cu aceleaşi gesturi meticuloase, aşeză pachetul de bancnote lângă el, scoţând apoi dintr-o teacă de piele o lamă bine ascuţită. „Le ştie” îl privea nedumerit. Petrescu împărţi banii în două grămezi şi înjumătăţi hârtiile cu lama, tăindu-le atent, ca nu cumva să lase o parte mai mare decât cealaltă. Când termină, îi întinse lui Sandu un teanc de mii ciopârţite.

— Poftim! După meci, urci aici fără să te vadă nimeni şi capeţi şi cealaltă jumătate a banilor. Nu-ţi rămâne decât să lipeşti o foiţă subţire pe deasupra şi banii sunt buni…

Lui „Le ştie” nu-i mai rămânea decât să întrebe ce trebuia să facă. Numără cele patruzeci de jumătăţi, le vârî în buzunarul treningului şi clipi din ochi:

— S-a făcut, jupâne… Numai să mă înveţi…

— E simplu, spuse Petrescu mulţumit, încuindu-şi geamantanul. Ştii ce-i aia obstrucţie? Adică, cum primeşti mingea o trimiţi la altul greşit. Ai o ocazie de gol, tragi afară. Dacă într-o înaintare am două găuri nu mai mi-e frică. Voi pune apărarea să stea mai mult pe ceilalţi, ca să-i anihileze. Voi puteţi face orice, în afară de a marca goluri. O mai daţi lateral, o mai pasaţi în urmă, mai luftaţi, nu prea mult ca să nu se bage de seamă, e limpede, nu? Asta se numeşte că am două motoare stinse!

— Am înţeles, jupâne!

— Totul este să nu se afle că ai fost aici. De te-ar pica cu ceară şi să nu spui, nu de altceva, dar dacă intri tu la apă să aibă cine să te scape, cunoşti cum se întâmplă în cazuri de astea, nu mai e nevoie să mai vorbesc… Şi atenţie la „Inimioară”, ia-l uşor să nu se sperie. Promite-i că vom avea grijă să fie angajat imediat la Iaşi, formele le fac eu, nici o grijă. De Mucală zici că ţi-e frică?

— Da.

— Lasă-l în pace, îmi ajung doi inşi, restul vor face ceilalţi, că nu sunt morţi; du-te acum să nu se observe că ai lipsit. Ne-am înţeles, duminică seara după meci vii să iei restul.

Jos, în holul hotelului, îl aştepta Nicu-Vânzare bună care ieşi înainte, să vadă dacă nu cumva e cineva pe stradă. După câteva minute, îi făcu semn celuilalt:

— Acum, Sandule, ia-o pe la întuneric şi dă-i bătaie până la cantonament. Portarul a coborât?

— Nu.

— L-am trimis pe sus ca să nu te vadă, să nu poată să dea din plisc.

„Le ştie” se îndepărtă repede. În zece minute ajunse la siloz. Îl ocoli şi sări gardul prin spatele curţii, ferindu-se să întâlnească vreun paznic. Ploua mărunt şi treningul i se umezise. Găsi fereastra deschisa şi intră în aripa creşei unde dormeau ceilalţi, închise după el şi se strecură pisiceşte în patul său. Nu-l simţise nimeni.

Sâmbăta dinaintea meciului trecu într-o încordare surdă. Sârbul nu-şi mai găsea locul. Luca îl îndepărtase de câteva ori din preajma băieţilor. Urcase de patru ori până la magazie şi tot de atâtea ori coborâse. Controlase tot de atâtea ori ghetele jucătorilor, le încercase crampoanele, le mai pusese pe calul de fier, bătându-le cuiele, iar desfăcuse şireturile şi le înnodase la loc, trăsese afară din raft tricourile, le pipăise, unele i se păruseră prost călcate, ca să-şi găsească pe cine să-şi descarce furia, se legase iar de moş Ifrim, magazinerul, dar acesta nu-i răspunsese, pentru că nu avea chef de vorbă. Pe la prânz îşi făcuse în cele din urmă apariţia la Picioare multe ca să vadă „ce moral” au spectatorii de a doua zi.

Pantelimon, uitând vechea duşmănie, se ridică de la masă şi-l întâmpină cum îl văzu:

— Ce s-aude, sârbule?

— Ce să se audă, bre, bine, bine.

Vorbea cam cu jumătate de gură şi asta îi îngrijora pe chibiţi. Câţiva fuseseră şi la hotel, unde ştiau că au tras ieşenii, şi-l căutaseră pe Petrescu. Antrenorul nu se arătase, trimiţându-le vorbă că e bolnav. Nici cu jucătorii lui „Spartak” nu era de vorbit. Aproape nimeni nu-i văzuse. Nu coborau decât la masă şi numai sâmbătă dimineaţa fuseseră zăriţi de un hamal de la siloz, alergând uşor spre marginea oraşului. Erau îmbrăcaţi în treninguri maro, aşa cum spusese acesta, şi după trei sferturi de ceas se întorseseră la hotel.

Pantelimon era desperat că nu poate să-şi facă o idee ca lumea despre şansele echipei sale. Preşedintele colectivului sportiv al silozului nu scotea nici el un cuvânt. Părea mai curând depăşit de evenimentele ce urmau să aibă loc.

Moşa Mariancovici nu rămase în cafenea decât un sfert de ceas, după aceea dădu un ocol prin tot oraşul pe bicicleta sa. Se oprea din când în când, îşi umfla cauciucurile şi pleca mai departe. În timpul astă mai dădea câte un sfat celor adunaţi în jurul său:

Mâine să veniţi cu mic, cu mare şi să faceţi galerie, că altfel e prăpăd! Dacă nu începeţi tare; pierdem şi e păcat!

La cantonament, pentru că ziua era frumoasă, Luca organizase câteva jocuri distractive. Se făcu la început o partidă de „ereţi şi porumbei”, ceea ce le plăcu băieţilor, pentru că din copilărie nu se mai? Alergaseră în felul acesta, apoi se trecu la o „capră lungă” şi în cele din urmă făcură o „bâză” care-i distră foarte mult.

Sandu profită de repausul de după, masă şi-l trase deoparte pe „Inimioară”:

— Alecule…

— Ce-i?

— Apropie-te…

„Inimă de porumbiel” veni nepăsător.

