Partea a doua

Primăvara se lăsase aşteptată. Cerul spart, aglomerând nori mari, călătorea spre nord. Apele leneşe ale Dunării îngheţaseră în margini de câteva ori, vântul se mai lupta în coardele uscate ale sălciilor, soarele se arăta din când în când, luminând larga câmpie stearpă. Căzuseră zăpezi, viscolele le îngrămădiseră în locurile neadăpostite, şi acum, când se simţea căldura uşoară a lunii martie, mai rămăseseră petice-petice, pătând câmpia cenuşie. Malul de calcar era măturat de praf. Deasupra, se înălţau trâmbe albe, trenele pulverizate pluteau multă vreme peste migdalii mahalalelor tătăreşti şi dispăreau pe nesimţite. Dincolo de fluviu, pământul umed, viu, îşi schimba culoarea. Dintr-acolo, soseau seara miresme crude. Undeva, uzina complicată a naturii pregătea clorofila, imensă inimă a pământului pulsa mai viu. Nopţile ploua rece, zgomotos. Oraşul şedea ca sub apăsarea unui imens bombardament lichid. Străzile pietruite purtau urme albe şi sub lespezile trotuarelor încolţea iarba. Un abur străveziu cuprindea coroanele copacilor tineri. Primăvara îşi ţesea pe nesimţite mirajul.

Luca îşi aduse aminte că e primăvară abia când îl văzu pe „Inimă de porumbiel”. Acesta cânta în batjocură:

Gagica mea are ochii ca cafeaua când o văd mi se rupe şandramaua.

Gagica mea are ochi de catifea şi m-a prins, aşa, o dambla.

Sări-mi-ar-ochii să-mi sară, Că mor la vară!

„Inimă de porumbiel”, zis „Aşteaptă-mă”, fost matroz pe vasul „Alabama City”, pe goeleta „Ferucio” şi pe alte vapoare de cursă lungă, mesteca între dinţii lui puternici o rămurică de salcie, abia înverzită, crudă. Mirosul de tulpină strivită era tulburător.

— Să trăieşti, maestre! Spuse rămânând în uşă, rezemat într-un umăr. Ce faci? Afară e o bogăţie de timp! Mi s-a făcut dor să joc un folbalt, pă sănătatea mea! De acord?

Antrenorul se ridicase în picioare. Era ora când trebuia Să înceapă antrenamentul obişnuit, de miercuri, al 17-lea antrenament din anul acela. Îmbrăcat într-un trening grena, strâns pe gât, părea mai slab ca la sosirea în oraşul C… Se tunsese de câteva zile şi-şi scurtase părul. Soarele şi vântul pretimpuriu îi arseseră faţa. Îl privea şi nu spunea nimic. Celălalt mesteca mai departe tulpiniţa tânără.

— Cum te cheamă, de fapt, „Inimioară”?

— Alecu, maestre!

Îşi ridică un deget la şapcă în semn de salut.

— Alecu, băiat bun, făcut la înghesuială, copilul Dunării.

— Hamal, steward, barman, birjar, bucătar, ce vrei matale…

— Alecule, eu n-am nimic împotrivă, dar e cam târziu. Noi am început antrenamentele de mult. Cred că ştii bine.

— Ştiu, maestre, cum să nu ştiu. Noi, adică eu cu „Le ştie” şi Nicu, am fost în sezon mort. Avem şi noi apucăturile noastre, ca să zicem aşa. Acum însă, ce ne-am gândit: ia hai la barosan să-l întrebăm dacă ne lasă şi pe noi să mai dăm în geala… Şi-am venit eu, că „Le ştie” zice că ţine la principii şi nu-şi calcă pe suflet. A, dacă l-aţi chema…

— Eu nu chem pe nimeni. Au venit cei care au vrut. Şi după cum vezi, au venit cei mai mulţi.

— Maestre, vorba e, ne dai şi nouă echipament să ne dezbrăcăm sau s-a făcut ordine şi nu mai avem ce căuta pe aici…

Luca zâmbi uşor.

— Parcă ziceaţi că plecaţi. „Le ştie” la Flacăra, tu nu ştiu unde, n-ai spus aşa la şedinţă?

„Inimă de porumbiel” lăsase capul lui netuns în jos. Părea un copil mare.

— Parcă poţi pleca de aici! Are Văduva un raşpil! Toată iarna am făcut gargară…

Prin geamul deschis pătrundea aerul rece. Curentul ridică foile de pe masă.

— Dezbracă-te, ceilalţi unde sunt?

— La uşă, jos, le-a zis portarul că nu-i mai lasă să intre în club decât cu autorizaţia directorului sau a dumneavoastră. Pe tovarăşul Mangâru l-am găsit, mi-a dat drumul numai mie, ca să vă aduc la cunoştinţă tărăşenia. Cum s-ar zice, să cădem la învoială. „Le ştie” mi-a spus că dacă primim câte un costum de haine şi câte două miare în labă, mai punem ghetele în picioare, altfel, ne lăsăm de meserie.

Antrenorul îl privi drept în ochi.

— Eu nu rog pe nimeni să joace fotbal. Ultimele dispoziţii ale C. C. F. S.-ului sunt clare: în sportul nostru nu mai are ce să caute profesionismul. Nici chiar tovarăşul Mangâru nu poate să vă mai dea câte-un costum de haine şi două miare! Ori vă încadraţi în producţie şi munciţi cinstit, ca să vă câştigaţi pâinea, ori nu mai aveţi ce căuta pe terenul de sport. E clar, nu?

„Inimă de porumbiel” îl privea ca şi când n-ar fi înţeles nimic din cele ce auzea:

— Adică să jucăm aşa, pe daiboj? E-te-te, da' fraieri ne mai crezi, maestre! Nu-nghite ciupitu'!

— Să fiţi sănătoşi.

— Mulţumim, asemenea.

Se făcu tăcere. Vagabondul fluiera încet melodia lui. După un răstimp, spuse:

— Cum adică, e serios? Ciubucu' s-a dus? Pftiu! Mai bine ne facem bragagii la Constanţa decât să ne rupem oasele pentru…

— Pentru cine?

Nu ştiu ce să răspundă. Era tare încurcat. Îi pierise şi cheful de antrenament.

Luca se apropie de el. Îi puse mâna pe umăr şi-l duse spre un scaun.

— Stai jos.

„Inimă ele porumbiel” se aşeză. Avea nişte ochi galbeni de motan, şireţi şi jucăuşi. Pe fruntea murdară îi cădeau şuviţele părului bogat. „N-are nici 26 de ani, se gândi Luca. Ăsta ar trebui să mai joace fotbal încă multă vreme.”

— Ce-i, maestre? Întrebă mai blând golanul.

— De ce nu vreţi voi să munciţi, să deveniţi oameni? Ţie, personal, îţi place situaţia în care te afli? Eşti încă tânăr, ce-ai să te faci mai târziu?

— Nu mor eu de foame! Pe unde-am umblat, nici dracu nu se uita la mine şi tot eu sunt, uite-mă!

— Te văd. Dar nu înţelegi că nimeni în ţara asta nu mai poate trăi fără să muncească?

„Inimioară” râse:

— Las-o, maestre, şi matale faci politică, parc-ai fi tovarăşu' ăla urâtu', Gioancă, de are un papagal de te îngroapă. Adică cum se potriveşte una cu alta? Parcă fără mine şi fără amărâtu' ăla de Nicu, gata, se paradeşte lumea! E-te-te!

— Dar Mucală cum de s-a făcut băiat cumsecade şi uite-l, acum munceşte la siloz?

Vagabondul oftă cu scârbă:

— Parcă ăsta-i prieten! Ne-am vorbit cu toţii: „Bă, nu ne dăm pe brazdă, fie ce-o fi! Ciugulim noi ceva, şi-aşa, fără multă bătaie de cap, mai o ciupeală, mai un şorici, iese bulca.” Da' el e nebun! S-a dat bine cu stăpânirea. Acum e ditamai mecanic la elevatoare. Nu-i mai ajungi cu prăjina la nas: „Ascultă, mă „Inimioară„, ştii tu ce-i ăla un snek?” Da' ce sunt Mafalda să ştiu ce-i aia snek? Să fie fericit. Noi nu ne vindem oasele. Suntem jucători profesionişti, aşa să ştii matale, maestre! Fără costumul de ţoale şi două miare nu merge!

— Hai, Mucală ca Mucală, dar Gică?

— Gică, Gică-i un prost! L-au reeducat ăia la pârnaie şi i-a intrat frica în oscioare. Cu noi nu le merge la nimeni… Lovelele jos, altfel nici nu stăm de vorbă…

— Poate vă mai gândiţi.

— Lasă, maestre, să vă vedem când o începe campionatul!

Luca se întoarse.

— Dacă vreţi să ştiţi, nici nu v-am făcut viza pe anul acesta la legitimaţii!

— Cum?

— Nu v-am făcut viza la carnete şi deci n-o să puteţi juca…

Vestea aceasta îl ului pe „Inimă de porumbiel”. Avea aerul că fusese lovit cu ceva în moalele capului. Luca voia să-i arate că a terminat definitiv cu ei. Lucrul nu era adevărat, dar trebuiau înspăimântaţi. Carnetele fuseseră vizate toate.

În biroul antrenorului pluti multă vreme liniştea. Nu se auzea decât zgomotul monoton, depărtat, al fluviului.

— Ei, ce faci, ceilalţi aşteaptă jos răspunsul. Nu te mai dezbraci? Afară e o bogăţie de timp, nu spuneai aşa?

— Este, maestre, dar ne-ai fiert! Adică, ne dai un şut în spate şi nu mai ai nevoie de tripleta de aur?

— Ce să vă fac? Voi aţi vrut aşa.

— Adică să nu mai jucăm noi fotbal?

— Cine vă opreşte? Puteţi pleca oriunde…

— Un' să pleci, maestre?

— Cheamă-i şi pe ceilalţi.

„Inimă de porumbiel” se ridică cu greutate de pe scaun. Abia îşi târa picioarele.

— Maestre, trebuie să te arăţi la geam, să te vadă uşchitu' ăla de portar, să-i faci semn că e liberă trecerea…

— Bine, m-arăt.

Golanul fluieră, călărind fereastra. De jos se auziră voci. La pragul clubului erau şi ceilalţi doi: „Le ştie” şi Nicu-Vânzare bună. Îl traseră pe portar mai către mijlocul curţii.

— Liber?

— Lasă-i! Strigă Luca de sus.

Peste câteva minute se auziră paşi pe coridor. Apoi un ciocănit la uşă. De dincolo, vocea lui „Le ştie” întrebă:

— E voie?

— Poftiţi.

Primul intră Nicu. Era îmbrăcat într-o cămaşă cârpită, de o culoare dubioasă. Umbla cu mâinile în buzunare şi se uita împrejur cu coada ochiului.

— S-a schimbat boieru'! Ehe, ce zici, Sandule?

— Ordine, ordine! Spuse şi „Tat-al lor”.

Antrenorul îl privi pentru prima oară în faţă. „Le ştie” avea o gură subţire, ca aceea a peştilor. Nu râdea decât rar. În ochii cenuşii sclipea o ură rece, permanentă. Acest om îţi făcea frică. Se mişca sigur de el, clătinând din capul netuns. În jurul gâtului, ca şi Alecu, avea înfăşurat un fular verde, trenţuit. Prin despicătura cămăşii i se vedea părul negru şi creţ de pe piept.

— Bună, tovarăşele! Aruncă un salut în scârbă.

— Ce vânt v-aduce pe la noi? Întrebă şi Luca ironic.

— Ni s-a făcut de un fotbal, e voie?

— E voie. Poftiţi. Aveţi boxele voastre. Uite, nu primul raft, al doilea, la secţia Rezerve, pentru că nu mai putem conta de mult pe voi.

Priviră peretele în care fuseseră instalate boxele cu echipament. Totul mirosea a curăţenie. „Le ştie” scoase tricoul albastru, îl pipăi curios şi zise, puţin mirat, puţin dezamăgit:

— S-a isprăvit cu bulibăşeala. S-a dat echipamentul la spălat; ei, aşa mai merge, suntem şi noi oameni…

Luca nu răspunse. Privea pe fereastră în curtea silozului. Se făcuse timpul să sosească şi ceilalţi. Musafirii începură să se dezbrace. O făceau cu încetineală, aproape plictisiţi, contrariaţi de cele ce găsiseră aici.

Între timp, „Inimă de porumbiel” le şopti celorlalţi că n-au viza de joc pe anul în curs. „Le ştie” nu aşteptă prea mult ca să întrebe:

— E adevărat, tovarăşe, ce spune „Inimioară”?

— Ce? Anume?

— Că nu ne-ai făcut vizele la legitimaţii pe anul acesta?

— Sigur că e adevărat.

— Nu mai spune! Era glasul lui Nicu.

— Păi sigur că da. N-aţi spus dumneavoastră că plecaţi?

— Asta aşa e… recunoscu „Inimă de porumbiel”, dar, ce, parcă trebuia s-o luaţi în serios?

— Uite că am luat-o în serios. Oricum, dacă vă hotărâţi să mai rămâneţi o să vorbim la C. C. F. S., să vedem dacă se mai poate face ceva cu voi. Sunteţi însă hotărâţi?

Golanii se uitară unul la altul.

— Vedem noi, tovarăşe, spuse în doi peri „Le ştie”.

Antrenorul nu mai adăugă nimic. Pe uşă, tocmai intra Moşa Mariancovici. Frizerul privi împrejur şi spuse bine dispus:

— Lume nouă! Lume nouă! Să ne fie de bine, bre.

Dar ce-aţi păţit, brat moi, cu ce ocazie pe la noi?

Nu răspunse nimeni. Se auzeau numai gâfâiturile celor trei care se căzneau să-şi pună ghetele în picioare.

— Nu merge, scrâşnea „Le ştie”, mi-au rămas mici.

— Şi mie la fel… Ptiu, şi uite, sunt unse…

În câteva clipe biroul antrenorului se umpluse. Soseau şi ceilalţi, grămadă. Cei trei începură să se simtă prost. Nu-i întreba nimeni nimic. Stăteau pe banca de lemn, cu privirile în pământ, muţi. Luca se apropie de ei.

— Dragii mei, spuse firesc, la noi s-a instituit un obicei. Cine joacă fotbal nu mai poartă chică. Data viitoare sperăm că vă veţi scurta aceste coame…

— Te iei de noi, maestre! Rânji „Inimioară”.

— Cum mă iau de voi? Nu înţelegeţi că e o măsură generală? Uitaţi-vă la toţi. Gică, ia vin-ncoace! Îl mai cunoşti, Sandule? Dar tu, Alecule? Uite s-a şi bărbierit băiatu', şi ce, nu-i stă mai bine?

— Ba da! Rostiră câteva voci în cor. Atuncea pică şi Mucală, gâfâind.

— Sal'tare, coane! Prăpăd, nu altceva! Am cântărit azi 45 de camioane şi tot n-am dovedit. Şi acum mai e de lucru, dar n-am avut ce le face. Nu puteam să las antrenamentul. Ia te uită, dar cu vagabonzii ăştia ce s-a întâmplat? Bună, mă „Inimioară”, bună, Sandule, bună, Nicule! Vi s-a făcut dor de minge? Parcă ziceaţi că nu vă mai jucaţi…

— Ei sunt jucători profesionişti! Aruncă mecanicul gaz peste foc.

— Fără un costum şi două miare nu pun piciorul pe minge, zise şi Picioruş.

„Le ştie” se ridică în picioare şi se uită urât la ceilalţi:

— Zi, v-aţi făcut ai dracului, ai? Aţi prins glas? Vă arde de cucuie, bine…

Luca interveni:

— Gălăgia! Dezbrăcaţi-vă mai repede, că e destul de târziu.

Se făcu linişte. Cei trei nu se simţeau la locul lor. Ceva se schimbase în jur şi nu-şi dădeau seama ce anume. Până şi Simon-Tocană îi privea cu o siguranţă care-i neliniştea.

„Asta-i bună!” gândea „Le ştie”. Moşa Mariancovici se apropie de el şi întrebă de departe:

— Ei, cum e, Sandule, rămâi la noi? Adică ce te mai întreb eu dacă rămâi, parcă mie nu mi s-a întâmplat odată aşa! Mă supărasem cu Boşkovici. Jucam amândoi la Beograski, ce mai echipă! Ne-am luat de la o femeie. Îi plăcea şi lui, şi mie. Până la urmă, tot la Tunul se uita mai mult. Să moară ostrogotul şi mai multe nu. Mă sabota la meciuri, nu-mi mai dădea pase. Ei, şi vine meciul cu Nice, a mai a dracului echipă din Franţa la ora aia. Ce să facă antrenorul care ştia chestia? Îl ia deoparte pe Boşkovici: „Brat moi, ce-ai cu Tunul?” „N-am nimic, ce să am?” „Ai, ştiu eu”. „Pe cuvânt dacă am ceva…” „Nu minţi!” Până la urmă a răsuflat. Voia să plece la Zagreb, că-i dăduseră ăia mai mult, dar nu se îndura de femeie. Dacă aş fi lăsat-o eu mai moale, rămânea la Beograski… Am înghiţit, ce să fac? A rămas Boşkovici la Beograski… Cu voi ce dracu este, de ce nu v-astâmpăraţi, că omul ăsta nu vă vrea răul…

„Inimă de porumbiel” se uită într-o parte.

— Nene Moşa, s-a dus dracului traiul! Auzi ce zice dumnealui, că dacă nu ne-apucăm de treabă, adio, nici fotbal nu mai jucăm.

— Aşa o fi.

— Şi e bine?

— Nu e bine, dar ce te faci cu ăia de la C. C. F. S., că ne-au trimes dispoziţii scrise. Negru pe alb: nu eşti în câmpul muncii, nu mai joci fotbal!

— Ba nu, zău!

— Cum vă văd şi mă vedeţi. Uite, am eu în sertarul cu scule nişte hârtii şi vi le arăt…

„Le ştie” nu părea prea neliniştit.

— Nu-i nimic, de murit n-o să murim…

— Parcă a zis cineva că o să muriţi, brat moi, dar dacă nu mai merge, nu mai merge!

— Şi echipa? Nu mai intraţi dumneavoastră în „B”, nici la paştele cailor!

Luca se apropie.

— Poate o să vă găsim ceva mai uşor de lucru la început. Uite, Mucală cum s-a obişnuit?

, Inimă de porumbiel” râse cu toată gura:

— Las-o, maestre! Ne vezi pe noi topor de oase rupte? N-aş crede! Uită-te la mânuşiţele astea! Piele subţire, nu se cade…

Mecanicul se ridică de la locul lui.

— Nu vă e ruşine, mă? Nu vă e ruşine să vorbiţi aşa? Adică mâinile astea ale mele ce au, mă? Uitaţi-vă la ele. Unsoarea a intrat până în sânge, dar nu mi-e ruşine, aşa, s-o ştiţi, nu mi-e ruşine. Dar ţie, Fane, ţie ţi-e ruşine să socoteşti până-ţi plesnesc creierii sacii pe care-i pui pe cântar?

— Nu mi-e ruşine, răspunse fundaşul.

— Lasă predicile pentru popi, aruncă batjocoritor „Le ştie”. N-aveţi decât!

Moşa Mariancovici simţi că e momentul să intervină:

— Ce-aveţi, bre, ce v-a apucat acum? Parcă aţi face un plebiscit. Cui îi place şi cui nu-i place să muncească! Adică tu, Şoşon, crezi că oamenii ăştia sunt aşa cum vor să pară? Eu nu cred, ce zici, tovarăşe Luca?

Antrenorul vru să împace lucrurile:

— Nici eu nu cred că sunt atât de răi cum o arătă…

— Vrajă nasoală… Scăpă o vorbă şi Nicu-Vânzare bună, tare ursuz în ziua aceea.

— Mergem la antrenament? Întrebă Luca. E gata toată lumea?

— Mucea nu şi-a pus încă bocancii, o aşteaptă pe maică-sa, râse cineva.

— Simon nu-şi găseşte ciorapii…

— Tămâie şi-a uitat şutierele…

Şi larma glasurilor crescu. Era un amestec de voci tinere stârnite, o veselie care gâlgâia în fiecare cuvânt spus, în fiecare gest. Moşa Mariancovici se simţea într-al nouălea cer.

— Tovarăşe Luca, ce-o să fie când o afla Mangâru că s-au întors rătăciţii…

— De întors s-au întors, chestiunea este cât or să rămână!

— Rămân ei, n-avea grijă!

— La oameni ca ăştia, totul e ca o streche, nu ţine mult.

— Nu mai fi şi dumneata chiar aşa…

Jucătorii coborau scările. Ultimul rămase Mucală. Clipi şiret spre antrenor:

— Şefule, dacă n-ai să scoţi şi untul din ei azi, mă las de meserie. Adică noi să alergăm de opt săptămâni şi mai bine şi ei să stea în cârciumă; dar ce-or fi niscai vedete, de nu se mai găsesc pe nicăieri…

Luca îl bătu pe umăr:

— Mucală, încet, cu mănuşi. Tu-i cunoşti mai bine decât mine. Nu trebuie să credem că nu se mai poate face nimic cu ei. Nu e bine…

— Să-i punem la muncă…

— Ce te-a găsit, parcă…

— Coane, nu mă lua la sentiment. Pe libertatea mea dacă nu-mi place unde m-a dat Mangâru! Simt şi eu că sunt om. Păi, ce-i de colo să faci să umble un Diesel? Mă uit la el şi zic: „A, praştia sfinţilor din cer, va să zică Mucală era vreun prost, o huidumă, de râdeau toţi de el. Oi fi având tu şuruburi de nu le ştiu eu, da' ce-i lumea asta în stare să-l rămână pe om? Ia să-mi spui! Eu sunt al dracului, să fiu al mamei, numai că n-am avut ambiţie. Păi să vezi, şefule, cum mi ţi-l demontez pe Diesel-ul ăsta, ţi-e mai mare dragul. Eu dau electrică la siloz. La cuptoare, dacă se defectează ceva, pe cine cheamă? Pe măndel! Mai ajut şi la cântărit…”

— Îmi pare bine, Mucală.

— Lasă, şefule, că fără matale…

— Hai mai bine să ne grăbim că e ora…

Coborâră împreună scările. Afară mirosea a baligă uscată şi a nutreţ vechi. Prin curtea silozului se mişcau cai şi căruţe, ţăranii se uitau la tinerii îmbrăcaţi în tricouri albastre şi-şi dădeau coate. Luca păşea absent căutând să-şi aducă aminte de începutul acelui an, de zilele geroase ale lui februarie, de nişte întâmplări mici, aproape nesemnificative pe care începea să le preţuiască. În picioare îşi simţea pantofii moi de antrenament, căldura abia încropită a zilei de primăvară îi ardea fruntea, ar fi vrut să tragă mai adânc în piept aerul acela bun, plin de miresme, să privească cerul îngrămădit de nori şi nu se hotăra. Înaintea lui mergeau tinerii gălăgioşi, alergându-se. Mirosea a iarbă încolţită, într-un zid era lovit balonul de fotbal. Câte îi aduceau aminte aceste zgomote familiare, glasurile jucătorilor şi chiar izul uşor de leşie ăl treningului proaspăt spălat…

Se grăbi. Fusese un început anevoios, dar un început bun, cel puţin de lucrul acesta era sigur. Îl cuprinsese un uşor sentiment de fericire. Ziua nehotărâtă de martie, când aurită de soare, când posomorită, se încălzea.

Mucală îl părăsise. Sărea peste umerii lui Gică-Marafet. Acesta se aşezase capră. În curând, ceilalţi îi imitară. Din depărtare păreau o ceată de iezi tineri, atunci scăpaţi la câmp. Drumul până la stadion era scurt şi trecea prin marginea oraşului. Veselia grupului de sportivi atrase atenţia trecătorilor. Câţiva se opriră pe trotuare, privindu-i.

„Numai de n-ar începe să se înjure, cum au unii obiceiul, gândi Luca. Ne facem naibii de râs…”

Pentru locuitorii acelui târg, liniştit, apariţia pe străzile lăturalnice a unui convoi de sportivi îmbrăcaţi în treninguri roşii era un eveniment.

Luca începuse antrenamentele în aer liber pe la începutul lui februarie… Până atunci sala din podul silozului fusese foarte utilă. E drept că nu erau puţini aceia ce tremurau pentru soarta acoperişului silozului, dar asta nu avea nici o importanţă. În fiecare miercuri şi vineri, portarul clubului privea cu nelinişte spre ultimul etaj al clădirii. De acolo, se auzeau zgomote înfundate în zid, ca la o dărâmare. Ai fi zis că în câteva clipe un cataclism va prăbuşi cărămizile. Neliniştea paznicului nu se prelungea peste ora patru. Loviturile auzite de jos erau opera zeloşilor jucători ai colectivului Steaua. Ei profitau de absenţa antrenorului. O anvelopă furată de Gică-Marafet din magazia de echipament servea drept minge, Fane o umpluse cu hârtie şi, numai în tenişi, o loveau toţi cu înverşunare în podul care ţinea loc de sală de gimnastică. Se instalase un planton de gardă la capătul scării, şi daca lucrurile ar mai fi durat, silozul era ameninţat să rămână fără acoperiş.

Antrenorul avea ideile lui. Unii dintre jucători, şi nu numai ei, erau încă de multă vreme dispuşi să-l socotească pe omul acesta un aiurit. După cursurile teoretice în care se vorbise despre istoria fotbalului, Luca trecuse la un alt capitol: tactica fotbalului. Era destul de greu să-i ţii atenţi pe aceşti băieţi, vorbindu-le numai. Trebuiau scoşi şi la aer, în plină lumină, ceea ce antrenorul şi făcu.

Începutul nu încurajase pe nimeni. Se organizase o excursie până la gară. Jucătorii fuseseră echipaţi în treninguri, cu flanelele cele mai groase aflate în magazie, pe dedesubt. Se găsiră şi bocanci de schi pentru fiecare şi marşul începuse.

Nu lipsea Moşa Mariancovici, preşedintele colectivului sportiv. Fără să se sinchisească de viscolul început pe la trei după-amiază, frizerul nu mai tăcea:

— Haide, băieţi, mai tare, uitaţi-vă la mine, că-s bătrân şi totuşi merg cum merg…

— Oi fi vreun zmeu! Îl îngână Mucală.

— Să ştii că sunt! Ce ştiţi voi? Unde or fi fotbaliştii de altădată, ehe, voi nici la piciorul stâng nu le staţi…

Nu-l mai asculta nimeni. Aerul rece de iarnă îmbujora obrajii tuturor. Luca organizase două tabere, se încinsese o bătaie cu zăpadă şi în curând plimbarea luase formele unei urmăriri obositoare. Se întorseseră seara bine dispuşi, încălziţi. Preşedintele colectivului sportiv dăduse ordine scurte bucătarului cantinei de la siloz. Pe jucători îi aştepta câte un ceai cald din care ieşeau aburii. Mucală tot mai ducea dorul alcoolului:

— Bun şi ceaiul ăsta, Şefule, dar parcă mai bun ar fi un rom, acolo, ce ziceţi, gorobeţilor?

— Păi, dar! Îi ţinuse hangul. Gică-Marafet, parcă numai un rom ar fi bun, o ţuică nu?

Cu trecerea timpului se crea o sudură sufletească între jucători, pe care Luca o dorea cu îndărătnicie. Se obişnuiseră împreună şi severitatea lui nu-i mai supăra. Cei mai mulţi dintre ei îşi dăduseră seama că antrenorul nu eră un încuiat aşa cum crezuseră la început, bun numai să facă instrucţie cu ei, cum spusese chiar Mucală. Întoarcerile, seara, pe drumurile mărginaşe ale oraşului, se făceau în dezordine. Disciplina era uitată; în locul acelui marş milităresc de la începutul antrenamentului, în care nu era îngăduit nici măcar un cuvânt, jucătorilor le era permis să facă orice. Poruncile aproape răstite se uitau repede. Luca îşi aducea aminte de începuturile lui ca fotbalist şi cine l-ar fi auzit nu ar fi putut spune că nu povesteşte bine. Nicăieri ca într-o echipă de fotbal nu e mai necesară prietenia, şi antrenorul o ştia. El trebuia să-i câştige întâi pentru disciplină şi pe urmă să le acorde încrederea. Orice familiaritate i-ar fi ştirbit autoritatea. Rămas încă din timpul războiului cu o uşoară slăbiciune pentru executarea rapidă a comenzilor date, pentru că fusese un soldat foarte ascultător, Luca trecea uneori peste ceea ce ar fi trebuit să fie: un instructor sever; dar numai atât. Lucrul acesta îl folosise, aproape fără să vrea, şi nu lipseau momentele când se certa cu asprime pe sine pentru exagerările permise.

Se iviseră şi incidente. De pildă, mezinul echipei. Picioruş, un băiat de vreo 18 ani, slăbuţ şi palid, cu coşuri pe faţă, totdeauna neliniştit, avea boala treningurilor. Nu putea suferi un trening necălcat. Se părea că ceilalţi îi aflaseră slăbiciunea şi îi ascundeau mereu echipamentul. Adolescentul îl căuta ce-l căuta şi-i venea să-şi ia lumea în cap:

— Care mi-ai luat, mă, treningul? Întreba cu o desperare fără margini.

Nu-i răspundea nimeni. Ceilalţi se îmbrăcau preocupaţi, într-o înţelegere desăvârşită, mută. Portarul începea să strige la el:

— De când te-am apucat, aşa eşti! Vai de capul tău; parcă curg toate de pe tine… Eşti un uituc, cine ştie unde ţi-ai lăsat treningul!

Picioruş se trântea pe bancheta de lemn.

— Ce tot umblaţi, mă, voi cu şahăr-mahăr, adineauri era aici…

— Oi fi dormit în trening şi l-ai uitat în pat! Rânjea Gică-Marafet.

— Sau l-ai dat de pomană! Adăuga răutăcios Mucală. Mezinul nu mai răbda:

— Tovarăşe antrenor, iar mi-au luat treningul!

Luca se mâniase de câteva ori, glumele acestea îl enervaseră, dar după un timp se obişnuise şi participa complice la jocurile lipsite de răutate ale jucătorilor. Un educator lipsit de simţul umorului ar fi fost o adevărată nenorocire.

— La cine este treningul? Întreba, jumătate mâniat, jumătate amuzat.

— O fi stând pe el şi nu ştie… Arunca Şoşon.

Neîncrezător, Picioruş se ridica şi privea banca pe care stătuse. În aceeaşi clipă, Simon-Tocană îi strecura alături treningul, mirându-se ipocrit:

— Uite-l, alifia dracului! Nu-l vezi de nas! Stridie mioapă! Hering chior!

Râsetele celorlalţi acopereau protestele mezinului.

Nu era uitat nici Moşa Mariancovici, om cumsecade ce nu se supăra niciodată. I se schimbau bocancii, frizerul se trezea că-l strâng, abia mai putea merge, dar cu o ambiţie demnă de o cauză mai bună îşi continua mersul alături de ceilalţi. Pe drum i se agăţau de trening, cu ace, bilete mari de hârtie pe care erau scrise cele mai năstruşnice lucruri. Portarul îi făcuse o caricatură. Multe zile după aceea preşedintele colectivului sportiv o arătase muşteriilor săi. Fostul internaţional era înfăţişat foarte măgulitor: un tun din care porneau câteva mingi de fotbal. Să nu fi fost briciul, agăţat de roată, aluzie şi la meseria exercitată şi la poveştile-i fantastice, desenul ar fi fost foarte măgulitor.

Cu trecerea timpului, plimbările se lungiseră. Jucătorii făceau adevărate excursii. Se pornea de-a lungul rambleului căii ferate şi, după câţiva kilometri, începea o alergare foarte variată. Zăpada îngreuna mersul, vântul rece îngheţa feţele jucătorilor, dar nu se mai văita nimeni. Mucală era şi încântat şi dezamăgit în acelaşi timp. Îşi aducea aminte de Petrescu şi ofta către Gică-Marafet:

— Bine mai era anul trecut! Pe Vremea asta, făceam antrenament la Văduva, la căldurică! Nu tu cros, nu tu marş forţat! Mai luai o cinzeacă, mai luai o litră, aşa se ţinea condiţia fizică…”

După câteva antrenamente de felul acesta nu mai simţea niciunul vreo osteneală. Şi greutăţile au un farmec al lor, dacă te gândeşti la ele, după ce te-ai obişnuit! Un duş cald, la siloz, scotea uşor oboseala din muşchii lor.

— Cum e, fraţilor? Întreba Luca uneori.

— Cum să fie? Răspundea „doctorul”. Bine, dar ar trebui şi niţel balon!

— Balonul mai la vară, încolo… Mucală intervenea şi el:

— Oricât, coane, uităm să mai dăm în băşică…

— Nu uitaţi voi, nici o grijă…

Toate antrenamentele se terminau cu câte o şedinţă teoretică. Luca le explica regulile jocului de fotbal. Gică-Marafet protestase într-o vreme:

— Ce ne trebuie nouă să ştim toate astea? Ce, ne facem arbitri?

— Nu strică să cunoaşteţi şi ceea ce ştiu arbitrii.

Şi pentru că tot se afla la capitolul acesta, îl întrebase:

— Ia să-mi spui câte grame are o minge de fotbal? Reglementară…

Fundaşul nu ştia.

— Tu ştii, Şoşon? Tu ştii, Fane? Dădeau din umeri încurcaţi.

— Mai mare ruşinea! Ce-aţi zice dacă aţi veni la „doctorul” vostru şi el n-ar şti cu ce să vă trateze când vă doare ceva? Unii dintre voi mai şi declară că sunt jucători profesionişti, jucători vechi, mă rog! Şi nici nu ştiu măcar câte grame are o minge de fotbal.

În felul acesta, mai cu ironie, mai cu o glumă, jucătorii învăţară şi câţi metri are un teren olimpic de fotbal în lungime şi în lăţime, ce este aceea o lovitură indirectă, ce însemna un gol marcat când mingea venea de la adversar şi încă o mulţime de amănunte despre care în general se crede că cei ce joacă fotbal le ştiu şi în realitate le sunt necunoscute.

Cu unii, mai îndărătnici, mai avusese multe de furcă, Îl întreba câteodată pe grăsun:

— Simone, să-mi spui ce-i aia o pasă în cruciş? „Rinocerul” se gângăvea:

— O paaasssă-n crrruciiiş este atunci…

— Este atunci… Îl îngâna Fane-Mahomed.

— Esssteee atuuuuunciiii când…

— Nu ştii, Bihole, îl apostrofa Mucală, tare închipuit de la o vreme, de când se grăbea să răspundă el pentru toţi la întrebările antrenorului.

De altfel, între el şi Picioruş se dădeau cele mai însemnate lupte teoretice. Mezinul se descurca uşor când era vorba să deseneze pe tabla antrenorului o schemă tactică. Mucală, invidios, mârâia:

— Să te vedem pe teren, la primăvară, ce-ai să faci, spetează! Aici ne-ngropi, numai că jocul ăsta cu băşica mai cere şi picioare, nu numai bilă…

Extremul stângă al echipei Steaua mai avea un defect de care nu se putea dezbăra: întârzia. Nu era antrenament la care să sosească la timp. E drept că nu trecea prea mult peste ora fixată. Cu toate pedepsele primite, nu reuşea niciodată să ajungă la magazia de echipament înaintea celorlalţi. Putea fi văzut alergând prin curtea silozului, înfulecând, încă, aprins la obraz, abia descurcându-se printre căruţele şi caii din faţa depozitului de însilozare. Fane-Mahomed, care nu întârzia niciodată şi era îmbrăcat primul totdeauna, striga de la fereastră:

— Faceţi loc că soseşte moartea-n vacanţă!

Mezinul ajungea gâfâind sus, ţinând în mână nelipsita prăjitură de la cantină.

— Ţi-ai adus felul III? Îl lua peste picior Creţu, portarul.

— Ia cu pâine să te mai îngraşi…

Picioruş nu se sinchisea de ceilalţi. Nu îndrăznea să privească la antrenor şi se dezbrăca înfrigurat. Între îmbrăcarea treningului şi încălţarea pantofilor de tenis, dacă antrenamentul se făcea în sala de sus, băiatul înghiţea şi jumătatea de prăjitură rămasă. Împrejur se răspândea un miros plăcut. Mecanicul întorcea capul într-o parte şi-l certa:

— Să nu mai vii cu mâncarea în traistă, că iar mi se face foame şi te las fără bunătate de felul III!

Până termina cu îmbrăcatul treceau minute multe. Toţi ceilalţi îl aşteptau nerăbdători, privindu-l bătăios.

— Iar şi-a pierdut ciorapii! Se căina Creţu. Ce-ţi mai trebuie, mă, că aşteaptă tovarăşul Luca.

Antrenorul se prefăcea că nu aude cearta scurtă, atunci iscată.

— Unde-i celălalt bocanc?

— Uite-l, i-l arunca Gică-Marafet şi-i dădea un ghiont. Dacă nu eşti gata în cinci minute îţi dau una de te descleiez!

Viaţa unui colectiv are şi clipe de dezbinare şi antrenorul reuşise să treacă peste ele. Nu lipseau invidiile mici ale unora, pe care Luca le stinse cu energie.

După câteva săptămâni, el propuse jucătorilor să se înfiinţeze o comisie de disciplină care, să judece faptele tuturor şi să se dea note trimestriale, ca la şcoală. Pentru aceasta se aduse un catalog, cu numele fiecăruia, cu rubrici bine determinate. Fu încuiat în sertarul biroului antrenorului şi se trecu la urmărirea activităţii săptămânale. Se nota punctualitatea, calitatea execuţiilor tehnice, disciplina la antrenamente, calitatea răspunsurilor la întrebările teoretice şi alte o mulţime de amănunte. Cei mai mulţi priviseră totul cu îndoială. Nu mai erau copii. Dar pentru că cei mai tineri din echipă o luară în serios, ceilalţi fură angrenaţi în jocul disciplinei şi al priceperii. Nimic nu stimulează mai mult activitatea omenească decât ideea de întrecere, de a fi mai bun ca altul. Mucală, altădată atât de nedisciplinat, numit cu intenţie de antrenor preşedintele comisiei de judecata al echipei, începu să se simtă responsabil de toate greşelile celorlalţi. Să fi dat Dumnezeu să-i lipsească unuia prosopul când se mergea la baie sau bucata de săpun, că foc se făcea. Ajuns în puţin timp un fel de plutonier major foarte sever, Luca se văzu silit să-l tempereze. Fox-Movietone, deşi uita uneori să înjure, folosea cu plăcere metode ce nu se cereau împământenite. Avea o palmă grea şi câţiva dintre jucători simţiseră pe spinarea lor autoritatea căpitanului de echipă.

Cu aceste mici necazuri însoţite de bucurii ce întreceau cu mult orice nemulţumire, Luca intră în primăvara unui început de campionat foarte furtunos…

Cât e cerul de înalt în aprilie! Nici nu ştii dincotro bate vântul! Portarul trăgea pe nări aerul proaspăt. Avea un chip negricios şi supt. Părul îi atârna într-o parte, spulberat. Dacă n-ar fi fost atât de răvăşit, ai fi spus că e o perucă. Năduşise cărând bila de şapte metri. La capătul celălalt, gâfâia Mucală.

— Greu, coane, dar arena asta tot trebuia reparată odată.

— Nu-i aşa?

Luca zâmbi. Căra şi el o bârnă mai scurtă cu preşedintele colectivului sportiv. Acesta se căina:

— Boje moi, boje moi, ce-a ajuns Tunul sârb!

— Ce-o ajuns, Moşa? Întrebă şi Mangâru, atunci picat la stadion în inspecţie.

— Hamal a ajuns, bre, hamal de lux! După el venea Mâţu cu două târnăcoape. Era fericit ca găsise cum să acopere cheltuirea banilor pe anul trecut. Încă de dimineaţă vorbise cu directorul:

— Dacă reuşim să reparăm arena prin muncă voluntară, banii pe care ar fi trebuit să-i cheltuim cu reparaţia aceasta pot fi scăzuţi din suma ce trebuia s-o justificaţi…

Lui Mangâru nu-i venea să mai audă despre risipa de anul trecut, dar vorbele lui Mâţu îl încurajară puţin.

— Parcă nu-i tot o afacere necurată… Zise posomorât. În sfârşit, o să vedem noi cum o scoatem la capăt, deocamdată îi bini că antrenorul a avut ideea asta, terenul di joc tot trebuia să fie reparat.

Şi umblase toată ziua aceea după oameni, să-i mobilizeze. Unii mai mârâiau spunând că au treburi acasă, dar cea mai mare parte dintre ei primiseră. Acum îl muştruluia pe Moşa Mariancovici:

— Ţi-o fi ruşâni di muncă, ai?