— Am să-ţi spun o chestie lată de tot. Dar dacă te juri că n-ai să sufli la nimeni…

„Inimioară” încuviinţă.

— Alecule, dacă se află ceva, te dau în gât, să ştii… O clipă inima celuilalt bătu mai tare. Nu mai avea chef să se amestece în afacerile cu grâu.

— Ţi-am spus că nu mai…

— Nu e vorba de asta. Vino mai încoace…

Sandu privi împrejur şi, nevăzând pe nimeni scoase cincisprezece jumătăţi de mii din buzunar.

— Poftim, ale tale sunt…

Alecu le privi uluit, neînţelegând nimic.

— Ce-i cu astea?

— Cincisprezece mii de lei. Restul îi ai după meci…

— După care meci?

— După meciul de duminică…

O bănuială îi încolţi în minte şi-i întinse banii înapoi lui „Le ştie”:

— Sandule, e un lucru necurat, nu mă bag, ce vrei să faci?

„Tat-al lor” râse fără convingere, scormonindu-l cu privirea.

— Ia-i, du-te dracului şi ascultă-mă!

Privi împrejur şi-i vârî mai bine jumătăţile de mii în mână.

— Mergem la Iaşi după meciul de duminică. Am vorbit cu Petrescu. Salariu mare, producţie canci, prime, prime, intrăm în Divizia „B”, nu înţelegi? Ce să ne mai omorâm aici pentru câteva mii de lei? La Iaşi mai căpătăm ceva dacă reuşim să facem ca „Spartak” să scoată mâine un meci nul…

Vorbele îl ameţeau pe „Inimioară”.

— Sandule, stai încet, că prea m-ai luat repede, tu eşti nebun!

— Bagă mai bine banii ăia în buzunar să nu te vadă careva cu ei.

„Inimă de porumbiel” îi îndesă în buzunarele treningului fără să se mai gândească la ceva.

„Le ştie” îi vorbea repede, ca să nu-i mai lase timp de gândit:

— Îi dăm dracului pe ăştia cu producţia lor, luni o şi întindem la Iaşi. Toată iarna, mi-a spus Petrescu, ne ţine în cantonament la Predeal. Au parale câte vrei, ce ne mai trebuie? Dacă am putea să-l luăm şi pe Mucală…

— Eşti nebun, dacă ne află Foxul ne toarnă…

— Bine, lasă-l pe săritul ăla, uite ce avem de făcut, un fleac!

Alecu tot nu-şi revenise, pipăia banii din buzunar în neştire şi se uita împrejur.

— Spune…

— O să ne facem că pasăm la alţii, noi n-avem voie să marcăm nici un gol, înţelegi? Dacă se poate să-i încurcăm pe ceilalţi, să întârziem mingea, s-o dăm mai departe, totul trebuie făcut cu şpil, înţelegi?

„Inimioară” dădu din cap. Înţelesese.

— Asta e, acum te las, nu trebuie să se bage de seamă că am vorbit ceva…

Se despărţiră şi „Le ştie” răsuflă uşurat. Totul mersese mai uşor decât se aşteptase. Îi rămăseseră şi cinci mii de lei pe deasupra, dintr-o mişcare. Cine poate, oase roade, vorba aia…

Seara, după masă, Alecu arăta foarte abătut. Sandu nu mai îndrăzni să se apropie de el şi să-i spună ceva. Antrenorul băgă de seamă că „Inimioară” nu era în apele lui.

— Ce-i cu tine? Îl întrebă.

— Nimic, tovarăşe antrenor…

— Te doare ceva? Spune acum, e mai bine, mâine avem un meci greu şi va fi târziu…

— Nu mă doare nimic.

— Te gândeşti poate că nu vom bate…

— Poate…

Luca râse, liniştindu-l:

— Nici o grijă! Sunt uşor de învins dacă vom urma tactica propusă…

Le vorbise o oră înainte de cină şi i se părea că băieţii pricepuseră totul. De unde să ştie el ce-l mânca pe dinăuntru pe Alecu!

Mangâru făcuse o ultimă inspecţie înainte de culcare, abia legase două vorbe când se apucase să vorbească şi în cele din urmă renunţase. Luca ştia că nici el şi nici Moşa nu vor dormi în noaptea aceea.

Sârbul stătea numai pe afară, privind cerul. Cu câteva ore înainte inspectase terenul de joc, se arătase nemulţumit, cercetase barele, marcajul, mai măsurase o dată distanţa de la linia de 16 metri, clătinase supărat din cap şi în cele din urmă se hotărâse să se ocupe de starea timpului. Ceru la telefon redacţia ziarului local şi se interesă de buletinul atmosferic. I se spuse că va fi o zi fără ploaie, dar cum era Toma necredinciosul, ieşea din sfert în sfert de ceas şi se uita la cer, spre mulţumirea antrenorului care scăpa de gura lui neobosită.

„Stingerea” se dădu la ora nouă şi jumătate şi Moşa Mariancovici, numai în târlici, îşi începu rondul prin mijlocul odăii. Jucătorii adormiră greu, aveau chef de vorbă, somnul nu venea prea repede. Cel mai neliniştit se arăta Alecu. „Ce-o fi având, bre?” se întreba preşedintele. Nici lui nu-i ardea să se ducă să se culce. Se făcuse miezul nopţii şi tot se mai învârtea cu un mers neauzit în jurul paturilor. Luca intră şi el, ascultă zgomotul respiraţiilor şi-l trase afară pe sârb:

— Du-te de te culcă, Moşa, ajunge, au adormit. Trebuie să fii şi tu în formă mâine…

— Nu mi-e somn, brat moi, mă omoară gândul că…

— Taci din gură, cobe bătrână, mâine batem uşor, vei vedea!

— Crezi?

— Cum să nu cred?

La drept vorbind, nici lui Luca nu-i era somn. Era la fel de îngrijorat ca ceilalţi. În fotbal nu există meci dinainte jucat. Se pot întâmpla atâtea lucruri…

În patul lui, „Inimioară” aţipise greu. Banii nu-i scosese din buzunarul treningului. N-avusese timp nici să se uite la ei. După vreun ceas intrase în closet şi-i scosese să-i mai numere o data. Atunci văzuse mai bine despre ce era vorba şi pricepuse. „Restul după meci!” Îi vârâse înapoi şi vrusese să-i ascundă undeva. Nu avea unde. Hainele erau aşezate la un loc, într-un vestiar, ca să se strecoare până acolo, ar fi dat de bănuit. Nu-i rămânea decât să-i lase unde se aflau, deşi parcă îi ardeau mâinile.

Până să adoarmă se gândise la cele ce-i spusese „Le ştie”. O plecare la Iaşi l-ar fi rupt de prietenii pe care şi-i făcuse aici şi asta nu-i prea plăcea. Abia începuse să se obişnuiască cu o viaţă ordonată şi Sandu îl trăgea înapoi. Nici banii nu erau de aruncat. Cu cincisprezece mii de lei şi-ar fi putut face trei costume de haine, prinţ ar fi arătat, nu altceva, că-l apucase pofta să fie îmbrăcat ca lumea, să nu mai curgă zdrenţele de pe el. Dar dacă o să se bage de seamă?

Se răsucea în aşternut şi voia să adoarmă, să uite de orice. Somnul însa nu venea deloc. Picioruş ofta şi el alături, ca şi când ar fi fost chinuit de o grijă mare.

Abia după vreun ceas şi jumătate reuşi să închidă ochii, avu nişte vise îngrozitoare şi în zori se trezi de câteva ori năduşit, căzând din nou într-o amorţeală grea.

Până la ora 12, toată lumea credea că această stare sufletească a jucătorilor se va schimba. Păreau nedormiţi, aveau cearcăne sub ochi, vorbeau nervos, gata de ceartă parcă, se evitau unul pe altul ca şi când ar fi avut fiecare o boală molipsitoare şi Luca regreta că sârbul nu le mai spunea ca altădată poveştile sale vesele.

Era o zi senină, rece, de noiembrie. Nu bătea nici vântul. Oraşul părea curat, spălat de ultimele ploi. Încă de la ora 2, stadionul se umpluse. În deschidere, jucau juniorii silozului cu echipa unui liceu din Constanţa. Meciul era antrenant şi nu lipseau aplauze.

Pentru cunoscători, lipsa lui Pantelimon şi a lui Vizante părea de neînţeles, Colonelul Pătrulescu îi căutase şi la cafenea şi la arenă, fără să dea de ei. Ca să se liniştească, îşi spuse că or să vină cu echipa de la cantonament. Din când în când îşi scotea ceasul său de aur şi-l privea. „Puştii” mai aveau numai un sfert de ceas de jucat şi după încă tot atât începea meciul cel mare. Le păstra cu mare greutate celor doi locurile, pentru că era o înghesuială de nedescris. Treptele de lemn abia mai ţineau mulţimea nerăbdătoare. Peluza se umpluse şi încă de pe acum hamalii de la siloz îşi încercau vocile, după cum le recomandase sârbul.

În cele din urmă, se auziră strigăte şi colonelul Pătrulescu înţelese că echipele sosiseră la teren. Se ridică în picioare să fie văzut de departe, dar în mulţimea aceea îşi dăduse seama că era foarte greu să fie zărit. Se aşeză resemnat, făcând loc unor vecini mai gălăgioşi.

Sub tribune, cele două formaţii făceau încălzirea. Mulţimea aflată pe ultima treaptă privea mişcările vii ale jucătorilor. Echipele strânse în două cercuri, unul roşu şi altul albastru, alergau uşor. Jucătorii loveau cu precizie baloanele aruncate de antrenori, fără să se privească. Galeria ieşenilor, adunată într-un colţ al tribunei principale, se antrena, scoţând din când în când, câte un „Spar-tak” prelung…

Foile de arbitraj fuseseră încheiate şi arbitrii fluierară. Sârbul îşi făcu instinctiv o cruce mare şi scuipă în sân. Luca îl mai întrebă o dată pe Alecu dacă se simte bine şi acesta, palid, nedumerit, răspunsese că da, intrând brusc pe teren, buimăcit parcă de mulţimea zgomotoasă din tribune.

Se făcu salutul. Mucală câştigă ca de obicei la alegerea terenului şi jocul începu nervos. Petrescu se aşeză calm pe banca rezervelor, privind. Avea pe faţă un zâmbet de mulţumire care nu-i scăpă lui Luca. Acesta îşi amintea ultimul meci, la venirea sa în C… când bătrânul antrenor nu arăta chiar atât de liniştit.

Ciocnirea celor două echipe se produse de la început, ca şi când jucătorii numai atât ar fi aşteptat. Ieşenii se arătau decişi la balon şi nu era greu să ghiceşti că adoptaseră o tactică de apărare, Luca bănuise lucrul acesta şi le spusese băieţilor să nu înghesuie jocul numai în jumătatea de teren a oaspeţilor, ceea ce halfii făceau, neavântându-se prea înainte. Câşu se arăta într-o formă foarte bună şi încercă poarta de departe de câteva ori, spre surprinderea lui Petrescu.

Atacurile, se repetau şi „Spartak” nu lăsase înainte decât trei oameni: cele două extreme şi centrul înaintaş. Linia de fund a localnicilor nu ieşi din dispozitivul de apărare, după cum se înţeleseseră înainte de meci.

Publicul local acoperise galeria ieşenilor. Hamalii de la peluză dominau tot stadionul cu vocile lor. Trei ocazii fură ratate la rând. Două de către „Inimioară” şi una de către Mucală. Sârbul îşi muşcase buzele până la sânge, nemaigăsindu-şi locul.

Urmă un contraatac al oaspeţilor, respins uşor de Bibiloi cu o lovitură de cap, de aci mingea ajunse la Şoşon, care pasă în cruciş. Un şut sec al lui Picioruş zgudui bara. Un fundaş respinse în corner. Petrescu nu mai era atât de calm. Se ridicase în picioare, palid, şi urmărea jocul cu pumnii strânşi. Fuma ţigară după ţigara, sfărâmându-le la jumătate cu piciorul, „Le ştie”, un foarte bun tehnician, se arăta de nerecunoscut. Pasele lui cădeau totdeauna ori prea înainte, ori prea înapoi. De două ori ezită să tragă, ajuns singur în faţa porţii.