— Nu mi-e ruşine, dar nici aşa. Un preşedinte de colectiv sportiv coordonează numai. Coordonează…

— Ci spui? Ci să mai zic eu?

— Nu-i, nimic! Mai pune oasele colea, că ai cam uitat cum stă unealta în mână.

Alături, „Le ştie” se întinsese pe o rână la soare. Fluiera cu nepăsare. Fusese luat pe neaşteptate. De când li se dăduse şi lor voie să vină la antrenament, era prima oară când îl prinsese şi pe el şi pe „Inimioară” pe picior greşit, cum zicea acesta din urmă. Luca nu-i anunţase pe jucători că în loc de antrenament vor ajuta la nivelarea terenului. Atunci poate ar fi lipsit câţiva. Era oţ, vorba lui Mucală, dar nici el nu era vreun prost, să-şi rupă oasele. „Destul c-o să joc! Clipise şiret către prietenul sau. Eu am venit la antrenament şi când colo am dat peste muncă voluntară, cum zic dumnealor…” „Inimă de porumbiel” îl imitase şi se tolănise alături pe iarbă, într-un colţ al terenului. Bătea vânticelul mirosea a iarbă crudă, să tot trăieşti cu burta la soare. Se apropia începerea campionatului şi parcă, vorba lui Mangâru, se mai îndulcise. Las' că tot ei or să-i roage: „Nu vreţi, fraţilor, să jucaţi?” Dar ce, erau nebuni? Să-şi găsească alţii. Poate că mai bine făcuse Nicu-Vânzare bună care o ştersese, la Tulcea, spunând că o să joace numai aşa de ochii lumii, pentru că altfel avea afaceri de învârtit pe acolo cu nişte prieteni. Pe „Inimioară” tot îl mai încercau îngerii. Spunea câteodată: „Sandule dacă ne ţine ăsta pe tuşă, ce te faci? În două luni poţi să ne pui la murat, gata!” Dar „Tat-al lor” nu era îngrijorat: „Cu cine să ne înlocuiască, bă, huiduma dracului! Cu Tămâie, cu grasul ăla de Tocană?” Alecu însă nu se lăsa bătut: „Sârbul se laudă că au găsit doi juniori pe care i-au şi angajat la siloz, care rup, nu altceva…” într-adevăr, de vreo două săptămâni, la antrenamente veneau şi doi necunoscuţi, tineri de tot. Vagabonzii îi urmăriră cu interes, „Ce spui, Sandule?” îl întrebase prima dată „Inimă de porumbiel” pe prietenul său. „Le ştie” n-avea ce să zică. Băieţii se mişcau cu uşurinţă. Unul din ei trăgea de zguduia barele şubrede ale stadionului. Îi intrase şi lui o mâţă-n traistă, dar nu voia s-o mărturisească. „Bă, ar fi buni, dar ce te faci în campionat, că după două meciuri trebuie să-i dai la reparat. Nu vezi ce firavi sunt, parcă au fost ţinuţi numai cu prescuri! Uite la ăsta, şi-l arătase pe cel mai slab, juri că-i Sfânta Vineri!”

Se mai liniştise Alecu. Nu se putea să fie lăsaţi pe dinafară! Fără ei doi, Mucală n-ar fi făcut doi bani. Tripleta de aur era vestita în toată zona de est. Or fi îmbătrânit, dar nici cu mucoşii ăia nu se putea face treabă ca lumea, pentru că vorba lui „Le ştie”, „dacă suflai o dată mai tare, îi căutai pe jos!”

Tocmai trecea Mucală, ducând o roabă grea de pământ. Era tare supărat pe ei.

— Să nu vă ardă soarele prea tare! Le aruncă din mers. „Inimă de porumbiel” se întinse mai bine, plesnea tricoul pe el.

— Ce să-i faceţi, dumneavoastră sunteţi salariat! Cere jupânul muncă voluntară, nu puteţi să-l trataţi cu refuz, că vă taie la primă; noi, ăştia pârliţii, ne mai uităm în sus, ce-o da Dumnezeu…

Mucală răsturnase roaba alături şi se uita chiorâş…

— Mă, să fiu eu al dracului dacă nu mă duc chiar acum la director şi-i spun să vă taie porţia de la cantină, să vedem ce-o să mai potoliţi!

„Tat-al lor” se sculă într-o rână:

— Şi ce dacă, mă? Ce dacă? Parcă nu mai putem noi! Du-te, ce mai aştepţi?

Mucală simţea că se îneacă de furie:

— Putorilor, pomanagiilor, zi, faceţi pe şmecherii, ai? Credeţi că mai merge? O să vă vând şi ponturile, să vedem de unde o să mai furaţi grâu să-l vindeţi lui Pantelimon şi lui Vizante, să-l speculeze ăia la Constanţa…

„Inimă de porumbiel” sări în picioare:

— Bă, tu eşti nebun? Taci dracului, că Mangâru-i pe aici şi te-aude! Ce vrei să ne bagi la pârnaie?

„Le ştie” îl linişti:

— Nu ciripeşte el, că-l tragem după noi, parcă dumnealui n-a pus mâna?

Mucală ridică de braţele roabei şi se depărtă.

— O să vă vedem noi, deocamdată cantina tot o să v-o taie, să mai mâncaţi la Melţer, că aici v-oţi fi îngrăşat!

Şi-ntr-adevăr nu se opri decât în faţa lui Mangâru, trântind roaba:

— Tovarăşe director, eu nu mai fac nimic, nu mai ridic un chibrit până nu luaţi măsuri.

— Ci măsuri, mă, ci măsuri? Întrebă mirat acesta.

Dumneavoastră vă place cum stau puturoşii ăia la soare?

Se apropie şi Luca.

— Cine? Întrebă Mangâru.

— Aşteaptă-mă” şi Sandu. Dacă le-am zis, mi-au răspuns că nu sunt salariaţi şi că ei nu fac muncă voluntară…

Antrenorul îl potoli cu un gest scurt:

— De ce eşti invidios? Dacă nu vor să vină, n-ai ce le face. Mai târziu, când îşi vor da seama că sunt străini de noi, poate se vor ruşina; până atunci…

Mucală se uita încurcat în pământ. Nu-i venea să vorbească, însă în cele din urmă izbucni pătimaş:

— Ba eu ştiu ce le-ar trebui…

— Ci? Să-i tai, să-i omor?

— Să nu le mai daţi cartelă la cantină. Asta… Luca îl îndepărtă, bătându-l pe umăr:

— Du-te, că e nevoie de tine la cărat pământ. Când rămase singur cu directorul îi spuse direct:

— Cred că are dreptate. Încă procedăm cu mănuşi. Ori ne purtăm cu ei cum te porţi cu doi leneşi, ori îi tolerăm, ceea ce nu e în vederile mele…

Mangâru păru foarte necăjit. Se rezemă în lopata pe care o ţinea în mână şi mormăi ca pentru el, parcă certându-se:

— Să fie al dracului dacă fac eu bini ci fac. Numai jigodia aia di Petrescu m-o-nvăţat să-i cocoloşesc aşa. Ştiu că pentru ceilalţi sunt un exemplu rău şi că şi dumneata şi Mucală aveţi dreptate, dar mi-i teama că-i pierd. Am tot sperat că-i vom învinge cu binili, dar văd că întrec măsura…

Tăcu câteva clipe şi Luca nu mai adăugă nimic…

— O să mă mai gândesc. O cartelă nu-i cini ştie ci, doi poli pi lună, dar vorba-i că pot să-nveţe şi alţii de la ei…

Fu întrerupt de Fane-Mahomed, care venise cu o rangă de fier pe umeri:

— Ce facem, tovarăşe Mangâru, ar mai trebui ceva pentru presat pământul, un buldozer, e treabă multa…

— Mi-or promis cei de la şantier că-mi trimit; acu' o să pici…

Antrenorul îşi aduse aminte:

— Cu cheresteaua cum stăm?

— Am găsit, sârma de împrejmuit soseşte abia săptămâna viitoare, am comandat-o la Constanţa, numai să mai vină băieţii la treabă, ci zici, Fane?

— Vin, tovarăşe director, de ce să nu vină?

De fapt, viermuiala dimprejur, strigătele vesele ale jucătorilor şi ale oamenilor de la siloz, care munceau, îl umpleau de mândrie. Trebuise să vină omul acesta ca să le arate ca la orbi că nu mişcaseră un deget să repare arena, să-i scuture pe jucători… „Ce mai comunist oi fi tu, Mangârule!” se certă în gând şi în aceeaşi clipă se hotărî: „Data viitoare, când s-or împărţi cartelele, s-au şters pe bot şi Alecu şi Sandu! Gata! Ori intră şi ei în producţie şi se fac oameni de treabă, ori să se ducă unde-or vedea cu ochii…”

Dar întorcând capul către locul unde stăteau întinşi la soare, îl mai încercă o dată îndoiala: „Dacă pleacă aşa cum a făcut-o Nicu-Vânzare bună? Hai, că de ăsta nu-mi prea părea rău, nu mai făcea parale multe, dar „Inimioara„, şi mai ales Sandu… Dracu ştie cum trebuie să te mai porţi, să iasă toate lucrurile bine. E uşor de zis să fim principiali şi să tăiem capul cui n-ascultă, dar parcă-i mai bine cu duhul blândeţii… Şi pe necuratul înmoi…”

Lăsă lopata, îndreptându-se spre cei doi. Se încruntase ca să pară supărat pe ei şi când îl zări, Alecu sări ca ars:

— Să trăiţi, tovarăşe director!

„Le ştie” se ridică şi el în picioare. Faţă de Mangâru păstrau încă amândoi o slugărnicie când batjocoritoare, când amestecată cu teamă.

— Vă e bini? Întrebă Mangâru.

— Dibace vreme! Spuse „Tat-al lor”. A dat Dumnezeu de-a venit şi primăvara…

— Moartea bagabonzilor, adăugă cu un râs umilit Alecu.

— Şi n-aţi ostenit?

— Cum adică, tovarăşe director, să osteneşti stând? Mangâru se încruntă şi mai tare. De fapt cei doi aveau un aer foarte nevinovat; dacă nu s-ar fi ţinut bine, ar fi izbucnit în râs.

— Toată lumea munceşti în jurul vostru şi puţin vă pasă! Mai mare ruşinea, oameni bătrâni! Ia să vă văd cum puneţi mâna la treabă, că altfel vă iau la goană…

Se bâlbâia şi se simţi furios pe neaşteptate.

— Ştiu eu ce v-ar trebui mai bini! O sfântă di bătaie, da' aşa, soră cu moartea…

„Inimă de porumbiel”, mai slugarnic, o şi ştersese. Se repezi spre un grup care îngropa tocmai atunci o bară. Se luă de Fane-Mahomed.

— Aşa, se aşază, mă? Să vă fie-n nas! Dă la mine ranga. Când oi trage o dată în ea, se face chibrit suedez…

Apucă fierul şi începu sa lovească fundul gropii înguste cu furie. În timp ce făcea treaba asta, cânta îngânat:

Gagica mea are ochii ca cafeaua.

Când vine, mi se rupe şandramaua…

Îşi suflecă mânecile tricoului şi scuipă în palme.

— Uite, bă, cum se sapă o groapă, le arătă celorlalţi, cum se pune bara ca lumea. Se iau nişte pietricele mai mari, pietroaie adică, ia adu-le, Picioruş, p-alea trei de pe margine, da' mai repede, că n-ai ostenit! Aşa, se aruncă nisip la bază, pe urmă pământ; ia să vedem, se mai mişcă?

Lucrase cu uşurinţă, ca şi când ar fi fost o treabă de nimic. La urmă, apucă bara de lemn, o scutură bine cu braţele lui puternice şi, când lemnul nu se mai mişcă, dădu mulţumit din cap: „Ei, mai merge!”, Se apropiase şi directorul cu „Le ştie”.

— Ia daţi-i şi lui Sandu o roabă să care şi el spuse Mangâru cu voce tare.

Vrând, nevrând „Tat-al lor” cără de două ori. Jucătorii se strânseseră împrejur încurajându-l ironic:

— Să nu te deochi!

— Ia o piatră-n gură!

— Sandule, mâine-o să plouă, se strică vremea!

— Aduceţi un fotograf…

„Le ştie” îi înjură printre dinţi când crezu că nu-l aud directorul şi antrenorul: „V-arăt eu vouă! Pe care-l prind, acolo-l găbjesc!”

— A pus şaua pe tine tovarăşii Mangâru! Îi strigă Picioruş.

P-ăsta l-ar fi fărâmat vagabondul. Uite că a început şi Zgabercea să vorbească! Nu-l mai respecta nimeni… Ah, să înceapă numai campionatul şi le va arăta… Or să umble cu lumânarea după el!

În timpul acesta Luca privea stadionul. După-amiaza de aprilie învăluia totul într-o lumină dulce-ostenită. Erau foarte multe lucruri de reparat. Mangâru făcuse rost de cherestea, sârma sosea săptămâna viitoare, trebuiau reparate treptele şubrede ale tribunei. „Asta Mucală o s-o facă, el se pricepe.”

Ciudatul amfiteatru de piatră care forma peluza sclipea stins în lumina amurgului. Într-o jumătate de ceas cădea întunericul şi nu terminaseră. Se simţea şi el ostenit. Se aşeză pe iarbă, departe de ceilalţi. Treptele de cretă păreau roase şi vechi, aveau ceva din treptele unui vechi circ roman. Simţi în nări mirosul uscat de praf şi vântul jos, de deasupra ierbii abia încolţite. De aici cerul se vedea ca un oval tăiat cu foarfecele, o elipsă verde pe care o străbăteau rare cârduri de păsări. Deasupra tribunei principale se mişcau cu un foşnet uşor crengile plopilor înverziţi. Un pilon al vechii arene scârţâia rar. Glasurile se potoliseră. Jucătorii lăsaseră uneltele de lucru şi se strânseseră în cerc în jurul directorului şi al lui Moşa Mariancovici care se vedea treaba că iar le povestea vechile sale isprăvi. Muncitorii de la siloz se apropiau şi ei curioşi. Nu se auzea decât leneşul curs al fluviului şi râsetele neaşteptate ale tinerilor, izbucnind rar. În aer plutea mirosul iritant al zgurei de pe pista alăturată. „Şi aici, gândi Luca, mai era câte ceva de făcut.” Iarba începea să acopere culoarele neîngrijite. Buldozerul promis nu sosise încă, noroc că Fane-Mahomed găsise un tăvălug pe care-l întrebuinţaseră cu folos. Terenul avea multe gropi ce trebuiau astupate. Într-o zi nu se putea termina totul. Stadionul acesta îi amintea de cel din Reşiţa. Pe vremea aceea nu aveau atâţia bani ca să-l gazoneze. Cădeai, îţi rupeai coatele şi genunchii. Numai jucătorii ştiau cum îşi menţinuseră echipa în prima Divizie a ţării… Fiecare centimetru dintr-un teren de fotbal are povestea lui…

Râsetele jucătorilor îl făcură curios. Îl uitaseră. Îl văzu pe, Le ştie” descălţându-se. Nu asculta vorbele sârbului. Antrenorul îşi spuse că trebuia să facă ceva ca să-l învingă. Celălalt, Alecu, părea mai uşor de urnit, poate şi unde era mai tânăr…

Pe linia ferată din spatele arenei se auzi ţipătul unei locomotive. Sosea tovarăşul mecanicului care-l chema la schimb. În dimineaţa următoare trebuia să fie la Constanţa cu 20 de vagoane de petrol. Şoşon nu părea deloc ostenit. Soarele pretimpuriu îi arsese obrazul ca pe-o hârtie. Se ridicase şi îşi lua rămas bun de la toţi. Trebuia să meargă înainte la magazie să se îmbrace.

Mangâru îşi aduse aminte că avea o şedinţă. Se ridică, adresându-se lui „Inimă de porumbiel”:

— Atunci ne-am înţeles, Alecule, mâine după-masă venim iar, că n-am terminat! Nu lipseşte nimeni, că altfel mă supăr, s-aude, Sandule?

„Tat-al lor” mormăi ceva şi toată lumea ştiu că nu-l vor mai prinde pe aici.

Moşa Mariancovici îl căuta pe Mâţu.

— O plecat, are treabă la Regională! Îi spuse directorul.

Luca îl chemă pe Fane-Mahomed şi-l rugă să aibă grijă de unelte. Roabele şi târnăcoapele fură rânduite împrejur. Picioruş îşi uitase lopata într-un colţ al terenului. Gică-Marafet îi dădu câteva ghionturi:

— Un' ţi-i scula, Muceo? Mezinul o luă la fugă s-o aducă.

— Gata, mergem, cred că v-a plăcut antrenamentul! Glumi Luca.

— Şi ne-ai încălţat şi în ghete, maestre! Se căina „Inimioară”.

— Nu-i nimic, de-abia vă-nvăţaţi să le purtaţi.

— S-a strâns totul? Mai întrebă Luca; dacă da, atunci să mergem…

„Inimă de porumbiel” se târa cu sila. Îi spuse lui Sandu:

— Ne-a făcut-o directorul… Mi-a cântat că dacă nu ne facem băieţi de treabă, ne taie din porţie…

„Le ştie” se înfurie:

— Asta de la Mucală ni se trage, până l-oi bate într-o zi sa nu mai poată să deschidă gura! Şi după ce se gândi puţin, îl întrebă pe celălalt: E vorba, ce-i facem, că aici nu mai e de noi. S-a terminat cu aiureala, încotro o întindem?

„Inimioara” îşi întrerupse cântecul preferat pe care abia-l începuse.

— Unde s-o-ntindem? Ce, eşti nebun? Cine te mai primeşte acum? Transferările s-au terminat, aici mierlim…

— Treaba ta, dar eu nu mă bag la jug…

— Parcă ursul joacă de voie crezi? Nu uita că mai avem puţin şi nu mai facem doi bani…

Sandu îl măsură indignat:

— Mă, nu te-or fi prelucrat ăştia şi pe tine?

Alecu nu-l mai asculta. O luase înainte şi cânta de mama focului:

Gagica mea are ochii ca cafeaua.

Când vine, mi se rupe şandramaua.

Încă la unele din primele antrenamente, Luca îl chemase mai aproape pe Fane-Mahomed. Fundaşul sosise gâfâind. Era năduşit de atâta alergătură.

— Ne-aţi scos sufletul, tovarăşe Luca…

— Nu-i nimic, în fotbal principalul e să ajungi înaintea altuia la balon, după aceea să-l ştii juca… Ia priveşte, nu observi nimic?

Tânărul îşi ştersese fruntea de sudoare şi se uitase cu atenţie la grupul coechipierilor, care îşi continua crosul.

— Ce să observ?

Antrenorul îi apucase braţul şi-l scuturase:

— Gânsacii ăştia aleargă de parcă-s nişte saci cu cartofi, nu oameni! Chiar „doctorul” Voicu, „Fachirul” vostru, e rigid, seamănă mai degrabă cu un sacagiu decât cu un fotbalist!

Fane-Mahomed înţelesese. Într-adevăr, cei din faţa sa se mişcau stângaci, parcă ar fi călcat în străchini. Simon cel gras se legăna ea o corabie bătută de vânt, lăsându-şi greutatea când pe un picior, când pe altul. Mucală avea ceva de cal în buiestru, ţinea capul înţepenit şi scotea pieptul în afară. Picioruş călca în tocuri, mai mare râsul, cum de nu observase de la început?

— Se cunoaşte că n-aţi făcut atletism, că niciunul din voi n-a alergat o mie de metri…

Grupul jucătorilor îşi continua fuga, compact. Îşi mişcau picioarele în acelaşi timp şi antrenorului îi plăcea că se disciplinaseră. Gică-Marafet mai mormăise şi în ziua aia: „Ce ne-o fi trebuind nouă atâta alergătură, parcă ne ducem la derby”. „Gura! Îi strigase. Cui nu-i convine, s-o ia după „Inimioară„ şi după „Le ştie„. După aceea le explicase alergând pe lângă ei: „Condiţia fizică este primul factor care ajută fotbaliştilor să aibă o tehnică înaintată„… „Ştim, coane!” murmurase şi Mucală.

Luca se întoarse spre fundaş şi-i spuse aproape supărat, ca şi când s-ar fi certat cu cineva absent:

— Petrescu ăla ar fi trebuit să vă înveţe întâi şi-ntâi să alergaţi, ăsta este lucrul cel mai important în sportul cu batonul rotund. Uită-te la Simon-Tocană: parcă-i Arca lui Noe! De mecanic ce să mai zic? Are un pas de mărşăluitor, nu de jucător de fotbal… Ia aleargă să te mai văd o dată şi pe tine. Trebuie că arăţi la fel ca ei… Nu ştii ce-i aia relaxare, ce este acela un pas regulat, „compas”, cum i se spune.

Îi dădu un ghiont. Fane o luă după ceilalţi; Se silea să nu se facă de râs. De altfel, tocmai pentru că el alerga mai corect decât ceilalţi îl chemase antrenorul să-şi privească coechipierii. Nemaiavând răbdare, Luca se luă după ei.

— Mai strâns! Alergaţi pachet! Le strigă.

— Am ostenit! Eu mă opresc, spuse Picioruş, abia vorbind.

— Mai e obosit cineva? Întrebă antrenorul.

— Nu! Răspunseră în cor.

Picioruş îşi reluă locul în pluton. Se vedea însă pe chipul lui că face eforturi peste puteri. Luca îl rugă să rămână deoparte să se odihnească. Băiatul refuză cu încăpăţânare.

— Nu ştiţi să respiraţi! Îi certă. În felul ăsta o să muriţi după o repriză. Eliminaţi aerul din plămâni brusc, aşa! Parcă aţi fi locomotive… Îi opri: Pas de voie… Inspiraţi adânc, expiraţi deodată, încă o dată.

„Rinocerul” era lac de apă. După două clipe se îndepărtă şi le strigă:

— Până la mine, sprint; cine câştigă, are o ţigară deseară premiu! Adică nu ţigară, vedem noi…

Sprintul fu câştigat de către portar care furase plecarea, li strânse împrejur şi-l puse pe Fane-Mahomed să repete celorlalţi ceea ce auzise de la el.

— Nu ştim să alergăm şi mai vrem să jucăm fotbal! Zise hotărât fundaşul.

— Păi sigur că nu ştim, dar de învăţat tot trebuie să învăţăm.

Mucală privi împrejur:

— Păcat că nu-i şi „Inimioară” şi „Le ştie” aici, să-i aud şi pe ei cum îşi scuipă plămânii!

Cei doi lipseau de câtva timp de la antrenamente, pentru că Mangâru nu le mai dăduse cartele de masă. Directorul întreba după fiecare şedinţă de ei şi, auzind că nu vin, se îngrijora tot mai mult, „Ci ne facem dacă pleacă?” îl întreba pe Luca. „N-au unde să plece. Nu-i primeşte nimeni, de transferat nu se pot transfera decât la echipe dintr-o categorie superioara, ori fotbal nu mai joacă ei ca altădată.” „Bini, căuta să se liniştească singur Mangâru, dar dacă nu mi-i aduci înapoi, eu pi dumneata am să te trag la răspunderi…”

Luca le arătă ce greşeli aveau în alergare şi-l puse pe Fane-Mahomed să le corecteze la fiecare mişcările. Fu o lecţie lungă şi migăloasă care-i plictisi.

— Dar fotbal când mai jucăm şi noi, tovarăşe antrenor? Întrebă Mucală, dornic să lovească balonul de piele care aştepta în mijlocul terenului.

— La anul! Îi răspunse Gică-Marafet.

Antrenorul se întoarse către amândoi şi le porunci:

— Un tur de pistă pentru că aţi vorbit neîntrebaţi. Şi mai repede, până nu mă răzgândesc, s-a înţeles?

Ştiind că nu glumeşte, vorbăreţii se urniră cam în silă. La unul din primele antrenamente încercaseră, şi nu numai ei, să se opună unor decizii. Mai ales Mucală, fire violentă, gata de harţă, îşi stăpânea cu greutate gura. Pedepsele pe care le primise îl înmuiaseră în cele din urmă. Nu lipsiseră zile când se jurase că n-o să mai vină la antrenament, când declara în gura mare că se lasă de fotbal, pentru că avea o meserie şi nu-i mai trebuia nimic, dar de fiecare dată îşi călca cuvântul. Când era singur, se certa: „O avea şi uşchitul ăsta dreptate! Parcă pot să ştiu eu? E meseria lui!” Petrescu îi lăsase doi ani în apele lor şi unde ajunseseră? În coada clasamentului, căzuseră din Divizie. De lemn să fii şi tot te durea sufletul. Unde pui ambiţia ta de om… A, să fie ca guşterii ăia de „Inimioară” şi Sandu, puţin i-ar păsa!

După o jumătate de tură îi chemă înapoi:

— Veniţi aici să ascultaţi, şi altă dată daca mai deschideţi gura, nu vă mai iert, eu nu sunt paiaţa voastră. Comand şi trebuie să se execute, de-aia sunt plătit. O echipă nedisciplinată nu poate ajunge decât unde aţi ajuns şi voi. Să trecem mai departe… Cum vă spuneam, nu ştiţi să „aterizaţi” cu piciorul pe pământ. Trebuie să alergaţi cu corpul aplecat puţin în faţă, să lăsaţi ca toată greutatea să cadă pe vârful piciorului, adică aceasta să se facă în rate: întâi vârfurile, apoi talpa şi pe urmă tocul. Eliminarea aerului din plămâni se face simultan, la intervale regulate şi în alt ritm decât cel al inspiraţiei. Tu ştii, Mucală, ce-i aia inspiraţie?

Fox-Movietone ştia. Zise mirat:

— Parcă aş fi de la Dâlga, sigur că pricep. Adică să tragi aşa aer pe nas, să bagi în tine ozon…

Un hohot de râs îi întrerupse explicaţia.

— Bravo, deşteptule, încheie antrenorul împăcat, acum la balon!

Nu aşteptă niciunul să i se spună de două ori.

Un antrenament trebuie să fie variat, plin de fantezie, scurt şi să distreze, parcă aşa-i spusese pe timpuri Fery-baci, tatăl oţelarilor de la Reşiţa, pe care dacă l-ai fi trezit şi noaptea, ţi-ar fi pus un stop pe rist. Dacă se gândea mai bine, Luca avea de ce să fie îngrijorat. Peste câteva săptămâni începea campionatul regional. Moşa Mariancovici adusese programul jocurilor. Îi aştepta un sezon destul de încărcat, cu meciuri obositoare în oraşe îndepărtate, dar asta nu mai speria pe nimeni. Făcând socoteala, echipa „Steaua” era cea mai curioasă adunătură de oameni. Un desenator ce se pretindea pictor, băiatul acela cu părul creţ, căruia îi arunca acum o minge din spate, izbind-o de un perete, fără ca el s-o vadă, pentru a-i crea reflexe, Fane-Mahomed, Gică-Marafet, pungaşul de buzunare, reeducat într-o şcoală de corecţie, „doctorul” Mircea Voicu, alături de mecanicul bine clădit, băieţaşul slab, Picioruş, un fel de funcţionar pe la siloz, Mucală, golanul cumsecade şi aceşti copii, cu nume atât de caraghioase: Bibiloi, Simon-Tocană, Catârul, Câşu, Calul, poate şi cei doi rebeli, dezertorii: „Le ştie” şi „Inimioară”…

Din toţi trebuia făcută o echipă, adică ceva omogen, un corp care să acţioneze cu precizie, maşină de jucat fotbal, cum ar fi spus Moşa Mariancovici. Deocamdată rezultatele muncii lui se vedeau foarte greu. Directorul mârâia prin colţuri, i-o spusese şi preşedintele colectivului sportiv, ar fi vrut ca totul să meargă pe roate. Tremura de teamă că ar putea să-i scape pe cei doi interi, fără de care tripleta de aur era pierdută. Luptase cu fiecare în parte într-un fel. Numai Fane-Mahomed se arătase mai ascultător, ceilalţi se opuneau pe tăcute uneori; trebuia să-i schimbe cu mai puţină asprime, dar şi fără teamă. Jucătorii de fotbal sunt pentru antrenor ca acei cai care, simţindu-şi stăpânul că şovăie, îi aruncă din şa. Experienţa asta, Luca nu avea chef s-o facă. Schemele tactice desenate cu creta pe tabla neagră din biroul lui, înaintea antrenamentelor, era sigur că vor fi uitate la primele meciuri.

Obosise. Îl lăsă pe portar şi-i chemă pe rând la el, aruncându-le mingea. Era cel mai nesuferit exerciţiu pentru jucători. Mucală totdeauna mormăia, imitându-l: „În fotbal sunt trei mişcări fundamentale: stopul, pasa şi demarcarea. Până nu le învăţăm, nu ieşim pe teren, să jucăm la două…”

Toţi credeau că dacă jucaseră atâţia ani fotbal îi scuteşte să repete aceste fleacuri, cum spunea Fox-Movietone. Numai că practic se dovedi că tuturor le lipsea un control sigur al balonului, ceea ce nu-i scutea să-l roage pe antrenor: „Tovarăşe Luca, dar un amical nu mai facem, şi noi?” Mangâru îl pisa aproape după fiecare antrenament: „Scoate-i, tovarăşe, la câmp, să-i vedem în ansamblu…” „Mai e vreme, mai e vreme! Îl liniştea Luca, întâi să înveţe lucrurile elementare…” „Că n-or fi ageamii!” Nici de gura lui Moşa Mariancovici nu mai scăpa: „Bre, ce tot îi dădăceşti atât, pune-i la muncă pe întreg terenul, să-ţi aduc, brat moi, un sparing-partener, clasa întâi; echipa fabricii de ciment abia aşteaptă să joace cu noi!” „Mai târziu, tovarăşe Moşa, mai târziu! Îl amâna cu stăruinţă antrenorul. Trebuie să mai lucram puţin cu băieţii.”

Primele încercări de coeziune fură făcute într-un mod curios. Luca îi dusese într-o după-amiază pe un fost teren de volei, acoperit cu zgură, aflat în vecinătatea stadionului, îi rugase să se încalţe cu pantofii de tenis pe care-i luase fiecare de la magazie, şi-i împărţise după o alegere în două echipe de şase inşi. Fixase câte doi bolovani la distanţă de un metru, închipuind două porţi în miniatură şi scosese din buzunarele treningului o minge mică, albă, acoperită cu pânză, una din acele mingi cu care se joacă tenis. Mucală se uitase la ea ca la o arătare.

— Ce mai e şi asta, tovarăşe Luca?

— Balon, zâmbi Luca, îţi place?

— Frumoasă! Făcu Picioruş.

— Ei, nu, că-i bună! Scuipă Gică-Marafet cu admiraţie. N-am mai pus piciorul de copil pe aşa ceva.

În cele din urmă, partida propusă li se păru distractivă. Se juca fără portari, însuşi Creţu fiind în câmp. Meciul avea reguli stricte. Nu se permiteau decât două mişcări. Mingea trebuia stopată şi preluată, atât. Cine făcea o mişcare în plus era sancţionat. Cei care au jucat fotbal vreodată ştiu că exerciţiul era greu. Lupta se anunţa de la început înverşunată. Echipa lui Mucală se dovedi mai întreprinzătoare. Nu lipsiră incidentele comice. Catârul, voind să lovească balonul, îşi rupsese un pantof şi şchiopătase până la sfârşitul meciului. Gică-Marafet, asul driblingului, cum i se spunea, nu se putea obişnui cu felul acesta de a juca. Fluierul antrenorului îl opri de cele mai multe ori.

După o jumătate de ceas se întâmplă ceea ce voise şi Luca. Cele două mişcări deveniseră automate. Nimeni nu mai lovea mingea la întâmplare.

Când învingătorul fu cunoscut şi jucătorii celor două echipe începură să-şi strige unii altora glumele lor usturătoare, antrenorul îi strânse împrejur.

— Ştiţi de ce nu am jucat cu o minge normală? Nu-i răspunsese nimeni. Erau osteniţi.

— Pentru că vreau să vă obişnuiţi cu controlul balonului. O minge de proporţiile acestea te obligă să o opreşti, s-o controlezi întâi şi după aceea s-o trimiţi altuia. Micimea porţilor v-a obligat să vă gândiţi înainte de a şuta, ceea ce n-ar strica să nu uitaţi niciodată. Deocamdată atât pentru azi, vă mulţumesc…

„Inimă de porumbiel” şi „Le ştie” beau de o săptămână la Văduva. Erau supăraţi. Nu te mai înţelegeai cu ei. Cârciumarul, un bărbat uscat şi chel, care căra tăcut măsurile de secărică, începuse să-i întrebe când aveau de gând să-şi plătească datoriile, pentru că de la o vreme începuseră să mănânce şi să bea la el fără să i se dea vreun ban.

— Las', coane, zicea Alecu, acum-acum punem mâna pe marafeţi. Nu ştii că primăvara-i sezon mort, că la siloz nu mai merge ciubucul de când ne-a turnat Mucală, dar nu scapă el nebătut, nici o grijă… Şi-apoi câţi bani am lăsat noi la matale acilea, nu merităm şi noi o cinste?

Şi râdea cu gura lui ştirbă. De fapt numai de râs nu-i ardea. Nu era zi să nu tragă de „Tat-al lor”:

— Sandule, înţelege că nu mai merge, nu vezi că ăştia nu se joacă? O să ne ia poliţia la întrebări: din ce trăim? Bani, ioc! Cantină, ioc! Cu prăduiala, greu, ce mai aşteptăm?

Mai era un lucru care-l scotea dintr-ale lui. Începuseră amicalele şi murea când ştia că ei lipsesc din echipă. De vreo două ori trăsese de „Le ştie” să meargă să vadă cum joacă echipa silozului, dar acesta nici nu voia să audă:

— Bă, ori suntem jucători profesionişti, ori ce dracu suntem? Fără două miare şi costumul de ţoale nu mă mişc de aici. Ştiu unde să mă găsească, aici e centrala. Întâi sa ne achite contul la negustor şi pe urmă mai stăm de vorbă!

Alecu se scărpina în cap a pagubă:

— Se ţin băţoşi, ai dracului. Cu ăsta, cu Luca, nu te joci. El i-a băgat în cap directorului să ne ia cartelele, nici să nu mai stea de vorbă cu noi…

Şi aducându-şi aminte de Petrescu, spuse cu melancolie:

— Bine mai era anul trecut pe vremea asta. Haleală, haleală, soi, soi, nu tu producţie, nu tu şedinţe teoretice, mai un chefuleţ pe banii lor, nu ca acum, că mâncăm din pagubă…

Unde mai pui ruşinea, că nu era om care să intre în cârciumă să nu-i întrebe:

— Ce-i cu voi? V-au pus pe tuşa? Să nu mori?

— Cum o să ne pună pe tuşă? Se răţoia Sandu. Nu s-a născut antrenorul ăla încă.

— Da' ce s-a întâmplat? Întreba vreun curios.

— Cică nu mai dau şpaga dumnealor, leafă de logofăt!

— Ca să muncim, adăuga „Inimioară”, că altfel nu se mai poate! Stai să înceapă campionatul, să-i vedem, or să umble în genunchi după noi…

— N-aş crede, băga fierul roşu în ei câte un hamal, am auzit că au adus doi puşti, sârmă! Joacă pe sfoară. Unul are 18 ani şi altul 19, numai splină.

Alecu să nu mai audă:

— Las' că mai vorbim noi! Urma alege…

Numai că data începerii campionatului se apropia şi nu se vedea nimeni de la colectivul sportiv să-i cheme şi să le plătească datoriile. Nici lui Moşa Mariancovici care altădată îşi făcea atât de des drum pe la Văduva nu mai era chip să-i vezi vârful nasului. Parcă se vorbiseră să-i ocolească, să nu se lase ispitiţi de întrebări.

Într-o dimineaţă, Inimă de porumbiel” dăduse peste Gică-Marafet în centru. Acesta era grăbit. Alecu îl apucă de braţ:

— Ia stai, mă, unde-o cari aşa repede?

— Am treabă. Ce mai faci? V-aţi dat la fund. Sandu a plecat undeva?

— Da' de unde! Bea secărică la Văduva…

— Şi tu?

— Nu vezi, liber…

— Şi vă rentează?

Cum s-ar mai fi lăudat „Inimioară”, dar ce să mai spui când pe obraji ţi se citeşte foamea, că negustorul strângea eu fiecare zi trecută cureaua…

Gică-Marafet înţelesese. Clătinase capul său mare a dojana:

— De ce nu vă vedeţi de treabă dracului odată! Mangâru o să vă dea undeva unde-i mai uşor, cu timpul o să vă obişnuiţi…

Alecu era mai puţin înverşunat, ar fi venit cu dragă inimă, dar nu putea să-l lase singur pe „Le ştie”. Ce fel de prietenie e aia în care până şi pe cel mai apropiat îl laşi să se zbată ca un câine?

— Nu vrea încăpăţânatul ăla…

— Spune-i să-i intre în cap că s-a terminat cu trei lulele. O să ajungă prin poliţii ca mine şi n-o să-i fie bine, că multe-am mai pătimit, dar bogdaproste că mi-a intrat la scufiţă…

Asta puse capăt răbdării lui „Inimă de porumbiel”. În aceeaşi zi se certă la toartă cu Sandu. La început îl rugase cu binişorul:

— Mă vereşcane, să n-o mai facem pe nebunii şi să ne ducem cu coada între picioare la siloz şi să le spunem verde: „Primiţi-ne şi pe noi pe undeva p-acilea, să mutăm un ac, ceva, s-o găsi şi pentru doi pârliţi o treabă de făcut…” „Tat-al lor” nici să n-audă:

— Ce, bă Alecule, ai dormit pe plătit azi-noapte? Cum o sa mă duc eu la ei? Ce-am băut lauri, să mă-ncobiliţeze?

— Treaba ta, eu unul te las! Când nu mai merge, nu mai merge; ce, să fac din doi patru? Oricum, odată intraţi la siloz, mai învârtim ceva o mai întoarcem ca la Ploieşti, iese… Unde pui iar cantina, bacşişul lui Moşa, că pe el trebuie să tragem de-acum, numai el ne mai iubeşte… La auzul acestor cuvinte, Sandu se făcu pământ.

— Cum adică, tu eşti în stare să mă laşi pe mine, s-o iei pe urma lui Mucală pe care n-am să-l iert nici în mormânt…

— Uite că te las daca nu m-asculţi şi pe mine… Eu zic să mergem cât ne mai primesc ei…

În acest timp, la siloz era mare fierbere. Mangâru nu-şi mai găsea astâmpăr. Într-o seară veni la teren să-l întâlnească pe Luca. Era nervos, n-ar fi stat locului.

— Ce mai faci, tovarăşe director? Îl întrebă antrenorul întinzându-i mâna.

— Ci să fac? Bini. Mătăluţă?

— Cu treaba.

— Nu mai vii deloc pi la mini, să mai stăm de vorbă. Mâini, poimâini, începe sărăcia aia di competiţie şi nu ne-om consfătuit…

— Păi să ne consfătuim acum, că te-am văzut de câte va ori, dar n-am avut când să mai schimbăm o vorbă-două…

Mangâru îl însoţi o bucată de drum. Se vedea bine că îi stătea ceva pe limbă. O luă pe departe:

— Ci facem cu dezertorii?

Luca zâmbi, puţin şiret, puţin îngrijorat:

— Îi mai aşteptăm.

— Cât?

— Ştiu eu? Până or catadixi să se întoarcă…

— La urma urmii, di ci n-o laşi şi dumneata mai moali? Cred că ţi-ai dat seama că fără ei echipa noastră nu faci doi bani…

Antrenorul protestă:

— Nu-i chiar aşa. Avem rezerve…

— Copchiii ăia pi care-i pierzi pi drum?

— Or să crească!

— Când mi-o creşte mie păr alb! Nu mai intrăm noi în Divizia „B”.

— De ce eşti atât de pesimist, tovarăşe Mangâru? Eu tot cred că se vor întoarce. Tot ceea ce ştiu e că de când nu le-ai mai dat cartele, mănâncă pe datorie la Văduva, cât le-o mai da şi negustorul.

În ochii lui Mangâru sclipi curiozitatea.

— Ştii sigur?

— Sigur. O să-i vezi ce mieluşei se vor face! Directorul încă se mai îndoia:

— Nu-l cunoşti pi catârul cela de Sandu, când o spus o vorbă, vorbă o rămas… Eu ziceam să vorbesc şi cu Gioancă şi să închidem ochii, să le dăm câte două mii de lei şi câte-un costum de haine…

— Nu cred că tovarăşul Gioancă va fi de acord. Şi pe urmă, procedând astfel, înseamnă că mă pui pe mine într-o situaţie proastă. Ce-şi vor spune: „Aha, antrenorul zice hăis şi directorul cea. Noi suntem mai şmecheri ca ei!” Pe urmă se vor lua şi ceilalţi după ei…

Directorul tăcu încurcat. În sinea lui tot credea că e singurul care are dreptate, dar îşi spuse că cel puţin câteva zile mai putea să aştepte să vadă ce-o să se întâmple.