Spectatorii se ridicaseră în picioare, strigând. La o lovitură de colţ, Mucală introduse balonul cu mâna în plasă, dar arbitrul nu acordă punctul, spre desperarea lui Moşa Mariancovici, care ţipa în gura mare că fusese un gol perfect valabil.

Cel mai nenorocit dintre jucători era Alecu. Lipsit de convingere, trimitea baloanele la întâmplare, mai mult să scape de ele, chinuit de remuşcări. Nu putea să înşele publicul acela, pe oamenii din spatele porţii sale care-i strigau cu dragoste numele, aşteptând de la el un punct. Undeva, în mulţimea aceea, era şi Prică, prietenul său cel mai bun de la o vreme… Auzea, parcă peste toate glasurile, ţipetele lui Moşa Mariancovici, şi îi venea să iasă afară, să se ducă la antrenor şi să-i mărturisească totul. Sârbul şi-ar fi dat şi cămaşa de pe el numai ca echipa lor să câştige şi ei puteau să câştige, dacă n-ar fi fost înşelăciunea aceasta pentru bani.

Jumătatea reprizei nu adusese nici o schimbare. Apărarea ieşenilor lupta din răsputeri că să respingă baloanele trimise de cei doi halfi de margine ai gazdelor.

Mucală nu mai înţelegea nimic. De două sau de trei ori, Sandu trăsese cu latul pe lângă poartă, deşi era aproape singur. Pe el îl ţineau câte doi jucători şi abia reuşea să trimită balonul la un coechipier, cu vârful bocancului. Cele două extreme erau la fel de bine marcate. Nici Alecu nu făcea vreo scofală. Părea năucit, se mişca greoi, trimitea mingile târziu, păcat de atâtea ocazii…

Luca îşi dădu seama că ceva nu era în regulă. Motorul echipei avea undeva o fisură. Toate atacurile se împotmoleau în faţa careului de 16 metri al adversarilor. La început crezuse că linia de atac a echipei sale nu se poate mişca în voie din pricina înghesuielii şi le strigă celor doi interi să rămână mult în urmă, acţionând cu pase în adâncime. Alecu şi Sandu îl ascultară, dar pasele lor erau interceptate cu siguranţă de linia de fund a oaspeţilor. Timpul trecea şi el ştia că întârzierea putea să fie fatală „albaştrilor”. O dată cu primul punct înscris, ieşenii aveau să se prăbuşească. La fel ca în primul meci, superioritatea gazdelor era uşor de văzut.

Cu zece minute înainte de sfârşitul reprizei, Sandu mai scăpă o dată singur. Pătrunse în careu, un fundaş îl urmări şi „Le ştie” se bâlbâi inexplicabil, lovind cu vârful ghetei în pământ. Mulţimea se ridicase în picioare gata să aplaude deschiderea scorului. Balonul se târî uşor până în braţele portarului. Petrescu III îşi şterse sudoarea de pe frunte, uşurat. Nici el nu ar fi reuşit mai bine să înşele atâţia oameni. Mucală se enervase şi-l înjura. Ca niciodată. Sandu nu-i răspunse. Părea foarte odihnit şi cu poftă de joc. Alerga pe tot terenul căutând baloanele şi Luca nu înţelegea cum le trimite atât de prost totuşi. Îi strigă să-şi păstreze locul, bănuind că acele curse înainte şi înapoi îi epuizaseră energia.

„Inimă de porumbiel” simţea că se înăbuşe. Vru să nu se mai gândească la cei din jur, trimise un pas în adâncime prin surprindere şi parcă-i veni să râdă când văzu privirile speriate ale lui Sandu. Oprindu-se dintr-o cursă, zări, dincolo de plasa de sârmă, chipul chinuit al lui Mangâru şi i se făcu ruşine. Primi o minge laterala şi în tăcerea stadionului, auzi distinct glasul lui Prică:

— Nu te lăsa, marinarule! Trage! Trage!

Asta îl hotărî. Mai merse cinci paşi şi privi înaintea lui. Apărarea ieşenilor se replia. Nu venea nimeni spre el. Sandu îi făcu cu ochiul. Pentru că aşa erau înţeleşi, fundaşii „roşilor” ţineau extremele, iar stoperul se retrase în spatele lui Mucală. Dacă ar fi vrut ca şi această acţiune să se sfârşească prost, acum ar fi trimis mingea către poartă „printre” doi. Ea ar fi fost culeasă imediat de către portar şi ar fi putut să-l învinovăţească pe Mucală că nu i-a înţeles gândul. Ajunsese pe linia de 16 metri şi Pică mai strigă o dată, acoperind huietul mulţimii:

— Trage, marinarule!

În asemenea clipe e mai greu să gândeşti limpede. Ezită câteva secunde, mai privi o dată către Mucală. Acesta îi făcea „gaura”, trăgând după el pe stoper într-o parte. Încă trei paşi şi putea să marcheze. Un half venea în goană din urmă. Îl fentă uşor, făcându-se că trimite în stângă şi fără să mai ezite trimise mingea în plasă cu un şut puternic. Portarul se aruncă zadarnic.

„Le ştie”, palid, îl privea nedumerit. Într-o clipă, „Inimioară” se simţi îmbrăţişat de ceilalţi. Gâfâind, cu lacrimi în ochi, îi privi. Erau prietenii lui de echipă, cum putuse să se gândească să-i vândă? Publicul, în picioare, se îmbrăţişa de asemenea. Prică striga mai tare ca toţi, ridicat pe umerii unuia:

— Trăiască marina şi aviaţia!

Sandu, prefăcându-se că-l îmbrăţişează şi el, îl şopti sugrumat:

— Eşti nebun? Pierdem banii… Nu uita că nu avem decât jumătăţile!

Alecu îl scuipă intre ochi, spunându-i:

— Mişcă-te de aici, ori am să spun totul!

Celălalt îl lovi cu gheata în gleznă. Totul se desfăşură atât de fulgerător, încât nimeni nu observă cele întâmplate. Alecu simţi o durere ascuţită urcându-i-se în muşchi, şchiopată puţin şi căzu uşor pe o parte. Meciul se întrerupse. Luca intră pe teren şi-l întrebă îngrijorat ce are.