Şi într-adevăr, într-o vineri, la ora începerii antrenamentului, pe scările clubului se auzi glasul lui „Inimă de porumbiel” cântându-şi cântecul.

— S-au întors cocorii! Rânji Mucală, făcându-i cu ochiul antrenorului, dar să fie al naibii, tovarăşe Luca, dacă n-o să-i ţineţi la uşă!

Primul intră Alecu.

— Sal'tare, maestre, bucuroşi de oaspeţi?

— Ţine pe dreapta! Mârâi Mucală.

„Le ştie” oftă ostenit. Se aşeză pe bancheta de lemn.

— Avem şi noi echipament?

— Poftiţi de vi-l luaţi! Îi invită Luca fără să-i întrebe ceva.

Cei doi se dezbrăcară în tăcere. Când să coboare spre curtea silozului, „Inimioară” se dete mai aproape de antrenor, şoptindu-i:

— Ne-ai mâncat ficaţii, şefule, dar n-ai noroc să scapi de-aşa podoabe de jucători ca noi. Păcat să stricăm bunătate de tripletă!

Celălalt merse câtva timp între cei doi. Sandu nu spunea nimic. Mergea cu capul în pământ ca şi când ar fi căutat ceva. Luca le puse mâna pe umeri:

— Ei, cum e, fraţilor? Ne tundem? Intrăm în producţie?

Câteva clipe nu răspunse niciunul. Alecu se întoarse în cele din urmă şi glumi:

— Parcă nu puteai să vorbeşti şi matale aşa de la început? Că suntem băieţi de comitet, dar numai să ne înţeleagă lumea…

Cafeneaua La Picioare multe era aşezată chiar pe centru, la întretăierea a două străzi. Ferestrele ei vechi, spălate cu grijă, dădeau spre monument. Casa care o adăpostea fusese pe vremuri un fel de sală de spectacol. Se ţinea în picioare printr-o minune a echilibrului arhitectural şi se ştia că existau proiecte ca ea să fie dărâmată la o dată apropiată.

Intrând în acest grajd afumat, prea înalt şi crăpat, puteai să mai vezi încă, în colţuri, ghirlande de stuc poleit şi, pe margini, urmele vechilor loji prăbuşite cu vremea. Tavanul, plin de pânze imense de păianjen, părea aşezat undeva foarte departe. Iluminaţia se făcea cu lămpi de carbid, acoperite cu pânze de sârmă. În mijlocul salonului, vopsit cu ani în urmă în ulei verde, se afla o masă de biliard, scrijelată, abia ţinându-se pe nişte picioare terminate cu rotiţe de alamă. În jurul postavului decolorat şi cusut cu grijă din loc în loc, mai mulţi oameni urmăreau cu încordare disputa. Ca totdeauna la ora aceasta, se disputa partida dintre colonelul Pătrulescu şi domnul Pantelimon, cei mai buni jucători din oraş. Primul, înalt, bine clădit, îmbrăcat într-o tunică militară decolorată, purtând în orbita ochiului stâng un monoclu legat cu şnur negru, îşi ştergea fruntea asudată cu o batistă mare, roşie. Cel de-al doilea, fostul cerealist, numai într-o cămaşă din milaneză subţire, foarte nepotrivită pentru începutul acela de primăvară rece, ocolea masa dreptunghiulară, îngustând din ochi înainte de a lovi bilele.

Era într-o marţi, cu trei zile înaintea întoarcerii la siloz a celor doi vagabonzi. Ziua se anunţase mohorâtă încă de dimineaţă. Afară, ca totdeauna la această dată, totul era umezit şi murdar. Ploaia ţinea de aproape o săptămână şi târgul părea scufundat în mari bălţi cenuşii.

Dunărea se umflase spre margini, părea gata să inunde plaja îngustă dinspre oraş. Pe străzi umblau foarte puţini oameni.

„Le ştie” simţise că nu mai poate sta în camera lui strimtă din cartierul tătărăsc. Avea capul greu, o ameţeală supărătoare nu-i dădea pace şi pe Alecu n-avea de unde să-l ia. Să meargă la Văduva nu se făcea. Negustorul i-ar fi amintit din nou de datoriile care crescuseră simţitor. Cel mai bun lucru era să dea de Vizante sau de Pantelimon, oamenii lui, cum îi plăcea să spuie cunoscuţilor să le ceară o sută de lei şi să-i întrebe ce-i rămânea de făcut, pentru că în felul acesta nu se mai putea trăi.

Nepăsător pentru ziua de mâine ca orice om lipsit de un rost în viaţă, trăind la întâmplare, din nebăgarea de seamă a altora, cum se lăuda la un pahar de vin, nesiguranţa prelungită şi neaşteptată a viitorului îl pusese totuşi pe gânduri. Gândindu-se la ceea ce se petrecea cu el şi cu „Inimioară”, situaţia i se părea de necrezut. O bucată de vreme sperase că şi antrenorul cel nou al silozului, şi directorul vor să-i sperie numai, să arate că au strâns şurubul, cum se zice. Se afla de cinci ani în târgul ăsta, avea treizeci de ani trecuţi şi era frecat cu toate alifiile. Nu făcuse nimic în viaţa lui, nu ştia nici o meserie, nici măcar atât cât să câştige ceva ca să-şi ducă zilele. Fugit de acasă la 15 ani, dintr-o mahala a Constanţei, se pripăşise câtva timp pe lângă un circ, slugărind cu silă artişti de bâlci, unul mai nepricopsit decât altul. La 17 ani se oprise într-un oraş dincolo de Dunăre, începându-şi cariera de jucător profesionist. Asta-l scăpase de război. Cu un certificat medical fals şi cu o sumă de bani, proprietarul unui club particular îl ţinuse pe lângă el patru ani. După terminarea războiului, în epoca tulbure ce urmase, „Le ştie” se apucase să negustorească prin oraşele Munteniei, speculând cereale. Într-un an, la Alexandria, strânsese o sumă foarte mare de bani şi avusese de gând să-şi deschidă o prăvălie. Cunoştea pe toţi negustorii de grâu şi făcuse luni de-a rândul contrabandă cărând noaptea pe şosele prăfuite ce duceau la Bucureşti mii de kilograme de făină. Să nu fi fost patima jocului de cărţi şi femeile, poate n-ar fi ajuns în situaţia în care se afla. În trei săptămâni, pe o iarnă cumplită, îşi pierduse în cafenelele Alexandriei toţi banii agonisiţi.

Primăvara îl găsise numai într-un pardesiu şi un costum de haine, fără o lescaie în buzunare. Tânăr încă, obişnuit cu aceste accidente ale vieţii, placase unde văzuse cu ochii. Avea încă un nume în fotbal. Gazetele sportive, apărute atunci ca ciupercile după ploaie, îl întreţineau la preţ. Nimerise în oraşul C… şi oamenii de acolo îi plăcuseră de la început. Pleşa, coproprietarul fabricii de ciment, cel mai bogat om din oraş, avea ambiţia să aibă o echipă despre care să se ducă vestea, năzuind în secret să intre în prima Divizie de fotbal a ţării.

Aici îi găsise pe vechii săi prieteni: Mucală şi Alecu. Se cunoşteau de ani de zile, jucaseră în câteva echipe împreună, pentru un timp se despărţiseră şi fiindcă erau jucători buni, banii îi strânseseră din nou laolaltă. Doi ani huzuriseră. Pleşa, deşi nu fusese mulţumit de rezultatele obţinute, le dăduse de cheltuială tot timpul şi vremea se scursese pe nesimţite numai în petreceri. Între timp situaţia politică a ţării se schimbase. Pentru un vagabond ca „Le ştie” lucrul acesta nu avea o prea mare importanţă. El îşi dădea seama că în orice condiţii fotbalul nu este o ocupaţie în care să şomezi. După naţionalizare, Pleşa dispăruse. Urmaseră câteva luni de panică. Era şi între două campionate. Câţiva dintre jucătorii fostului patron plecaseră. Echipa Dunărea se destrămase. Ar fi vrut să plece şi el, dar mici afaceri necurate îl ţineau legat de oraşul acesta. Contrabanda cu grâu era încă o ocupaţie bănoasă. Reorganizarea întreprinderilor cerea timp, oamenii puşi să conducă în locul foştilor patroni nu aveau destulă experienţă şi el înţelesese că se poate trăi foarte bine şi fără fotbal. În toamna aceluiaşi an, noul director al silozului, Mangâru, îl trimisese pe Moşa Mariancovici prin târg să dea de urma foştilor jucători ai lui Pleşa. Cu ce se mai găsise şi cu vreo câţiva juniori, se puseseră bazele noii echipe: „Steaua”, căreia i se rezervase un loc în Divizia „B”. În doi ani după aceea, Petrescu III reuşise s-o facă să retrogradeze.

Pentru „Le ştie”, noua situaţie păruse foarte simplă. Avusese de gând să fugă la Ploieşti la o echipă de categorie superioară şi chiar în iarna acelui an, după plecarea lui Petrescu, făcuse în ascuns un drum până acolo, chemat de unul din vechii săi prieteni de vagabondaj, jucător la Flacăra. Încercat la un meci de antrenament, „Le ştie” nu dăduse satisfacţie. Tehnica lui individuală nu mai corespundea. Deşi antrenorul se declarase mulţumit de el, invitându-l să se transfere, Sandu înţelesese că odată ajuns aici, cariera lui de fotbalist va fi isprăvită, că va face tuşă, cum se spune, şi nu va fi întrebuinţat decât în câteva meciuri pe an, ceea ce însemna sfârşitul unui jucător.

La plecare nu-i spusese nimic nici chiar lui „Inimioară”, pe care avea de gând să-l cheme după el, dacă noile condiţii ar fi fost mai bune. Ca şi cei de aici, ploieştenii îi puseseră în vedere că va trebui să ocupe un serviciu, cu un salariu ce nu i se părea ridicat. Păcălit într-un fel, după o socoteală scurtă, îşi zisese că oricum era mai bine să rămână în târgul acesta unde cunoştea o mulţime de oameni, să ducă mai departe o viaţă uşoară, pe spinarea altora.

Cu ajutorul unor paznici necinstiţi de la siloz, câteva luni la rând scosese şi le dăduse lui Vizante şi lui Pantelimon peste cinci mii de kilograme de grâu. Aceştia îl cunoşteau încă de pe vremea când juca în echipa lui Pleşa. De la naţionalizare, luându-li-se tot ce aveau, îşi pierdeau vremea în cafeneaua domnului Ule Batai, La picioare multe. Câtva timp îşi vânduseră lucrurile de preţ şi, în cele din urmă, văzând că averea li se risipise cu totul, se apucaseră de contrabandă. Nu fusese greu să-l convingă pe „Le ştie” să le procure grâul, revândut după aceea pe piaţa Constanţei, unde cei doi mergeau de două sau de trei ori pe săptămână.

Ca orice om trecut prin de-alde astea, Sandu nu-i mărturisise prea multe prietenului său cel mai bun, Alecu. Acesta, ca şi Mucală, nu era omul de care avea nevoie. Primul, aşa cum se şi văzuse, căzuse repede în laţul vorbelor aruncate de Luca şi se apucase să înveţe toate meseriile ce puteau fi învăţate la siloz. „Inimă de porumbiel”, ca şi Mucală, avea ceva cinstit în el. Umblase pe mări şi văzuse câte-n lună şi-n stele, n-ai mai fi vrut să termine când se apuca să povestească: de-aia îl iubea Sandu, dar nu se putea bizui pe el. Viaţa se asprise. Se cerea mai multă şiretenie. Şi Mucală şi Alecu păstrau dincolo de curajul lor de a trăi la întâmplare o teamă abia ghicită pentru viitor. Văzuseră oameni destui căzuţi la fund, lepădaţi de ceilalţi fără milă peste bord, vorba marinarului, şi de aceea lui, Le ştie” i se părea că are dreptate când bănuia că va fi părăsit într-o bună zi şi va rămâne singur.

În primăvara aceea, nici afacerile nu mai mergeau chiar atât de bine şi datoriile creşteau în carnetul negustorului. Mâncau de aproape două luni, şi el, şi Alecu, pe datorie la Văduva şi patronul, strâns cu uşa de impozitele ce avea de plătit, le pusese în vedere că în curând n-o să le mai dea nimic. Nu le rămânea decât să se apuce de găinării, ceea ce lui Sandu nu-i surâdea. Trăind uşor, „Le ştie” se obişnuise să huzurească şi gândul că viaţa aceasta se isprăvise îl neliniştea. Când „Inimă de porumbiel” îl îndemna să meargă la Mangâru să se învoiască să intre în producţie, jumătate din el era gata s-o facă, dar cealaltă jumătate îl oprea cu înverşunare.

Nu ridicase un pai toată viaţa lui. Anii de slugăreală prin târgurile colindate cu circul acela erau floare la ureche. Cine n-ar fi dat cu o mătură prin cabinele artistelor, cine n-ar fi aruncat o mână de fân animalelor, pentru o bucată de pâine? Pe de altă parte îşi spunea că nu e nici atât de prost încât să nu găsească ceva mai uşor de făcut, cum îl şi îndemnase blestematul ăsta de antrenor pe care nu-l putea suferi, măcar la început până s-ar fi ivit o posibilitate mai acătării de trăit.

Iată de ce, după ultimele sale certuri cu Alecu, se hotărî să se consfătuiască şi cu „oamenii lui”, să-i întrebe şi pe ei ce avea de făcut de aci înainte. Şi cum într-adevăr ziua era numai bună de-aşa ceva, să stai şi să bei bere, îşi îmbrăcă pardesiul lui zdrenţuit şi o porni către ora unsprezece spre cafeneaua La picioare multe, a domnului Ule Batai.

Cine intra pe uşa înaltă, deasupra căreia se zbătea un clopoţel cu limbă veselă de metal, trebuia să privească cu atenţie spre masa de joc. Pentru muşteriii puţin numeroşi ai cafenelei, lucrul era cunoscut şi foarte rar cineva străin tulbura tabieturile acestui lăcaş de plăceri de rând.

„Le ştie” păşi în vârful picioarelor până sub lampa joasă cu carbid. Când juca biliard, colonelul Pătrulescu trebuia menajat, respectat, cum spunea el, pentru că la fel ca acei actori cabotini, fostul militar avea un stil al său de a lovi bilele de fildeş. În oraş pensionarii cafenelei vorbeau cu respect despre efectele sublime ale acestui as al biliardului…

Despre fostul colonel în armata regală Pătrulescu se ştia că în tinereţe se căsătorise cu o femeie mai bătrână decât el. O omorâse din gelozie, cumpărând-o în bani, adică mituind juraţii. Fusese achitat şi moştenise o moşie în Ialomiţa şi alta lângă Tulcea. Statul i le luase şi nu erau puţini aceia care îi prevedeau un sfârşit rău, pentru că în afară de banii câştigaţi la biliard, unde se dovedea de neîntrecut, nu mai avea nici un venit. Foarte mândru de talentul lui, era adesea provocat de ambiţioşi la partide lungi, terminate totdeauna cu victoria sa.

Pantelimon îşi încerca norocul în dimineaţa aceea. O victorie asupra lui Pătrulescu ar fi consacrat pe învingător. Vestea s-ar fi dus până la Constanţa, şi în toate oraşele din jur, pentru că un asemenea jucător are, admiratorii săi, chiar şi în târguri mai îndepărtate, cum au vedetele de cinema.

„Le ştie” ajunse în spatele colonelului şi se aşeză pe un scaun. Nu-i privea nimeni, toţi ochii erau aţintiţi asupra mesei acoperite cu postav verde.

Acum lovea cu tacul domnul Pantelimon. Căldura lămpii de deasupra, emoţia jocului îl făcuseră şi mai palid pe fostul cerealist. Mustaţa i se pleoştise şi şi-o muşca din când în când cu furie. Palma grăsuţă îi tremura uşor, abia simţit. Tacul lustruit era plimbat dintr-o mână în alta ca şi când i s-ar fi cântărit greutatea. Domnul Pantelimon se aplecase peste marginea mesei şi închisese un ochi. Era numai nervi. O lovitură scurtă şi bila izbită porni rostogolindu-se, atinse manta şi se întoarse încet, trecând pe lângă celelalte. Se auzi un oftat de dezamăgire. Ca totdeauna „chibiţii” ţineau cu adversarul colonelului, visând fiecare la prima înfrângere a acestuia, la detronarea lui. Se făcu loc celuilalt. Pătrulescu aşteptase liniştit până atunci, ştergându-şi gura cu degetele. Înainte de a juca, ceru un ţap de bere patronului.

Domnul Ule Batai, un bărbat cu faţa măslinie şi cu o bărbuţă sură, scurtă, abia mişcându-se, cu un mers târât, se întoarse după câteva clipe cu măsura cerută. Colonelul o sorbi dintr-o înghiţitură. Sub lampa de carbid, „Le ştie” îi văzu mâna subţire, prea albă, păroasă într-o muche, cu unghii lungi de femeie.

Pătrulescu nu se aplecă deloc. Lovise grăbit, scurt, ca un jucător rutinat ce nu avea nevoie de multă gândire. Era puţin dispreţ pentru adversar în felul său de a juca. Bilele se ciocniră şi cel care scria punctele pe o tablă neagră alături aşternu câteva cifre sub o coloana mai lungă decât cealaltă. Nu lipsiră câteva râsete batjocoritoare la adresa lui Pantelimon.

Sandu simţi o mână pe umăr şi auzi vocea lui Vizante, ascuns până atunci în întuneric:

— Ţi-a plăcut? Îl întrebă acesta cu vocea lui subţire, moale şi adormitoare de bătrân.

Mirosea a parfum, ca de obicei. Vizante semăna mai mult cu cel plecat, cu Pleşa. Şi directorul fabricii de ciment, fugit acum cine ştie pe unde, avea obiceiul de a-şi parfuma hainele.

— Mi-a plăcut, cum să nu-mi placă? Eu nu ştiu de ce mai încearcă domnul Pantelimon să-i ia mangoţii! Nu l-a bătut nimeni pe colonel încă…

— Nu-l ştii ce ambiţios este! Şi după o clipă, Vizante îşi aduse un scaun alături, şoptindu-i vagabondului: Să nu pleci. Pantelimon are de vorbit cu tine…

— Şi eu voiam să-i spun ceva, adăugă Sandu.

— Cu atât mai bine, dar pe „Inimioară” unde l-ai lăsat?

— S-a-ncurcat cu una aseară şi nu ştiu unde a cărăbănit-o; dă el de mine, n-avea grijă. Dacă sunt pe la două la Văduva îl găsesc acolo, să vedem, poate a umflat niscai lovele şi avem ce potoli la prânz…

Cafeneaua mirosea a sfoiegeală, de undeva de sus pica varul de pe tavan, un praf umed: şi lipicios ce cădea pe haine. „Le ştie” se plictisise. Să fi avut bani ar fi făcut un tabinet cu unul din chibiţi şi şi-ar mai fi mâncat din timp.

Pe când aşa trebuia să aştepte să se isprăvească partida asta de biliard dintre Pantelimon şi colonel.

Se ridică şi se apropie de fereastră. Ploua apăsat. Firmele negustorilor scârţâiau în bătaia vântului. În cafenea era frig, ar fi trebuit aprins focul. Trecătorii rari umblau cu capetele aplecate şi nasurile vârâte în pardesie.

După vreo jumătate de oră, Pantelimon, gâfâind, îşi puse o halbă de bere în faţă.

— Ce faci, mă băiete? Îl întrebă familiar, cu vocea lui groasă, răguşită.

— Ce să fac şi eu, am venit la cafenea să mai stăm de vorbă.

Pantelimon era mâhnit. Încercase de nenumărate ori să-l bată pe colonel şi nu reuşise nici de data aceasta. Unde pui că îl mai costase şi bani. Şi nu o sumă oarecare, pentru că şacalul de Pătrulescu nu se arunca decât la sume mari.

— Ce s-aude cu echipa voastră, încă nu v-au chemat, că acum-acum începe campionatul?

Sandu bău cu sete halba de bere şi după aceea zâmbi jumătate batjocoritor, jumătate îngrijorat:

— Şi-au adus doi juniori…

Pantelimon mai ceru o halbă şi un rom mare pentru el. Între timp se apropiase şi Vizante. Era îmbrăcat ca şi celălalt într-un palton negru lustruit, cu mânecile prea scurte. Deasupra, în cuierul larg atârnau pălăriile lor de fetru, cu panglicile uzate, mâncate pe margini.

— Mai bea şi halba asta până sorb eu romul şi hai să mergem la mine, că am ceva foarte important să-ţi spun…

— Aici nu se poate, coane Pantelimon?

Acesta privi spre Vizante. Celălalt dădu îngrijorat din cap:

— Nu, mai bine acasă la dumnealui…

Vagabondul spera să mai bea o halbă de bere. Domnul Pantelimon privea ploaia de afară:

— Ce vreme, mă oameni buni, parcă-i sfârşitul pământului.

Pe geamurile cafenelei curgeau şiroaie de apă. Trotuarele luceau în lumina vânătă. Vizante se uita înduioşat la cinzeaca de rom a prietenului său. Când Pantelimon o deşertă, se ridică şi-şi îmbrăcă paltonul. Ieşiră toţi trei afară. Pătrulescu tot mai juca biliard cu cineva.

— Ăsta se descurcă! Mârâi Vizante, târându-şi galoşii prin clisă. Dacă face trei partide pe zi are ce mânca o săptămână…

— Uiţi că sunt zile când nu găseşte fraieri… Râse cu duşmănie, mohorât, Pantelimon. De câte ori nu i-am împrumutat eu parale de pâine. Eh, ce-am ajuns, ne mâncăm unii pe alţii cum se mănâncă câinii. Ar trebui să fim uniţi…

Îşi aduse aminte şi-l apucă de braţ pe „Le ştie”:

— Da' voi cum dracu de nu v-aţi ţinut bine, ce l-a apucat pe tontul ăla de Mucală, a intrat în producţie?

— A intrat, ce era să facă? Se tângui de alături Vizante. Eu zic… Şi se opri la mijlocul cuvântului, privind la Pantelimon.

— Nu mai zice nimic, haide mai repede, că abia te mişti…

Coborâră spre gară. Într-acolo era casa fostului cerealist. Ajunseră în faţa unor prăvălii cu obloanele trase. Deasupra, pe zidul nespoit de multă vreme, se zărea numele proprietarului, scris cu litere mari, negre. Domnul Pantelimon locuia în fundul curţii în două camere întunecoase. Bătu la uşă şi le deschise o femeie slabă, îmbrăcată într-un capot colorat. Un câine spitz mârâi la ei. Antreul rece, plin de vase şi borcane, mirosea a oţet şi Sandu era cât pe-aci să se împiedice de pisicile numeroase care-l întimpinară.

— Lasă-ne singuri! Spuse aproape răstit Pantelimon. Femeia dispăru în odaia alăturată. „Le ştie” privi interiorul neprimitor, îngrămădit. Se aşeză pe un fotoliu scâlciat, cu picioarele şubrede.

— Ia loc, ia loc! Spunea Vizante. Eu sunt obişnuit. Stai colea lângă mine.

Vagabondul privi tablourile aşezate unul lângă celălalt, pe toţi pereţii.

Domnul Pantelimon zâmbi şters.

— Te uiţi. Aici m-au înghesuit, mai aveam două camere. Dacă nu era fiică-mea cea mare, nici atât nu căpătăm, noroc că a plecat la Constanţa şi ne-a lăsat singuri… Ce vremuri, ce vremuri…

Vizante vru să aprindă o lampă aşezată undeva pe un scrin, care abia lucea în interiorul odăii strimte şi neluminate.

— Lasă, nu-i nevoie, zise gazda.

„Le ştie” îşi spuse: „Ăştia cine ştie ce au de gând, dar tot îmi iese mie ceva pe ziua de azi, mai astup gura cârciumarului”.

— Uite de ce te-am chemat, începuse Pantelimon, şovăitor.

De fapt era foarte încurcat. Cu oameni ca Sandu nu ştia cum să vorbească. Era şi speriat de neputinţa-i prelungită, de lipsa banilor…

— Ne cunoaştem demult, adăugă şi Vizante.

— Cum să nu, întări „Le ştie”, ca să-i liniştească.

— Am lucrat împreună…

Asta era! Sandu tăcu. Iar voiau pesemne vreun sac, două de grâu, să mai facă vreo afacere.

— După cum spuneai şi tu, ciubucul nu mai merge. La siloz s-a întărit paza. Paznicii ăia nu mai vor să ştie de noi…

Vagabondul îi tăie vorba lui Pantelimon:

— Vor ei să ştie, săracii, dar le este frică să nu-şi piardă pâinea…

Vizante se foi alături în semiîntuneric:

— Cine nu riscă nu câştigă!

— Aş vrea să te văd pe dumneata în locul lor, coane! Spuse „Le ştie” batjocoritor.

Pantelimon îşi aşezase palmele pe masă. După o tăcere scurtă zise:

— Iată de ce ne-am gândit şi la tine, că te cunoaştem, vorba aia, nu de ieri, de-alaltăieri…

— Vi se rupe sufletul de mine! Mârâi Sandu. Pantelimon nu terminase:

— Cred că ar fi mai bine să intraţi şi tu şi „Inimioară” în producţie…

La una ca asta nu se aştepta vagabondul.

„Uite la ei, îşi zise, le convine, mama lor de ciubucari! Eu să-mi rup oscioarele şi dumnealor să încaseze piţulele!”

— Ei cum? Întrebă ironic.

Bine. Am un om acolo. Dacă eşti angajat în siloz e mai uşor. Facem lucrurile mai cu cap, nu mai e nevoie de paznici. Nu ne ştie nici vântul, nici pământul. Voi sunteţi doi, poate îl daţi pe brazdă şi pe Mucală; dacă avem o astfel de echipă, îi învăţăm minte pe comuniştii ăştia să tot vorbească de avutul comun… Vizante râse piţigăiat de alături.

— Că vorba aia, dacă-i comun, să fie şi al tău şi al meu…

Pantelimon bătu cu pumnul în masă:

— Banii, jumătate, jumătate! În trei luni dacă scoatem măcar un sfert de vagon, ne facem cu parale şi ne apucăm de alte afaceri. Vă iau cu mine la Constanţa…

„Le ştie” se lăsă greu. De fapt, îi convenea. Aşa no mai putea duce mult. Dacă habotnicul ăla de antrenor nu-i mai chema? Numai cu ideea de a munci nu se împăca deloc.

— Ce-i facem, coane, cu serviciul, că eu am declarat că nu pun mâna pe nimic, că sunt jucător profesionist…

Vizante îi aşeză mâna lui uşoară pe umăr:

— Ce contează asta? Scopul scuză mijloacele! Nu înţelegi, câteva luni, până ne facem un capital, că ne-a mâncat stabilizarea!

Sandu păru că şovăie:

— Şi dacă mă prinde?

— Cum o să te prindă? Tu nu auzi că avem noi un om acolo, de bază? E şeful magaziei. L-au angajat fără să ştie cine este. L-am chemat special de la Bucureşti, e rudă cu mine. Şi el avea tot interesul să-şi piardă urma… Când ne-am făcut suma, o ştergem…

Vizante spori aceste asigurări:

— Nici n-au cum să controleze, ţi-o spun eu, care mă pricep în operaţii de astea. Contabiliceşte, un siloz nu poate fi controlat. Ia gândeşte-te, ar trebui deşertată toată magazia de grâne, cântărite şi pe urmă reînregistrate. Or, asemenea treaba cere ani întregi. Numai dacă te-ai uita în scriptele lor şi ţi s-ar face părul măciucă, unde mai pui că timpul alterează cerealele, există şi un procent de scădere… Nu-i nici un risc, ascultă-mă pe mine. Pe noi nu ne angajează, că de mult am fi intrat la treaba asta.

„Le ştie” fusese convins, dar voia sa le ciupească ceva parale. Măcar atât cât să achite datoriile la cârciumar. Pantelimon şi Vizante, cât păreau ei de scăpătaţi, tot mai aveau câte ceva, pentru că altfel nu şi-ar fi îngăduit să stea toată ziua în cafeneaua lui Ule Batai.

— N-am muncit în viaţa mea! Spuse el, ca şi când ar fi fost îndemnat să care pietre de moară.

— Parcă aici ai să munceşti cine ştie ce! Directorul ţine la voi, va fi fericit când va vedea că v-aţi întors. O să-l rogi să te dea la ceva mai uşor, ardeţi şi voi gazul pe acolo, n-o să se cunoască. Ce vrei, nu-i lasă nici pe ei C. C. F. S.-ul. Vor să termine cu profesionismul. Asta aşa; de ochii lumii, pentru că, în fond, ascultă la mine: tot cu bani se ţin fotbaliştii. O să vezi tu cum ai să capeţi prime, nu o să mai aibă nimeni ce să zică despre tine. Eşti sau nu în producţie? Păi dacă eşti, să ţi se dea ce-i al tău! Unde mai pui ce iese pe deasupra!

„Le ştie” mai avea un argument:

— Nu-l cunoaşteţi pe antrenor. E dat dracului. Din cauza lui am ajuns de nu mai avem nici cu ce plăti la Văduva potolul! Unde mai puneţi că ne-a zis, adică nu numai nouă, lui „Inimioară” şi mie, la toţi, să ne tundem. Să-l vedeţi pe Gică-Marafet, parcă-i maica domnului…

Pantelimon înţelese aluzia subţire a vagabondului.

— Şi cât aveţi de dat până acum la Văduva?

— Două miare şi ceva, parale, nu glumă! Unde mai pui că învoiala aşa ne-a fost: dacă vor ăia de la siloz să ne rupem rasoalele pentru ei, să ne dea pe deasupra şi câte-un costum de ţoale, măcar de-alea pe puncte…

Vizante se ridică de la locul lui şi se apropie de gazdă, Îşi şoptiră câteva vorbe şi, imediat, Pantelimon se ridică, spunându-i:

— Uite ce este! Cu patru mii de lei facem afacerea? Vă duceţi şi vă daţi legaţi lui Mangâru?

— Mă duc, coane, cum să nu mă duc? Da-mi dai banii chiar azi? Că nu mă mai primeşte cârciumarul şi vreau să-l joc niţel…

— Uite-i! Şi se scotoci într-un buzunar scoţând un portofel burduşit de hârtii.

„Al dracului! Îşi zise în gând Sandu, zicea că nu mai are nici după ce bea apă, şi mangoţi la, el ca la turci!” Îi părea rău că nu-i ceruse mai mult.

Hârtiile fură numărate şi „Le ştie” şi le trecu prin barbă în semn de saftea.

— Noroc şi baftă, coane! Atunci ne-am înţeles? Mă duc, îl car şi pe „Inimioară” să ne facem cumsecade. Dar tot ce zulim, jumate-jumate!

— S-a făcut! Însă, gura, nu ştie nici mutu, nici pământul.

— Mucles, dacă-ţi zic! Pe cuvântul meu de om… La uşă, Vizante îi spuse numele magazinerului:

— Nu întreba pe nimeni de Crăciunescu. Ai să afli de la alţii care este. Voi între voi să fiţi ca şi când nu v-aţi cunoaşte. O să aranjăm noi să vă întâlniţi aici fără să ştie nimeni.

— Nu-i spun nici lui „Inimioară”. Ce, sunt prost? Când o fi la treabă, îl duc eu de nas. El numai să-mi ajute să fur…

Pantelimon îl bătu pe spate liniştitor:

— Nici o grijă. Dacă ai să-ţi ţii gura, totul va merge ca pe roate, că e făcut cu cap. Omul meu îţi va spune numai când să te duci să ridici sacii. Câte unul la două seri, să nu se cunoască. Va găsi el un loc în preajma magaziei, unde să-l dosească. Tu pune-te numai bine cu paznicii, dă-le de băut când operezi şi totul e în regulă. Bani pentru asta am să-ţi trimit tot eu…

Ajuns în stradă, „Le ştie” privi cerul jos, plin de nori. Ploaia se rărise. Avea altă inimă! Bine e să ai parale în buzunar, să nu mai duci dorul banului! Şi proştii ăştia nu puteau să spună mai devreme ce aveau pe suflet, că doar era băiat de înţeles!

Când intră la Văduva, înăuntru nu erau decât doi clienţi. Nu-l văzu pe „Inimă de porumbiel”. Unde dracu o fi umblând şi ăsta pe o astfel de vreme?

Cârciumarul avea o faţă posomorită, de om preocupat Se făcea că nu băgase de seamă că-i intrase în prăvălie alt muşteriu.

— Jupâne! Strigă Sandu vesel, ia dă-te aproape să-ţi împing nişte marafeţi, că am luat leafa…

Omul crezu că nu aude bine. Avea o faţă lungă, slabă, plină de cicatrice. Când se mira arăta ca un pepene scobit. Cu ani în urmă un primus îi explodase în obraz fiind cât pe aci să-l lase fără vedere.

Sandu numără două mii de lei şi-i aruncă pe masă. Negustorul nu mai şovăi, veni drept spre el, ştergându-şi palmele umede pe şorţul murdar ce-l purta dinainte.

— Să mai zici că suntem băieţi răi! Îl certă „Le ştie”. Când ţi-am spus o vorbă, vorbă rămâne… Poftim ce-i al dumitale, fă socoteala să ne lichidam, că de-acum nu mai am chef să te uiţi după mine chiorâş…

Cârciumarul aduse un carnet, adună cifrele scrise şi primi datoria până la ultimul leu. Fericit că ajunsese să aibă nişte bani, socotiţi pierduţi, în buzunar, puse pe masă două cinzecuri de rachiu şi se cinsti cu vagabondul:

— Noroc şi la mai mare, dar ce-ai păţit, ai câştigat la loterie?

— Mai rău, am intrat în producţie şi mi s-a dat leafa înainte, râse cu toată gura Sandu. Şi după aceea întrebă dacă „Inimă de porumbiel” n-a dat în ziua aceea pe acolo.

— Nu, că ţi-aş fi spus…

— Păi să-l aşteptam. Până atunci pune o gustărică în faţă, colea, să ciugulim ceva.

„Aşteaptă-mă” sosi când negustorul şi muşteriul său se aflau la al patrulea rând de rachiu. Era ud pe spinare şi sufla în mâinile îngheţate. Când dădu cu ochii de prietenul său petrecând la masă cu cârciumarul se opri locului. Asta ce dracu mai era? Se întorsese lumea cu dosu-n sus, că doar Văduva se jurase că nu le mai dă pe datorie.

„Le ştie”, picior peste picior, cu obrazul încălzit de băutură, îl privea de sus:

— Unde dracu umbli, măi, pe vremea asta? Nu te-a mai lăsat muierea aia deloc? Ai mâncat barim ceva?

Alecu trăgea cu ochii la cinzec.

— Ce bei? Îl întrebă Sandu.

— Un rom, că mi-a îngheţat spinarea…

— Dacă vrei, cere şi şampanie, că am pus mâna pe parale…

— Nu mai spune! Se miră „Inimioară”, cu gura până la urechi. Dar ce s-a întâmplat? A mai murit mă-ta aia pricopsită o dată, de ziceai că ai avut-o şi-ai moştenit-o?

Cârciumarul se ridicase de la locul lui şi-i lăsase singuri. Pe la patru după masă, când ploaia încetă cu totul şi se ivi soarele, ieşiră afară cam pe două cărări. Alecu cânta cântecul lui şi-l săruta din când în când pe „Le ştie”, spunându-i:

— Tu eşti prietenul meu cel mai bun. Pe măgarul ăla de Mucală să nu-l mai văd. Am să-i dau o cafteală să mă ţie minte! Că cine te şucăreşte pe tine, Sandule, pe mine mă şucăreşte…

Ajunşi în faţa monumentului, „Le ştie” îi aduse la cunoştinţă vestea cea mare:

— Ne-am dat dracului, Alecule. De poimâine, adică după ce-om termina mangoţii, intrăm în producţie! Să vedem, or să ne mai zică deştepţii ăia ceva? Îi învârtim noi pe degete. Şi lasă-l pe mine pe şmecherie ăla de antrenor, o să mă roage să joc şi n-am să vreau!

— Aşa e, Sandule, să cadă în genunchi, auzi tu! Ne punem pe antrenament şi le arătăm noi cine cunoaşte fotbal şi cine nu!

„Le ştie” mai avu un moment de luciditate:

— Dar n-o să ne fie, mă, greu să muncim? „Inimioară”, drăgăstos, îl mai sărută o dată pe frunte şi-i zise:

— Uite, pă libertatea mea dacă o să-ţi fie greu, eu am să fac tot ce trebuie în locul tău. Numai să ne dea la aceeaşi secţie! Auzi tu? Altfel nici nu ne angajăm…

— Aşa e!

Alecu mai că nu plângea:

— Că tu eşti băiat delicat, mă Sandule, cine să te înţeleagă? N-ai pus mâna, nu ştii să faci nimic… Şi, aducându-şi aminte, îl întrebă bănuitor: Dar de unde-ai cărăbănit biştarii ăştia?

O clipă, „Le ştie” vru să mărturisească, dar îşi învinse slăbiciunea:

— Secret, nici o grijă, nu te bag eu în belea. O să vezi ce parale o să avem noi, numai să mă asculţi pe mine şi să-ţi ţii gura. Să nu afle nimeni.

— Nici Mucală?

— Păi ce, ăla mai e prietenul nostru? Şi-a mâncat cinstea, adio şi n-am cuvinte; că până nu-l bat cu mânuşiţa asta a mea, nu mă las. Alecule, nu mă las, auzi tu?

„Aşteaptă-mă” nu mai vedea bine înaintea ochilor. Romul i se urcase la cap. Se aşezară amândoi pe piatra încă umedă a monumentului. Trecătorii ieşiţi la plimbare după ploaie, rari de altfel, îi priveau curioşi. Văzându-i, în ameţeala lor, Alecu le strigă în cele din urmă câteva înjurături şi întorcându-se către prietenul său îl mai întrebă o dată, cu regret şi curiozitate;

— Sandule, e adevărat? Ne ducem, mă, la Mangâru să-i spunem că intrăm în producţie?

Răspunsul nu-l mai auzi, pentru că adormise cu capul pe pieptul lui „Le ştie”.

Vestea că „Inimă de porumbiel” şi „Le ştie” au fost angajaţi ca sondori la cazanele uscătoare ale silozului se răspândise într-o clipă. Fane-Mahomed urcase în goană scările care duceau în biroul antrenorului

— Tovarăşe Luca, tovarăşe Luca…

— Ce-i, Fane, ce s-a-ntâmplat, au dat turcii? Băiatul gâfâia.

— A opta minune a lumii…

— Respiră pe nas, cum te-am învăţat; aşa, trage aer mult în piept, unu doooiii unuu doi! Acum poţi să-mi spui liniştit despre ce este vorba…

— Alecu şi Sandu şi-au făcut formele de angajare…

— Ştiam…

— Ştiaţi?

— Sigur că da, din moment ce au venit la antrenament…

Fane-Mahomed era sincer dezamăgit. Ar fi vrut să-l vadă uluit pe antrenor, ca la aflarea unei veşti care să-ţi ia respiraţia. Luca se aşeză lângă el şi-l întrebă:

— De tuns s-au tuns?

— N-am băgat de seamă. Tovarăşul Mangâru le-a dat câte-un halat nou, ţi-e mai mare dragul să-i priveşti. Cu mine nici n-au vrut să stea de vorbă…

Antrenorul tăcu puţin şi-i spuse după aceea:

— Ce crezi, putem să-i încercăm duminică la meciul de antrenament pe care-l avem?

— Trebuie… Sunt buni.

— N-au antrenament.

— Joacă ei şi-aşa!

— O repriză numai, da, da' numai o repriză, să nu capete febră musculară.

Fane ridică din umeri:

— Cum vreţi, dar moare Alecu dacă nu joaca tot meciul…

— Poate să moară. A, să nu uit, spune-le că dacă nu se tund până atunci, nici nu le dau echipament; mie nu-mi trebuie dascăli în echipă…

— Nu vreţi să vă duc la vagabonzi? Mai întrebă fundaşul.

— Ia, haide să-i văd şi eu…

Coborâră treptele clubului, străbătură curtea plină de căruţe şi ajunseră lângă rampa de însilozare. Era o zi luminoasă. Pe treptele murdare de noroi se înghesuiau căruţaşii şi strigătele lor îţi luau auzul. Fane-Mahomed deschise o uşă grea de fier şi-l conduse pe antrenor pe scara metalică. Ajunşi pe o rampă îngustă îl zărită pe Gică. Hamalul descărcase tocmai un sac şi se rezemase de bara rotundă care înconjura cântarele automate. Acesta le făcu semn cu mâna.

— Mergeţi să-i vedeţi? Îl întrebă.

— Da.

— Face, zău… Să vă conduc eu, poate nu cunoaşteţi pe aici.

La etajul doi erau elevatoarele de uscat şi secţia de condiţionare.

— Să vă duc şi la Mucală?

— Da, încuviinţă Luca, unde lucrează?

— Acum e ditamai cazangiu, mereu se schimbă de la o secţie la alta, zice că vrea să ştie toate şuruburile maşinilor.

Intrară pe un coridor îngust, întunecos, şi pătrunseră pe un fel de terasă de unde se vedea în înălţime tot silozul. Era un amestec de conducte metalice, huruitoare, pe care urcau cerealele. Sub ei, o pompă cu aer comprimat ţiuia asurzitor.

— Pe aici, pe aici, le spunea Gică.

Ajunseră în faţa unei uşi. Pe un afiş scria: „Intrarea oprită”. Fane bătu de câteva ori zadarnic. În cele din urmă deschiseră şi îl zăriră pe Mucală, dezbrăcat până la brâu, mânuind o lopată plină de cărbuni. Era negru tot, numai ochii îi străluceau în fundul capului.

Le întinse mâna lui puternică, plină de cărbune.

— Cu ce ocazie pe la noi?

— Am auzit că ai făcut un rămăşag cu „Le ştie”… Mucală lăsă lopata, îşi şterse fruntea asudată cu dosul palmei şi se aşeza pe o grămadă de cărbuni.

— Cald la noi şi strâmt. Ascultă, Gică, găseşte nişte scânduri să-i facem loc tovarăşului Luca. Şi râzând adăugă: Ce spuneţi de tripleta de aur? Ne-am dat dracului, suntem în întrecere socialistă…

— Ei, care pe care, Mucală? Mecanicul părea puţin mâhnit.

— Care pe care? Parcă poţi să ştii? Deştepţii ăia, pă libertatea mea, s-au aranjat, umblă de colo-colo prin siloz, cică sondează, o să-i vezi dumneata. Dar nu-mi pare rău, zău dacă-mi pare rău, bine că s-au liniştit odată!

Luca privi împrejur. Lângă gura cazanului de uscare, la un cuptor, meşterea încă un om. Arunca rar câte o lopată de cărbuni. Dogoarea focului se simţea de departe.

— Nu-i prea greu aici pentru tine, Mucală? Să vorbesc cu directorul să-ţi găsească ceva mai uşor…

Fox-Movietone râse cu dinţii lui foarte albi:

— De fapt, pe unde n-am trecut pe la electrică, pe la cântarul roman; e bine şi aici, eu am vrut. Căldurică-căldurică, mai ne dă şi câte un chil de lapte, mai stăm, cuptoarele astea sunt cuminţi, le umfli şi pe ele, torc, nu altceva… I-auzi-le, şefule!

Luca ascultă cântecul, egal al focului de 1000 de grade.

— Când mai m-apucă zbânţul, îl las pe ăsta aici, pe Stelică, e prietenul meu, şi o iau otova, mai mă plimb. De stat stăm bine, ne-a scris şi pe noi pe un tabel. Numai c-un lucru nu prea mă-mpac: mai mă bagă şi de noapte, nu merge. Un sportiv nu trebuie să muncească noaptea. E prost că nu suntem decât şase mecanici. Doi pe schimb. Ştiţi, aici focul nu se opreşte niciodată. Ce să fac? Să-l bag pe unul de două ori, noaptea? Nu-i frumos! Mai mă chinui eu, dar tot e obositor. Pe urmă, or să înceapă meciurile, o să plecăm de sâmbătă, tot va trebui să găsească directorul pe cineva…

— Am să vorbesc chiar azi cu el.

— Cum vrei matale, coane, dar să ştii că mie-mi place şi-aici, ia te uită cum umblu cu manetele astea… Ce mai, m-am calificat!

Se ridică şi se apropie de cuptor. Făcu cu ochiul lui Gică-Marafet:

— Ce ştii tu, bă urâtule! Dacă te ia unul de lângă sacii tăi de jos, de acolo, mori prost lângă maşinăriile astea…

Răsuci o manetă şi focul se înteţi.

— 1100 de grade, 1200… Arde şi mama lui sfântul Sisoe…

Flăcările roşii îi luminau chipul. Părea un diavol umed. Muşchii săi puternici jucau sub piele, şi Mucală nu se lăsă până nu le arătă toate „jucăriile” lui, cum spunea puţin batjocoritor.

— Alaltăieri s-a înfundat un snek. Cine ţi l-a firitisit? Mandea! Umblu în drăcoveniile astea ca la farmacie…

— Când ai învăţat, Mucală?

— Mai furasem eu ceva meserie pe unde-am fost: ţi-am spus, şefule, nu moare măndel de foame, se pricepe, are şapte meserii. Unde mă pui, acolo-i bine… E vorba, ce-i facem în campionat, că mai e puţin şi începe.

Antrenorul se ridică să plece:

— Ce să facem? Jucăm.

— Pe dezertori îi băgaţi în echipă?

— Nu ştiu, să vedem dacă vor putea să se pună la punct cu antrenamentele. Tu ce zici, Fane?

— Se pun, tovarăşe Luca.

Ieşiră. Spaţiul se îngusta. Urcară încă două etaje pe nişte trepte înguste. Aici zgomotul cuptoarelor se pierdea. Se aflau sub un pântece de beton în care cădeau milioane de boabe de grâu. Un jgheab mişcător căra sute de kilograme de cereale spre gura celulelor unde se depozitau.

Cei doi nu fură găsiţi decât mai târziu, ascunşi după un stâlp. Jucau tabinet, aşezaţi pe nişte saci. Pe antrenor îl apucă râsul când îi văzu. Erau îmbrăcaţi în halate albe, murdărite, prea largi, cărora le răsuciseră mânecile. Şedeau turceşte unul în faţa altuia şi aruncau cărţile pe rând:

— Spatiu!

— Damă!

Nici nu se ridicară. „Le ştie” duse mâna la chică, ostenit – gestul lui de şmecher:

— Bună, tovarăşe! Aţi venit să ne vedeţi?

„Inimă de porumbiel” strânse cărţile, le bătu în margini şi, numai când fu mulţumit că le-a tencuit bine, ridică privirile sale de şobolan.

— Să nu ne spuneţi tovarăşului Mangâru, că ne dă afară! Aruncă ironic.

„Le ştie” se sculă:

— Să v-arătăm şi dumneavoastră cum merge afacerea?

— Ce afacere?

— Treaba asta pe care o facem…

De sub saci fură scoase două sonde metalice, pe care cei doi vagabonzi le târau după ei. Luca le văzu chicile neîngrijite, dar nu le spuse nimic. Gică-Marafet îl înghiontea pe Alecu:

— Ascultă, bă „Inimioară”, cât credeţi voi că o să vă meargă aşa? Numai să dea Gioancă peste voi, să vă prelucreze niţel, şi dacă v-o mai trebui tabinet…

Sandu se întoarse şi catadixi să-i răspundă el pentru celălalt:

— Să se ştie că noi tot jucători profesionişti rămânem…

— Pe dracu! Unde-i costumul de ţoale şi cele două miare fără de care ziceaţi că nu mai puneţi laba pe băşică?

Cei doi tăcură. „Inimă de porumbiel” schimbă vorba:

— Ce-a fost pe-acilea de azi-dimineaţă! Toată lumea, ca la urs, să ne vadă… I-am luat la goană: „Ce vă zgâiţi aşa? N-aţi mai văzut oameni care muncesc…?”

— Parcă voi munciţi? Râse Fane-Mahomed.

În drum se întâlniră cu Mangâru. Acesta era însoţit de Moşa Mariancovici.

— Încotro, fraţilor? Întrebă directorul care avea un aer foarte fericit.

Luca îi strânse mâna.

— Mergem tocmai să asistăm la demonstraţia noilor angajaţi.

Directorul îl trase într-o parte:

— Uf, bine că o ieşit aşa cum o ieşit! Credeam că nu-i mai văd. Ai avut dreptate! Să nu-mi spui nimic, ştiu, sunt foarte nedisciplinaţi, o să am un circ întreg aici cu ei, dar aşa-i la început. Sunt tare îndărătnici, principalul îi că şi-au dat seama că nu mai mergi…

Preşedintele colectivului sportiv îi chemă la el:

— Tovarăşe Luca, tovarăşe Mangâru, să vă povestesc ce mi s-a-ntâmplat odată la Belgrad, că nu degeaba le spun eu băieţilor ăstora tripleta de aur. Eram tot aşa, trei: eu, Tirnanici şi Boşkovici…

Mangâru îl trase de mânecă:

— Ai uitat că Boşkovici juca extremă dreaptă? Că singur spuneai aşa…

Frizerul nici nu clipi din ochi:

— Cum o să uit, dar pe vremea când s-au întâmplat cele ce urmează, brat moi, Boşkovici juca inter stânga…

— şi Tirnanici?

— Centru. Eu inter dreapta. Tripleta de aur, aşa ne spuneau toţi. Asta prin '928. Dă Dumnezeu de vine şi meciul cu Spania, la Madrid. În poarta buzaţilor, cine credeţi că apăra?

„Le ştie” şi cu ceilalţi se aşezară pe saci împrejur. Nu puteau să-i strice bucuria preşedintelui.

— Zamora. Cred că aţi auzit de el!

— Am auzit! Făcură toţi în cor.

Frizerul îşi găsi şi el un loc lângă Fane-Mahomed şi nu se mai opri:

— Ăsta şedea la fiecare meci cu un pistol pe bară. Făcuse pariu cu un prieten: la primul gol pe care-l primeşte, se împuşcă…

Luca îl privi. Frizerul credea tot ceea ce spunea. Avea în ochi o însufleţire sălbatică, fiecare muşchi al feţei tresărea. Părea un bătrân actor trăindu-şi amintirile…

— Cu mine nu i-a mers.

— Şi s-a-mpuşcat? Întrebă Gică-Marafet, îngrozit de soarta portarului spaniol.

— Să vedeţi cum s-a-ntâmplat. Era-n august. Lume, nu mai aveai loc. Publicul spaniol ştiţi cum este! Tauri, corrida, sânge. O mie, două mii, zeci de mii de guri strigând. Meciul începuse într-o alură infernală. În minutul 76, scorul era de unu la zero pentru Spania. Halfii lor nu ne lăsau să ne apropiem de poartă. Aleargă tu, Moşa, aleargă tu, Tirnanici, nimic! Mai rămăseseră paisprezece minute de joc. Atacam în trombă. Minutele se scurgeau unul după altul. Antrenorul striga desperat de pe margine: „Ce mai aştepţi, Moşa, trage odată!” Trage, trage, dar cum să tragi, că mă ţineau cu dinţii. Trei aveam în spinare. Faima „Tunului” trecuse şi Pirineii. Parcă-i văd: nişte ochioşi, brat moi, unul în stânga, unul în spate, altul în faţă. Toţi negri ca dracul, parcă ar fi fost contrabandişti, nu jucători de fotbal. Înjurau printre dinţi: „Caramba!” Acum spaniola o mai ştiam şi eu. „De ce înjuraţi, mă?” i-am zis unuia. El, surd. „Caramba”, făcea şi mă căuta la os! Însă aveam cele mai tari glezne din Balcani. Aşa mi se spunea: „Omul cu tendoanele de fier”. Dădeai în ele, ieşeau scântei! Apuc o dată. Fentez pe un buzat, mai fentez pe al doilea, al treilea făcea bezele pe jos. Bum! „Tunul” nu se juca! „Pantera neagră”, cum i se spunea lui Zamora, că apăra într-un tricou negru ca smoala, sare, s-agaţă de bară şi respinge mingea-n corner. Lumea-n aer! Se sărutau spaniolii de parca ar fi scăpat din cutremurul de la San-Francisco… Încă un milimetru şi-l trimiteam în lumea drepţilor pe ţigan. „Hm, îmi ziceam eu, oi fi tu Zamora, tat-al portarilor, dar nici eu nu sunt oarecine!” De altfel, ziarele din lumea întreagă scriau cu litere mari în ziua meciului: „Duelul Panterei cu Tunul sau Tripleta de aur va învinge?” Gazeta lor sportivă apăruse cu manşeta neagră, în semn de doliu. Articolul de fond avea titlul: „Îl vom pierde pe Zamora azi?”

Luca se aşeză de-a binelea pe saci. Nu puteai să nu-l asculţi pe frizer. Chiar Sandu, pe care de obicei îl plictiseau cele ce auzea de la Moşa, făcuse ochii mari. Preşedintele colectivului sportiv avea o fantezie nesecată.

— Şi ce s-a-ntâmplat, tovarăşu' Moşa, până la urmă? Întrebă Gică-Marafet, convins pe jumătate de cele auzite.

— Ce să se-ntâmple? Strig la Tirnanici: „Ascultă, gloabă deşelată, jucător de trei dinari, pune-mi una peste fundaşii ăştia ai lor, să terminăm, bâlciul!” Tirnanici, care nici el nu era prost, ambiţios ca şi mine, îmi şopteşte, să nu priceapă ţiganii, pe sârbeşte: „Lasă uice, dacă nur ţi-o place, să nu mai mă strigi pe nume. Îţi aşez una pe lopată să scoţi sufletul Panterei”. Şi iar peste ei, năvală! Alergam să iasă duhul din noi şi mai multe nu. Pesemne ca spaniolii învăţaseră sârbeşte, s-au prins la şmecherie. „Ce faci, catâr râios?” strig la Tirnanici. „Nu merge, unchiule!” „Cum nu merge, brat moi, cum să nu meargă?” „Şi chiar dacă-ţi dau, nu vezi că Pantera are clei în palmă, se lipeşte mingea de mâna lui!” Aşa, vasăzică, ei bine, las' că-ţi arăt eu ţie şi jigăritului din poartă că „Tunul” e mai al dracului! Mă întorc la centru, prind un balon şi încep să driblez. Despre driblingul meu ziariştii scriau că e ca o frişcă. Unu', doi, aş fi driblat şi pe sfânta Paraschiva. Publicul, mut, în picioare. Un urlet de groază. Buzatul din poartă pălise. Veneam, veneam… Trec de şaisprezece metri, mai sare unul, o întoarcere scurtă şi-o plesnesc! Buuum! Ştiţi ce-i acela un „păianjen”, adică locul unde se înmulţesc păduchii, pentru că nici dracu nu-i tulbură! Pantera sare, abia atinge balonul cu două degete şi cade. Ce credeţi?

— Goool! Făcu sufocat Fane-Mahomed.

— Da' de unde! Buzatul o împinsese puţin şi mingea întâlnise bara! Îmi venea să-mi mănânc bocancii! Mă întorc spre Boşkovici: „Mă, tu unde-ai fost până acum, că fotbal nu te-am văzut să joci! Pe Dumnezeul meu că mă las de meserie, dacă nu-l găuresc pe ăsta!” Ajunsesem în minutul 89…

Se opri, îşi şterse faţa asudată cu batista, şi continuă mai blând după o clipă:

— Vasăzică se dusese onoarea Serbiei! Spania conducea cu unu la zero! Când îmi venea să mă dau cu capul de bară, pică una de la Tirnanici. Unsă. Volei, pac, gol! Pantera zăcea la pământ, mingea în plasă, spaniolii îşi muşcau beregăţile…

Gică-Marafet îndrăzni să întrebe emoţionat:

— Şi s-a-mpuşcat Zamora?

— Staţi să vedeţi! Antrenorul lor fuge, ştia de pariu, se aruncă spre poartă să ia pistolul de pe bară. Pantera, mai iute, sare, îl prinde şi-l duce la tâmplă. Aflaţi de la mine că în ceea ce priveşte onoarea, ăştia nu glumesc! Ceilalţi, galbeni, împrejur! S-a zis cu gloria! „Tunul” l-a mâncat fript! Se împuşcă Zamora… Ce credeţi!

— Pistolul nu era încărcat…

— Da' de unde! Arbitrul avu prezenţă de spirit şi fluieră în aceeaşi secundă, ofsaid! Golul meu nu era valabil. Prostul de Boşkovici se trezise în spatele fundaşilor şi arbitrul de tuşe semnalase…

Mangâru se ridică.

— Bată-ţi Dumnezeu să ti bată di gură de aur, că nu mai isprăveşti! Haideţi, fraţilor, că avem treabă şi surdul ista ne ţine cu basmele lui…

Moşa Mariancovici nu se mai supără. Făcu un gest de generozitate către ceilalţi: „Ce să-i faci, dacă n-a fost la Madrid să vadă”.

Primăvara capricioasă se liniştise. Deasupra orăşelului ardea iar soarele stepei. Migdalii înfrunziseră şi un parfum subtil de floare venea de peste fluviu. Undeva, spre mare, migrau păsările Deltei. Seara, ţipătul lor tulburător umplea cerul. Amurgurile lungi înfrumuseţau peisajul albicios-cafeniu, parcă atunci trezit din amorţeala iernii. Lucrările de amenajare a arenei se terminaseră. Fusese adusă şi sârma, şi terenul de joc era acum ocrotit de un gard înalt de lemn. Porţile se lărgiseră şi treptele tribunei principale fuseseră cârpite cu îndemânare de către echipa lui Mucală şi a lui Gică-Marafet. Nu lipsea decât un strat de vopsea şi arena ar fi arătat ca nouă. În faţa porţilor se trecuse cu tăvălugul, un buldozer presase suprafaţa umezită bine de ploile de primăvară şi iarba încolţise, mai deasă către margini, acolo unde se juca mai puţin. Pista de atletism fusese reamenajată şi, la apelul lui Luca, un colectiv din localitate îşi trimisese membrii să ajute la această operaţie. Şoşon, mecanicul, cărase cu locomotiva lui vreo trei tendere de zgură proaspătă. Fane-Mahomed o strecurase printr-o plasă de sârma şi, după ce o presăraseră de-a lungul culoarelor, se trecu pe deasupra cu o presă de beton. O dată cu acestea, lângă terenul central se amenajă şi un teren de volei. Începând cu îmbunătăţirea timpului, arena începu să aibă musafiri. Colectivul „Spartak” din C… îşi trimisese echipa de volei şi de atletism la antrenamente.

Faptul acesta îi aduse preşedintelui colectivului sportiv o mulţime de necazuri. Nu era zi să nu se vaiete:

— Ce ne trebuie, brat moi, musafiri? Când cauţi, terenul plin, parcă-i bâlci… Unde mai pui, bre, şi fete-n chiloţi!

Luca râdea de el:

— Adică ce, Tunule, femeile n-au voie să facă sport? Frizerul clătină din capu-i sur:

— Au, bre, sigur că au, dar ce te faci cu jucătorii noştri că nu mai asculta la dumneata, stau numai cu ochii după ele…

Antrenorul nu era îngrijorat din pricina asta. Într-una din seri, către sfârşitul antrenamentului, pe când stăteau cu toţi pe iarbă, într-o margine a stadionului, de grupul lor se apropie o fată îmbrăcată în şort şi în maiou de atletism.

— Bună seara, spuse. Şi până să apuce ei să răspundă se adresă doctorului: Mircea, poţi să vii puţin?

Luca o privi cu asprime. Nu-i plăcea să fie întrerupt când vorbea. Dacă era sportivă, această fetişcană, cu un chip neobişnuit, ar fi trebuit să ştie că se cere mai întâi voie antrenorului. „Fachirul” ezita, uitându-se când la fată, când la Luca.

Acesta-i făcu semn că poate să se îndepărteze, cu un gest nervos. Se grăbea, pentru că ar fi vrut să fie la timp la o şedinţă la comitetul orăşenesc şi trebuia să termine explicaţiile începute. „Doctorul” nu zăbovi mult. Se întoarse după câteva minute, cerându-şi scuze.

— Cine-i? Întrebase Luca fără să-l privească, În locul său răspunse Fane-Mahomed:

— Remorca lui, tovarăşe Luca. Nu mai scapă de ea! „Fachirul” se aşeză liniştit şi completă:

— O cheamă Chira, lucrează la spitalul la care lucrez şi eu. M-a rugat să fac de gardă în locul ei în seara aceasta…

— Barbă! Protestă Gică-Marafet în gura mare şi începu să cânte pe nas un cântec la modă: E primăvară…

Râsetele celorlalţi acoperiră glasul mâniat al „doctorului”.

— Să-i spui să nu mai vină să te cheme altă dată în timpul antrenamentului, s-a înţeles? N-avem timp să te aşteptăm.

Continuă, după aceea, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic:

— Unde rămăsesem? Aşa, la atacul din mişcare. Pentru aceasta, aşa cum se ştie, trebuie să folosim un half ofensiv, cu o bună condiţie fizică. Cel mai indicat mi se pare „doctorul”. În acelaşi timp trebuie să acoperim o parte a terenului, în cazul unui contraatac neaşteptat…

De fapt incidentul acela îl supărase mai mult decât o arăta. Încheie scurt explicaţiile şi se ridică:

— Sunteţi liberi, mergeţi la duş, pentru astăzi ajunge! Judecând drept, ar fi putut să se stăpânească. Fata nu avea timp să mai aştepte, „doctorul” trebuia înştiinţat din vreme dacă era vorba de schimbarea gărzii. Necazurile lui începuseră mai de mult, cu câteva zile înainte şi aveau un efect întârziat. Tot timpul antrenamentului se arătase foarte nervos, strigase neobişnuit de tare la jucători şi simţise că pe unii dintre ei îi nedreptăţise, că le făcuse observaţii nemeritate.

Cu o duminică înainte avusese loc pe stadionul oraşului un meci amical între echipa pe care o antrena şi cea a fabricii de ciment. Meciul fusese aranjat din timp de către frizer. Acesta, ca şi directorul, abia aştepta să vadă la lucru pe jucătorii silozului. Trecuseră câteva luni de la ultima ieşire în public a echipei „Steaua” şi sportivii oraşului se arătau nerăbdători să ia cunoştinţă de progresele înregistrate după săptămânile de antrenament intens. Adversarii, o echipă modestă, formată din jucători de categorie orăşenească, le opuseseră în prima repriză o rezistenţă înverşunată. Aşa cum bănuise, jucătorii echipei „Titan” se siliseră să facă o partidă de afirmare. Este un proces cunoscut: totdeauna cei mai slabi dovedesc o ambiţie mai mare. Fiind un meci amical, încă departe de începutul campionatului, încercase câteva variante (departe era un fel de a vorbi, pentru ca mai erau numai trei săptămâni până atunci, dar în planul lui Luca, forma maximă a jucătorilor săi trebuia sa fie atinsă tocmai la jumătatea turului, într-o evoluţie firească). Dispunând de un lot nenumeros, cu foarte puţine rezerve, cu un grad de pregătire inegal, formaţia de început nu cuprindea pe cei doi dezertori: „Inimă de porumbiel” şi „Le ştie”.

Lucrul acesta stârni vii proteste în tribună. Nelipsiţii Vizante şi Pantelimon, ajutaţi de colonelul Pătrulescu, începură să strige cât îi ţinea gura că era o prostie sa ţii pe margine doi jucători foarte buni, chiar într-un meci amical. Orice experienţă acestor oameni li se părea inutilă. Juniorii pe care Luca îi antrenase cu atenţie, copleşiţi de emoţie, jucară foarte slab, fără curaj, abia mişcându-se pe teren. Mangâru, sensibil la strigătele celor din jur, coborâse din tribună şi se apropiase de antrenor:

— Ci faci, tovarăşe Luca, di ci nu bagi pi „Inimioară” şi pi Sandu, că ne turtesc ăştia fesul…

Luca privea netulburat jocul.

— La pauză, o să-i bag, deocamdată vreau să văd cum merge cu rezervele. Directorul, fire impulsivă, se agita în jurul antrenorului:

— Până or să joaci ei, o să ne trezim cu câteva boabe în plasă…

Celălalt se ridică.

— Ştii ceva, spuse eu blândeţe, ia du-te în tribună şi vezi-ţi de treaba dumitale. Aici eu sunt director…

Mangâru păli. Nu auzise încă asemenea cuvinte. Cât timp îl avusese antrenor pe Petrescu, acesta nu-i „ieşise din cuvânt.” Şi acum, tânărul ăsta, cu obrazul spelb, îndrăznea să-l trimită în tribună. Era mai mult decât orice închipuire. Supărat, fără un cuvânt, directorul făcu stânga împrejur. Jocul nu mergea. Cei aproape o sută de spectatori, mobilizaţi de Moşa Mariancovici cu ajutorul unor afişe scrise de portar, începuseră să huiduiască. Încurajaţi de slăbiciunea „albaştrilor”, jucătorii „Titanului” presau cu înverşunare. Numai buna condiţie fizică a apărării stăvilea atacurile repetate.

Preşedintele colectivului sportiv privea meciul neputincios, lângă antrenor. Necăjit, nu-şi găsea locul. Abia aşteptase partida asta şi iată ce se întâmpla. Nişte copii, nişte începători, îi jucau pe degete. Toată săptămâna se lăudase în oraş că „Steaua”, al cărei preşedinte era, se va distra cu „Titanul”, şi jucătorii lui ce făceau?

Hotărârea antrenorului de a începe meciul fără cele două vedete îl surprinsese. În definitiv, ce mai avea cu ei? Intraseră în producţie, munceau de bine, de rău, nu trebuia să se răzbune pentru că nu se prezentaseră la primele antrenamente.

„Le ştie” şi cu „Inimioară” stăteau puţin mai departe pe banca rezervelor. Priveau şi nu le venea să-şi creadă ochilor. Sandu nu lipsise mult să se ridice, să meargă la vestiar şi să se îmbrace. În condiţiile acestea nu se mai putea juca fotbal. Alecu, mai potolit, îl liniştise:

— Stai, mă, dracului aici, că-i dă mintenaş afară pe ţânci, nu-i vezi cum lovesc băşica? Ce vrei, îi încearcă acum şi le dă papucii. Parcă o să joace cu ei în campionat, trebuie să le facă hatârul…

De sus, de dincolo de plasa de sârmă, Pantelimon îi aţâţa:

— V-a pus la murat, puişorilor, a adus deşteptul alte talente…

Unui om ambiţios ca „Le ştie”, cuvintele acestea îi făceau rău. Nu pentru asta îşi călcase el pe inimă şi se umilise intrând în producţie. Ascultase de Alecu şi acum se lăsa batjocorit de lumea din tribună. Când îl vor întâlni hamalii la cârciumă, la Văduva, dracu o să-i mai dea o ţuică aşa, ca cinste! De-acum, însemnă ca se punea şi problema înlocuirii lui.

Furios, abia aşteptând să treacă timpul şi să fie chemat să joace, Sandu se jură de câteva ori în gând că va refuza să-şi înlocuiască rezerva, dar ziua luminoasă, soarele vesel de aprilie, toată atmosfera de meci pe care o ştia de ani de zile îl făceau nerăbdător şi iertător. Ardea de nerăbdare să intre pe teren şi să le arate celorlalţi cum se joacă fotbal.

Toate aceste lucruri Luca le bănuia. Nu voise să arate celor doi încăpăţânaţi că-i pedepseşte pentru lipsa lor de la primele antrenamente, dar înainte de a se intra, în teren le văzuse chicile netunse. Desigur, soluţia nu era cea mai indicată, de fapt nici nu se gândise să nu-i lase să joace numai pentru că nu s-au tuns, dar încăpăţânarea lor îi spunea că mai are mult de furcă cu ei şi era bine să se ţină tare încă de la început. Pe urmă, mai avea un motiv pentru care începuse meciul cu cei doi juniori: pe oameni ca „Inimioară” şi „Le ştie” nu te puteai bizui niciodată şi el trebuia să fie pregătit pentru orice. Un campionat putea să ofere şi surprize neplăcute, unii jucători erau expuşi accidentelor. La drept vorbind, nu stătea deloc pe roze. Nu avea un portar de rezervă, nu avea decât un înlocuitor la apărare şi un stoper foarte tânăr, lipsit de experienţă. Îl aşteptau şi unele înfrângeri, bineînţeles, dar ce puteau să înţeleagă fanaticii aceia din tribună, pe care era bine să-i fi dat afară, să nu-i mai audă urlând şi strigându-i lui, antrenorul echipei, ce avea de făcut.

Dacă mai adăugai că Mangâru părea foarte influenţabil şi dispus să i se amestece în treburi, lucrurile nu stăteau prea fericit. O clipă, înainte de a începe meciul, fusese ispitit să-l bage pe Câşu în locul lui Fane-Mahomed, să-l trimită pe acesta după o foarfecă până la atelierul lui Moşa Mariancovici şi, personal, să-i tundă pe cei doi. După o secundă se răzgândise. Cu astfel de metode nu ar ajunge departe. Oricine în locul lui ar fi trebuit să aibă mai multă răbdare şi înţelegere. Adesea, cu îndărătnicia ajungi mult mai uşor la ţintă…

Prima repriză se terminase la egalitate. Niciuna dintre echipe nu reuşise să înscrie vreun punct. Concludent pentru antrenor fusese faptul că apărarea echipei funcţionase fără greşeală.

Cel mai nemulţumit se dovedi a fi Mucală. Iritat de jocul steril pe care-l făcuse echipa, el striga în gura mare la cei doi juniori:

— De unde aţi venit, bă? Cine v-a adus aci? Habar n-aveţi de fotbal! Când vă punea antrenorul să trageţi la poarta, rupeaţi barele, şi acum parcă sunteţi broaşte ţestoase. N-am primit un pas ca lumea de la voi…

Luca interveni cu energic:

— Mucală, îţi interzic să mai vorbeşti în felul acesta. Pentru că ai spus ceea ce ai spus, îţi ridic dreptul de a fi căpitanul echipei până te vei reabilita. Fane-Mahomed o să-ţi ţină locul. Am crezut că te-ai schimbat, dar văd că o iei pe urme greşite.

Se întoarse spre cei doi adolescenţi. Aceştia, mânioşi, îşi aruncau bocancii de pământ:

— Iar voi să nu-mi faceţi aici pe muierile furioase, ca vă trag de urechi. Aţi jucat destul de bine, mai mult nu are voie nimeni să vă ceară. Sunteţi încă tineri şi mai aveţi vreme de învăţat. E mai rău pentru cei bătrâni. Ei nici nu ştiu ceea ce ar fi trebuit să ştie şi mai fac şi pe deştepţii…

Glasurile celor din jur se stinseră într-o rumoare surdă. Ca oriunde, când lucrurile nu merg tocmai bine, se căutau vinovaţii şi jucătorii se acuzau unii pe alţii. Moşa Mariancovici sări cu gura la ei:

— Da tăceţi, brat moi, odată; ce, parcă s-a terminat meciul, parcă am jucat pentru cupa mondială, ia te uită…?!

Vorbea fără convingere, dezamăgit şi el. Luca îi chemă şi pe cei care nu jucaseră:

Se făcură trei schimbări, Simon rămânând mai departe pe tuşe. „Rinocerul” nu se arăta deloc supărat, deşi ar fi vrut cu tot dinadinsul să joace şi el măcar vreo câteva minute. „Le ştie” nu spuse un cuvânt. Mânia îl făcea să se uite numai în pământ. Dacă ar fi deschis gura l-ar fi înjurat pe antrenor. Sperase că va sta pe tuşe cel mult cincisprezece minute şi după aceea va fi chemat să coordoneze atacul echipei silozului, dar se scurseseră patruzeci şi cinci şi antrenorul nu-i făcuse semn nici lui şi nici lui Alecu. Acum de-abia aştepta să intre pe teren, să facă puţină „băşcălie”, să-şi bată joc şi de antrenor, şi de adversari, şi de coechipieri. „Inimioară”, fiert şi el, nervos, gata să lovească în cineva, îşi legase bocancii şi pornise înverşunat spre centrul terenului.

Repriza a doua începuse furtunos. Apariţia celor doi interi fu salutată cu urlete lungi de Pantelimon:

— Pe ei, băieţi, arătaţi-le voi ce ştiţi!

Fie că aşteptarea îi enervase, fie că lipsa de antrenament se făcea resimţită, cei doi căzură după numai zece minute de joc. Jucătorii fabricii de ciment, încurajaţi de rezultatul primei reprize, jucau calm, cu mişcări sigure, trimiţând balonul cu precizie înainte. Sandu încercă de trei, patru ori să dribleze şi nu reuşi, decât în parte. Ostenit, pierdea mingea în apropierea careului de 16 metri. Mucală, pornit şi el pe ceartă, cerea mereu balonul cu gesturi mari. Orice schemă tactică fu uitată sau stricată de cei doi interi. Jocul „albaştrilor” se transformă iute în deruta. Apărarea, lipsită de un titular, cedă pe neaşteptate. O minge înaltă căzu peste Bibiloi, acesta vru să facă o foarfecă peste cap şi nu mai ajunse balonul. Centrul înaintaş al „Titanului” scăpă spre poartă, driblă pe Creţu şi marcă plasat.

Stupoarea celor din tribună dură numai o clipă. După aceea se auziră fluiere repetate, adresate antrenorului.

— La oase! Striga din răsputeri Pătrulescu. Asta-i echipă? Huuooo!

Mangâru, palid, nu se mişca de la locul lui. Nu se uita nici în dreapta, nici în stânga, parcă ar fi fost înţepenit. Vizante şuiera în spate:

— Aţi adus antrenor nou, cu mari sacrificii. Petrescu nu era bun, ăsta o să facă pe dracu…

— Mai bine i-ar lăsa pe puştii de la „Titan” să joace în regiune, că sunt mai deştepţi! Adăugase şi Pantelimon, ca vorbele să ajungă la urechile directorului.

Pe margine, sârbul umbla de colo, colo, dând sfaturi anapoda:

— Mergi mai înainte, Gică, du-te tu şi marchează! Nu aşa, doctore, trage la poartă, că Mucală a mâncat cartofi la prânz!

Luca nu se mişca de la locul lui. Era inutil să strige ceva jucătorilor. Enervarea îi cuprinsese pe toţi şi inevitabil echipa silozului trebuia să mai primească gol. Privind faţa crispată a lui „Le ştie” îi ghici satisfacţia ascunsă. Dacă „Steaua” ar fi fost învinsă cu un scor foarte mare, el ar fi fost cel mai fericit om de pe teren. Faptul că antrenorul îl ţinuse pe tuşe o repriză nu-l putea ierta. Încercările sale de a dribla se loveau de dârzenia adversarilor. Numai de două sau de trei ori, „Tat-al lor” scăpă spre poartă. Ajuns cam la vreo 13 sau 14 metri, tot de atâtea ori se grăbi şi trase mult peste bară, spre dezamăgirea celor din tribună. „Inimă de porumbiel”, resemnat, încercă de câteva ori să schimbe balonul cu Mucală, dar nu reuşi decât să trimită imprecis. Minutele se scurgeau repede… Apărarea, atât de sigură în prima repriză, fu depăşită de atacurile „Titanului”. Înaintaşii echipei silozului nu mai ţineau deloc mingea şi asta avea un efect catastrofal pentru apărători, siliţi să respingă balon după balon.

În minutul 80, se marcă şi cel de-al doilea gol. Sfârşitul meciului îl găsi pe portarul „albaştrilor” scoţând o minge în corner. În tribună, Pantelimon şi Vizante se sărutau ca şi când victoria echipei fabricii de ciment i-ar fi fericit. Amândoi promiseră în gura mare celor de la „Titan” o cinste în aceeaşi seară la restaurantul „Trecerea Dunării”; câte două sticle de bere de cap de jucător.

Această primă ieşire de ansamblu avu efecte mai mari decât cele bănuite de Luca. Mangâru plecase fiert de la teren, nevoind să-l vadă. Moşa Mariancovici dispăru de asemenea în mod demonstrativ, renunţând să mai asiste la şedinţa de analiză pe care Luca o convocă imediat după meci. Convorbirea fu apăsătoare. Deşi ştia că nu-l ascultă nimeni, Luca le înfăţişă cu răbdare toate greşelile săvârşite, pe compartimente. Când termină, îi întrebă dacă nu au şi ei ceva de adăugat.

Mucală se ridică şi spuse răspicat:

— Dumneavoastră sunteţi principalul vinovat, puteţi să-i întrebaţi şi pe ceilalţi…

Luca îl lăsă să vorbească. Cel din faţa lui nu avea de gând să termine.

— Trebuiau băgaţi de la început în echipă Sandu şi Alecu; ce mi-au făcut puştii dumitale? Pe dracu au făcut! Eu, dacă mai joacă pârâţii ăştia, nu mai intru pe teren…

— Ai isprăvit? Îl întrebă antrenorul.

— Am isprăvit!

— Bine. Deocamdată te înştiinţez că la viitorul meci n-ai să joci, pentru că nu am nevoie de elemente nedisciplinate în echipă. Aici, eu hotărăsc ce trebuie făcut, nu voi. Când veţi ajunge antrenori, la rândul vostru, sunteţi liberi să faceţi ce vreţi. Deocamdată, trebuie să vă spun că nu ştiţi să primiţi înfrângerea, că v-aţi dovedit nişte copii… Ştiu că vă supără faptul că aţi mâncat bătaie de la o echipă mult mai slabă, decât voi, dar asta se întâmplă şi altora. Acum mergeţi acasă, la antrenamentul viitor vom mai sta de vorbă!

A doua zi se trezise cu Moşa Mariancovici:

— Bună dimineaţa. M-a trimis Mangâru să te chem la el. E supărat, bre, Dunăre făcut… Ia-l cu binişorul…

Luca ştia ce avea să-i spună directorul. Coborî şi ajunse în faţa uşii. Mangâru îi spuse să intre, cu o voce uscată. Era foarte încruntat în ziua aceea. Aerul lui duşmănos nu-l sperie deloc pe antrenor. Se aşeză pe un scaun, fără să mai aştepte să fie invitat, chiar în faţa directorului, începând discuţia pe un ton uşor glumeţ:

— Vreasăzică, ne-am supărat!

— Da, tovarăşe, ne-am supărat. Uite ci-i, îi bini să ni spunem de la început ci avem di spus: în felul acesta n-o să ne înţelegem…

— Ei, de ce, tovarăşe Mangâru? Directorul abia atunci îl privi:

— Pentru că dumneata eşti prea rigid, vezi lucrurile greşit uneori…

Luca era dispus să asculte orice. Se aşeză mai bine pe scaun şi-l lăsă pe Mangâru să continue. Acesta nu se lăsă rugat mult.

Privit mai bine, directorul nu arăta ca un om impulsiv. Avea o faţă ştearsă şi numai gura subţire dovedea energia pe care o dezvăluia atât de necontrolat. Gesticula rar, abia ridicând mâinile, dar de data aceasta se ridicase în picioare şi începuse să umble în jurul celuilalt, furios.

— Ştii bini ca mai e foarte puţin timp până la începerea campionatului şi că pi mini nu mă interesează numai producţia acestui siloz, că am gândac. Ţi-am spus încă de la angajare ca vreau să intrăm din nou în Divizia „B”, Or, ci se întâmplă? Încă di pe-acum, echipa noastră nu dă satisfacţie. Dumitali ţi-o plăcut cum s-or mişcat băieţii?

— Sigur că nu mi-a plăcut. Cum era să-mi placă?

— Atunci?

Luca nu răspunse imediat. De afară se auzea clacsonul prelungit al unui autocamion. Directorul se apropie de fereastră şi privi în curte.

— Iar s-au încurcat la basculant! Dracii să-i ieie de nerozi…

Ar fi vrut să iasă afară, să strige ceva şoferului care nu mai termina cu clacsonatul. Răbdă câteva clipe cu dinţii strânşi şi când zgomotul încetă se propti cu mâinile la spate în faţa lui Luca, repetând:

— Atunci?

Antrenorul se ridică şi el în picioare, uitându-se afară. Liniştea prelungită îl mânie şi mai mult pe director. Spuse a treia oară, apăsat:

— Atunci?

— Atunci! Se întoarse cu o energie neaşteptată Luca, ridicând puţin vocea… Atunci…

Râse scurt, ca şi când n-ar fi vrut s-o facă. Îşi scoase batista din buzunar şi zăbovi câteva clipe. Când vorbi după aceea, părea că vrea să-i încredinţeze celuilalt un secret:

— Tovarăşe Mangâru, dumneata îmi aducă aminte de un meşter de la Reşiţa, încă de pe vremea când eram la turnătorie. Tot aşa impulsiv, ba dacă mă uit bine la dumneata, îţi şi seamănă la chip oleacă. Simion îi zicea. De ispravă om, dar pornit să ia lumea-n spinare, s-o care el unde-o vedea cu ochii…

Directorul clipea din ochi ca şi când lumina de afară l-ar fi supărat foarte mult. Era aşezat în faţa ferestrei şi Luca îi vedea bine mişcarea repetată a pleoapelor.