— Nimic, numai puţin, să văd daca m-a lovit rău… Fu scos pe tuşă şi-şi privi glezna. Sandu îi lovise mai sus decât ar fi trebuit. Câţiva centimetri numai şi ar fi fost silit să părăsească terenul. Îşi frecă pictorul, Luca îl întrebă cine l-a lovit, dar „Inimioară” nu-i răspunse.

— Să-ţi pun un bandaj? Întrebă antrenorul.

— Nu e nevoie, după puţină alergare trece, n-am oasele moi.

Râse stingherit şi îşi trase jambiera la loc. Trebuia să intre din nou pe teren. Iar la pauză ştia ce are de făcut…

Pe margine, Petrescu privea nedumerit jocul. Nu văzuse lovitura lui Sandu şi se întreba dacă golul marcat de Alecu; fusese întâmplător sau voit. De altfel, proştii lui de apărători îl lăsaseră atât de liber, încât numai un orb n-ar fi marcat în situaţia aceea.

Repriza se termină cu o bară trasă de Mucală. Aproape 18 jucători erau înghesuiţi în jumătatea de teren a ieşenilor. Pentru toată lumea era limpede că „albaştrii” nu mai aveau cum să piardă.

Deodată, tot ceea ce păruse de neînţeles celor mai mulţi, căpătă o explicaţie. „Inimă de porumbiel” se ridicase, în picioare, în mijlocul cabinei. Deasupra, se auzea larma surdă a stadionului, tropăitul de picioare şi fluierele celor mai îndârjiţi. Luca îşi privea tocmai ceasornicul.

Pauza aproape trecuse. Mai erau două minute. La început crezuse că nu aude bine. Niciunul dintre jucători nu fusese atent la cele ce spunea Alecu. Acesta striga încă în gura mare:

— Băieţi tovarăşe antrenor, vreau să vă spun ceva… „Le-ştie” trântise un bocanc de duşumele, şi-i strigase înspăimântat:

— Ce-ai înnebunit? Te omor…

— N-am înnebunit deloc!

„Inimioară” căuta grăbit în buzunarele treningului său, agăţat într-un cui.

Sandu se aruncă spre el, voind să-l lovească peste gură. Mucală, care era foarte aproape, îi puse piedică. „Le ştie” căzu grămadă. Antrenorul se aruncă în mijlocul lor. Mangâru şi Moşa Mariancovici îl traseră înapoi pe Alecu.

— Aţi înnebunit, bre? Tocmai: acum vă luaţi la bătaie? Ţipa sârbul. Ce v-a apucat?

„Inimă de porumbiel” gâfâia cu faţa asudată.

— Tovarăşe antrenor, uite…

În pumnul lui mare ţinea teancul de bancnote înjumătăţite.

— Uitaţi-vă, ăsta-i preţul…

Glasul i se sugrumă ca şi când l-ar fi gâtuit cineva. Căzu pe bancheta de lemn şi izbucni în plâns. O clipă fu tăcere. Nu înţelegea nimeni nimic.

— Ce preţ? Bâlbâi Mucală.

„Le ştie” se ridică şi se aşeză alături, privind în pământ.

— Să scoată şi el banii! Strigă Alecu, arătându-l. Şi el are cincisprezece mii de lei rupţi în jumătate.

— Ce face? Răcni Mucală şi se repezi spre Sandu pe care-l şi izbi cu pumnul peste gură.

— Pe libertatea mea, că nu mai iese viu de aici! Striga.

Antrenorul îl imobiliză repede cu ajutorul lui Fane-Mahomed.

— Tăceţi! Tăceţi! Strigă el.

Era greu însă să potoleşti această furie generală. Gică-Marafet îl izbise pe „Le ştie” cu vârful bocancilor în stomac. Sandu se prăbuşi gemând.

— Lasă-mi-l mie, lasă-mi-l mie! Spunea furios mecanicul.

— Tăceţi! Ce, aţi înnebunii? Striga Luca din răsputeri. Îl ridică pe Sandu şi-l scutură de câteva ori:

— E adevărat? Îl întrebă.

„Inimă de porumbiel” îi şi scotocise buzunarele. Ca şi Alecu, neavând unde să-şi ascundă banii. „Le ştie” îi ţinuse în buzunarele treningului.

— Uitaţi-vă, alte hârtii înjumătăţite. I le-a dat Petrescu.

Le numără: erau douăzeci şi cinci.

— Di ci i le-a dat? Întrebă Mangâru, palid, abia stăpânindu-se.

— Pentru ca să nu marcăm nici un gol. Lor le trebuia aici un meci nul. Dacă nu le dădeam nici un gol, oricare ar fi fost rezultatul, primeam şi jumătăţile celelalte.

— Aşa e? Se repezi şi sârbul. Boje moi, boje moi, îi mănânc beregăţile.

— Şi fără să mai aştepte altceva se repezi şi-l lovi de câteva ori cu pumnul. Sandu se feri cât putu. Luca se aruncă între ei.

Uşa se deschise şi intră Dumitru Mâţu.

— De ce nu ieşiţi, că a fluierat arbitrul? Întrebă şi se opri speriat văzând feţele celorlalţi. Ce dracu s-a întâmplat aici? Ce aveţi?

Moşa Mariancovici mai scrâşnea neputincios în spatele antrenorului.

— Mizerabilul! Îşi bate joc de munca noastră, de tot ce-am făcut noi un an de zile…

Vru să-l mai izbească de câteva ori, dar mâna directorului îl opri.

— Ajunge, sârbule. Vreau să ştiu exact cum s-a întâmplat.

Luca se aşeză zdrobit pe banchetă. Capul îi vâjâia ca la înecaţi. Nu mai putea spune nimic, asculta numai doborât.

Dumitru Mâţu se uita la Mucală care-i arăta hârtiile.

— Ce murdărie! Ce murdărie! Repeta antrenorul. Mangâru îl chemă la el pe preşedintele sindicatului şi-i şopti:

— Du-te repede la miliţie şi caută pe cineva, să punem mâna pe pungaşul ăsta de Petrescu.

Luca se ridică în cele din urmă. Fluierul arbitrului se auzea acum undeva foarte aproape.

— Băieţi, le spuse jucătorilor. Trebuie să câştigăm acest meci. El e ca şi câştigat încă de pe acum. Mai sunt 45 de minute de joc. Ştiţi ce aveţi de făcut…

Nu răspunse, nimeni, dar privindu-le chipurile încruntate, antrenorului nu-i mai fu frică.

— Cât despre Sandu, vom vedea după meci, deocamdată intră Paraschiv în locul lui. Moşa, caută-i licenţa…

Pe coridorul subsolului răsunau bocancii jucătorilor oaspeţi, Se strigau, nu lipsea nici vocea atât de cunoscută a lui Petrescu III.

Luca ezită o clipă. Ar fi trebuit să-l înlocuiască şi pe Alecu, dar se răzgândi.

— Inimioară”, îi spuse, nu eşti atât de rău cât am crezut noi. Mai e o repriză, ai ocazia să ne faci să-ţi uităm greşeala…

După asta, nu-i mai spuse nimic. Se întoarse spre rezerva lui Sandu.

— Eşti gata, Paraschive?

Acesta îşi lega şireturile albe.

Jucătorii începură să iasă. Mucală le strigă:

— Băieţi, pe ei, acum să vă vedem. Alecule, îndreaptă cocoaşa! Bine că ştim cum stăm. După meci, tot o să-ţi dau o bătaie soră cu moartea, să mă pomeneşti toată viaţa, ştii tu cum caftesc eu… Acum trebuie să joci bine, altfel e vai de mama ta…

„Inimă de porumbiel” ieşi ultimul. În uşă se întoarse spre antrenor:

— Tovarăşe Luca, o să vedeţi…

— Haide, haide, du-te că-i târziu…

Înăuntru nu rămăsese decât directorul, preşedintele sindicatului, Moşa Mariancovici şi Sandu, care-şi ştergea faţa însângerată cu un tricou.

— Lepădătură! Se aruncă spre el sârbul. Fiu de căţea! Şi vru să-l lovească din nou. Directorul îl împiedică încă o dată.

— Moşa, ajunge! Nu suntem pi câmp!

Ieşiră afară, uitându-l pe „Le ştie” pe bancheta de lemn. Vagabondul stătu năucit câteva momente şi pe urmă înţelese că e pierdut. Într-o clipă îşi trase treningul pe el, lepădă bocancii de fotbal şi se încălţă cu tenişii. Se strecură pe coridor, uitându-se în dreapta şi-n stânga. Nu era nimeni. Repriza a doua începuse. Se auzea zgomotul prelung al galeriei.

Vagabondul nu se opri decât la gară. Mangâru, amărât, privea jocul. Se căina lui Moşa Mariancovici:

— Aşa-mi trebui, cap di prost ci sunt! Aşa-mi trebui! I-om ţinut în palmă, i-om crezut oameni şi uiti-i ce-mi făcură! Şi când mă gândesc că din pricina acestui derbedeu di Sandu era să-l concediez pi antrenor! Aşa-mi trebui!

Meciul începuse rapid, cu atacurile furioase ale „albaştrilor”. Petrescu îl căutase din ochi pe „Le ştie” şi văzând că fusese înlocuit, înţelese că totul se aflase, îl cuprinse spaima. Îşi simţea palmele asudate. Privi spre banca rezervelor unde era Luca. Acesta se uita liniştit la joc. Ar fi vrut să iasă din incinta arenei, dar nu se mai putea. Se mulţumi să rămână în spatele porţii echipei sale, evitând să se îndrepte spre locul unde stătea antrenorul gazdelor.

Alecu căută poarta încă de la început. Două şuturi de la 20 de metri trecură peste bara transversală. Apărarea „roşilor” nu mai putea face faţă atacurilor repetate. Fundaşii dădeau semne de oboseală. Petrescu III striga cu mâinile pâlnie la gură halfilor de margine să rămână mai înapoi ca să-i ajute. Avea o senzaţie de gâtuire şi glasul lui răguşit era lipsit de convingere.

Meciul deveni din ce în ce mai încordat. Oaspeţii se apărau îndârjit, căutând să menţină acest scor minim. De două ori extrema dreaptă a „albaştrilor” fu aruncată dincolo de tuşă. Hamalii de la peluză huiduiră prelung. Arena semăna cu un cazan încins.

După zece minute de la reluarea jocului, Şony trimise sus, în faţa porţii. Mucală sări cu stoperul la balon, simulă că trage şi lăsă mingea lui Picioruş. Acesta şută scurt în bară. „Inimioară,”, îndârjit, căuta un unghi bun de tragere. Aducea baloane din urma, le trimitea cu precizie lui Paraschiv, lateral. Juniorul, intimidat puţin de strigătele tribunei, greşi de câteva ori, dar încetul cu încetul se puse pe picioare. Al doilea gol fu marcat în minutul 67. O centrare de pe dreapta îl găsi pe Mucală între doi adversari. Şută din volei şi portarul respinse cu pumnii. Mulţimea se ridicase în picioare, electrizată. Balonul ajunse la picioarele lui Alecu. Acesta trase puternic sub bara de sus. O robinsonadă şi mingea fu respinsă a doua oara. Picioruş, venit din urmă, o reluă cu efect. Portarul, prins pe picior greşit, nu mai avu ce să facă. Era 2 – 0.

Moşa Mariancovici îl gâtuise pe director în clipa următoare:

— Spune, uice, ai mai văzut un gol ca ăsta?

Urmară trei minute de derută în rândul ieşenilor. În cele din urmă, linia de mijloc a echipei „Spartak” scoase balonul în jumătatea de teren a „albaştrilor”. După cinci minute de dominare a oaspeţilor, gazdele se regăsiră. Privit de sus. Jocul echipei silozului părea de o geometrie precisă. Mingea era purtată în adâncime şi lateral de la un jucător la altul, fără efort. „Spartak* se apăra cu zece oameni, zadarnic. După încă şapte minute de hărţuială, zidul apărării fu străpuns a treia oară. La un balon înalt, Mucală stopă pe piept, fentă scurt şi trase fulgerător în muchea barei. O bâlbâială şi extrema stângă săltă mingea peste cinci apărători. Un rist şi Alecu „puse” al treilea gol în colţul din dreapta al porţii.

Se putea spune că „Steaua” se afla cu o jumătate de picior în Divizia, B”! Ieşenii se prăbuşiră. Petrescu III se lăsă în iarba din spatele plasei porţii sale.