— Să nu te superi, dar sunt sincer, pentru că eşti ca şi mine o fire repede, gata de cearta. În ceea ce mă priveşte, trebuie să-ţi fac o mărturisire: nu eram aşa. Am trecut prin nişte lucruri, dar ce-ţi tot povestesc eu! Diferenţa dintre noi este aceea că eu mă stăpânesc mai uşor. Să mă întorc însă de unde pornisem: îţi spuneam că semeni foarte mult cu meşterul acela. Ce crezi că făcea, tovarăşe Mangâru? Nu exista şarjă să nu facă mălai în loc de oţel! Poate nu ştii ce-i acela mălai… N-avea adică, domnule, răbdare să lase cuptoarele să fiarbă bine metalul. Pripit, gata sa se bată pentru un fleac cu toată lumea, ăsta era meşterul Simion. Nu vreau să mă amestec în treburile dumitale, dar din moment ce conduci acest siloz înseamnă că eşti un om capabil, că partidul a avut încredere în dumneata când ţi-a încredinţat acest post. Te-am rugat la meciul acela să mergi la locul dumitale în tribună, şi probabil că te-ai supărat. Rău ai făcut dacă este aşa. Îţi repet: dumneata conduci silozul, nu echipa de fotbal a silozului. Să fie clar!

Tăcu puţin. Mangâru, surprins, întrebă:

— Adică dumneata vrei să-mi interzici să mă interesez di echipa di fotbal?

— Doamne fereşte! Eşti liber sa faci ce vrei. Numai să nu mă împiedici. Tata dacă vine şi mă învaţă îl poftesc, ca şi pe dumneata, sus în tribună! Să fim înţeleşi…

Directorul nu se lăsă cu una, cu două:

— Adică dumneata eşti un fel di dictator, nu poati nimeni să steie di vorbă cu dumneata…

— Greşeşti, tovarăşe Mangâru. Să mi se ceară socoteală într-o şedinţă de analiza muncii. Acolo, da, voi: răspunde…

— Şi până atunci, echipa noastră să mănânci bătaie di la nişte puşti. Ci tot vorbeşti dumneata?

Pe un om ca Mangâru nu puteai să te superi. În privinţa asta era ca un copil capricios. Luca mai cunoscuse oameni din aceştia. În primul an, când antrenase o formaţie dintr-o categorie inferioară, la Piteşti, păţise o mulţime de necazuri lăsându-se influenţat de un astfel de chibiţ ambiţios şi de atunci se jurase să nu mai stea de vorbă cu nimeni.

Se întoarse mai puţin supărat spre Mangâru şi-i spuse:

— În fotbal, ştii şi dumneata bine, există principiul că se mai şi pierde. Nici un antrenor nu se poate angaja, oferind garanţia că va face ca echipa lui să câştige toate meciurile. În ceea ce mă priveşte, mi-am dat toată silinţa să lucrez cu cei mai puţin pregătiţi. Mi se pare o lipsă de curaj să nu promovăm şi alţi jucători în afară de cei cu care v-aţi obişnuit. Încă de pe acum, trebuie să-ţi aduc la cunoştinţă că C. C. F. S.-ul a trasat ca sarcină imediată înfiinţarea unor echipe de juniori. Vom fi obligaţi să întemeiem o astfel de secţie şi pentru asta trebuie să te gândeşti să procurăm echipament, să lărgim magazia de sus…

Luat repede, directorul, ca orice timid, pentru că răţoiala lui nu era decât formală, se înmuie şi căută o soluţie de compromis. Ideea creării unei echipe de juniori îi surâdea. Numai că nu ştia de unde să scoată băieţii. Uitându-şi supărarea, întrebă naiv:

— Şi pi ăştia unsprezece puşti di undi-i mai luăm? Luca părea şi mai mirat:

— Cum de unde-i luăm? În siloz nu muncesc tineri? Fiii celor ce lucrează aici nu ar fi încântaţi să joace?

Uşor de zis, greu de făcut. Trebuiau învăţaţi. Or lucrul acesta ar fi durat vreme îndelungată. Nu se nasc jucători de fotbal peste noapte.

— În ceea ce priveşte condiţiile, spuse directorul, voi face totul ca să le ăi.

— Vezi că ne putem înţelege…

Mangâru mai păstra o urmă de încăpăţânare:

— Cu toati acestea, nu mă împac cu ideea pi care-ai avut-o duminică la meci, aceea de a-i ţine pi tuşă pi „Inimioară” şi pi Sandu… Sunt cei mai buni interi din regiuni!

— Or fi! Mie îmi trebuie nişte interi disciplinaţi. Să nu fi fost meci amical, nu-i băgam. Până nu se pun la punct cu antrenamentele, nu au ce căuta în echipă. Şi apoi, cât timp crezi dumneata, tovarăşe Mangâru, că o să mai joace „Le ştie” ăsta? Nu l-ai văzut ce mi-a făcut în repriza a doua?

Directorul îi găsi o scuză imediat:

— Mersi, după ce mi l-ai demoralizat! Dumneata să fi fost, să ti vedem, mai jucai?

— Demoralizat, nedemoralizat, ca antrenor am datoria să-mi pregătesc rezervele şi să nu ajung să fiu pus în situaţia de a nu avea cu cine înlocui pe aceşti oameni, ce nu-mi inspiră încredere!

— Dar încăpăţânat mai eşti!

— Nu sunt încăpăţânat, dar îmi place să fiu respectat şi să se ţină seama de ceea ce spun. Trebuie să mai adaug ceva: eu, când m-am angajat aici la dumneavoastră, n-am promis nici măcar că voi reuşi să vă readuc echipa în Divizia „B”

Mangâru se mânie din nou:

— Cum, dumneata nici asta nu ne garantezi?

Părea uluit.

— Bineînţeles, nu sunt ghicitor. Poate să reuşesc, poate să nu reuşesc. În contractul încheiat între noi nu există o clauză care să mă oblige să dau astfel de garanţii. Credinţa mea este că se poate ca noi să promovăm din nou în Divizia „B”, dar numai dacă voi fi lăsat în pace…

Şi cu asta discuţia se încheiase.

Acum, la atâtea zile după aceea, Luca tot nu putuse să-şi înfrângă enervarea. Nu era chiar atât de uşor să ai împotriva ta toţi jucătorii, pe director şi chiar pe preşedintele colectivului sportiv. Antrenamentele de ansamblu îi arătaseră că echipa nu era încă sudată. Oricâtă muncă ar fi depus, pe unii dintre componenţii formaţiei nu-i putea învăţa în două luni ceea ce ar fi trebuit să ştie de ani de zile. Tehnica unora dintre ei lăsa foarte mult de dorit şi singurul lucru îmbucurător era acela că tocmai cei mai slabi dovedeau multă bunăvoinţă în a învăţa.

Antrenamentele continuaseră în acelaşi ritm. Luca îi obligă să joace baschet, asprimea lui opri orice proteste. Gică-Marafet, iubitor numai al fotbalului, se arăta refractar la orice noutate. Pentru el toate încercările antrenorului de a înnoi şedinţele de lucra erau mofturi. După antrenamente, se strângea cu Mucală, Alecu şi Sandu şi nu le mai tăcea gura:

— În loc să ne înveţe alte chestii, dumnealui cică vrea să ne facă să ginim şi nasulia asta, cum dracu-i zice, mă „Inimioară”?

— Să fim multilaterali, na că era să-mi rup limba…

— Pă dracu! Ofta şi Mucală. Nu merge, bă, nu merge, voi nu vedeţi, o încearcă el şi p-aia şi p-aia, dar nu merge…

De când se certase cu Luca, fostul căpitan al echipei se împrietenise iar cu Sandu şi Alecu.

Privind în ansamblu, antrenorul îşi dăduse scama că în afară de uşurinţa de a se mişca şi o îmbunătăţire a controlului mingii jucătorii săi nu aveau un simţ prea dezvoltat al orientării tactice pe teren. Cei mai mulţi trimiteau balonul la întâmplare, nu se uitau ce loc ocupă pe teren şi aşteptau prea mult să primească o pasă. Dacă mai adăugai şi anumite întârzieri în execuţiile tehnice, imaginea era completă. Schemele tactice învăţate, silabisite, cum spunea când se înfuria, pe tablă, erau uitate îndată ce se trecea la aplicarea lor practică. Aflaţi pe cei o sută de metri de iarbă îşi pierdeau cumpătul, căutau să scape foarte repede de minge, de la înfrângerea aceea erau stăpâniţi şi de o frică ciudată, cu alte cuvinte, făcuseră un complex de inferioritate colectiv. Echipa silozului putea fi comparată cu o maşină lipsită de unele piese care funcţionează, dar funcţionează prost. Jucătorii păreau nemulţumiţi. Noutatea metodelor de antrenament le plăcuse la început. Acum însă totul li se părea nepotrivit. Fane-Mahomed, întrebat între patru ochi ce impresie are despre jocul colectiv, îi declarase cu sinceritate că echipa nu mai mergea nici măcar ca pe vremea lui Petrescu. Lucrul avea o explicaţie destul de firească. Luca trebuia să săvârşească operaţii foarte dureroase. Mucală, aflat între cei doi juniori, nu dădea nici un randament. Se enerva foarte repede, irascibilitatea lui devenise molipsitoare; antrenorul trebuise să ia măsuri foarte drastice pentru a-l potoli. Siguranţa de la început a celor doi fundaşi pierise pe neaşteptate. Asemenea indivizilor, o echipă de fotbal are un suflet al ei. Neîncrederea, care nimiceşte o mulţime de oameni, poate distruge şi un colectiv. Într-un meci, te simţi ca pe front. Luca o ştia. Nesiguranţa spatelui sau şovăielile partenerilor te fac să-ţi pierzi cumpătul, să nu-ţi duci la îndeplinire nici ceea ce ţi s-a încredinţat. În afară de greutăţile imediate, antrenorul avea de luptat cu o altă primejdie. Undeva în târgul acesta, mai mulţi oameni semănau vrajba în sufletele jucătorilor, mărind prăpastia dintre ei. Cât despre capacitatea lui, nu mai exista nici o îndoială că nu erau puţini aceia care nu dădeau doi bani pe priceperea sa.

Pentru Gică-Marafet şi pentru Fane-Mahomed ceea ce le cerea el păruse la început un lucru de neconceput.

Obişnuiţi să joace la întâmplare, cei doi fundaşi aruncau cât puteau baloanele înainte. Acest fotbal tradiţional crea impresia forţei apărării. Ani de zile, puterea degajărilor încânta ochiul spectatorilor. Cerinţele fotbalului modern erau altele. Luca îi obliga să stopeze orice minge şi s-o paseze. Aceasta echivala cu o revoluţie. Dracu mai văzuse aşa ceva? Ani de zile, singurul sistem de a plasa dispozitivul defensiv pe un teren de fotbal era cel numit în scară, adică trimiterea unui fundaş înainte, până aproape de linia de centru şi menţinerea celuilalt în apropierea porţii. Stoperul (al treilea fundaş) era o descoperire de dată apropiată. Pe atunci, în târgurile mărginaşe, jucătorii practicau vechile sisteme ale fotbalului. După primele antrenamente, Luca îşi dăduse seama că echipa „Steaua” moştenise tradiţia „interului rătăcitor”, a extremelor care nu-şi ţin locul şi acţionează anarhic.

Gică-Marafet, supranumit „asul driblingului”, nu se dezvăţă decât cu mare greutate de boala de a întârzia jocul. Ani de zile, fentele sale îi aduseseră aplauzele spectatorilor şi nu se obişnui curând cu ideea că după un stop reuşit, a doua mişcare este pasa la cel mai apropiat coechipier. Principiul că „fundaşii sunt primii atacanţi”, că toate acţiunile ofensive pornesc de fapt de la o apărare bine strunită, care nu aruncă baloanele la întâmplare, îi intrase pe-o ureche şi-i ieşise pe alta. Nu lipsiseră discuţiile violente.

— Nu pot, tovarăşe, s-o pasez. Eu, dacă apuc băşica, vreau să se simtă. Ce fel de bec e ăla de n-o atinge cum trebuie…

Nici Fane-Mahomed nu înţelesese de la început intenţiile antrenorului. Din când în când, mai apuca din aer câte-un balon şi-l trimitea ca din tun peste linia de 16 metri în careul advers, spre admiraţia lui Moşa Mariancovici.

Cu fluierul şi cu strigăte furioase, Luca îl obliga şi pe portar să trimită mingile cu adresă. Jucând handbal, Creţu învăţase să arunce cu mâna mingea la cel mai apropiat coechipier liber.

Pentru oamenii cu care lucra, erau prea multe lucruri noi, ele nu puteau fi asimilate dintr-o dată. Antrenorul nu-şi făcuse nici o iluzie în privinţa asta. Parcă el nu apucase să joace la fel, ca pe „timpul lui Noe”, cum spunea instructorul de la şcoala de antrenori? Trebuia să aibă răbdare şi să se facă uneori că nu aude protestele din jur. Câteodată uita că numai tenacitatea dă rezultatele cele mai bune, striga până răguşea, pedepsele se înmulţiseră. Lucrul îl întristă, pentru că îi dovedea neputinţa. Nu lipsiseră nici momentele când crezuse că ar fi mai bine să renunţe. Lecţiile sale găseau în jucători elevi îndărătnici. „Doctorul”, Fane-Mahomed şi mecanicul se arătaseră cei mai docili. După ei, Picioruş fu acela care înţelese jocul modern, impus de antrenor.

Meciurile amicale fură repetate, de data această fără public, Luca interzicând chibiţilor să pătrundă în arenă. Pantelimon şi Vizante spumegau pe la porţi:

— Îi este frică, laşul! Crede că dacă ţine porţile închise n-o să i se vadă incapacitatea!

Rezultatele fură dezastruoase. Echipa se mişca greoi, fără orizont, pasele defectuoase se înmulţiseră; pe margini, directorul şi preşedintele colectivului sportiv priveau dezolaţi evoluţia penibilă a colectivului lor. Luca, furios în sine şi calm în aparenţă, nu desluşea încă acel progres infim aşteptat de atâta vreme. Obligaţia unui sistem de joc îi încurca mai mult pe aceşti tineri obişnuiţi de ani de zile să arunce mingea la întâmplare, să se bizuie pe forţă şi nu pe creier.

După fiecare meci, Mucală, devenit foarte îndărătnic, dădea din umeri insultător:

— Nu merge, pă libertatea mea dacă nu-mi vine să mă las păgubaş!

— De ce crezi tu că nu merge? Îl întreba răbdător Luca.

— Pentru că nici juniorii ăştia, nici „Inimioară”, nici Sandu nu mai joacă fotbalul pe care-l ştiau. Dumneata vrei altceva…

— Trebuie să aveţi răbdare. Deocamdată nu ştiţi bine lecţia…

— Pe dracu nu ştim, că mai antrenament ca anul ăsta n-am făcut de când m-a născut mama! Şi chichirezul care este? Suntem buni pe varză, ne bat şi echipele astea de trei lulele!

— O să meargă, Mucală, ai să vezi…

— Când, coane?

Singurul despre care se putea spune că a progresat vizibil era Bibiloi. Înlocuitorul lui Nicu-Vânzare bună, deşi slăbănog, cu trupul uscat, numai oase, părea foarte dur, intra cu siguranţă la orice minge şi Luca văzu, încă din epoca aceea, în el, pe unul dintre jucătorii de bază ai echipei. Lucrurile stăteau mai prost în compartimentul înaintării. Cu toate exerciţiile speciale făcute, Mucală nu se dezbărase de obiceiul de a-şi sălta balonul înainte de a trage la poartă. Fox-Movietone avea superstiţia jocului „artistic”, cum îl numea el. Controla mingea foarte bine cu capul şi pretindea să i se trimită toate baloanele la înălţime. În jocul modern, stilul acesta era demodat. Fotbalul de azi cerea o tehnică perfectă, economie de pase şi mai ales absenţa oricărui artificiu. Centrul înaintaş al echipei „Steaua” nu putea să renunţe la întoarcerile sale spectaculoase peste cap, la „foarfecele” făcute şi când trebuia şi când nu trebuia. Cei doi interi, atât de lăudaţi de Moşa Mariancovici, se dovediră buni tehnicieni, dar elevi foarte încăpăţânaţi. „Le ştie” nu ar fi dat o pasă la timp să-l pici cu ceară. Fără două driblinguri balonul nu-i pleca din picior. Lipsit de şut, interul stânga al echipei silozului căuta poziţii foarte apropiate de poartă, din care să marcheze.

„Inimioară”, mai docil, învăţase să nu ţină mingea prea mult. Era prea egoist şi orgolios încă. Dacă nu dădea un gol pe meci, nu se simţea bine. Avea o gură ce nu mai tăcea, cerea fiecare balon şi nu lipseau ocaziile când intervenea fără să fie nevoie în faze pe care le strica.

Cele două extreme se arătară mai înţelegătoare. Calul, cum i se spunea, un băiat tăcut şi ascultător, învăţase să centreze la timp, mulţumindu-se cu un rol mai puţin strălucitor în echipă. Inteligenţa cea mai vie în jocul tactic o dovedise Picioruş, foarte bun tehnician, cu un fizic insuficient însă, uşor de depăşit în viteză, dar greu de deposedat de balon atunci când îl stăpânea.

Obiectiv vorbind, Luca îşi dăduse seama încă de la început că se afla în faţa unei echipe care cu timpul putea deveni o formaţie de temut. Lipsea numai acordarea acestei orchestre aşa de neomogene, găsirea unui drum comun, împăcarea ifoselor personale ale câtorva, foarte încăpăţânaţi, cu modestia celorlalţi.

Luca spera ca în scurt timp compartimentul halfiei să funcţioneze perfect. Portarul se arătase bun până atunci şi pe antrenor îl îngrijora mai mult lipsa unei rezerve. Cunoştea destul duritatea competiţiilor regionale, îndelungate şi dramatice, însoţite de pasiuni mari, greu de stăpânit. Perspectiva unei promovări în a doua Divizie a ţării crea premisele unei întreceri din care nu puteau fi excluse accidentele.

Lupta cea mai mare în acea perioadă Luca o dădu cu Moşa Mariancovici. Ca şi Mangâru, acesta nu putea să vadă mai departe. Frizerul era cel mai nefericit preşedinte de colectiv sportiv din lume.

— Brat moi, se văieta antrenorului, nu merge, nu vezi că nu merge?

— Văd, unchiule, îl imita Luca, dar o să meargă, mai e vreme. Dumneata crezi că o vioara cântă bine de la început?

— Ce ne facem, că mai avem o duminică şi jucam la Tulcea…

— Nu-i nimic.

— Cum nu-i nimic, bre?

— Parcă anul trecut echipa voastră a câştigat totdeauna? |

— Nu.

— Atunci? O să pierdem un meci-două şi pe urmă vei vedea…

Moşa Mariancovici simţea că-l trec năduşelile.

— Glumeşti, uice, cum o să pierdem două meciuri?

— Poate o, să pierdem şi mai multe, important este să reuşim să facem din echipa noastră un „unsprezece”…

Frizerul îl privea cu melancolie.

— Ce au, boje moi? Ce au? Parcă sunt legaţi cu sârmă de picioare! Uite la Gică, păi ce degajări avea anul trecut! Când lovea o dată mingea n-o mai vedeai, o căutai în cer. Acum parcă-i o domnişoară, o gâdilă…

— Nu-i el de vină. Eu i-am cerut să nu mai degajeze la întâmplare, ci să paseze…

— Dumneata?

— Da. S-a isprăvit cu ţurca, vreau să-i învăţ să joace fotbal, nu altceva…

Frizerul nu înţelegea cu nici un chip.

— Vezi, îi arăta Luca, balonul nu mai merge la întâmplare, uită-te la „doctor” unde l-a trimis. Exact în partea opusă a terenului. Aceasta-i o pasă în cruciş, dacă Picioruş ştie s-o lovească e gol…

Într-adevăr, se mai întâmpla, cum spunea directorul, ca „Steaua” să mai marcheze din când în când. Dar fazele acestea deocamdată erau destul de rare. Undeva, la mijlocul terenului, jocul se împotmolea. După trei schimburi reuşite, cineva pierdea mingea. Aceasta se întorcea în jumătatea de teren proprie, fundaşii surprinşi se fâstâceau, începea dezorganizarea şi cearta. Nimic nu era mai periculos decât scandalul. Gică-Marafet se arăta foarte supărăcios. Primirea unui punct însemna o catastrofă. Se apuca cu mâinile de păr, gesticula şi înjura. Pedepsele nu reuşeau să îndrepte nimic.

Moşa Mariancovici nu-şi mai găsea locul. Ascuţise în dimineaţa aceea de trei ori briciul şi tot nu tăia ca lumea! Ajutorul, un băiat de vreo nouăsprezece ani, îmbrăcat în halat alb, cu mânecile suflecate, pentru că prin fereastra deschisă pătrundea căldura plăcută a soarelui, îl privea din când în când. De la o vreme, clienţii începuseră să-l ocolească pe meşter. Sârbul era nervos, înjura pe limba lui, s-ar fi certat cu toată lumea. Să nu-l fi întrebat ce are, că dădea cu pămătuful de pământ! Stricase în săptămâna aceea două maşini de tuns, le trimisese la reparat şi dacă o mai ţinea aşa, în trei-patru zile puteau să închidă atelierul. Do când se ştia, Moşa Mariancovici nu-şi fărâmase o sculă… Părea nedormit, uita să vină la timp la serviciu, lucrurile ajunseseră până la urechile lui Mangâru. Acesta îl chemase la el în birou şi-l certase, mai în glumă, mai în serios, pentru că atunci când era vorba de lucru, nu se uita pe cine are în faţă.

Directorul îl lăsase să se aşeze pe scaun şi fără o altă introducere i se adresase sever:

— Ascultă, Moşa, am auzit că la tini la frizerie se fac nişte cozi nesfârşite, salariaţii nu sunt deloc mulţumiţi cum se lucrează. Mai mult di doi lucrători nu am voie să angajez şi se pari că tu ai cam îmbătrânit. Nu mai dai randament…

Sârbul, absent, privea pe fereastră în curte. Ce ştia Mangâru ce-i mânca lui sufletul de o săptămână? Cu două zile înainte trecuse pe la Dumitru Mâţu, preşedintele sindicatului: „Bre, îl luase pe nerăsuflate, să scoţi de unde-oi şti, din pământ, din iarbă verde, parale pentru echipament…”

Mâţu era mâncat de pretenţiile frizerului. Nu se mişcase de pe scaunul lui: „Uite ce e, Moşa, noi avem treabă aici la sindicat, nu ne ţinem numai de glume. Azi n-am chef de aşa ceva…” „Ce glumă, bre, ce glumă! Crezi că mie îmi arde de glumă? Îmi arde că n-avem echipament pentru juniori.”, „Ce juniori?” întrebase preşedintele sindicatului cu lipsă de interes.

„Cum ce juniori? Juniorii pe care ne obligă C. C. F. S.-ul să-i promovăm”.

Si scosese din buzunarele halatului său o hârtie bătută la maşină. „Poftim, uite semnătura preşedintelui. S-a isprăvit. Trebuie să înfiinţăm şi echipă de juniori…”

Mâţu citise şi dăduse din umeri: „Eu nu mai am bani, ştii că suntem pe cale să descurcăm situaţia de anul trecut. Cu chitanţele pe care mi le-ai adus, abia putem acoperi o parte din sumă. Noroc că s-a reparat arena prin muncă voluntară şi, să vedem, să vorbesc cu contabilul şef, poate o scoatem la capăt cumva, deşi, dacă ar fi după mine, v-aş pune să plătiţi din buzunar, să vă învăţaţi minte să mai faceţi ceea ce aţi făcut…”

Sârbul rostogolise ochii în cap, furios: „Parcă n-ai şti cum am cheltuit banii! Ei, doamne păzeşte!” „Trebuie să respectăm legile fiscale. Pe mine nu mă întreabă nimeni dacă eşti de bună credinţă sau nu. Mie trebuie să-mi iasă cifric socoteala exactă, şi tu ce-mi faci? Mă pui să falsific documentele. Crezi că mai e ca pe vremea lu' tata, fiecare de capul lui? Să arunce cu banii de-a dura…”

Moşa Mariancovici nu putea să-l sufere pe Mâţu. De la şedinţa aceea nu-l mai scotea din duşman al sportului„, ori de câte ori avea ocazia să vorbească despre el cu cineva. „Nu-i place, domnule, asta e, nu-i place sportul! Dănţuiala! Ei, acolo mai sunt şi nişte fete, mai nu ştiu ce. O plăcere, brat moi, pe când cu fotbalul e altceva…”

În bugetul întreprinderii pe anul acela era prevăzută bineînţeles şi o sumă pentru sport, dar preşedintele sindicatului voia să tragă din ea ce s-o putea, să acopere fondul cheltuit cu un an în urmă. Sârbul să n-audă. Fusese refuzat de câteva ori când ceruse bani pentru supraalimentaţia jucătorilor, chiar se răstise la el: „Uite ce e, Moşa, jucătorii ăştia ai tăi ar putea să mănânce foarte bine la fel cu ceilalţi muncitori de la siloz. Slavă domnului, cantina e destul de bună, ce o mai fac pe nemulţumiţii…” „Ei n-o fac deloc, dar noi trebuie să ne gândim să le oferim posibilităţi cât mai bune. Ştii dumneata cum îi aleargă Luca ăla, le-a scos şi sufletul din ei. Asta cere calorii, citeşte ziarele.”

Preşedintele sindicatului se înmuiase. Ar fi dat bani, dar ştia că începând campionatul, cheltuielile aveau să se înmulţească şi era mai bine să folosească fondurile cu prudenţă. Acum, mai auzea una: trebuiau bani şi pentru alt rând de echipament. El, fără semnătura directorului, nu mai lăsa o para din mână. Aşa că îi spuse sârbului: „Du-te la Mangâru, să mai pună şi el ceva din fondul întreprinderii şi vom vedea…”

Se dusese Moşa Mariancovici. Ca de obicei când era vorba de fotbal, directorul nu se lăsase prea mult rugat. Chestiunea această fusese mai uşor de rezolvat decât cealaltă, care-l mânca de o săptămână pe sârb: juniorii. De mai multe zile umblă şi el şi antrenorul pe toate maidanele târgului să găsească cel puţin cincisprezece băieţi din care s-ar fi putut alcătui o echipă. Deocamdată, Luca se dovedise mai norocos. Găsise vreo patru, dar de unde-i luai pe ceilalţi? Or, un preşedinte de colectiv trebuie să aducă şi el o contribuţie la cauza aceasta atât de importantă. Iată de ce nu-i mai mergeau bine treburile frizerului, de ce tăia tot mai des muşteriii cu briciul. Ajunsese că şi pe stradă nu mai cunoştea pe nimeni. Încă unii se văietau într-ascuns: „S-a ajuns Moşa, nu ne mai dă nici bună ziua!” De unde să ştie ce greutăţi are un preşedinte de colectiv sportiv!

Mangâru aşteptase câteva minute răspunsul celui din faţa sa. În cele din urmă, Moşa Mariancovici spusese:

— Boje moi, boje moi, unde mai găsim noi încă unsprezece juniori? Mi se pare că nici n-avem voie să jucăm în campionat dacă nu înfiinţăm un colectiv de juniori!

Directorul sărise cât colo:

— Cum adică?

— Uite bine. N-ai juniori, te-ai şters pe bot, gata… După câteva clipe de gândire, Mangâru se răstise la frizer:

— Păi antrenorul ista ce-mi păzeşte? Tu ce-mi păzeşti?

Ce nu făcuse însă sârbul? Într-o zi, la ora schimbului, oprise pe toţi salariaţii şi, după ce-i liniştise, că erau grăbiţi şi cam murmurau, îi rugase să-şi trimită copiii, dacă au băieţi de 16 – 17 ani, la antrenamentele speciale, organizate pe stadion de Luca în orele libere. După vreo două zile, arena se umpluse într-adevăr de copii. Frizerul crezuse că a dat Dumnezeu şi-au rezolvat problema. Dar la o încercare, serioasă, Luca nu oprise decât vreo patru sau cinci, între care erau unii ce nici nu aveau vârsta corespunzătoare. După aceea, pentru că tot le mai trebuiau câţiva băieţi, ce s-a gândit Moşa? L-a chemat pe portar şi l-a rugat să facă vreo câteva afişe, colorate frumos, să le prindă în pioneze pe stâlpii din centru, să vadă toată lumea că silozul caută juniori. Creţu i le-a desenat numaidecât şi după un ceas, pe seară, când se aprindeau lămpile, Moşa Mariancovici putu să fie văzut cu nişte hârtii mari la subsuoară, pe care le prinse cu pioneze în faţa monumentului. Unul dintre afişe fu lipit cu clei subţire chiar în cafeneaua La picioare multe.

De unde să ştie Mangâru că lui nu-i mai ardea de bărbierit şi de tuns clienţii până când echipa silozului nu va găsi lotul de juniori atât de necesar?

Se pare că directorul înţelesese ce-l frământa pe preşedinte, întrebase mai blând:

— Ai căutat, Moşa?

— Am căutat, unde n-am căutat, brat moi, parca i-a furat cineva pe copiii din oraşul ăsta. Ăi de-au venit nu prea au aptitudini, alţii de unde să scot?

— Încurcată afacere! Ştii ci-i, uiti, îţi dau două zile învoire, dar să nu mi te întorci fără băieţi. Di priceput spui că ti pricepi la fotbal, să-mi colinzi tot oraşul ista şi să-mi scoţi 20 di puşti, ai auzit? Ia mahalalele la rând, mergi până la gară, că şi ceferiştii au copii, vezi, trebui sa dai peste juniori…

Fusese nevoie de trei zile, nu de două. Pe unde nu umblase Moşa Mariancovici? Coborâse în mahalaua tătărască, urcase până în spatele geamiei pe o stradă îngustă, nepietruită, privise ca hoţii printre garduri, doar-doar o vedea vreun băiat cu vreun balon. E drept că în spatele pieţei din centru zărise o ceată de copii jucându-se cu o minge de cârpă, dar uitându-se mai bine la ei îşi dăduse seama că nu are ce face cu asemenea puşti: erau prea mici, dacă aveau 10 – 11 ani, or lui îi trebuiau juniori, nu pitici!

Nu-i mai rămăsese decât să meargă la gară, unde zisese Mangâru că s-ar afla fiii ceferiştilor. Cam cu inima îndoită, preşedintele colectivului sportiv plecase într-acolo. Dacă făcea socoteala, mai erau speranţe. I-ar mai fi trebuit aşa, cinci sau şase inşi, ca să ajungă la cifra minimă: 15. Cu o zi înainte, Şoşon, mecanicul, mai adusese şi el doi băieţi care arătaseră, câte ceva, vreasăzică mai avea puţin şi scăpa de belea.

Pe drum îl ajunsese Miahălă birjarul.

— Încotro, sârbule?

— La gară.

Miahălă oprise calul său bătrân.

— Şi mergi pe jos pe căldura asta?

— Merg ce să fac?

— Suie. Te duc cu cinci lei… Ce treburi ai la gară, pleci undeva?

La început Moşa nu vru să-i spună ce caută. În definitiv, ce treabă are un birjar cu fotbalul? Pe urmă se răzgândi: dar dacă ştie ceva?

— Ia ascultă, Miahălă, tu nu ai idee de niscai băieţi care joacă fotbal?

Birjarul să n-audă de fotbal! Băiatul lui îşi rupea pantofii în fiecare săptămână la minge. Îl ştia însă pe sârb că are boala asta, aşa că-i spuse:

— Nu-ţi mai ajunge că ai strâns la siloz toată golănimea, mai vrei să nenoroceşti şi pe copii?

— Ce tot spui tu acolo, mă puturosule, cum îi nenorocesc? Ce, sportul este aşa o ocupaţie de pierde-vară?

Strigătele frizerului se pare că alarmaseră chiar şi pe bătrâna gloabă care-i căra. Calul ciulise urechile şi întinsese pasul. Moşa Mariancovici nu isprăvise:

— În loc să zici că-i reeducăm, că-i învăţăm să muncească, tu spui că-i nenorocim…

Miahălă se întoarse împăciuitor spre frizer:

— Ei, ţi-ajunge? Gata. Uite, dacă vrei să ştii, am şi eu un golan de băiat…

— Câţi ani are?

— 16.

— Ştie fotbal?

— Şi încă cum! Şi-a rupt toţi pantofii pe care-i are… Moşa Mariancovici îşi frecă mâinile mulţumit:

— Numai bun. Să-l trimiţi la siloz mâine…

— Hai că dai de el în dosul gării, joacă cu ai impiegatului şi cu alţi derbedei…

— Să mă duci chiar acum la ei…

— Las' că-i găseşti şi singur, eu am treabă, îmi vine trenul şi trebuie să-mi aştept muşteriul pe ziua de azi. Crezi că toată lumea are timp ca dumneata să se uite după cai verzi…

Într-un sfert de ceas, cu inima bătându-i din ce în ce mai tare, preşedintele ajunse la locul indicat de către Miahălă. Se putea spune că avea cu adevărat noroc. În spatele vechii clădiri de cărămidă se afla un teren viran pe care jucau fotbal şapte sau opt băieţi. Porţile făcute din câte două pietroaie erau apărate de doi puşti cu şepcile trase pe ochi. Împrejur, câteva fete şi băieţi mai mici strigau ceva celor ce alergau după o minge cam dezumflată. Aşa-i trebuia dacă nu-i dăduse în gând să pună un afiş aici!

La început, băieţii crezură că frizerul e vreun profesor de la şcoală. Silueta sârbului îi nelinişti o clipă. Doi lipsiseră în dimineaţa aceea de la cursuri şi priveau îngrijoraţi spre necunoscutul care se îndrepta spre centrul terenului. Jocul încetă. Cel mai mare, un vlăjgan blond, cam netuns, cu o faţă roşie de alergătură, puse talpa pantofului deasupra mingii. Ceilalţi se strânseră împrejur, aşteptând să vadă ce se va întâmplă.

Frizerul se opri în faţa adolescentului, îşi scoase şapca în semn de salut către toţi şi rosti solemn:

— Îmi daţi voie: Moşa Mariancovici, internaţional sârb!

Băieţii nu pricepură bine de la început ce voia. Frizerul le explică răbdător:

— Sunt selecţionerul silozului, am venit să fac achiziţii. Şi îşi repetă din nou numele.

Blondul, atunci lămurit, întrebă cam răstit:

— Şi ce vrei dumneata?

— Să privesc cum jucaţi şi pe cei mai buni îi voi chema la antrenamentele echipei mele…

Băieţii, dispuşi până atunci să-l ia peste picior pe necunoscutul pirpiriu, cu un mers legănat, de femeie, se dădură respectuos la o parte.

Unul întrebă:

— Dumneavoastră sunteţi antrenor?

Moşa Mariancovici dezminţi cu superioritate:

— Nu, selecţioner, adică mă ocup de achiziţii de jucători. Am nevoie de juniori… Şi aducându-şi aminte, întrebă: Care-i băiatul lui Miahălă, birjarul?

— Eu, răspunse scurt blondul.

— Ei, ia să te văd, pentru că tatăl tău mi-a vorbit despre tine. Ce joci?

Şi fără să-i lase să mai spună ceva, le scrise, după cele ce auzea de la ei, vârsta şi numele pe o bucată de hârtie. Timp de o jumătate de oră le îngădui să joace, privindu-i cu o atenţie încordată. Luca avea să-şi dea seama mai bine care dintre ei ştia să joace şi care nu. Până atunci îi chemă la antrenamentul de a doua zi, fericit că terminase şi treaba aceasta…

Când, în sfârşit, Luca se hotărî pe cine să oprească şi pe cine nu, juniorii intrară pe mâna lui. Ce instrucţie a făcut cu ei, să-ţi fi povestit Fane-Mahomed! Îi urcase la magazia de echipament şi-i înşirase pe două rânduri, după înălţime şi după posturi:

— Apărarea în stângă, înaintarea în dreapta şi să n-aud vorbă, bre, că aţi păţit-o cu mine!

Fane-Mahomed le strigă pe rând numele şi el întocmi un tabel în patru exemplare cu datele complete: anul naşterii, numele părinţilor, adresa, ce studii are fiecare, dacă a mai jucat sau nu fotbal, ce sporturi mai cunoaşte, aşa cum trebuie să facă orice bun preşedinte de colectiv sportiv.

A doua zi după masă chemă fotograful din centru. Trebuia să înainteze C. C. F. S.-ul local formele de legitimare. Nu-i mai tăcea gura, mereu nemulţumit:

— Nu-i pune aşa în soare, domnule Ţuşculescu, dumneata n-ai de unde să ştii, brat moi, ce-i aia legitimaţia unui fotbalist! Poza trebuie să fie clară, să nu se poată face substituiri. Domnul Iulică Ţuşculescu, meseriaş vechi în târg, dinaintea războiului celui mare, om încărunţit în meserie, protestă cu energie:

— Uite ce e, domnu' Moşa, să nu mă înveţi dumneata pe mine cum se fotografiază, auzi? Ai idee ce-i aia legea expunerii…

Cearta nu luă forme mai grave, pentru că intervenise Luca:

— Fă cum ştii dumneata, nu te lua după gura preşedintelui.

Sârbul, foc:

— Numai să-mi greşească una, că nu plătesc nici un franc, m-auzi? Nici un franc. Vrasăzică, uice, eu mă omor cu Mâţu la sindicat să-mi dea bani şi să-i risipim acum! Nu se poate, fratele meu, nu se poate…

Ţi-era mai mare dragul să-l vezi în zilele acelea cum linia de zor hârtiile, cum îşi făcea calculele cele mai neobişnuite. Începuse să iasă mai des la cafenea şi să se laude, ca şi când echipa juniorilor ar fi fost antrenată de el.

— În doi ani, spunea în gura mare, spre uimirea domnului Pantelimon şi a domnului Vizante, am să fac din ei o echipă să se ducă vestea. Să-i văd pe încrezuţii ăştia de la întâia, ce-or să mai spună! Pe toţi am să-i pun pe tuşă, s-a isprăvit!

Moşa Mariancovici începuse să crească în propriii săi ochi. Vorbea cu o siguranţă care ar fi impresionat pe oricine. Îşi găsea tot mai multe ocupaţii: personal îi învăţase pe juniorii ce nu mai purtaseră ghete de fotbal cum se încalţă un bocanc, umflase cele trei mingi special târguite şi la prima ieşire pe teren, spre mirarea copiilor, refuză să le arate cum se trage corect cu ristul, pretextând că în ziua aceea nu se simţea bine.

În cafenea se lua la harţă cu Vizante. Acesta îl critica în gura mare pe Luca:

— Aţi auzit? Aiuritu' ăla de Mangâru face şi o echipă de juniori.

Colonelul Pătrulescu, odihnindu-se între două partide de biliard, numai în cămaşă, pâşcâia din limbă:

— Spanac! Nu sunt în stare să aibă o garnitură bună de seniori şi mai înfiinţează şi secţia de juniori, ca şi când copiii ăia ar putea învăţă ceva de la neisprăvitul de antrenor… Am auzit că i-a pus să joace în tenişi pe teren redus, ptiu, parcă i-ar pregăti pentru matineu dansant, nu pentru un joc de fotbal care, cum ştie toată lumea, se joacă pe teren de o sută de metri…

Moşa Mariancovici nu putea să rabde:

— Ce aveţi, brat moi, eu el? Nu vă place că are metode noi. Era mai bun pârlitu' ăla de Petrescu?

— Metode noi! Intervenea şi Pantelimon, nelipsit, ca în orice dimineaţă. Mai bine ar fi învăţat metodele vechi, că erau mai bune! În definitiv, unde a jucat ăsta? Ce fotbal ştie ăsta?

Vizante, informat dinainte, îi răspunsese în locul preşedintelui:

— La U. D. R., coane Pantelimoane, cică e…

Se oprise, privindu-l neîncrezător pe sârb şi schimbase vorba. Se cam temeau cu toţii de el şi colonelul Pătrulescu o drese:

— Am auzit de la „Le ştie” că directorul o să-l pună pe făraş, că nu e mulţumit deloc. Şi cum să fii, domnule, cum să fii, când i-a bătut şi „Titanul” de vreo două ori, dacă nu mă înşală pe mine memoria…

— Ca să nu mai vorbim de cei de la internat, nişte elevi, domnule, o echipă şcolară, adăugase şi Pantelimon veninos.