Al patrulea punct fu înscris aproape imediat. Mecanicul primise uşor pe jos mingea de la portar, o trimise fără să mai aştepte tocmai pe partea dreaptă, de unde, cu un pas scurt, Câşu o împinse printre doi apărători lui Mucală. După o scurtă cursă, centrul atacant al, albaştrilor” fu culcat la pământ.

11 metri! Arbitrul fluieră scurt, acoperind huiduielile, Penaltiul fu executat de Alecu. Un şut precis şi portarul nu mai putu să schiţeze nici un gest.

Însufleţirea spectatorilor nu mai cunoştea margini. Plasa de sârmă abia mai susţinea trupurile celor ce aruncau cu şepcile în sus de entuziasm! Luca simţi pe umeri braţele lui Mangâru. Acesta nu se mai putuse stăpâni şi intrase pe teren însoţit de sârb.

Urmă o perioadă de cădere a gazdelor. Fiind siguri de victorie, încetară să mai atace cu insistenţă şi plimbau mai mult mingea de la unul la altul.

La o greşeală a lui Fane-Mahomed, care aruncase rău o minge dinafara terenului, extrema stânga a ieşenilor trase de departe în bară. Balonul fu reluat în plasă de un jucător aflat în apropierea porţii. Încurajaţi, „roşii” continuară atacurile. Nemaiavând ce să piardă, jucau fără teamă cu toată apărarea înainte. În două minute, marcară din nou. După un sprint scurt pe dreapta, extrema oaspeţilor ridică balonul în 16 metri. Bibiloi sări prea devreme şi centrul înaintaş, pe care-l marcase cu străşnicie până atunci, introduse balonul cu capul în poartă, pe lângă Creţu, ieşit greşit înainte.

Urmă tăcerea speriată a stadionului. Meciul se reechilibrase pe neaşteptate, când nimeni nu se mai aştepta. Luca se ridică nervos de la locul său. Moşa Mariancovici arunca lui Gică şi lui Fane blestemele cele mai teribile. Mangâru începuse să fumeze din nou nervos.

— Ce-i facem, că acum egalează ăştia!

— Ţine-ţi firea! Îl încuraja cu jumătate de gură sârbul, palid şi el de spaimă.

„Albaştrii” avură câteva clipe de derută. Jucătorii deveniseră din nou nervoşi şi începuseră să se certe. Antrenorul interveni energic de pe margine.

Mai erau cincisprezece minute de joc şi „Spartak” continua să atace. Petrescu, puţin mai însufleţit de evoluţia scorului, ridicase ochii din nou la joc.

Un meci ca acesta nu mai văzuseră cei din C… La un atac pe centrul terenului, Bibiloi atinse mingea cu mâna. Lovitura de 16 metri fu apărata cu greutate de portar.

În minutele următoare, soarta meciului fu decisa. Apărarea „albaştrilor” făcuse zid, un jucător al oaspeţilor se apropiase de balon, reclamase distanţa reglementară de nouă metri, pe care Fane-Mahomed n-o respecta în ruptul capului, ieşind mereu înainte din rânduri şi după aceea trăsese sus cu efect. Numai saltul desperat al lui Creţu împiedică golul. Mingea fu aruncată în corner. În faţa porţii gazdelor se strânseseră aproape 18 jucători. Balonul pluti câteva clipe deasupra spaţiului de 6 metri, de unde cu o lovitură de cap, Bibiloi îl aruncă peste linia de 16 metri. Cineva trase pe sus, înapoi, portarul îl culese dintr-un pachet de adversari şi căzu cu el la pământ.

— Ţine puţin mingea! Îi strigă Luca de pe margine.

Era palid şi el şi simţea cum îi tremură picioarele. Încă un gol ar fi însemnat o nenorocire. „Albaştrii” aveau nevoie de un minut ca să se replieze.

— Halfii înainte, aşa, acum trimite uşor lui Câşu cu mâna…

Acesta primi balonul, driblă scurt şi trimise la Mucală care trecu fără să stopeze o minge „telegrafiată”, tocmai pe dreapta. Calul alergă de-a lungul tuşei, cu doi adversari după el, se opri brusc, driblă şi pasă deasupra spaţiului porţii. Portarul sări, blocă şi aruncă mingea iute dincolo de centrul terenului. Şi acest atac prin surprindere abia fu oprit de „albaştri”. Bibiloi luptă pe centru, degajă slab, cineva trase la întâmplare, balonul se învârti câteva secunde pe linia porţii. Creţu, prins pe picior greşit, plonja zadarnic. Mecanicul, venit din urmă, abia mai avu timp să devieze direcţia mingii cu şpiţul. Cineva o reluă puternic în bară, urmă un strigăt de groază al galeriei şi, într-un nor de praf, Creţu căzu cu trei adversari la pământ. Undeva, în colţul careului de 6 metri, Fane-Mahomed lupta cu extrema lui, care alerga foarte repede. Urmă o centrare, portarul abia ridicat pluti pe deasupra tuturor şi boxă până la Gică-Marafet. Nemaiavând ce face, fundaşul trimise în corner. Jumătatea de teren a „albaştrilor” se umplu, din nou.

Era greu de spus în minutul acela dacă norocul sau voinţa jucătorilor va face ca avantajul să fie menţinut. Moşa Mariancovici nu-şi mai găsea locul. Se ridica în picioare, ar fi intrat pe teren, îşi lovea obrazul cu palmele, tot delirul acela colectiv îl făcea să turbeze. Galeria ieşenilor, care nu prea se auzise până atunci, îşi încuraja frenetic echipa. Erau vreo două sute de inşi, înarmaţi cu pâlnii de gramofon şi cornete de carton.

— Spartak! Spartak! Spartak!

De la peluză se auziră şuierături. În vacarmul acesta nu era greu să te pierzi. Mingea se plimba de la o poarta la alta. Creţu avea faţa crispata, striga răguşit ceva fundaşilor. Totul era un huiet amestecat ca într-o furtună marină. Minutele se scurgeau cu încetineală. În al optzeci şi unulea, Picioruş driblă doi adversari la centru, trimise mingea lui Mucală, aflat în momentul acela pe extrema dreaptă. Acesta înaintă în viteză şi din colţul terenului, aproape de steagul de corner, trimise la semiînălţime, peste apărarea derutată a ieşenilor. O clipă, spectatorii crezură că balonul va ieşi afară. Alecu strigă de undeva din spate:

— Lase!