— Sandu zicea că l-a auzit el cu urechile lui pe Mangâru când telefona la Constanţa, la C. C. F. S., tocmindu-se cu unul de acolo…

Ce putea să mai răspundă la asemenea argumente sârbul? Zvonul acesta era pe jumătate adevărat. Directorul se consfătuise de câteva ori cu preşedintele sindicatului şi cu Moşa Mariancovici în privinţa rezilierii contractului făcut cu Luca. Mâţu, care avea şi el un cuvânt de spus, se opusese de la început:

— Eu nu vă mai înţeleg, tovarăşe Mangâru, la început l-aţi apreciat foarte mult pe omul acesta şi acum aveţi nu ştiu ce împotriva lui…

— N-am nimic împotriva lui, ci împotriva metodelor lui, precizase Mangâru.

— Eu cred că e conştiincios şi că-şi face datoria, dumneavoastră ştiţi mai bine.

Intervenise şi Moşa:

— Asta-i adevărat, ne-ar bate Dumnezeu dacă n-am recunoaşte, dar…

— Ei, dar-ul ăsta, reluase directorul. Pi urmă nici nu ascultă di sfaturile noastre. Auzi, că el îi director când e vorba di echipă, da ci, noi suntem adunaţi di pi gârlă, aduşi di undi, să nu se ţână seama di părerea pi care o avem…

Mâţu rămânea la ideea că rezilierea contractului era o măsură pripită.

— Trebuie să ne gândim mai mult la rezultatele de mai târziu decât la cele imediate…

— Dumitale puţin îţi pasă! Nu ştii că într-un campionat dacă n-o iei tari di la-nceput, te-ai şters pi bot de titlu…

Luca nu cunoştea lucrurile acestea, dar rezerva ciudată a preşedintelui colectivului începuse să-i dea de gândit. Moşa Mariancovici nu se mai amesteca în treburile lui, preocupat, e drept, şi de juniori. Luat din scurt, într-o dimineaţă, când erau singuri în biroul antrenorului, sârbul mărturisi:

— Moşa, în spatele meu se pregăteşte ceva şi eu nu ştiu…

— Nu-i adevărat, protestă el moale.

De altfel, de la o vreme, purtarea lui „Le ştie” şi a lui „Inimioară” începuse să lase de dorit, din nou. Răspundeau cu obrăznicie, executau totul parcă bătându-şi joc, şi Luca înţelesese că undeva i se săpase autoritatea şi că atitudinea celor doi recalcitranţi nu era deloc întâmplătoare.

— Îmi ascunzi ceva, „Tunule”…

— N-ascund nimic, brat moi, făcuse iar, cu jumătate de gură, preşedintele.

Dar Luca ştia că nu este adevărat. Se prefăcu că renunţă şi frizerul termină prin a-şi da drumul la gură:

— E lată rău, bre. Mangâru ăsta-i nărăvaş, vrea să te concedieze, şi mă uit la dumneata că ai pus suflet, n-ai fost ca prostul ăla de-a luat numai banii degeaba…

— Nu-i nimic, Moşa, poate veţi găsi un antrenor mai bun decât mine…

Un val de amărăciune îi cuprinsese sufletul. Atât timp cât bănuise numai lucrul acesta nu avusese nici un sentiment. Nu putea totuşi să creadă că vor ajunge până aici. Primul său gând fu acela să meargă la director şi să-i prezinte demisia. Antrenorii erau destul de căutaţi. Totuşi i-ar fi venit greu să înceapă totul de la capăt, să schimbe oraşul. Încotro să plece de aici? Angajament ar fi găsit în orice caz, însă nu era plecarea aceasta o înfrângere? Ce-ar fi gândit cei de la C. C. F. S.? A plecat, înseamnă că recunoaşte că e incapabil! Rezilierea contractului era de asemenea o recomandaţie foarte proastă pentru alţii. Şi ar fi avut repercusiuni şi asupra salariului său şi asupra calificării viitoare.

Moşa Mariancovici îl părăsise pe nesimţite. Coborî scările clubului şi se îndreptă spre marginea oraşului. Dunărea se rostogolea leneşă între malurile joase. Era o dimineaţă caldă şi calmă, cu soare, cu un cer limpede, albastru, Când înverzise tot malul acela plin de sălcii? Dinspre mare venea împotriva curentului un barcaz greoi, gata parcă să plesnească din toate încheieturile. Privi câteva clipe apa cântătoare şi se întrebă pe unde s-o apuce ca să ajungă aproape de portul înghesuit de magazii, lângă al cărui ponton de lemn aşteptau şlepuri părăginite, gata să fie încărcate cu cereale.

Se apropie de plaja îngustă, acoperită de nisip şi buruieni, simţi pietricelele strecurate în pantofi şi văzu de departe o firmă cenuşie: La încurcătură, bodegă, aperitive. Pica tocmai bine. Puţin alcool i-ar fi şters zgura asta de pe suflet.

Împrejur mirosea a grâu putrezit, a mălură umedă şi a petrol. Undeva păcănea un motor. Trecu peste o linie îngustă de cale ferată ca aceea a întreprinderilor forestiere, ocoli vagonetele răsturnate şi simţi sub paşi un praf alunecător.

Dincolo de magaziile de scânduri începea un fel de promontoriu mărginit de o balustradă. Pe marginea lui fuseseră înşirate câteva mese scunde de fier. În aer plutea un miros de carne friptă. Intrarea dughenei era ocupată de hamali spătoşi, îmbrăcaţi în flanele de marinar. Beau din picioare şi vorbeau tare.

Când vru să urce treptele care duceau sus pe promontoriu se trezi faţă-n faţă cu o fată îmbrăcată în pantaloni de doc albaştri şi cu tricou tărcat ca al hamalilor. Umbla cu mâinile în buzunare, ca un om fără treabă, privind curioasă împrejur. La început n-o recunoscu. Avea un chip neobişnuit, parcă asimetric. Ochii oblici, mongolici, îi aduseră aminte de unde o cunoştea. Era fata din pricina căreia se mâniase atât de repede, remorca „doctorului”, cum spusese unul dintre jucători. Vru s-o ocolească, prefăcându-se că n-o cunoaşte, dar ea i se aşeză în drum.

Părul scurt, tuns băieţeşte, foarte negru şi foarte aspru îi cădea pe frunte, acoperindu-i-o. Avea o gură cărnoasă, umedă, femeiască şi când râse, Luca îi zări dinţii puternici, albi.

— Încotro? Stai că am de vorbit cu dumneata!

— Ce spui? Se miră Luca, oprindu-se.

— Da. Trebuie să-mi dai socoteală pentru ceva… Vorbea repede, uitându-se alături, ca şi când ar fi interesat-o ceea ce făceau hamalii din uşa cârciumii.

— Nici nu ne cunoaştem, protestă slab bărbatul pe jumătate curios, pe jumătate supărat.

— Eu te cunosc foarte bine pe dumneata, să ştii. Vin de aproape o lună pe stadion şi mă uit cum le scoţi sufletul la băieţi! Ce mai antrenor…

— Ei nu, că-i bună i exclamă Luca.

Îşi mai găsise un critic. Nu erau destui… Continuă eu voce tare:

— Şi ce anume nu-ţi place la mine?

Fata se întoarse ca şi când l-ar fi invitat să-şi continue plimbarea, urmând să-l însoţească. Avea de gând să-l ţină de vorbă şi lui numai de asta nu-i ardea. Ar fi vrut să rămână singur, să intre în cârciuma aceea părăginită şi să ceară un rom mare, să-i ardă beregata. Acum, bineînţeles că lucrul acesta nu mai era posibil. Nu se mişcă din loc, pentru a o face să înţeleagă că nu-i păsa prea mult de ceea ce va spune şi că o ascultă numai pentru ea e femeie.

— Ce nu-mi place la dumneata? Îl strâmbă ea copilăreşte pe neaşteptate, uite ce nu-mi place: că eşti prea încruntat, un nesuferit încrezut…

Luca o privi mai bine. Nu era obişnuit să i se spună atâtea lucruri neplăcute dintr-o dată şi încă să rabde să le audă de la o femeie pe care nici măcar nu o cunoştea.

— Ascultă, fetiţo, zise cu puţină îngăduinţă în voce, zâmbind cam de sus, unde crezi că te afli? Aşa se vorbeşte cu un om mai bătrân?

— Tare mai eşti bătrân, să nu mori de atâta bătrâneţe! Ia te uită la el!

Luca râse fără să vrea:

— Aşa se vorbeşte cu un străin?

— Dar cum ai vrea? Am venit şi eu într-o seară să-i spun ceva lui Mircea şi gata, i-ai făcut mizerie, parcă el nu mi-a spus, crezi? Şi dacă vrei să mă cunoşti să ştii că-mi zice Chira şi că în afară de faptul că sunt infirmieră la numărul doi, fac şi atletism, aşa încât ai putea să te porţi mai frumos cu mine, că sportivii se stimează unii pe alţii.

Vorbise repede, într-un suflet, ca să n-apuce celălalt s-o întrerupă.

— Ce tot spui! Se miră Luca ironic.

— Ce tot spui! Ce tot spui! Îl imită ea iar, cu obrăznicie. Ce, adică dacă eşti antrenor de fotbal, gata nici Papa de la Roma nu-ţi mai intră în voie!

Părea mânioasă şi când se întoarse iar spre el, ochii îi erau umezi:

— Nu dă Dumnezeu să-ţi rupi un picior, să vii la mine, la numărul doi să ţi-l pun în ghips, c-ai să vezi dumneata pe dracu…

La o asemenea revărsare de mânie nu puteai să rămâi rece. Antrenorul întrebă:

— Şi ce-i asta numărul doi?

Chira, îmbufnată, se săltă pe vârful picioarelor:

— Nu ştii adică ce e numărul doi?

— De unde să ştiu? Sunt venit abia de câteva luni aici…

— Se vede!

— Uite ce e: îmi spui sau nu ce este numărul doi, că n-am timp de pierdut…

Fata clipi repede din ochi, strângându-şi buzele umede:

— Spi-ta-lul de stat nu-mă-rul doi… Silabisi.

— Bine, am înţeles. Şi acum ce mai vrei de la mine?

— Dar uricios mai eşti! Am să te spun lui Mircea. Luca, puţin furios de întâmplarea aceasta, vru să se întoarcă.

— Înainte de a mă spune, am să te pârăsc eu că te legi de oameni pe stradă, aşa, ca să ştie…

Chira îi arătă cotul, cu un gest de copil nepăsător:

— N-ai decât! Ce, mi-e tată, mi-e mamă? Nu mi-e nimic!

Bărbatul se trezi că merge lângă ea. Trecură înapoi calea ferată îngustă, îndepărtându-se de promontoriu. Nu o mai întrebă nimic. Pe fată o mânca limba:

— De altfel, nu duci deloc o viaţă sportivă. Eşti beţiv…

— Ce sunt?

— Beţiv, parcă nu te-am văzut eu când voiai să intri la Încurcătură…

Luca o apucă de mână:

— Uite ce este! N-am de gând să stau mai mult de vorbă cu dumneata. Încotro ţi-e drumul, ca să plec în partea cealaltă…

— Nu mai spune! Ca să te întorci din nou la cârciumă! Luca vru la început să-i întoarcă spatele, dar glasul fetii, vioiciunea gesturilor îl intrigau atât de mult încât îşi spuse: „Ia te uită ce mai remorcă are şi „doctorul„ ăsta! Ar mai trebui luată de păr câteodată fata, să nu se mai lege de oameni!”

Ajunseră în faţa plajei înguste. Chira se repezise deodată înainte şi îngenunchease în nisip. Scormonise cu mâinile, grăbită, şi se ridicase dezamăgită.

— Credeam că e un melc…

— N-au ce să caute melcii pe aici!

— Crezi dumneata? N-ai văzut niciodată. Eu cunosc locurile, ehe, de când nici nu erai pe aici…

Apa lucioasă, adormită bolborosea alături. Luca ar fi stat să privească norii îndepărtaţi, albicioşi. De ce se supărase pe fata asta?

— Uite o piatră pe care ne putem aşeza, zise Chira, cu siguranţa omului ce nu poate fi refuzat. Dumitale nu-ţi place să vii să te uiţi la Dunăre, aşa, ceasuri întregi?

— Nu prea am timp, spuse. Chira se aşezase pe bolovan.

— Poftim, ia loc. Dar de ce n-ai timp?

— Multe mai vrei să ştii! Nu mi-ai spus pentru ce probe atletice te pregăteşti? Zici că eşti sportivă, nu-i aşa?

— Ce, nu se vede?

— După ce să se vadă?

Se părea însă că pe fată vorbele acestea n-o prea supărau, pentru că nu-i răspunse decât mai târziu, după ce privi barcazul negru, care abia plutea în susul apei.

— Aşa zicea şi tata când trăia. De mică umblam pe aici singură, cunosc magaziile astea, ehe… De câte ori n-am mers pe şlep până la Sulina! Mă ştiu toţi marinarii…

— Ce tot spui?

— Da. Aici m-am născut, am lipsit numai doi ani, când am făcut la Constanţa cursul de infirmiere. Eu voiam să devin desenatoare, ba nu, recordman, ştii ce-i aia?

Luca se întoarse spre ea. „Are ochi foarte negri şi-i obraznică”!

— Închipuie-ţi, rosti.

— M-ai întrebat adineauri pentru ce probă mă pregătesc…

— Da, şi nu mi-ai răspuns până acum…

— La 800 de metri plat, dacă vrei să ştii. E o probă foarte grea…

— Şi de când practici atletismul?

— De mult, de când aveam paisprezece ani. Dacă n-aş fi fost bolnavă eram poate departe acum…

— Când te-ai îmbolnăvit?

— Prin '46. Antrenamentele le-am reluat numai de un an de zile.

Fata devenise serioasă. Din glas îi dispăruse aroganţa aceea simulată, mai mult agresivă.

— Merge greu, foarte greu. Nu am destulă rezistenţă. Cu sprintul o duc mai bine. Pe 60 de metri merg tare, e vorba de ultimii 60 de metri, dar nu-i suficient. Mi-am luat şi un manual de atletism, am foarte mult de muncit, dar nu mă las. Sunt ambiţioasă! Tare ambiţioasă! Dumneata nu eşti?!

— Ba sunt.

Chira nu-l auzise, se gândea la ceva visat de mult.

— Vreau să câştig întâi campionatul pe regiune. Aici se fac anual concursuri, toamna. Anul trecut n-am participat pentru că nu aveam destul antrenament, dar anul ăsta nu mă mai las! E prost şi cu serviciul pe care-l am Sunt săptămâni când pierd foarte multe nopţi. Pentru un sportiv nu e deloc bine…

Chipul i se îmblânzise. Acum semăna cu un copil, vorbind despre proiectele lui cele mai realizabile. Pe faţă i se citea şi siguranţa, dar şi o îndoială vizibilă. Părul îi căzuse pe frunte şi nu şi-l aşeză la loc. Dându-şi seama că Luca o priveşte, se strâmbă iar la el:

— Ce te-oi fi uitând aşa la mine?

„Câţi ani să aibă?” se întrebă bărbatul, recunoscând că-i place tocmai pentru această obrăznicie şi îndrăzneală.

— Mă uit şi eu, nu e voie?

— Am să te spun lui Mircea!

— Şi ce dacă? Parcă eu m-am legat de dumneata…

— Dar cine? În loc să zici mersi că te-am scăpat din ghearele beţiei, uf, toţi antrenorii ăştia sunt beţivi, parcă cel dinaintea dumitale nu era la fel? Nu mai ieşea din cârciumă, şi-ar fi băut şi minţile!

Ar fi vrut să-i spună că nu-i adevărat, dar ce rost avea?

Deasupra fluviului se strângea o ceaţă uşoara. Pământul umed scotea aburi. Undeva, peste Dunăre, se auzeau cocoşii. Era un ceas de lene şi somn, cu cerul clar şi îndepărtat, curăţit de nori.

— Să vii aici la vară, să vezi ce bine-i. Ai făcut baie vreodată în Dunăre? Adică cum o să faci, că de-abia ai venit. E ceva extra!

Avea un fel comic de a sublinia anumite cuvinte.

— Spune-mi, o întrebă, ce-ar zice prietenul dumitale dacă ne-ar vedea împreună aici?

Chira râse încântată parcă de ideea lui.

— Ce să spună? Parcă nu m-a mai văzut şi cu alţi băieţi? Sunt liberă să stau cu cine-mi place! Daca ai şti dumneata cu câţi doctori vorbesc! Avea aerul că se laudă fără sfială? Că umblă şi cu alţi bărbaţi numai ca să-i facă în ciudă „fachirului”. Fata îi explică aproape imediat: N-avem timp să ne vedem decât duminica. Lucrăm în tură. El mă schimbă pe mine şi eu pe el. Îşi zice degeaba „doctorul”, pentru că e numai infirmier ca şi mine!

— O spui ca şi când ţi-ar fi ruşine de meseria dumitale!

— Nu mi-e ruşine deloc, cine a spus asta, dar oricum, altceva e să vorbeşti cu un doctor adevărat!

Ar fi vrut s-o tragă de păr puţin, să-i mai scoată din cap toate prostiile ce-i bântuiau mintea. Stătuse destul. Se ridică.

— Ce, ai plecat? Îl întrebă ea.

— După cum se vede…

— Eu mai stau. E atât de frumos aici! Îndepărtându-se, el o mai auzi zicându-i:

— Şi să nu-mi mai faci mizerie când vin la stadion pentru antrenament, că nu e nici stadionul dumitale, nici al meu, e al statului, se aude? Încrezutule! Aşa să ştii; dacă vrei să fii prieten cu mine, trebuie să te porţi cumsecade, că altfel mă supăr şi nu mai vorbesc toată viaţă mea cu dumneata, s-a înţeles?

Nu-i răspunse. Pe drum dădu din umeri de unul singur. „Ia te uită ce-am ajuns, să stau să ascult toate fleacurile fetii ăsteia. Ei ce-i păsa? Parcă avea vreo grijă!”

Ultimele zile dinaintea începerii campionatului regional se scurseră într-o încordare surdă. Moşa Mariancovici uitase că mai trebuie să tundă din când în când pe salariaţii silozului. Nu făcea altceva decât să alerge de la comitetul orăşenesc al C. C. F. S.-ului până la sindicat şi de aici la club sau la stadion. Legitimarea juniorilor îi luase o mulţime de vreme, se pare că falsificase şi datele la vreo două carnete, pentru că doi dintre aceştia erau mai în vârstă decât limita de joc şi el ţinea cu orice preţ să-i vadă în echipă.

— Nu mai pot, brat moi, nu mai pot, se văita lui Mangâru. Şi am picat şi într-o serie grea, dracii ne-au luat!

Frizerul avea un temperament prăpăstios, nu vedea în jur decât dezastre:

— Progresul şi-a adus un half de la Bucureşti, joacă ăsta de s-a dus vestea. Cică are un şut de i-a speriat pe toţi. Trage la poartă de la mijlocul terenului, rupe, nu altceva! Am vorbit cu delegatul lor, i-au dat un serviciu foarte bun, omul e mulţumit… Locomotiva a adus un centru care are un joc de cap de nu s-a mai văzut… Şi noi?

Directorul dădu din umeri îngândurat:

— Noi cu inovaţiile. Omul ista o să mă bage în pământ. Auzi, joc modern! Unde-ai mai pomenit ca portarul să arunci balonul cu mâna, să paseze? Portarul degajează, domnule, eu aşa am pomenit! Fundaşii degajează, portarul degajează, ci tot umblăm noi cu visul Maicii Domnului? Nu, că aşa o învăţat el la şcoala di antrenori, n-are decât, o să-l vedem, să dea sfântul din cer să pierdem vreun meci, că îl şi concediez! Dumneata ai auzit ci o mai inventat?

— Ce-a mai inventat, brat moi?

— Eşti în urmă rău cu politica, Moşa…

— Spune, spune, că mor…

— Di stilul prin rostogolire ai auzit dumneata?

Frizerul făcu ochi mari. De obicei nu lipsea de la antrenamentele echipei, dar de când cu juniorii ăştia nu prea mai avusese timp să vadă ce-i mai învăţase Luca pe jucătorii săi.

— Stil prin rostogolire, zici?

— Da.

— N-am auzit.

— Nici eu. Alaltăieri ci crezi că-mi văd ochii?

— Ei?

— Toată lumea sărea la înălţime! I-o făcut Mucală stâlpi di sărit. şi să mi-l auzi: „Nu aşa, Gică, ataca ştacheta din faţă!”. „Fane, nici până acum n-ai învăţat să te lansezi lateral…” Îţi placi? Pi urmă iar ridică drăcovenia aia, mai sus. Parcă am concura la un campionat di atletism, nu la unu di fotbal… Di cei doi martiri nu-ţi vorbesc…

Moşa Mariancovici îşi spuse în gând că nu mai trebuia sa scape nici un antrenament. Ce fel de preşedinte de colectiv sportiv este el dacă nu ştia atâtea lucruri?

— Ce martiri, care martiri?

— Dezertorii, cum li se spuni lui Alecu şi lui „Le ştie”…

— Ce-au mai păţit, uice?

Mangâru răsuflase ca şi când i s-ar fi luat ceva de pe inimă.

— I-o alergat ca pi hoţii di cai. Azi di dimineaţă or venit amândoi la mini cu picioareli în papainoagi: „Tovarăşe Mangâru, nu mai putem să lucrăm, avem febră muşchiulară…” Ai mai pomenit dumneata vreodată să aibă interii noştri febră muşchiulară? Anul trecut ţi-ar fi alergat „Inimioară” şepti reprizi, nu două… Ci mai, nu-i poati înghiţi, asta e, vre să-i scoată din formă, dar credi că mă las aşa, cu una cu două… Sâmbătă seara, plec şi eu cu echipa la Tulcea. Personal am să fac formaţia, eu cu dumneata şi eu el, în colectiv, cred că eşti di acord!

— Cum să nu? Mangâru iar se aprinsese:

— Că n-o să vie orice nechemat să hotărască numai el singur ce-i di făcut! Echipa asta a noastră costă o mulţimi di bani, undi mai pui şi ambiţia că nu suntem oricine, anul trecut şi mai înainte am jucat în Divizia „B”, să tremuri adversarii când aud di colectivu' ista!

Frizerul aprobă la fel de înflăcărat:

— Să tremure!

— Stai că nu-ţi spusăi totul…

— Ce mai e?

— Ascultă şi ti cruceşti… Ci crezi că-i faci portarului? I-o mâncat ficaţii, săracul!

— Ce-i face?

— Să vezi hal di antrenor! Acum, drept să-ţi zic, la început mi-o plăcut…

Sârbul tremura de curiozitate, blestemând în gând pe cei de la comitetul orăşenesc că-l purtaseră atâtea zile pe drumuri.

— Spune, bre, odată…

— O adus nisip în dosul porţii de la peluză, mă rog, o bătut Gică-Marafet şi un prag, chipurile pentru săritura în lungimi, că aşa cum îţi spusei îi faci atleţi, nu fotbalişti, şi acolo, vezi dumneata, aşază o bancă, să tot aibă 50 de centimetri înălţimi…

— Bancă? Făcuse preşedintele ochii mari.

— Bancă.

— Şi ce face cu ea?

— Ai răbdare…

— Am, brat moi, am…

Mangâru vorbea fără să-şi dea seama şi cu puţină admiraţie în glas:

— Cum ţi-am spus, o adus o bancă. El se îndepărtează la vreo zece metri şi-i aruncă mingea portarului, undi crezi?

— În braţe…

— Ptiu, şi mai zici că ai fost internaţional…

— Am fost, de ce să nu fiu!

— Nu i-o aruncă în braţe, i-o aruncă dincolo di bancă, aşa încât Creţu, ca s-o prindă, trebuie întâi să-şi ferească picioareli, adică să sară pesti bancă şi apoi să prindă mingea… Di fier să fii şi tot te sfărâmi…

— Te sfărâmi, bre, te sfărâmi…

— Ei, bine, Creţu taci ca mutu şi nu zâci nimic. Îl întreb: „Bini, mă prostule, nu ti doari?” „Nu mă doari”, zâci. „Ei, cum?” Şi-mi explica, cică l-o învăţat să „aterizeze”: întâi pi umăr, pi urmă pi şold şi pi cot, ca o maşina… Totdeauna am fost di părere că portarii sunt niţel aşa…

Moşa Mariancovici clătina din capul său lunguieţ.

— Brat moi, poate are dreptate… Directorul se înfurie:

— Dă-i dreptăţi, sigur! L-am întrebat di ci-i puni să sară peste ştachetă, ci crezi că mi-o răspuns? „Pentru detentă”… ai auzit tu de cuvântul ista „detentă”?

— Parcă.

— Să-ţi spun eu, cică jucătorii vor sări mai bine la cap…

— Are dreptate, uite aşa spunea şi Boşkovici; găsise el un antrenor ce-l pusese să facă o serie de chestii de-ţi sta mintea-n loc… Până şi greutăţi îl punea să ridice, haltere…

Mangâru se arăta neîncrezător:

— Ci tot spui!

— Da, aşa sunt unii antrenori, trăsniţi! Da chestia cu beţele o ştii? (Asta o văzuse frizerul cu ochii lui.)

— Spuni…

— A aşezat vreo douăzeci de beţe, unul în spatele celuilalt, la o distanţă de trei sau patru metri şi aleargă-i cu balonul printre ele! Pentru ce crezi că face treaba asta?

— Di undi să ştiu?

— Să-i înveţe fentele. Dansatori pe sârmă şi mai multe nu…

Directorul se plimba de colo-colo, cu mâinile la spate.

— Şi totuşi di ci nu mergi bini treaba, Moşa? Poţi să-mi spui?

— Eu cred că a luat-o prea tare de la început. Prostul ăla de Petrescu îi lăsase în pace, şi uite că mergea mai bine…

Mangâru se împotrivi, mânios:

— Mergea pi dracu! Unde-om ajuns! Câteodată, parcă-i dau dreptate lui Luca ăsta. Nu văd mai înainti di lungul nasului! Aş vrea să iasă copchilu' la patru luni, nu la nouă… Ar trebui să lăsăm omul să-şi facă treburile cum ştie…

Moşa Mariancovici îl auzea pentru prima oară pe director vorbind astfel despre antrenor. Deveni şi el binevoitor.

— Să-l auzi cum grăieşte despre fotbal, zici că-i poet, nu altceva, brat moi! Cică, asta mi-a spus-o mie într-o seară, ca între cunoscători, după ce i-am povestit cum am învins la Lisabona echipa Portugaliei…

— Lasă, treci pisti ci-oi făcut tu la Lisabona şi zi-i ci ţi-o spus…

— Cică o echipă de fotbal, ca şi un cor, are „sopranii”, „tenorii”, „başii” ei. Linia de fund, becii, ar fi ăştia din urmă. Halfii, linia de mijloc, trebuie să aibă fineţe, rezistenţă, capacitate de luptă, nu forţa, siguranţa şi calmul primilor, pentru că ei sunt „sopranii” echipei. După teoria lui, în jocul modern aceasta e linia cea mai importantă…

— Da' di undi atunci înaintarea…

— Tocmai ce-i spuneam şi eu. „Nu se poate, fratele meu, nu se poate! Înaintarea e sufletul echipei”. „O fi, mi-a răspuns, dar motorul e totul şi motorul unei echipe sunt halfii…”

— O fi jucat half în tinereţe! Că la U. D. R. era fundaş!

— Eu de unde să ştiu? După el înaintarea trebuie să aibă fantezie şi să joace în „triluri” fotbalistice, eu îţi spun ce-am auzit…

Directorul se minună:

— Cum vini asta?

— Nu ştiu, bre, de ajuns că după teoria lui, fotbalul este o chestie foarte complicată, că un meci nu se joacă tot timpul la fel, chiar sistemul de joc trebuie schimbat de la meci la meci.

Mangâru se uita la sârb ca şi când ar fi auzit pentru prima oară aceste lucruri.

— Şi tocmai cu noi şi-o găsit să facă experienţe de-astea…

— De, de! Dădu frizerul din umeri. Ascultă şi dumneata „triluri”… Păi triluri fac numai păsările.

— Ci voia să zică?

— Voia să zică, cum să-ţi spun eu dumitale, adică jucătorii de la înaintare să aibă aşa nişte execuţii tehnice care să-i omoare pe adversari…

Directorul găsi, fericit, un cuvânt potrivit:

— Subtilităţi, adică, subtilităţi…

— Exact. Adică un dribling neaşteptat, o fentă, un pas în cruciş. A, chestia cu pasele în cruciş o ştii?

— N-o ştiu.

— Să vezi cum vine. Uite, dumneata eşti de exemplu half pe dreapta…

Se ridică de pe scaun şi-l fixă pe director într-un loc.

— Aşa, să nu te mişti de acolo. Eu sunt vreasăzică extrem stânga…

Se duse până lângă uşă.

— Între noi mai sunt trei jucători, uite scaunele astea, să zicem, aşa, aici centrul, aici interul stânga, interul dreapta… Şi după ce potrivi scaunele găsite între ei, se întoarse la locul lui.

— Ce crezi că face halful dreapta, adică dumneata, cui dă mingea…?

— Celui mai apropiat…

Se auziră bătăi în uşă.

— Cini dracu o fi tocmai acum? Se supără Mangâru. Deschide-i…

Intră Dumitru Mâţu. Preşedintele sindicatului se uită la scaunele din mijlocul camerei şi pe urmă îi privi pe rând. Întrebă:

— Dar ce faceţi aici, oameni buni?

— Sssst! Îl linişti cu un gest directorul. Stai pi scaun şi ascultă la Moşa…

Dumitru Mâţu se aşeză într-un colţ, curios.

— Şi cum îţi spuneam, brat moi, nu o dă celui mai apropiat, ci o trimite în cruciş, tocmai pe stânga, adică la mine, ai priceput?

— Nu e bini! Protestă Mangâru. Cum o s-o dea tocmai pi stânga?

— Tovarăşe director, spuse încet Mâţu.

— Taci şi ascultă, îl certă scurt Mangâru şi se întoarse spre sârb: Di ci s-o dea tocmai pi stânga, o pasă scurtă e mult mai bună dicât una lungă…

— Aşa spuneam şi eu, dar antrenorul zice că o astfel de deschidere are darul de a surprinde apărarea adversarilor.

Mangâru se gândi puţin.

— Da, da, se poati să aibă dreptati… Să desenam…

— Să desenăm, sau nu, uite mai bine cu scaunele… Ia stai, bre Mâţule, colea, să zicem ca dumneata eşti stoperul lor. Ce face centrul nostru?

Preşedintele sindicatului nu se mişca.

— Se retragi puţin… Răspunde directorul.

— Nu, Luca zice că fuge lateral ca să-l atragă, făcând în felul acesta o „gaură” prin care se trimite mingea… Este?

— Eşti! Recunoscu Mangâru învins, de logica frizerului. Dumitru Mâţu nu mai avea răbdare:

— Tovarăşe director, ce facem cu „Desrobirea”? Ne cere contul de însilozare.

Mangâru căută grăbit în dosarul de pe biroul său şi-i întinse preşedintelui o hârtie:

— Poftim, să-i dea bătaie…

Preşedintele sindicatului îi părăsit nu fără a arăta că îl interesaseră foarte puţin cele auzite. Moşa Mariancovici nu isprăvise:

— Dar chestia cu driblingul o ştii?

— Spuni…

— S-a zis cu el! În echipa asta nu mai are voie nimeni să dribleze, decât aşa, de Paşti şi de Crăciun, numai când este absolut necesar.

— Păi ci faci „Inimioară”, Gică, „Le ştie”, asta era pâinea lor…

— Să vezi, brat moi, scandal. Mai încercase la ultimul antrenament, la care am fost, Picioruş. Nu zici că l-a alergat de i-a scos limba. „Cine vrea să joace ţurca, n-are decât să se ducă unde-o vedea cu ochii!” striga la ei. „Mie îmi trebuie joc de ansamblu, simplu, fară abţibilduri. Un stop, un pas şi, cât se poate, mingea în adâncime, pase lungi, preluare din viteză şi şut. Scurt pe doi!”

Furat de convorbirea cu frizerul, directorul uitase că mai avea treabă. Când îşi aduse aminte, îl certă pe sârb:

— Iar mă ţii de vorbă, şi uiţi ci m-aşteaptă pi masă. Mai bini fugi la dugheana ta, că rămân oamenii netunşi. Şi pi antrenor lasă-l pi mini, să de sfântul din cer să nu-mi joaci echipa ca lumea, că nu mă uit…

Moşa Mariancovici nu mai ştia ce să creadă la drept vorbind. Şi Mangâru ăsta era un om sucit!

Ziua plecării la Tulcea se arăta posomorită. Mangâru urca în goană scările, dădea ordine, pregătise un autocamion. Moşa Mariancovici controla în curte echipamentul.

— Aţi luat, bre, sfori de jambieri? Întreba pe toată lumea.

Nu-i răspunse nimeni. Frizerul îşi duse mâna la frunte, cu desperare:

— Ce halima, ce halima, brat moi, nu se gândeşte nimeni la sfori de jambieri, dacă n-aş fi eu aici câinii v-ar mânca! Or să vă cadă ciorapii pe teren şi ne facem de râs! Fane, Fane! N-auzi? Aleargă până la mine în atelier şi vezi că am într-un sertar un ghem de sfoară; de când îl ţin! E special pentru legat jambieri, primul sertar de sus de la toaleta la care lucrez eu, s-aude?

Fane-Mahomed, năduşit tot pentru că mai urcase de câteva ori scările silozului, îi răspunse gâfâind:

— S-aude! S-aude!

„Le ştie”, tolănit pe o bancă, în margine, fuma. Se tunsese şi arăta ca o oaie.

Ce păţise preşedintele colectivului sportiv până-l convinsese, avea să spună şi la morţi. Îl costase doi poli bacşiş, unde mai pui munca pe deasupra! „Inimioară” fusese mai cumsecade, se aşezase el întâi pe scaunul rotitor şi încuviinţase cu un gest mare: „Tunde-mă, Moşa, că nu mai merge! Ne-a mâncat fripţi barosanul! E în stare să nu ne bage duminică în echipă…” Cu îndemânare, mai cu vorbă bună, îl convinsese şi pe Sandu să-şi scurteze chica. A fost mai rău la urmă! Când s-a văzut vagabondul în oglinda fără bunătate de frizură, era să-i spargă mobilierul sârbului… Abia l-a potolit cu ajutorul său.

Acum scuipa cu obidă din camion. Era îmbrăcat ca şi ceilalţi în trening şi i se făcuse somn. Ziua călduţă, cu cer schimbător, a ploaie, îl întrista. Strigătele preşedintelui îl scoteau din sărite. Îl chemă în scârbă la el:

— Moşa, Moşa…

— Ce-i, bre?

— Să nu uiţi să ne iei şi şutierele…

Un hohot de râs îi acoperi glasul. Ceilalţi jucători din camion îl îmbrânciră de la locul lui. Frizerul se roşise de furie:

— Mai faceţi şi „garagaţă” de mine! Aşa un preşedinte de colectiv mai rar, o să vedeţi voi când v-oi lăsa! Mamă v-am fost, bonă, nu preşedinte!

Directorul veni în goană. Întrebă încă de departe:

— Aţi luat două rânduri di tricouri?

— De ce sa luăm două rânduri?

— Mai şi întrebi, deşcă bătrână! Dacă plouă? Cu ce se schimbă băieţii?

Preşedintele se lovi iar cu palma peste frunte. La una ca asta nu se gândise.

Tocmai sosea Fane cu ghemul de sfoară. Îl întoarse iar:

— Mai aleargă până sus la magazie, fratele meu, şi adu tricourile alea galbene…

Fundaşul abia răsufla.

— Nu mai pot. Trimite şi pe altul…

— Lasă, du-te tu să faci condiţie, că la ultimul meci parcă erai legat…

Băiatul o porni în fugă spre magazia de echipament.

— Ciorapi de umplutură aţi luat? Întrebă Mangâru, altminteri cunoscător în ale fotbalului.

— Luat…

Directorul se apropie de maşină:

— Alecule, cum te simţi?

— Bine, şefule, parcă ieri m-a născut mama… Sosea şi Luca, la fel de grăbit ca ceilalţi.

— Gata, băieţi?

— Gata! Îi răspunseră în cor.

— Lipseşte cineva?

Din spatele camionului se ivi „doctorul”.

— Eu am să lipsesc. Trebuie să plec la Babadag într-o campanie sanitară pentru o lună. Alaltăieri a izbucnit tifosul… Uite, am aici înştiinţarea, Mangâru înşfăca hârtia şi o citi nervos. Când termină, spuse furios:

— Şi-au găsit şi ăştia când să se îmbolnăvească! Poftim! Încă o gaură în echipă… Ci ni facem, tovarăşe Luca?

Antrenorul citi repede hârtia, aproape nu înţelese despre ce e vorba. Lucrul nu prea era plăcut.

— Avem rezerve, spuse cam neconvins, supărat de această veste neaşteptată. O să joace Câşu half de margine…

Mangâru părea opărit. Îşi îndesa şapca pe ochi ca şi când l-ar fi supărat lumina moale a zilei de primăvară. Se întoarse spre Voicu, întrebând:

— Şi nu se poati amâna, să ti duci luni…

— Nici un minut, suntem concentraţi…

Părea mâhnit de întâmplarea asta. Nu avea nici el timp de stat la sfat.

— Plec peste un ceas. Abia am timp să mănânc şi să-mi iau două schimburi…

Directorul nu se lasă convins uşor:

— Dar dacă aş veni eu la mai marii tăi de-acolo, să vorbesc…

„Doctorul” făcu un gest de neputinţă:

— La noi nu merge aşa. E o chestiune de viaţă şi de moarte…

Se făcuse târziu. Luca strigă:

— Gata! Toată lumea sus! Nu se poate, nu se poate…

— Staţi! Răcni Moşa Mariancovici, aducându-şi aminte de încă ceva. Staţi! Licenţele le-aţi luat?

Carnetele de jucător erau în buzunarul antrenorului.

— Sunt la mine, spuse acesta şi sări oblonul de lemn al autocamionului. Sosea şi Fane cu tricourile galbene.

— Ai închis magazia? Îl întrebă repede sârbul.

— Închis.

— Unde-i cheia?

— Uite-o…

— Gata?

— Gata!

Băiatul sări şi el în autocamion. Moşa Mariancovici fu ajutat să se aşeze lângă jucători. Mangâru se urcase în cabina şoferului. Ajuns pe firlandeză, cum spunea „Le ştie”, frizerul îşi făcu loc lângă antrenor. Răsuflă adânc şi spuse:

— Am îmbătrânit, uice, uite cum suflu numai când, fac un salt, altădată… Şi fără a pierde timpul îl ameninţă pe Luca: Să stăm puţin de vorbă, ca între tacticieni, ce metodă aplicăm mâine, la meci…

Motorul dudui. În curând, curtea plină de paie şi bălţi a silozului rămase în urmă. „Doctorul” le făcu semn cu mâna. Şoseaua se umplu de praf. La hopuri, băieţii strigau în gura mare:

— Heeei, ruppp!

Când să iasă din oraş, Bibiloi spuse tare, alarmat:

— Să oprească, să oprească!

Câţiva fură gata să bată cu pumnul în acoperişul cabinei şoferului.

— Ce s-a întâmplat? Întrebă preşedintele colectivului sportiv.

— Aţi uitat să luaţi biberonul pentru Picioruş!

Bătea vântul. Nori negri se adunau deasupra drumului. Se simţea răcoarea dinaintea ploii. Dunărea rămăsese undeva în stânga, sub pragul înalt de lut. Luca privi malurile depărtate de calcar. Peste tot plutea un praf greu, albicios. Şoseaua urca uşor. În salcâmii cu frunze chircite se simţea bătaia îndepărtată a furtunii. Sârbul luase de la siloz o prelată unsuroasă, aşternută la picioare.

Antrenorul privi feţele jucătorilor. Drumul le plăcea, îi făcuse mai veseli, se înghionteau şi chicoteau în faţa lui fără sfială. Se simţea ca un frate mai mare, puţin înduioşat de intimitatea creată de călătoria începută. Moşa Mariancovici nu putea să tacă:

— Ce crezi dumneata, tovarăşe Luca, n-am avea noi mai multe şanse pe teren uscat? Jucătorii noştri sunt greoi, controlează mai bine balonul, pe când „Progresul” are jucători tineri, nişte mucoşi pe care o să mi ţi-i întoarcă Sandu cum o vrea…

Antrenorul nu avea chef de vorbă. Privea pomii scunzi, cu trunchiuri cafenii, alunecând înapoi.

— Ştiu eu, mormăi…

— Da' ce-i cu dumneata, frate, nu-ţi sunt boii acasă? Fane-Mahomed organizase un cor în spatele lor:

— Haide, băieţi, să cântăm ceva, că tot trece vremea…

— Să cânte „Inimioară” cântecul lui, propuse Picioruş. Alecu nu avea chef:

— Umblaţi cu ursu de-aici! Ce-am ajuns eu? Tenorul vostru? Ete ai dracului!

„Le ştie”, răutăcios ca totdeauna, aruncă şi el cu dispreţ:

— Poate facem o echipă artistică şi jucăm căluşarii ia Tulcea!

Preşedintele colectivului sportiv nu se lăsase. Sporovăia ca o femeie:

— Să vezi ce-am păţit într-o toamnă, brat moi, în campionatul Serbiei… Plecăm undeva în provincie, nu mai ţin minte unde. Vremea tot aşa, se ţineau norii de-o seamă, da să plouă. Noi ne rugam lui Dumnezeu să nu se strice vremea, dar ţi-ai găsit! Echipa cu care jucam era vestită pentru meciurile făcute acasă. Se ştia: cum venea cineva din alt oraş, începea să plouă. Orăşelul era aşezat undeva sub munţi şi cum se potrivea că ploaia cădea săptămânal. Se ştia: duminica la unsprezece, sfinţii din, cer dădeau drumul la robinet… Ajungem, ne uităm în sus de ne înţepenise gâtul. Se face seară, noapte, mâncăm, dăm să vedem ce-i deasupra, nu se zărea nimic, beznă. N-am dormit toată noaptea. De ce crezi că ne omoram atât, brat moi? Toţi antrenorii cu care vorbisem ne spuseseră: „Bre, acolo, o luaţi pe cocoaşe cu siguranţă, au un teren parcă-i patinoar, nu teren de fotbal! Şi ăia, obişnuiţi, n-alunecă deloc.”. „Ce te faci, Moşa?” Vorbesc cu Boşkovici: Zurliule, cum câştigăm meciul ăsta, că dacă nu-l câştigăm s-a dus campionatul!” Eram la egalitate de puncte cu Gradjanski…

Luca nu se putu abţine să-l întrebe:

— Dumneata n-ai jucat la Gradjanski…?

— Nu, fratele meu, pe vremea aia eram cu Boşkovici şi cu Tirnanici la A. I. K. Pe urmă ne-am transferat la Gradjanski. Un milion de dinari a costat afacerea.

— Bani, nu jucărie!

— Mie-mi spui?

— Şi?

— Se uită Boşkovici la cer, beznă, cum ţi-am spus. Ne-am mai trezit noaptea de câteva ori, nu ploua. Mai era până la unsprezece a doua zi. Adormim, ne sculăm. Când luam cafeaua cu lapte, la ora pomenită, fix după toate ceasornicele, începe ţârâiala… „Ne-am ars!” zice. Nu-ţi mai spun cum am intrat pe teren! Muraţi de ploaie ca de ploaie, dar unde pui spaima că pierdem campionatul? Începe meciul. Noi, pe jos… Căutam ziua trecută. Nu tu chip să dai un pas, nu tu un dribling. „Ce ne facem, Boşkovici?” îl întreb. „Nu ştiu, uice! Am dat-o dracului”. Bagă proştii o boabă. Cât ai zice peşte. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga, mă tot întrebam: „Ce au ăştia, domnule, de nu cad deloc? Nu se poate să nu fie o şmecherie la mijloc.” Şi nu trec trei minute şi se dă unul la mine. Vreau să-l driblez, i se agaţă cramponul de jambiera mea… Ce crezi, fratele meu, proşti, proşti, dar şmecheri!

— Ce făcuseră?

— Când ţi-oi spune, te cruceşti…

— S-auzim…

— Îşi bătuseră cuie în crampoane în formă de stea. În felul acesta aveau parcă o labă de gâscă, înţelegi, nu mai alunecau…

— Înţeleg, dar regulamentul nu permite astfel de infracţiuni…

— Ştiu. Însă l-am chemat pe Boşkovici, i-am spus tărăşenia şi la pauză ne-am bătut şi noi cuie în crampoane. 2 – 1, 3 – 1,4 – l, curgeau golurile, ploaie. Se uitau proştii la noi şi nu înţelegeau. Nu mai aluneca unul. I-am bătut la scor. A doua zi, ziarele scriau cu litere de-o şchioapă că am realizat surpriza etapei…

După câteva ceasuri începu să plouă. Drumul se isprăvi către seară. Se făcu cartiruirea la hotel şi urmă o noapte nesfârşită cu fulgere şi trăsnete. Frizerul nu dormise deloc. Pe la trei, bâjbâia încă pe coridoare, făcând inspecţie jucătorilor. Te puneai cu Alecu şi cu Sandu? Erau în stare să plece după fete prin oraş! Timpul de afară îl scotea din sărite. „Să vezi cum mâncăm bătaie, ca nişte proşti, mai mare râsul!” îşi zicea. Aşternutul şi perna i se păreau de nesuferit. Se căzni să adoarmă şi se trezi a doua zi în urma tuturor, cu ochii arşi de nesomn, roşii. Primul lucru pe care-l făcu, fu acela de a se uita afară.

Cerul era curat. Soarele arzător de stepă usca frunzele pomilor. Preşedintele colectivului sportiv avea o mulţime de idei în dimineaţa aceea. Se făcu o inspecţie la stadionul din localitate, lumea privea cu o mare curiozitate la treningurile grena ale jucătorilor. Ajunşi în centru, Moşa Mariancovici oferi din banii săi câte o prăjitură fiecăruia. Se făcu după aceea o plimbare către periferii, în port, la cherhanale. Nu lipsiră incidentele şi chiar certurile, dar era multă nevoie de destindere. Antrenorul le interzisese să pomenească ceva despre meci până după-amiază şi ceasurile se scurseră într-o linişte relativă. Adversarii îi vizitară la hotel, curioşi. Unii dintre jucători se cunoşteau dinainte; nu lipsiră pronosticurile făcute în gura mare, cearta glumeaţă cu voce tare dinaintea oricărui meci.

La masă, Mangâru nu-şi mai găsea locul. Cercetă listele de bucate, spuse tare, ca şi când Luca n-ar fi ştiut:

— Să nu le dăm ciorbă, că-i balonăm!

Antrenorul comandase însă meniul fără să-l mai întrebe pe director. Moşa Mariancovici umbla când la bucătăria restaurantului, unde îşi băga nasul în toate oalele, când la responsabil căruia îi striga fără să poată fi oprit de nimeni:

— Nu se serveşte higienic, bre! Vreţi să-mi intoxicaţi jucătorii cu peştele vostru? Unde-i condica de reclamaţii?

Fu potolit cu greutate de Luca. Sârbul era tulburat rău. Apropierea începerii jocului îl făcea să nu se mai astâmpere:

— Ce tot spui, brat moi? Parcă n-am păţit-o odată? Mangâru scria pe câteva bucăţi de hârtie formaţii peste formaţii. Absenţa „doctorului” îl neliniştea şi căuta, ca un veritabil antrenor, formule noi. Mâncarea-i rămăsese dinainte, nici nu se uita la ea. Lui Luca i se trimiseră din capătul mesei aceste bilete, pline de ştersături cu alcătuirile cele mai bizare ale scheletului formaţiei. El zâmbi fără să spună nimic.

Întorşi la hotel, exaltarea lui Moşa Mariancovici nu mai putea fi stăpânită.

— Ce formaţie faci, bre? Întreba din cinci în cinci minute.

— O să vezi pe teren, îi răspunse la început cu linişte Luca.

— Da, ce-i secret?

— Nu-i secret, dar n-are nici un rost să spunem jucătorilor de acum cine va juca şi cine nu… Trebuie să fie pregătiţi toţi de luptă…

Sârbului nu-i mai stătea limba. Umbla din odaie în odaie, dând sfaturi:

— Picioruş, tu ştii cui trebuie s-o pasezi, şi tu, Gică, cum o prinzi, tare în careul lor de 14 metri! S-a înţeles?

Lui Bibiloi, stoperul tânăr al echipei, îi împuiase capul:

— Brat moi, au ăştia un centru, sparge, nu alta! Ai grijă. Sări înaintea lui la cap. Să nu-l laşi, chit că-ţi scuipi plămânii pe teren.

— S-a înţeles, tovarăşu' Moşa! Făcea băiatul.

— La degajări: tare şi înainte!

Stoperul nu mai ştia ce să creadă

— Bine, dar tovarăşul Luca a spus că pe cât e posibil să pasez mingea, nu s-o trimit la întâmplare…

— Ce ştie antrenorul, se înfoia frizerul, ascultă pe un fost internaţional care cunoaşte meseria. Lasă gărgăunii lui la o parte…

Pentru Luca fu o adevărată vânătoare. Scăpa de sârb, dădea în altă cameră peste director. Acesta, cu slăbiciunile lui:

— Te simţi bini, „Inimioară”?

— Mă simt bine, tovarăşe Mangâru.

Profitând de lipsa antrenorului mai scăpa şi câte o promisiune:

— Alecule, dacă bagi o boabă, ai primă la cincisprezece, primă di producţie, să nu înţelegi greşit, mă, auzi tu?

— S-a făcut, tovarăşe, las' pe mandea!

— Şi tu, Sandule…

— Dacă nu ţi-o place, să-mi zici cuţu'… O să jucăm o bogăţie!

— Să vă văd!

Mucală tăcea supărat alături. Când era vorba de bani uita orice…'

— Ci-i, mă, cu tini? Întrebase directorul.

— Ce să fie, coane, numai lor le promiţi primă, parcă eu aş fi scutit de doctor să iau ceva pincă…

— La toţi vă dau, mă, dacă bateţi, la toţi…

Ora meciului se apropia. Străzile începuseră să se aglomereze. Către porţile stadionului se înghesuia o mulţime pestriţă, cumpărând bilete de la cele două case de lemn din margini. Cu un ceas înainte se dădu semnalul de plecare. Echiparea se făcu la stadion. Moşa Mariancovici inspecta pe fiecare jucător în parte.

— Nu-mi place, Câşule! Aşa se leagă un tricou la gât? Mai mare ruşinea! Ne râde lumea, vino încoace la mine!

Cu Picioruş avu cel mai mult de furcă. Extrema stângă! Părea totdeauna foarte neîndemânatică, lucrurile curgeau de pe el, parcă le-ar fi căpătat de pomană. Tricoul era prea larg, chiloţii prea lungi, jambierele atârnau până la glezne, frizerul se lua cu mâinile de cap:

— Brat moi, tu eşti făcut la şapte luni! Uite, hal de jucător…

Luca intrase în cabina de scânduri şi-l poftise afară pe sârb:

— Gata, Moşa, lasă-i pe seama mea.

Mangâru intră asudat:

— Băieţi, acum fluieră arbitrul.

Antrenorul le dădu ultimele indicaţii. Când le spuse cine joacă, directorul vru să intervină, dar, cu un gest, Luca îl rugă să fie lăsat în pace. Mangâru, furios, ieşi trântind uşa. Era a doua oară când sfaturile lui nu erau luate în serios. „Nu, că-l schimb!” îi spuse lui Moşa, afară. „Pe cine, bre?” întrebase acesta. „Pi dracu!” încheiase directorul, aşteptând totuşi apariţia jucătorilor. Pe treptele de lemn ale stadionului se înghesuiau spectatorii. Era un amestec de marinari, de pescari şi soldaţi care băteau din picioare. Copiii strigau numele echipei locale. Printr-un gard de sârma, un vânzător de limonada împărţea sticle pline cu un lichid roşu. Mangâru cumpără una să se mai răcorească. O bău cu sete dintr-o dată.

„Steaua” ieşise din cabină. Jucătorii lepădară treningurile şi se adunară în spatele terenului pe o porţiune liberă de pământ, să facă „încălzirea”. Luca îi puse să alerge în cerc, să facă mişcări repezi de gimnastică şi să sprinteze scurt. După zece minute le aruncă şi balonul. Curioşii se adunaseră împrejur, privindu-i. Tricourile albastre, bine călcate, îl umpleau de mândrie pe preşedintele colectivului sportiv. Cu o dimineaţă înainte cususe pe fiecare câte o stea din stofă roşie.

Mangâru trecuse peste mânia ce-l stăpânise câteva clipe şi apropiindu-se de antrenor îl întrebă rugător:

— L-ai băgat pe Alecu la halfie? Dacă avem apărare bună, nu ne mai doare capul…

Luca nu se putea supăra pe un om care şi-ar fi dat şi cămaşa de pe el ca echipa lui să câştige. Îl mustră cu blândeţe:

— Iar nu mă laşi să-mi fac meseria? Să ştii că am să te critic într-o şedinţă de partid… Directorului nu-i păsa:

— Critică-mă, dar ascultă-mă acum…

— Nu te-ascult. Aşa cum am hotărât, va juca Câşu în locul „doctorului”. Şi-l părăsi, apropiindu-se din nou de jucători.

„Inimă de porumbiel” făcea „fiţe” cu „Le ştie”. Îşi aruncau balonul unul altuia, cu dexteritate, lovindu-l când cu capul, când cu şpiţul. Fură trimise şi câteva bombe în plasa de sârmă din spate pentru a speria „galeria”. Alecu alerga răţeşte, ca o „vedetă”. Picioarele interului semănau cu două paranteze. Scurt şi bine făcut, „Inimioară” părea mai curând un boxer. Tunsoarea îi făcea şi mai vizibil defectul facial. Buzele groase mestecau ceva şi nu se putea opri să nu scuipe din când în când, deşi el le interzisese acest lucru.

Mucală intrase între cei doi interi şi strigase la ei:

— O să vă văd eu azi, dracii vă ia, beţivilor, dacă n-aveţi condiţie fizică. Noi alergăm de astă-iarnă şi voi aţi venit ca la pomana lui tata. Să fi fost eu antrenor, nici nu vă băgăm…

— Păi dar! Îi răspunse Sandu. Să joci tu cu juniorii ăia!

Se auzi fluierul arbitrului şi Luca simţi cum i se strânge inima.

Cele două formaţii se aliniară la centru. Salutul către public fusese făcut în cerc. Spectatorii, foarte zgomotoşi, îşi încurajară cu strigăte jucătorii. Aceştia erau îmbrăcaţi în tricouri tărcate şi Luca la prima impresie îşi spuse că se aflau în faţa unui colectiv atletic, cu care trebuia jucat în forţă.

Cei doi căpitani îşi strânseră mâinile şi se făcu alegerea terenului. Mucală câştigă la tragerea cu banul şi făcu semn jucătorilor săi. Obţinuse jumătatea aflată cu spatele la soare. În schimb, localnicii aveau mingea. „Galeria”, încălzită bine, scoase primele strigăte. Mangâru, în spatele plasei de sârmă, se certa cu sârbul:

— Iar eu îţi spun că trebuie să joaci Alecu half…

— Nu e bine, brat moi, slăbim înaintarea. Parcă n-ai şti că atacul e cea mai bună apărare, eu aşa am învăţat!

— Ai învăţat pi dracu!

Luca, pe banca de la mijlocul terenului, lângă rezerve, privea atent jocul. Abia mai simţea în nări mirosul de iarbă umezită şi de pământ.

„Albaştrii” începuseră confuz, dar după zece minute, halfia servi cu precizie câteva baloane. Câşu se arăta curajos. Nu avea un control ca al „doctorului”, dar tinereţea îl făcea să acopere cu efort defecţiunile tehnice. „Le ştie” scăpă o dată spre poartă, ezită şi situaţia fu lămurită de un fundaş al gazdelor. Luca îi strigă să nu mai ţină mingea şi să desfăşoare jocul. Era cu totul limpede că încăpăţânarea lui dăuna uneori combinaţiilor celorlalţi. Atacurile echipei silozului se spărgeau undeva aproape de careul adversarilor. Aşa cum bănuise, „Progresul” contraataca violent cu degajări lungi. Extrema stângă pe care o ţinea Fane-Mahomed se dovedea periculoasă. După două curse, fundaşul părea sufocat. Portarul abia lămuri situaţia de câteva ori spre desperarea lui Gică-Marafet, silit să vină şi el până în apropierea propriei porţi.

Mucală şută de la 20 de metri prin surprindere şi Alecu execută primul corner al oaspeţilor. Fu o lovitură foarte periculoasă, se produse o îngrămădeală în faţa porţii gazdelor şi Picioruş trase plasat, dar prea încet. Balonul fu cules de portar şi degajat peste centru. Urmă o perioadă scurtă de joc în câmp. Schimbul de mingi se făcea mulţumitor. Luca trebui sa recunoască, nu fără o uşoară mândrie, că echipa silozului aplica în general tot ceea ce învăţase. Faţă de ultimele meciuri de antrenament, jocul era mult îmbunătăţit.

O acţiune pe stânga îl puse pe Picioruş în situaţia de a ajunge în marginea careului de 16 metri. Cum el nu avea şut, pasă lateral la Mucală. O lovitură seacă şi bara transversală se zgudui câteva clipe. Moşa Mariancovici era să-şi muşte limba.

— Unchiule! Ce ghiulea!

Mangâru, palid, nu spuse nimic.

Faza se repetă peste trei sau patru minute. Câşu primi balonul de la portar, alergă zece metri cu el pe dreapta terenului, driblă scurt un adversar şi trimise lung pe stângă. Fundaşul „Progresului”, prins pe picior greşit, întârzie, neputând să intercepteze şi până să-l ajungă pe jucătorul „albaştrilor” acesta şi pasă în urmă la „Inimioară”. O stângă din volei aruncă mingea în plasa gazdelor.

Frizerul îl luă de gât pe Mangâru şi îl sărută entuziasmat:

— Brat moi, nici Sindelar n-ar fi reuşit să puie o boabă ca asta! Ce spui?

Directorul era sufocat de emoţie.

Golul acesta îi îndârji pe localnici. Atacul lor se prelungi până către mijlocul reprizei. Bibiloi, avantajat de statura înaltă, respingea toate baloanele trimise de apărarea adversarilor spre poarta sa. Fane-Mahomed, mereu depăşit de extremă, avu de furcă în careu. Nu-i convenea rapiditatea celui pe care trebuia să-l ţină şi în loc să joace la intercepţie, lovind adică el întâi balonul, se lăsa dus în trena adversarului.

Către sfârşitul reprizei se marca şi cel de al doilea gol. Extrema dreaptă a „albaştrilor” porni rapid de la linia de centru, ajunse aproape de linia de corner şi trimise pe sus peste fundaşii gazdelor. Un salt şi Alecu introduse mingea cu capul în plasă. Cinci coechipieri îl îmbrăţişară. Publicul amuţise. Ca de obicei, unii reclamau ofsaid, alţii huiduiau, Luca se auzi strigat de către director:

— Ci spui? Ci spui? N-a mai văzut Tulcea un gol ca ăsta!

Se părea că meciul se jucase. 2 – 0 nu era un scor prea mare, dar pentru felul cum se desfăşurase până atunci meciul, părea că va fi foarte greu ca „Progresul” să egaleze.

Repriza se termină în plină dominare a oaspeţilor. În pauză, Moşa Mariancovici se plimba ca un cocoş prin mulţimea ce coborâse treptele tribunei, ca să-i vadă mai de aproape pe jucătorii „albaştrilor”. Cele zece minute trecură repede. Mangâru uită orice supărare şi se apropie de Luca, zâmbindu-i cu prietenie. Succesul îl făcea recunoscător.

Minutul 46 aduse mingea în faţa porţii lui Creţu. Acesta respinse cu pumnul, Gică reluă eu latul, mingea ajunse la Şoşon. Un pas scurt, „Inimioară” o trimise lui Sandu şi el prelungi lui Mucală. Părea că golul al treilea e ca şi făcut. Centrul înaintaş împinse însă prea mult balonul şi, cu un salt, portarul „Progresului” i-l culese din picioare.

După zece minute, „Le ştie” driblă trei adversari şi trase puternic. Bara zăngăni din nou. Moşa Mariancovici era gata să sară iar de gâtul directorului.

Ceea ce urmă i se păru de neexplicat multă vreme şi lui Mangâru şi sârbului. O dată cu trecerea timpului, partida lâncezi. Cei doi interi, „Inimioară” şi „Tat-al lor”, mulţumiţi de rezultat, începură să joace mai mult de dragul publicului. Aceasta molipsi şi pe ceilalţi. Gică-Marafet degaja la întâmplare, cu putere, după vechiul obicei. Degeaba striga Luca de pe margine la ei. Ca orice organism în care se pierde controlul, „albaştrii” căzură. Baloanele trimise anapoda conveneau de minune gazdelor. În cinci minute „Progresul” puse stăpânire pe joc. În minutul 70, Fane-Mahomed nu-şi mai ajunse adversarul. Acesta trase prin surprindere şi Creţu scoase balonul din plasă. Era 2 – 1!

Sârbul se văita în gura mare:

— Ce faceţi, fraţilor? Ce faceţi?

Punctul acesta dezmorţi galeria. Strigătele marinarilor şi ale soldaţilor din tribună încurajară pe jucătorii localnici. Atacurile se repetară. În trei minute Bibiloi aruncă mingea de două ori în corner. Portarul respinse de tot atâtea ori cu greutate. Egalarea „plutea în aer”, cum se spune. Trebuia făcută o schimbare şi Luca ezita. Ar fi vrut să-l înlocuiască pe „Le ştie”, de la care plecase defecţiunea, dar mai mult la gândul că va avea de furcă cu Mangâru, amână hotărârea aceasta. Peste şapte minute, Şoşon respinse de pe linia porţii cu capul, balonul ajunse la Câşu, acesta trimise lui Sandu şi „Tat-al lor”, la numai zece metri de poartă, trase pe alături. Fu ultima ocazie de a mări scorul. În minutul 86 „Progresul” egală. La un corner foarte înalt, portarul „albaştrilor” sări şi nu ajunse mingea. Bibiloi vru să respingă, alunecă şi căzând împinse balonul în propria poartă: 2 – 2!

Ultimele secunde îi găsiră pe localnici în careul oaspeţilor. Fu o luptă dramatică şi când meciul se isprăvi, jucătorii celor două echipe păreau istoviţi cu totul.

Luca se ridică de pe banca lui. Era foarte nemulţumit de rezultat şi îşi spuse că la viitoarele meciuri trebuia să-i ţină pe tuşe măcar câte o repriză pe cei doi interi. „Le ştie” bineînţeles că acuza în gura mare pe ceilalţi:

— N-aveţi, bă, habar de fotbal, lăsaţi-vă de meserie, faceţi-vă papugii!

Mucală fu gata-gata să-i dea o palmă. Abia îi despărţi antrenorul.

Drumul la întoarcere, în seara aceleiaşi zile, fu mai puţin vesel ca venirea. Moşa Mariancovici, mulţumit şi cu un punct obţinut, întreţinea optimismul celorlalţi, ascunzându-se mai bine sub prelata care-i ocrotea de vânt:

— Nu-i nimic, aşa-i la primul meci! Dacă eram deştepţi, îi aveam în buzunarul cel mic…

Nu-i răspunse nimeni. Nemulţumirea pusese stăpânire pe sufletele jucătorilor. Mulţi dintre ei priviseră cu neîncredere prima lor partidă din acel campionat şi numai când văzuseră că puteau să câştige cu multă uşurinţă îşi recăpătaseră încrederea. Numai ca totul nu durase decât 70 de minute! Picioruş punea totul în seama ghinionului:

— Nu-i baftă, aia e! Parcă nu putea Bibiloi să n-alunece!

Stoperul, trist, nu scotea o vorbă. Jucase foarte bine, dar autogolul acela îl chinuia. Mai mare ruşinea, ce vor spune oamenii de la siloz când vor auzi că şi-a marcat în propria-i poartă, pentru că nu exista o mai mare ruşine pentru un fotbalist decât aceasta!

Alecu, nepăsător, îşi cânta cântecul pentru sine:

Gagica mea are ochii ca cafeaua, Când o văd, mi se rupe şandramaua.

„Le ştie” scuipa cu filosofie alături:

— Să nu dea Mangâru o bere după meci, mă „Inimioară”! Nu mai e de trăit! A, să fi câştigat, era altă poveste! Dar parcă faţă de jucători trebuie să te simţi numai când câştigi două puncte?

„Inimă de porumbiel” scoase capul de sub prelată şi privea luna subţire.

— Mai bine ne lăsăm, mă!

— Dacă nu m-ai ascultat pe mine să plecăm… Celălalt îl înghionti:

— Şi afacerile? Ce, adică dacă nu dau ei un molan, acolo, noi n-avem mangoţi, ai? Abia aştept să ajungem, să-l comand la Văduva!

Sosiră acasă aproape de miezul nopţii. Se dădură jos în tăcere. Fane-Mahomed îi ajută lui Moşa să urce echipamentul la magazie, îşi spuseră bună seara şi se despărţiră foarte trişti, cu un fel de duşmănie surdă.

*

De sub tribune se auzea gâlgâitul apei de la duşuri. Băieţii îl prinseseră pe Picioruş şi-l ţineau sub un şuvoi rece. Mezinul se sfia să intre sub para de metal şi avea nevoie de aproape un sfert de oră de „aclimatizare”, cum explica el însuşi celorlalţi. De data aceasta nu mai putu să arunce întâi un picior, numai cu degetele la început, apoi o mână, umărul drept, umărul stâng, să mai iasă puţin de sub presiunea picăturilor şi să răsufle, tremurând.

Mucală îşi pregătise oamenii din timp şi până să se dezmeticească, extrema stângă fu aruncată pe grătarul de sub duş. Doi sau trei inşi îl ţineau de mâini şi de picioare ca nu cumva să scape. Picioruş, mai mult mort decât viu, striga din toate puterile.

Luca îl auzi, vru să se întoarcă, dar o zări pe Chira. Se apropie de pistă, curios. Fata nu-l văzuse. Alerga către peluza de piatră într-un efort susţinut. „I-ar trebui mai multă elasticitate şi un ritm mai puternic”, îşi spuse antrenorul. Silueta ei dispăru o clipă, topită de umbrele tribunei. Acum sprinta. Părul scurt îi căzuse pe frunte. Era foarte aproape, el îi auzi respiraţia, trecu repede şi nu se opri decât la capătul pistei. Făcu apoi câteva exerciţii de gimnastică uşoara, îşi zvârli braţele în aer, le roti în jurul trunchiului, se aplecă în faţă şi sări de câteva ori armonios în aer.

Era îmbrăcată într-un tricou alb foarte strâns pe corp şi într-un şort scurt, albastru, prins cu o curea subţire, lucioasa. Călca rar pe vârfurile pantofilor de atletism, încă respirând greu după efort.

Îl văzu abia atunci şi îşi aruncă părul cu o mişcare scurtă peste cap, ţuguindu-şi buzele, într-un gest pe care Luca îl ştia.

— Ce cauţi aici? Îl întrebă aproape furioasă, ca şi când ar fi intrat peste ea într-o cameră fără să fi bătut la uşă.

— Ce, nu am voie? Îi răspunse el, pus pe ceartă. E doar stadionul nostru. Voi sunteţi musafirii…

— Parc-ai fi Moşa Mariancovici care nu poate să mă vadă! Nu mai am loc de fotbalişti, ca şi când alte sporturi nu mai există…

Atunci antrenorul îi zări treningul aruncat puţin mai la o parte, pe iarbă. Sări uşor gardul scund de lemn ce-l despărţea de pistă şi îl ridică, întinzându-i bluza:

— Îmbracă-te acum!

Chira i se opri drept în faţă, foarte aproape:

— Mie să nu-mi dai porunci, m-auzi?

— Ai să răceşti. Eşti năduşită şi o să-ţi îngheţe tricoul pe spate.

— Vorbeşti ca şi când ar fi iarnă. Îmbrăcă totuşi bluza treningului, privindu-l cu coada ochiului.

— Credeam că ai plecat cu Mircea, spuse Luca.

— Acolo e o treabă de bărbaţi şi nu uita că mai are şi spitalul nevoie de infirmieri. Numai sufletul meu ştie ce păţesc de când l-au luat. Dorm la numărul doi, mănânc la numărul doi, am slăbit, nu mă vezi? E multă treabă şi unul singur abia poate face faţa. Nici timp de antrenamente nu mai am. Nu mi-ai spus cum alerg!

Amurgul zilei de primăvară învăluia stadionul într-o lumină galbenă, pierită. Băieţii terminaseră cearta. Se auzea „un ura de trei ori” pentru Picioruş, „singura piesă de muzeu a echipei”. Chira îşi îmbrăcase şi pantalonii treningului fără nici o sfială, cu lipsa de pudoare a sportivilor. Antrenorul se prefăcu a privi într-o parte.

Ar fi vrut să plece, să nu fie zărit de jucătorii care trebuiau să iasă peste câteva minute îmbrăcaţi. Făcu vreo câţiva paşi spre peluza de piatră. Chira îl urmă, trăgându-l de mână:

— Ei, nu mi-ai spus cum alerg…

Ţinea în mână o pereche de pantofi de tenis de schimb şi părea foarte tânără, un copil aproape. Să nu fi fost gura aceea, plină, foarte feminină, Luca ar fi crezut că se află în faţa unui adolescent, dar trupul năduşit de alergare avea un miros tulburător, cu totul femeiesc. Ce-l găsise s-o privească, în loc să-şi vadă de treabă, să stea lângă băieţi?

Seara cădea repede. Plopii din spatele tribunei se înnegriseră. Mai târziu, el zări scurtele licăriri ale frunzelor, ca ale solzilor de peşte, în mişcarea uşoară a vântului Urcară treptele şubrede, reparate pe alocuri de către brigada lui Mucală şi a lui Gică-Marafet. De sus, se vedea dreptunghiul verde al terenului de joc, cele două porţi albe desenate subţire către extremităţi. Liniile de var se pierdeau în praful uşor ce plutea ca o ceaţă. Ar fi trebuit o pompă de apă, motopompă, parcă aşa-i spunea, îşi zise Luca, să se aducă apa fluviului până aici şi să se stropească iarba rară.

Pe ultima treaptă a tribunei se opriră faţă în faţă.

— Trebuia să ajungem până aici ca să-mi spui dacă ştiu sau nu să alerg? Întrebă Chira copilăreşte.

— Nu-ţi place?

Fata privi spre oraş. Se aprindeau primele lumini, abia licărind în pânza albăstruie a serii.

— Ba da.

Jos, pe linia ferată, paralel cu spatele arenei, aluneca o locomotivă. Se auzea strigătul ei scurt, răguşit. Era schimbul mecanicului, venit să-l ia de la antrenament. Focul de la bord lumina chipul negru al unui om fără vârstă, aplecat peste manetele numeroase.

Chira se aşeză. Avea uneori gesturi de bărbat, repezi şi hotărâte.

— Acum trebuie să-mi spui, îl trase lângă ea. Îţi place cum alerg? Am vreo şansă să ajung campioană la 800 metri plat?

— Eşti perseverentă. Stilului dumitale i-ar trebui mai multă forţă. Ai supleţe, ritmul e încă prea încet pentru o astfel de cursă; ai un cronometru?

— Am.

— De ce nu te cronometrezi? Ştii bine că fiecare cursă trebuie să aibă un plan al efortului. Nu se mai aleargă acum la întâmplare, oricum. E necesar un studiu amănunţit şi multa încăpăţânare…

— O, sunt foarte încăpăţânată!

— Atunci e bine.

Fata îl privi cu superioritate:

— Ascultă, ce tot îmi zici dumneata? Între sportivi se permite tutuiala. Să ştii că lui Mircea i-am dat voie să-mi zică pe nume foarte târziu, dar cu tine e altceva. Data viitoare aduc cronometrul şi am să te rog să-mi faci o planificare a alergării, doar te pricepi…

Luca dădu din umeri ca şi când ar fi vrut să scape de o însărcinare neplăcută:

— Sunt antrenor de fotbal, nu de atletism…

— Las' c-ai învăţat la şcoala aia destule, nu-i mare lucru să faci planul unei alergări de 800 de metri plat!

Deasupra trecură păsările. Cormorani, chirghiţe şi raţe sălbatice. Scoteau ţipete scurte, gâtuite. Era ceasul unic al morţii luminii, când şi zburătoarele simt că trec în alt tărâm, ceasul ultim al zilei, tulburător şi măreţ.

Luca nu făgădui nimic. Fata tăcu ascultând respiraţia şuierătoare a fluviului şi alunecarea mecanică a locomotivei. Sirena tot îl mai chema de undeva de jos pe mecanicul Şoşon. Bărbatul îşi spuse că ar fi trebuit să se ridice, să plece. Nu avea nici un rost să întârzie aici, singuri, amândoi. Ce ar fi gândit „doctorul” despre el, dacă Chira i-ar fi povestit vreodată? De fapt nu-i trecuse prin minte altceva decât că o să fie zărit de jucători lângă prietena lui Mircea şi atunci urcase treptele tribunei ca şi când ar fi vrut să scape de privirile lor. Ca orice bărbat rămas multă vreme în singurătate, se simţea bine lângă fata a cărei veselie pierise pe neaşteptate. Tăcerea li se păru la amândoi stânjenitoare. Şi Chira dorea să se ridice de lângă el. Privindu-l mai bine, începuse să se ruşineze de îndrăzneala avută. „Câţi ani să aibă?” se întrebase Chira. „Poate patruzeci sau mai puţin.” Chipul de om îmbătrânit mai devreme decât trebuia era urâţit de o tăietură adâncă ce-i străbătea obrazul proaspăt bărbierit. Gura subţire, ochii neliniştiţi, câteodată plini de blândeţe, altă dată mânioşi, mâinile mari, greoaie, de om care muncise din greu toată viaţa, îl făceau stângaci. Ar fi trebuit să capete şi el o poreclă, ca ceilalţi. Ce-ar fi să-i Spună „Palmierul”? Da, aducea cu un palmier. Chiar chipul acesta, totdeauna grav, puţin întristat, glasul uscat, vorbele spuse rar, parcă scoase cu cleştele, cum se zice, erau atât de deosebite: de ale lui Mircea, fire veselă, amator de glume, gata să spună o anecdotă cu mai multe înţelesuri. Luca se ridicase.

— Trebuie să plec, am o şedinţă la comitetul orăşenesc…

Glasul îi era lipsit de convingere şi fata înţelese că minte, că pleca numai pentru ca să nu fie bănuit de cine ştie ce intenţii. Se sculase şi ea în picioare şi privise luminile târgului înşirate de-a lungul străzilor abia ghicite în întuneric.

— Uite podul, îi arătă copilăreşte, uitând că el spusese că vrea să plece. În timpul războiului, acolo a căzut o bombă. Stăteam foarte aproape. Am picat jos, în iarbă, şi am văzut numai pământul ridicat. Era să mă strivească un pietroi, cam atâta…

Închipui cu palmele dimensiunile acelei pietre şi îl întrebă:

— Unde te aflai în timpul războiului?

— Pe front Am fost rănit de două ori.

— De aceea eşti atât de tăcut? Se zice că pe unii zgomotul exploziilor îi amuţeşte…

Luca râse cu amărăciune:

— Ţi separe că sunt tăcut?

— Nu, n-am vrut să spun asta, mă gândeam la război, la oamenii schilodiţi. Eu eram foarte mică. Aveam 15 ani, adică nu eram atât de mică…

Se părea că atunci descoperă un lucru nou care o incinta.

— Tatăl tău când a murit?

— Mi se pare că ţi-am mai spus…

— De ce ţi se zice Chira?

— Mama a fost grecoaică, de la Galaţi.

— A murit şi ea?

— Da. Acum doi ani.

Tăcură amândoi. Pe tenderul locomotivei urca mecanicul, îl zăriră m lumina focului de la maşină.

— Şi cu cine stai?

— Cu o mătuşă bătrână. Eu o întreţin. Dar dumneata?

— Eu sunt de la Reşiţa. Am venit aici pentru că am fost chemat. Se pare însă că n-am să fac purici mulţi…

— De ce?

— Directorului nu-i prea place cum antrenez echipa asta a lui…

Fata tăcu nedumerită. Nu ştia ce să spună. Auzise de la ceilalţi jucători că duminica ce trecuse câştigaseră un punct la Tulcea.

— Eu cred că eşti un antrenor foarte bun, zise. Îi apucă iar braţul:

— Uită-te într-acolo, s-au aprins luminile şi la cariera de piatră. Ăştia nu dorm nici ziua, nici noaptea. Lucrează în trei schimburi…

Se auzea distinct păcănitul unei maşini de tăiat. Zgomotul semăna cu acela făcut de un ferăstrău de lemn. Deasupra cercului de lumini jucătoare plutea un praf alb de calcar, ca o pelerină argintie, nemişcată. Oraşul cu becurile sale amorţite clipea într-o parte, risipit.

— O să iasă luna…

Luca privi spre Dunăre. Fluviul sclipi o clipă ca şi când cineva ar fi aprins un chibrit în adâncul lui. Peste sălciile malului scund se ridică greoi astrul strălucitor. Apa leneşă fu incendiată şi larga câmpie din spate prinse relief.

Treptele de piatră ale peluzei se desluşiră mai bine. Coborâră fără să spună ceva. Aproape de pista de zgură, Chira se opri.

— Parcă-i un circ roman. Dacă n-ar fi jucătorii tăi cu nume atât de caraghioase, aş putea să cred că într-o seară ca astă, pe terenul, de joc vor apărea gladiatorii împăratului Titus…

— Care s-ar numi „Le ştie”, Mucală, „Inimioară”… Fata se întoarse spre el:

— Ţi-am găsit şi dumitale un nume, să nu zici că nu ţi-am spus…

— Asta mai lipsea! Făcu Luca fără nici o bucurie.

— Palmierul”, aşa te-am poreclit!

— Palmierul”?

— Da. De ce te miri? Semeni foarte bine cu un palmier. Eşti înalt, nu vezi, aproape de două ori cât mine…

Uitase să-şi schimbe pantofii de atletism din picioare.

— Haide că e târziu, hotărî singură, şi dumneata ai treabă, ori m-ai minţit?

— Nu, am treabă într-adevăr, spuse cu siguranţă Luca. Pe urmă, ia gândeşte-te, ce-ar spune cineva care ne-ar cunoaşte, văzându-ne singuri aici…

Chira se miră cu naivitate:

— Ce-ar putea să spună? Suntem doar camarazi de sport!

Se aşeză scurt pe marginea pistei de zgură şi îşi schimbă la repezeală pantofii. Le legă şireturile şi îl ajunse, alergând.

— De ce nu mă aştepţi? Ce, eşti atât de grăbit?

— Nu, îi răspunse el cu ostilitate, dar îmbrăcatul ăsta e un lucru ce se face fără martori, ca să ştii de-acum înainte!

Ieşiră pe porţile mari, uitate deschise. Ca un gospodar bun, antrenorul le uni. Drumul până în faţa casei ei dură puţin şi el nu mai avu chef să spună nimic. Urcară o stradă pavată, pe sub câteva garduri înalte de cărămidă, pline de iederă. Mirosea a frunză umezită, pe pereţii caselor nevăzute se frecau tecile tari ale clematitelor şi împrejur plutea o mireasmă amăruie. În faţa unei porţi, Chira se opri.

— Am ajuns. Aici stau. A doua uşă pe dreapta. Poţi întreba de mine dacă ai drum încoace vreodată. Bună seara.

Luca îi strânse mâna uşoară, bărbăteşte, fără un cuvânt. Îi mai auzi glasul dincolo de împletitura de fier:

— Data viitoare am să vin cu cronometrul. Nu uita să studiezi planul unei curse de 800 de metri. La revedere.

Întârzie fără să vrea câteva clipe, îi mai văzu silueta subţire în trening străbătând dreptunghiul de lumină al uşii deschise şi plecă. Se simţea trist, vinovat şi stupid.

Îl supăra şi lumina prea slabă a lunei.

Ziua noroasă, aproape rece, deşi se aflau în preajma lunii iunie, îl enerva. Antrenamentul se terminase devreme. Ceilalţi băieţi citeau ziarele aduse de Moşa Mariancovici de la Constanţa.

Gică-Marafet făcea socoteala în gura mare:

— Dacă-i batem şi pe cei din Feteşti, i-am isprăvit…

— Care, bă, huidumă! Se înghesuia Mucală să privească. Gineşte clasamentul şi pe urmară vorbim… Cine stă vreasăzică în cap?

— Dinamo-Călăraşi”…

— Să le fie de bine. Câte au jucate, câte pierdute, câte nule?

— Stai să numărăm. Vreasăzică: şase jucate, patru câştigate, două pierdute…

— Cine i-a ars? Întrebă Bibiloi.

— Păi Locomotiva. La ăştia se mai dă încă şpagă, primă, nu ca la noi, că n-am mai văzut culoarea banului…

„Le ştie” şopti uşor:

— Mucles, că ne-aude antrenorul…

— Deci, câte punte? Întrebă Alecu.

— Opt în cap…

— Bun, pe locul doi cine stă?

— Flacăra-Slobozia”, pe care i-am potcovit noi duminica trecută.

— Ăştia câte au?