Şi venit ca un bolid în plină viteză, se aruncă înainte ca să mai ajungă mingea care trecu în viteză pe lângă ceilalţi jucători. O lovitură cu capul din plonjon şi sfera de piele se odihnea în plasă. 5 – 2! Fusese un gol de toată frumuseţea! Ceilalţi jucători ai „albaştrilor” îl îmbrăţişară la mijlocul terenului.

Publicul era în picioare. Bărbaţii se sărutau de entuziasm. Colonelul Pătrulescu îşi aruncase bastonul în aer şi acum îl căuta printre picioarele vecinilor săi de bancă.

— Ţineţi-vă bine, băieţi! Se bâlbâia preşedintele colectivului sportiv.

Juniorii, aflaţi undeva în colţul tribunei, răguşiseră şi băteau în nişte table ruginite ca să facă zgomot. Hamalii îşi aruncaseră şepcile în spatele porţii lui Creţu.

„Spartak” avu o revenire. Ca orice organism care se simte învins, jucătorii dădură tot ce mai puteau. Ultimele şapte minute se jucară în jumătatea „albaştrilor”. Fu o luptă istovitoare. Nu lipsiră obstrucţiile. Fane-Mahomed aruncă toate baloanele afară din teren.

De câteva ori, mingea fu reţinută în tribune de spectatori. Luca le strigă câtorva să înapoieze balonul. Nu-l mai asculta nimeni. Era inutil să se întrebuinţeze astfel de tertipuri, pentru că arbitrul tot marca timpul.

În ultimele trei minute, Creţu apără două şuturi grele la păianjen. Fusese tot ce mai putuseră sa facă oaspeţii în acest timp scurt.

Sfârşitul meciului îi găsi pe jucătorii din C… îmbrăţişaţi, cu tricourile umezite. Salutul se făcu nereglementar, dar, nimeni nu mai ţinea seama de asta acum.

În aceeaşi seară, aproape de miezul nopţii, în restaurantul Trecerea Dunării, abia văzându-se de după buchetele mari de flori cumpărate de preşedintele sindicatului cu numai câteva ore în urmă, Moşa Mariancovici putu să fie auzit, după câteva luni, repovestindu-şi „isprăvile” sale de internaţional.

Şi pentru că erau cu toţii destul de bine dispuşi, nu-l mai contrazicea nimeni.

— Când am fost la Olimpiada de la Montevideo, spunea sârbul, bâlbâindu-se ameţit puţin de vinul băut…

— I-ai făcut splina piftie portarului! Îl completară în cor jucătorii.

— Exact! De unde ştiţi? Se miră frizerul. Poate v-am mai spus chestia asta o dată.

— Mai bine zi-ne ceva despre meciul de la Madrid cu Zamora! Cerută câţiva.

În clipa aceea intră pe uşă Mangâru. Dumitru Mâţu şi preşedintele colectivului sportiv îl căutaseră imediat după meci, dar directorul nu putuse să fie găsit. Toate capetele se întoarseră spre el. Moşa Mariancovici îşi întrerupse discursul.

Mangâru se aşeză lângă preşedintele sindicatului şi ridică un pahar de vin în cinstea echipei de fotbal. Era palid şi Luca ghici mai mult că se întâmplase ceva neobişnuit. „Tunul sârb” reîncepuse…

— Ce s-a-întâmplat? Întrebă Mâţu în şoaptă, îngrijorat şi el de absenţa celuilalt.

— Nimic, nimic, spuse directoriul. Ridică mai bini privirile, să nu se bagi de seamă că sunt supărat.

— Spune, domnule, ce s-a-ntâmplat? Şi în timp ce ceilalţi îl ascultau pe frizer, Mangâru îi povesti lui Mâţu că imediat după meci fusese chemat la siloz de către miliţia locală. Aceasta cerceta împreună cu doi membri ai comitetului de fabrică la magazia de însilozare. Fostul magaziner, Crăciunescu, fusese arestat şi mărturisise că avea legături cu Pantelimon şi Vizările, prinşi şi ei.

Nici preşedintelui sindicatului nu-i mai ardea de petrecere. Vru să se ridice să meargă la siloz, dar directorul îl opri furios:

— Ci eşti într-o urechi? Vrei să stricăm plăcerea băieţilor?

— Dar…

— N-ai să te mişti din locul tău. Zâmbeşti, că se uită antrenorul la noi, ci dracu…

Luca întrebă peste capetele câtorva jucători:

— S-a întâmplat ceva, tovarăşe Mangâru?

— Nimic. N-am mai scăpat di prieteni care mă felicitau. Le-am spus să vie la dumneata…

Moşa Mariancovici îşi continua evocarea, visător, cu ochii mici, deşi nu-l mai asculta nimeni:

— Atunci i-am strigat lui Tirnanici: Uice, pune-mi una să-l învăţ minte pe buzatul ăsta cum se marchează un gol ca lumea!„ „Na, frăţioare„, mi-a zis şi când am tras o dată, l-am văzut pe Zamora cum se face ca o lămâie cât era el de brunet. În minutul 55, Boşkovici a alergat înainte cu balonul. Am ţipat la el: „Dai mie!” Cu stânga am pus-o uşurel sub bară. Noroc că pantera a sărit şi cu un salt a scos-o-n corner. Spaniolii să moară şi mai multe nu…

Luca zâmbi. Vinul îl încălzise, ar fi cântat de bucurie, ca atunci când echipa lui câştigase cu ani în urmă Cupa României. În timpul meciului avusese de câteva ori impresia că totul e pierdut, că niciodată nu va mai avea curajul să ia de la cap încercarea aceasta de a transforma o echipă, cum era cea a silozului, într-un, unsprezece”. Dar acum, chiar chipul îngrijorat puţin, chinuit de un necaz neştiut, al directorului, nu reuşea să-l facă să uite că trăia ziua unei victorii grele, obţinută cu îndoieli şi eforturi. Ar fi vrut să le spună ceva jucătorilor săi, să le mulţumească pentru puterea lor de luptă, dar cum puteai să-l întrerupi pe Moşa Mariancovici, fericit că i se îngăduie, fără să fie luat peste picior, să-şi povestească isprăvile sale imaginare?

SFÂRŞIT