— Să vedem. Aşa: şase jucate, trei câştigate, unul nul, două pierdute… Total şapte puncte…

Sandu îşi freca gânditor bărbia.

— Bun, mai departe. Locul trei?

— Progresul-Tulcea”…

— La egalitate de puncte cu „Flacăra”. Şase jucate, două câştigate, trei nule, unul pierdut, băieţi deştepţi.

— După aia?

— După aia venim noi, pe locul patru…

— Câte puncte?

— Şase.

— Stăm bine.

— La două puncte de primul clasat. Dacă nu pierdeam ca proştii de două ori şi nu făceam două meciuri nule…

Luca nu-i mai ascultă. Acum totul se terminase, într-un fel…

Pe Dumitru Mâţu, preşedintele sindicatului, antrenorul nu-l văzuse de prea multe ori. Munca acestuia îl chema în locuri mult mai importante. El răspundea de activitatea culturală, a silozului, se lupta să câştige, atât cât auzise Luca, faza raională a unui concurs pe ţară pentru cor, pusese pe roate o echipă de teatru şi, una de dansuri şi dacă mai adăugai că trebuia să aibă grijă şi de concediile salariaţilor, de creşa abia înfiinţată şi de alte mici mărunţişuri, îţi dădeai seama că e foarte ocupat.

În câteva şedinţe de partid stătuse alături de el, îi auzise vocea silnică, uscată, frazele lipsite de căldură, deşi cele spuse nu arătau aceasta şi îşi dăduse seama că Mâţu era un bun vorbitor, nu lipsit de umor, pe care cei din jur îl ascultau cu interes după ce se obişnuiau cu vorba lui seacă, fără culoare.

Preşedintele sindicatului, ca şi la şedinţa de constituire a colectivului sportiv, pentru că aşa-l ţinea minte încă de când îl văzuse, nu-şi găsea loc, picioarele sale prea lungi căutau, pe sub mese, spaţiu mai mult. De câte ori se ridica ai fi zis că dărâmă totul în jur. Treburile de care se îngrijea se încurcau câteodată şi i se spunea totul fără să fie cruţat. Pereţii creşei aveau igrasie, pentru că localul ales era necorespunzător, echipei de dansuri îi lipseau încă vreo câteva costume, cei mai mulţi dintre sindicalişti nu-şi plăteau cotizaţiile la timp…

Pentru toate acestea, el trebuia să răspundă, să dovedească celorlalţi membri de partid, unii din organizaţia de bază a silozului, că se luaseră măsuri ca lucrurile să se schimbe.

Luca înregistrase întâmplător micile incidente, legătura lui cu activitatea silozului fiind într-un fel îndepărtată şi ţinând mai mult de problemele educative. Iată de ce fu foarte surprins când, într-una din zile, preşedintele sindicatului îl opri în curte, rugându-l să-l însoţească până la biroul său.

Ocolind aripa principală, străbătură un coridor pardosit cu piatră şi intrară printr-o uşă înaltă într-o încăpere spaţioasă, luminată de două ferestre mari.

— Ia loc! Spusese Mâţu.

Se aşeză şi el şi dintr-o obişnuinţă mai veche îşi orândui mapele de pe birou. Cât vorbi, fu întrerupt de mai multe ori de ţârâitul telefonului, dar tot de atâtea ori îl închise după ce răspunsese grăbit cu un da sau un nu.

— Iată despre ce este vorba, tovarăşe Luca. Dumneata mă cunoşti se pare mai puţin decât te cunosc eu. Ne-am văzut de câteva ori în împrejurări cu totul deosebite decât cea de azi şi n-am prea avut timp să stăm de vorbă…

Luca îl privea încă nedumerit. Nu ştia ce scop avea introducerea aceasta. Preşedintele sindicatului înţelese şi puse palma pe birou, bătând uşor în tăblia lui:

— Stai, nu fi nerăbdător. Te vei fi întrebând cu siguranţă de ce te-am chemat la mine?

— Da, recunoscu antrenorul.

— Ei bine, am să-ţi răspund îndată. Cred că ţi-a trecut pe la urechi că era cât pe-aci să fii concediat…

— Concediat? Se miră Luca. Ştiu de la preşedintele colectivului sportiv că directorul e foarte nemulţumit de mine, dar până la concediere…

Mâţu îşi descheie nasturele de la gât al cămăşii. Îi era cald şi îşi suflecă mânecile.

— Cu un director ca Mangâru te poţi aştepta la orice lucru, râse preşedintele. Nu mai avea nici o grijă, pentru că am reuşit să-l potolim şi eu, şi Gioancă…

— Credeţi? Se îndoi ironic Luca.

— Să sperăm, depinde şi de dumneata. Pe scurt, să-ţi spun despre ce este vorba. Într-o dimineaţă, mă trezesc cu secretarul organizaţiei de bază aici la mine, în birou. Nu ştiu ce părere ai despre el, pentru că celălalt antrenor nu putea să-l sufere, dar Gioancă e un tovarăş foarte bun…

— Nu l-am văzut de prea multe ori.

Mâţu luă un creion de pe birou şi se jucă eu el în timp ce vorbea.

— E cam suferind şi asta îl face tăcut. Are o înfăţişare mohorâtă, deşi când e bine dispus, veselia lui devine molipsitoare. Când îi place cum merg lucrurile într-o secţie, nu se bagă, nu se amestecă. Are o vorbă: „Lasă-l pe fiecare să facă aşa cum îl taie capul, numai bine să iasă”. Se pare că în secţia dumitale lucrurile merg bine, din moment ce nu şi-a vârât pană acum nasul să te întrebe de una, de alta. Şi cum îţi spuneam, dă năvală la mine în birou şi-mi spune: „Mâţule, trebuie să ne împotrivim unei nedreptăţi…!” „Ce nedreptate, măi băiete?” îl întreb. Şi-mi povesteşte în câteva cuvinte că Mangâru vrea să te concedieze pentru că echipa de fotbal a pierdut un meci în nu ştiu ce localitate unde v-aţi deplasat. După aia, până să răsuflu, îmi făcuse biografia dumitale. Eşti un om aşa cum îi place lui. Mi-a povestit, ca şi când eu n-aş fi ştiut, cum te-ai luptat cu vagabonzii ca să-i bagi în producţie, cum ai reparat arena; de, domnule ca şi când n-aş fi fost acolo cu dumneata şi cu Mangâru… L-am lăsat să vorbească, întrebându-mă de unde le-a aflat pe toate. „Şi de ce vrea să-l dea afară Mangâru?” l-am întrebat când a isprăvit.

Se oprise puţin şi se uitase pe fereastră, adunându-şi degetele sub buze, cum fac copiii.

— Vezi, într-un fel, activitatea mea este legată de-a dumitale. Eu răspund pe linie sindicală şi de activitatea sportivă, aşa încât nu puteam să rămân indiferent. E drept că ţin mai mult la altele, dar…

Surâse şi lăsă creionul din mână.

— Aşa că mi-am spus: s-a prostit Mangâru şi nu mai ştie ce face dacă are de gând să concedieze un om capabil… Ce să-ţi lungesc povestea, m-am dus peste director: „Ia ascultă, frate, ce ai cu antrenorul?” Că să vezi, c-o fi, c-o păţi, a dat din colţ în colţ. Am înţeles. Pe Mangâru să ştii că-l cunosc de patru ani, ce de patru, sunt cinci ca popa. E pripit, rău de gură, dar altfel, pâinea lui Dumnezeu. Numai el a ţinui în spinare până acum silozul ăsta. Da-i pătimaş. Să nu-i treci pe dinainte, că s-a isprăvit! Să nu-l contrazici, şi dumneata se pare că ai bunul obicei de a-l contrazice. Bine faci! Dă-i înainte! Te sfătuiesc ca pe un frate. În locul dumitale aş proceda la fel…

Luca vru să zică ceva, dar preşedintele nu-l lăsă:

— Stai, pe urmă ai să spui ce ai de spus. Din câte am înţeles, ce-l nemulţumeşte pe Mangâru? Faptul că echipa noastră a pierdut câteva meciuri.

— Două…

— Exact. „Ei şi dacă a pierdut?” l-am întrebat pe director. „Ce, la război câştigi toate bătăliile? Vorba englezului, totul e s-o câştigi pe ultima!” „Nu-i aşa, mi-a răspuns el, într-un campionat dacă n-o iei bine de la început, nu ajungi unde trebuie?” Drept să-ţi spun, fotbalul mă interesează mai puţin. La siloz, avem probleme mult mai importante. Din punctul meu de vedere e bine că dumneata priveşti sănătos chestiunea educaţiei jucătorilor. Anul trecut, pe când aici mai era individul acela, Petrescu, am intervenit de câteva ori. Nu puteam să stau cu mâinile încrucişate când vedeam ce se petrece. Mi-au scos cu cleştele sumele pe care le ştii pentru echipa de fotbal. Acum am strâns şurubul. Dumneata cunoşti probabil proverbul ăla cu naşul care odată… M-am învăţat minte. Nu vreau să-mi rămână şi anul acesta echipa de dansuri dezbrăcată!

Răsuflă puţin, ostenit de cât vorbise. După ce se plimbă în jurul biroului, se opri în faţa antrenorului.

— Însă Gioancă mi-a mai spus un lucru: după cum ştii, se dau prime, lunar. Mangâru încurajează un sistem foarte ciudat de premiere. Luna trecută, de pildă, a vrut să le dea câte 500 de lei celor doi vagabonzi: „Le ştie” şi „Inimă de porumbiel” sau cum dracu-i mai cheamă. Ei s-a opus pe bună dreptate. Atât cât îi cunoaşte, sunt nişte chiulangii. Or, ce treabă am făcut noi? I-am băgat în producţie şi nu avem grijă de ei? Nu-i reeducăm? De lucrul acesta e vinovată şi organizaţia U. T. M. Noroc că s-a întors Prică din armată. Pe Prică n-ai de unde să-l ştii. A fost secretarul U. T. M.-ului până în '49. O să te ajute. Dumneata nu poţi face singur toate lucrurile. Pe noi ne interesează mai mult oamenii pe care încercăm să-i reeducăm decât cei ce nu au nevoie de aceasta. Şi dumneata se pare că ai făcut destul până acum. Iată de ce Mangâru a fost silit să recunoască, pentru că dacă-l strângi cu uşa, recunoaşte, domnule, a fost silit să recunoască, spun, că n-are de ce să se plângă de dumneata, că îţi faci datoria mult mai bine decât Petrescu acela şi că insuccesele astea trecătoare vor da roade mult mai târziu. Mi s-a mai plâns că nu-i asculţi sfaturile când formezi echipa. Foarte bine faci! Părerea mei este că se pricepe la fotbal cât mă pricep şi eu…

— Zice că a jucat pe timpuri…

— Să nu-l crezi, s-a molipsit de la Moşa… Preşedintele îl luase de umeri şi-i spusese cu căldură:

— Aşa încât, tovarăşe antrenor, dă-i înainte cum te pricepi dumneata mai bine. Ai prieteni care te vor susţine în orice împrejurare…

Dar cu aceasta, războiul dintre el şi director nu se stinsese. Nici un început nu este uşor şi Luca nu sperase că totul va merge pe roate o dată cu venirea lui aici.

Desperarea lui Mangâru luase proporţii în momentul în care echipa silozului pierduse al doilea meci consecutiv. După prima etapă, lucrurile puteau fi numite încă satisfăcătoare. Meciul următor fiind câştigat, o oarecare mulţumire pusese stăpânire pe conducerea colectivului. Şi Moşa Mariancovici şi directorul se liniştiseră. A treia partidă, tot în deplasare, mai adusese un punct echipei „Steaua”. Luca nu era deloc fericit „Rodajul” se prelungea neplăcut. Încercase câteva formule şi rezultatele nu fuseseră cele mai fericite. Cu „Le ştie” se lupta încă să-l dezveţe de jocul individual la care nu voia să renunţe cu nici un chip. După câteva ezitări, trecu la o acţiune de forţa: îl puse pe tuşe.

„Chibiţii” se făcuseră foc. Suspendarea lui Sandu avea, în intenţia antrenorului mai mult un sens disciplinar: voia să arate şi celorlalţi, şi mai ales lui „Inimioară”, că nimeni nu se mai putea considera de la data aceea de neînlocuit. Experienţa cu cele două rezerve, Bibiloi şi Câşu îi spunea că poate să încerce şi în al treilea caz. Numai prin jocuri tari de campionat puteau fi promovaţi şi cei doi juniori, înlocuitorii vagabonzilor. Întâmplarea făcuse ca tocmai în etapele în care lipsise din echipă „Tat-al lor”, echipa silozului să dea peste două echipe puternice. Jocurile fuseseră foarte strânse şi echipa silozului pierduse la limită, cu 1 – 0 şi cu 3 – 2. Într-un campionat întreg, lucrul nu era o catastrofă, cu atât mai mult cu cât lupta se anunţa foarte îndârjită şi adversarii de forţe egale. Pentru antrenor, primele rezultate nu aveau decât o importanţă strict statistică, pe care n-o putea neglija, dar în faza actuală, pe el îl interesau mai mult curbele ascendente ale jocurilor, „asamblarea” echipei, progresul ei tehnic şi tactic.

Cine să înţeleagă însă? Moşa Mariancovici, un fanatic al fotbalului. Mangâru, pentru care o înfrângere însemna sfârşitul oricărei bunăvoinţe?

Reintrarea lui „Le ştie” nu fusese o capitulare a lui Luca. Suspendarea jucătorului trecuse şi înţelegea să-l reintroducă, pentru că era deocamdată mai bun decât rezerva lui. Spera că pedeapsa îl va fi învăţat ceva şi pe el.

Pentru Sandu îndârjirea antrenorului la început fusese nu atât un act disciplinar, cât şi dezvăluirea unei antipatii personale. Discuţia dintre ei avusese un accent pătimaş. „Le ştie” îi spusese lui Luca fără sfială că „nu poate să-l înghită” şi că „vrea să-l desfiinţeze”.

Explicaţiile acestuia nu fură ascultate. În alte împrejurări, „Tat-al lor” ar fi plecat şi nu s-ar mai fi întors niciodată. Acum însă, se simţea singur, pentru că de la o vreme prietenul său „Inimioară” o „lăsase mai moale”, cum spunea, apărându-şi locul în echipă. Încercarea lui „Le ştie” de a-i solidariza pe ceilalţi jucători cu el dăduse greş şi începea să fie îngrijorat. Urmărise cu duşmănie în cele două meciuri pe înlocuitorul său şi îşi dăduse seama că juniorului nu-i mai trebuiau decât câteva meciuri grele în picioare pentru a se încadra în jocul echipei. Fără a avea o tehnică prea bună, dar tânăr fiind, luptând cu multă ambiţie, el se dovedise pentru cunoscători un element ce promitea.

În afară de grija de a se vedea lăsat pe margine tot de mai multe ori, Sandu era mâncat şi de ambiţie. Nu se credea încă la vârsta când ar fi trebuit să lase locul altuia şi ştia că totuşi se apropia de aceasta. Încercase să stea de vorbă cu Mangâru, să se plângă, sa se arate nedreptăţit, dar şi ăsta era un om sucit. Faţă de toată lumea îi lua apărarea şi când fusese vorba să-l asculte, îl alungase ca pe un câine. „Să nu te văd, îi strigase într-o dimineaţă, voi nu sunteţi oameni! Nu vreţi să munciţi, vă bateţi joc de cei din jur, dar ce credeţi că o să vă mai meargă?”

Toate astea, Sandu aflase de unde veneau! Preşedintele sindicatului se opusese în câteva rânduri să li se dea prime şi lui, şi lui „Inimioară”, pentru că, pe bună dreptate, mai toată ziua umblau brambura prin siloz, plecau mai devreme la masă, parcă n-ar fi avut stăpân. Şeful de secţie, un bătrân cam sperios, nu ştia ce sa le facă. La început crezuse că se vor da pe brazdă, aşa cum afirmase directorul. „Îi luase încet”, dar timpul trecea şi nici nu putea fi vorba să se vadă vreo îndreptare. Jucau toată ziua tabinet pe sub bolţile de la etajul patru şi unii dintre muncitori protestau. Le spuneau şi în faţă: „Mă, voi sunteţi nişte trântori, luaţi banii degeaba! Cum v-o ţine direcţia…”

Chiar lui „Le ştie”, toate întâmplările din ultima vreme începuseră să-i dea de gândit. Iată de ce la meciul următor, când în siloz situaţia era foarte încordată, Sandu făcu una din cele mai bune partide din cariera sa.

Jucaseră în deplasare, cu o echipă aflată înaintea lor în clasament. Este drept că în fotbal se spune că balonul e rotund şi că orice rezultat e posibil, dar nici cei mai optimişti susţinători ai echipei silozului nu sperau la un rezultat atât de bun: 5 – 1!

Pentru Luca, într-un fel, meciul cu „Flacăra”, la Slobozia, avusese o mare însemnătate. Antrenorul îşi dădea seama că încă o înfrângere ar fi creat o stare de spirit foarte proastă în echipă. După aceea, orice efort ar fi trebuit sporit. Încă două puncte pierdute însemna să moralul jucătorilor ar fi fost de atunci înainte scăzut şi o echipă de fotbal vlăguită, fără încredere în propriile-i forţe este ca un om bolnav: oricâtă bunăvoinţă ar fi avut cei care o formau, ar fi fost zadarnic.

Meciul se disputase pe o căldură de aproape 30 de grade. Începutul nu încurajase pe nimeni. Moşa Mariancovici şi directorul, fără să spună nimic, aşteptaseră hotărârile antrenorului. Între ei, de două săptămâni, domnea o ostilitate îngheţată. Întâlnindu-se, numai dintr-o nevoie elementară de politeţe se salutau cu destulă răceală. Chiar frizerul, atât de cumsecade altădată, uitase orice prietenie. Înfrângerile consecutive îl întristaseră. De când „Steaua” pierduse două puncte chiar pe teren propriu nu mai putea ieşi în oraş, pentru că nu mai scăpa de gura lui Vizante şi a lui Pantelimon: „O să mâncaţi fripţi echipa asta, incapabililor! O să ajungeţi cu ea în district”. Asemenea vorbe, de fier să fi fost, nu puteau fi răbdate de nişte urechi atât de sensibile ca ale lui Moşa…

În minutul 5 de joc, extrema stângă a gazdelor, un tânăr îmbrăcat într-un tricou galben, trecuse de Fane-Mahomed, centrase precis şi un coechipier trăsese sus la colţ. Era 1 – 0 pentru localnici. În momentul acela, Luca ţinea bine minte, crezuse că în seara zilei aceleia ar fi trebuit să-şi dea demisia.

După încă zece minute de panică, apărarea se regăsi. Deasupra stadionului ardea soarele şi aerul era foarte uscat. Mucală, mai liniştit ca niciodată, nu spusese măcar un cuvânt celor de la apărare, contrar obiceiului. Centrase mingea şi jucase ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Aceasta era starea sufletească cea mai periculoasă: indiferenţa, şi Luca îşi dădu seama că fără un apel violent, totul era pierdut. Atunci când jucătorii unei echipe ajung să nu se mai mânie pentru greşelile lor, înseamnă că au sentimentul că sunt numai nişte funcţionari nepăsători, pentru care rezultatul nu reprezintă nimic.

Palid, furios pentru prima dată de când se cunoşteau, antrenorul le strigă să se mişte mai cu convingere, să iasă din inerţia de până atunci.

Mecanicul lupta din răsputeri, trimitea baloane numeroase către centrul terenului unde Mucală, foarte încet la acest început de repriză, se mişca cu greutate, ca şi când s-ar fi împotmolit.

Mult mai târziu, nici Luca nu ştiuse ce schimbase dintr-o dată faţa jocului. O acţiune energică pe partea dreapta îl pusese pe Sandu în poziţie de şut. Un rist precis şi egalarea se produsese: 1 – 1. După două minute, aşa cum se întâmplă cel mai ades în fotbal, portarul „Flăcării” primi şi cel de-al doilea gol. O centrare a lui Picioruş ajunse la Mucală. Cu o foarfecă, acesta trimise exact în colţul opus celui în care se aruncase goalkeeperul. Cele două puncte marcate la un interval de timp foarte scurt îi puseră pe picioare şi pe ceilalţi. La sfârşitul reprizei, scorul era 3 – 1. Marcase din nou „Le ştie”, trăgând de la 16 metri un şut cum rar văzuseră chiar localnicii. Aceştia îl aplaudară cu căldură, lucru neobişnuit.

Repriza a doua începuse cu un atac furios al „galbenilor”. Creţu salvase de două ori de pe linia porţii.

O acţiune a lui Câşu pe partea dreaptă adusese mingea în picioarele lui „Inimioară”. Un dribling scurt şi pasa laterală fu interceptată de către „Le ştie”. Un lat precis modifică din nou scorul: 4 – 1!

Meciul fusese jucat. Către jumătatea reprizei, Alecu primi o minge lungă de la Gică-Marafet, o săltă cu capul peste halful advers şi cu o fenta trecu balonul extremei stângi. Picioruş trase, se produse o învălmăşeală, portarul respinse până la Mucală. Un şpiţ şi era 5 – 1!

Restul minutelor trecură pe nesimţite. Pentru Luca fu îmbucurător că, în ansamblu, „Steaua” se mişcase cu multă uşurinţă. În sfârşit, vechile greşeli fuseseră uitate. Chiar driblingurile inutile ale lui Sandu din ultimele minute nu mai supărară pe nimeni.

La toate aceste lucruri se gândea Luca, auzind vocile jucătorilor săi, fără să fie însă atent la cele ce spuneau. Altceva îl preocupa acum şi trebuia să-şi mărturisească, nu fără spaimă, că se afla într-o situaţie din cele mai ciudate.

„Doctorul” se întorsese cu o zi înainte şi, conştiincios cum era, se prezentase la antrenament. Era slăbit, ars de soare, ca după o campanie foarte grea ce durase mai mult decât crezuse. Cum fusese vineri, se încercase un joc de ansamblu şi, bineînţeles, Câşu, rezerva lui, intrase abia în repriza a doua. Jocul arătase că Mircea mai avea nevoie de câteva antrenamente, pentru că absenţa lui se resimţea în forma slabă arătată. A-l introduce în formaţie în meciul de duminică, ar fi însemnat să lipsească echipa de aportul unui jucător în plină formă: Câşu.

Nu aceasta era însă problema cea mai importantă. În definitiv, „doctorul” trebuia să fie atât de înţelegător să priceapă că dacă se ivise unul mai bun decât el trebuia să-i facă loc, fără supărare. Luca se temea mai mult de alte lucruri…

Cu două săptămâni în urmă, într-una din serile aproape fierbinţi ale acelui sfârşit de primăvară, pe când Luca se grăbea să încheie antrenamentul cu juniorii, zări silueta Chirei alergând pe pista de zgură. Ca niciodată avu o strângere de inimă şi fu cuprins de o furie nemărginită. „În definitiv, ce tot voia fata aceasta? Nu-şi mai găsise alt loc de antrenament decât stadionul lor?”

Mai mult ca să întârzie cât se putea momentul întâlnirii lor, antrenorul prelungi exerciţiile cu băieţii. Abia când întunericul căzu de-a binelea, le dădu drumul să meargă la duş. El însuşi vru să se strecoare neobservat spre cabinele jucătorilor. La capătul pistei, acolo unde ciudatul amfiteatru de piatră îşi lăsa umbrele sale pe iarba pălită, fu întâmpinat pe neaşteptate de fată.

— Ce faci, Palmierule? Îl întrebă;

Nu-i răspunsese. Ar fi vrut să treacă mai departe, fără o vorbă, dar nu avu puterea. Chira îi întinse un cronometru care lucea stins în lumina tulbure a serii:

— Uită-te, e bun? Mi-ai promis că mă ajuţi… Cuvintele ei, moliciunea acelei voci ce se şi ruga şi certa, îl făcură să se oprească.

— Am avut treabă, n-ai văzut?

— Şi ce-mi vorbeşti aşa de urât? Parc-ai fi Mircea! Numai el se răţoie când e necăjit.

Era peste puterile lui să se supere pe fata asta îmbrăcata în trening, cu părul căzut pe ochi.

— Ce crezi că dacă n-ai vrut să mă cronometrezi tu, eu nu mi-am făcut antrenamentul?

Luca se aşeză pe treptele de piatră. Era ostenit, ar fi vrut să nu mai plece. Îl supăra şi tăcerea care urmă. Ştia că ea aşteaptă să audă de la el o vorbă de camarad mai mare.

Luca ridică privirile. Dacă nu şi-ar fi scuturat din când în când capul, aruncându-şi mâna în părul retezat, cu degetele răşchirate ca un pieptene, ar fi putut s-o ia drept un băiat de-ai lui ce abia terminase antrenamentul.

— Să vii data viitoare eu cronometrul, auzi? Acum trebuie să mergem, e târziu.

— Când, mâine?

— Nu, mâine am de lucru cu cei mari, joi…

— Aşa, făcu ea, ţi-e frică să nu fim văzuţi împreună… Mai bine ar fi tăcut: El o întrebase repede, tulburat de această complicitate ce se năştea:

— Mai ştii ceva despre Mircea?

— O să se întoarcă abia peste cincisprezece zile. Au mai mult de lucru decât s-a bănuit…

Şi după aceea nu-şi mai spuseră nimic.

După două zile, Luca o zări la intrarea stadionului, cu pantofii de atletism în mână. Era îmbrăcată în treningul ei albastru, strâns pe corp. Se vedea bine că alergase să ajungă mai repede. Juniorii jucau între ei „la două”. Îi mai lăsă câteva minute şi fluieră sfârşitul partidei. La insistenţele lor de a continua, el se arătă deodată foarte îndârjit:

— Nu, atât ajunge. La baie toată lumea, echiparea şi în cinci minute să nu mai prind pe nimeni pe aici…

Şi ca să se convingă că ei nu vor mai întârzia îi urmă în camera unde se aflau duşurile. Le privi câteva minute trupurile arse de soare, bătute de şuvoiul de apă, şi închise uşa în urma lui. Drumul până la capătul pistei i se păru mai scurt decât ar fi trebuit, căută să amâne cât se putea să ajungă în faţa Chirei şi se surprinse mărindu-şi paşii, mânat de o grabă pe care ar fi trebuit să şi-o stăpânească.

— Bună seara, zisese fata, deci te-ai ţinut de cuvânt… Îşi aruncase papucii de tenis în iarbă şi-i schimbase cu cei de atletism.

— Ce zăpuşeală e azi! Adăugase. Ar fi trebuit să mergem mai bine să înotăm…

— Acum, la ora asta?

— Dunărea e caldă seara, am să te duc la un loc pe care-l ştiu numai eu, apa e liniştită, nici n-ai nevoie să înoţi, numai pluteşti…

Terminase cu încălţatul. Îşi legase şireturile albe pe deasupra limbii late de piele, ieşită din pantof, şi cu un gest care-l tulbură, îşi scoase bluza treningului. O clipă el îi văzu braţele întinse deasupra capului şi sânii mici sub pânza subţire a tricoului alb. Trupul ei avea un miros cald, femeiesc, aşa cum stătuse încălzit în îmbrăcămintea groasă. Îşi scutură cu un gest repede părul şi el simţi în nări un parfum difuz.

Chira nu observase nimic din stinghereala lui.

— Nu spui nimic, Palmierule? Îl întrebă cu nepăsare. Cum mai merge echipa, când mai luaţi o bătaie? Încă puţin şi sunt gata.

Lepădă pantalonii strânşi la glezne cu un fermoar şi când fu numai în şort îi luă braţul:

— Gata?

— Gata.

Fata se burzului pe neaşteptate:

— Graficul, unde-i graficul?

— Ce grafic?

— Cum ce grafic? Graficul unei curse de 800 de metri plat…

Luca dădu din umeri nepăsător:

— Uite ce e. Eu sunt, aşa cum ţi-am mai spus şi cum ar trebui să-ţi intre în cap, antrenor de fotbal, nu atlet sau instructor de atletism, s-a înţeles…

— Brrrr, dar rău mai eşti!

Ca să-l liniştească, se aplecă în iarbă, căută în buzunarele treningului şi scoase cronometrul şi o hârtie.

— Lasă că am avut eu grijă să copiez toate datele din manualul de atletism.

Şi întinse ceasul:

— Uite, ţine-l!

Din momentul acela deveni un tovarăş docil şi tăcut de antrenament, care executa tot ceea ce i se spunea.

— Azi am să te „întind” puţin, nu ştiu dacă eşti obişnuit cu aşa ceva…

— Lăudăroaso! Vom vedea cine fuge mai tare. Crezi că dacă sunt mai bătrân ai să mi-o iei înainte?

Îl atrăsese dintr-o dată jocul acesta copilăresc. Dacă se gândea bine, nici nu prea credea în posibilităţile ei. Femeile se apucă de o mulţime de lucruri şi nu termină decât puţine. Dar singurătăţii lui îi făceau bine jumătăţile de oră când putea s-o asculte poruncindu-i. Obişnuit să comande, se convinsese că poate fi şi foarte ascultător.

— Asta înseamnă că, trebuie să sprintezi când ţi-oi spune eu şi să fugi înaintea mea, să mă obligi să ţin trena pe care ai să mi-o impui. Crezi că eşti capabil de aşa ceva?

— Adică am să te întind eu pe tine?

— Da, ai să mă tragi. Ar îi bine să faci asta cât se poate mai mult în linie dreaptă, lăsându-mi „coarda” liberă când va fi nevoie…

— S-a înţeles! Lipi el călcâiele milităreşte.

Cursa începuse într-un ritm lent. El îi recomandă o încălzire de patru sute de metri, segmentată de sprinturi scurte pe zece sau douăzeci de metri. Îi auzea respiraţia în spatele său şi ştia că face exact paşii pe care-i făcea, că piciorul ei calcă în locul unde cu o secundă înainte călcase el. În palmă, Luca ţinea cronometrul la care se uita din când în când. Primul tur de stadion se desfăşură într-un ritm moderat.

— Acum respiră! O sfătui. Aşa, adânc. Lasă-te mai mult pe spate, inspiraţia să fie mai scurtă, elimină aerul cu forţă din plămâni, încă o dată!

Chira se supusese fără ezitări. După o plimbare scurtă, în paşi mici, de voie, se întoarseră către locul de plecare. Făcură o tentativa de acomodare în care Chira îl învăţă cum se trece un „punct mort” într-o cursă de semifond, cum se sprintează la capătul ultimei sute de metri, şi alte mici secrete ale atletismului, bănuite numai.

Antrenorul ostenise. Niciodată nu-şi închipuise că o cursă de 800 de metri poate fi atât de istovitoare. Respira greu şi dădu, ca să se scuze, vina pe antrenamentul făcut cu juniorii.

— Nu te mai dezvinovăţi, îi spuse Chira cu ironie. Nu vezi că te-am întrecut? De altfel eşti un elev foarte cumsecade, poate în cele din urmă te văd recordman în locul meu.

— Mai ştii? Oricum, pentru o probă feminină, tot sunt bun, nu-i aşa?

Încercarea a doua fu cronometrată de Luca, rămas pe margine cu ceasornicul în mână. Primii patru sute de metri fură străbătuţi aproape în limita fixată de cartea de atletism. Către sfârşitul alergării, Chira încetini. Sprintul dovedi că are încă destulă forţa şi că efortul trebuia numai dozat pe parcurs.

Urmase o pauză mai mare. După câteva exerciţii de respiraţie, ea îşi îmbrăcase treningul şi venise lângă Luca.

— Ce spui? Îl întrebase.

— Pentru o începătoare este destul de bine. Va trebui să supraveghezi trecerea de la prima jumătate la cea de-a doua. Îţi lipseşte încă rezistenţa…

Obosită, cu faţa încă crispată de efortul depus, ea îi povestise câteva lucruri pe care le citise în cartea despre atletism.

— Trebuie uneori ani de zile ca să modifici tabela recordului personal.

„Istoria unor secunde”, cum o numea autorul manualului, cerea o mare forţă sufletească şi fizică şi mai ales antrenamente susţinute, dârzenie şi curaj…

— Crezi că am toate aceste calităţi?

El se gândise puţin şi pe urmă o întrebase:

— Spui că faci de mai mulţi ani atletism. Simţi ca ai alergat vreodată mai bine ca acum?

— Cred că da. Eram şi mai tânără…

— Lasă, nu mai aminti de bătrâneţe, că nu eşti bătrână încă, să se vaite alţii.

Fata tăcuse. Privea curgerea serii peste vârfurile plopilor, fluviul cel mare al cerului mânându-şi banchizele prăfoase ale norilor într-un mers nesfârşit.

Luca se gândea că sunt oameni care stau toată viaţa citind cărţi şi creând altele, că alţii vor să urce câteva sute de metri mai sus pe un munte şi mai există unii, ca această fată de 20 de ani, gata să se simtă la fel de fericita, dacă reuşeşte să câştige o secundă într-o cursă de 800 de metri plat.

Asemenea scopuri îşi merită ambiţioşii lor. Poate unii sunt ispitiţi să creadă că totul seamănă efortului furnicii de a mai pune un etaj construcţiilor ei infime, dar câtă voinţă îi trebuia Chirei să lupte cu secundele recordului visat!

Un pas, doi paşi, acelaşi ritm egal. Muşchii se întindeau şi se destindem. Amfiteatrul alb, în lumina scăzută, se apropia şi se depărta. În urechi stăruia fâşâitul aerului care trecea pe lângă urechi. Era ca într-un înec. Răsuflau în acelaşi timp, paşii lor erau la fel, se auzea scrâşnetul zgurei şi în pantofi le intrau bucăţi mici şi colţuroase de cărbune. Nu mai simţeau nimic. Luca o privea cu coada ochiului. Avea un gât prelung, subţire, ce împrumuta atitudinii ei ceva mândru. Alerga armonios, cu mişcări fireşti, repetate. Totul era pur pe acel chip de fată tânără. Chira nu putea inspira nici un gând care s-o mâhnească. În fuga prelungită s-ar fi putut pierde tot: dorinţă, îndrăzneală…

Un pas, doi paşi, o sută, două sute de metri, trei sute… Ritmul se accelera. Părul ei retezat se mişca în jurul frunţii. Pista tare era mai aproape, orizontul în forma unei elipse se rotea în jurul lor, decorul amfiteatrului de piatră dispărea, se apropiau de tribunele de lemn, o clipă vârfurile negre, mişcătoare, ale plopilor le treceau prin priviri, vântul bătea dintr-o parte, le îngreuna fuga sau îi ajuta, şi în urechi stăruia fâşâitul lui monoton, egal. Era când un curent de apă căruia i te împotriveşti, când o explozie de aer ce te proiectează înainte cu o forţă nebănuită. Pe „coarda” pistei el îi părăsea. Iluzia vitezei creştea vertiginos. Corpul îşi perdea parcă din greutate. Începea sprintul. Echilibrul cursei se sfărâma prin accelerare. Pe treizeci de metri, corpul încălzit trebuia să străbată spaţiul mai repede, sângele se aduna sub frunte, respiraţia era fierbinte, iute ca loviturile grindinei.

— Acum! Striga Luca.

Se aplecau înainte, ţâşnind în acelaşi timp. Mişcările nu mai aveau nimic armonios. Totul se rupea. Chira strângea dinţii, o sudoare subţire se aduna pe piele, sub tricoul fierbinte. Peisajul înconjurător se amesteca, parcă cineva ar fi suprapus mai multe imagini, aşa cum se întâmplă când se rupe pelicula unui film.

Urma apoi destinderea, paşii deveneau mai rari, leneşi. Respiraţia se făcea din marş. Corpurile recăpătau temperatura obişnuită;

Nu spuneau nimic, nici Chira, nici Luca.

Antrenamentele acestea se repetară de câteva ori. Cronometrul fusese uitat. Progresele erau înregistrate la urmă, fără un control exact cu ceasul.

— Crezi că am mers mai bine azi? Întreba de fiecare dată Chira, speriată că el ar fi putut să nege.

— Cred.

Fata se înfuria deodată, cu neconvingere însă:

— De ce nu mi-o spui sincer? Parcă mi-ai face o favoare, atât… Se cunoaşte că începi să îmbătrâneşti…

— Nu-i adevărat! Protestă el.

— Ba este. Oamenii care mai păstrează un rest de tinereţe în ei se entuziasmează…

Bărbatul nu-i răspundea. O urma tăcut, aşteptând-o să se îmbrace şi urcau fără un cuvânt strada pavată cu piatră până în dreptul porţii ei. Se despărţeau cu o strângere scurtă de mână şi el se întorcea abătut spre casă. Avea de multă vreme sentimentul unei vinovăţii nemărturisite, într-o seară o întrebă dacă atunci când se va întoarce Mircea, ea va mai îndrăzni să vină la antrenamente seara. Chira se oprise din mers şi-l privise dojenitor.

— Nu ştiu ce-i cu voi, bărbaţii, vă gândiţi totdeauna altfel de femei decât ne gândim noi la voi. Ţi-am mai spus că nu eşti un bun camarad. Adică, ştiu eu? Poate că eşti.

Fata îi luase braţul şi-l cercetase cu vocea tărăgănată, parcă bătându-şi joc de el:

— Ar trebui să nu mai vin, spune drept, ţi-ar părea rău? Sau poate ţi-este frică de Mircea? Pe el nu-l interesează ce fac, chiar râde de mine, auzindu-mă că vreau să bat un record. E un fotbalist încrezut şi atâta tot. De aceea am venit la dumneata, pari mai serios…

Luca se întorsese necăjit:

— Mereu îmi spui că sunt bătrân, că sunt serios.

— Ajunge! Dacă ar fi chiar aşa, nu mi-ar place să stau de vorbă cu tine, să umblu pe stradă…

Îi arătă mâna aşezată pe braţul său. Chira se depărtă puţin ruşinată. De atunci, nu-şi mai pomeniră nimic despre asta.

Pe urmă, cu trecerea timpului, se obişnuiseră să-şi spună fără ezitări pe nume, el îi povestise câte ceva despre lupta dată cu „cei mai prima interi din Europa”, despre isprăvile nemaipomenite ale lui Moşa Mariancovici, şi-o ascultase la rândul său, amintindu-şi de anii liceului, când mai trăia mama ei. Avusese o viaţă obişnuită, începută bine, dar care ar fi putut să sfârşească rău. Urmase timp de patru ani cursul unui liceu particular din Constanţa, până la moartea părinţilor. Trebuise să înveţe o meserie şi, neavând altceva mai bun la îndemână, intrase la numărul doi ca infirmieră. Cu ani în urmă dăduse peste o carte despre atletism. O citise ca pe un roman. Aceasta îi inspirase gândul că ar putea să devină campioană. Încercase la început să arunce cu suliţa, dar nu avea destulă forţă; În cele din urmă îi plăcuseră alergările. Când îl cunoscuse pe Mircea, acesta râsese de preocupările ei. Deşi sportivi, se părea că după părerea lui, femeia nu are ce căuta pe pista de atletism. Îmbolnăvindu-se, crezuse că va sfârşi prin a nu se mai ocupa de semifond, dar o dorinţă mai mare decât orice o readusese pe stadion.

Şi deodată toate aceste plimbări nevinovate, ceasurile de antrenament căpătară altă semnificaţie prin venirea „doctorului”. Luca nu îndrăznise până atunci s-o întrebe nimic despre natura prieteniei lor. I s-ar fi părut şi necuviincios, şi nepotrivit. Când îl văzuse intrând în magazia de echipament, dezbrăcându-se, parcă nici n-ar fi lipsit atât de mult, simţise că îl încearcă amărăciunea. Parcă i-ar fi furat ceva omului din faţa sa şi nu putea, nu avea ce să mărturisească. Îşi strânseseră mâinile ca doi prieteni vechi ce se regăsesc. Antrenorul întrebase cu jumătate gură cum fusese campania sanitară la care participase şi, cu asta, trecuseră la ultimele rezultate ale echipei silozului. Mircea se îmbrăcase repede, se arătase nerăbdător să joace fotbal şi, cu toată dorinţa lui de a demonstra că nu-şi pierduse forma, se dovedise obosit şi fără un bun control al balonului.

Apropierea meciului următor îl chinuia pe Luca. Aflând despre întâlnirea lui cu Chira la stadion, „doctorul” putea crede că vrea să-l îndepărteze din echipă sau cine ştie ce altceva. Fiind şi mai tânăr, acest sentiment neîntemeiat de nedreptate l-ar fi durut mai mult ca pe alţii, Antrenorul se certase singur, spunându-şi că n-avea nici un motiv să-şi facă astfel de gânduri. Se purtase cât se poate de cuviincios, nu avea nimic de care ar fi putut să se ruşineze. O camaraderie nu putea fi luată drept altceva. Ajuns cu gândurile aici, simţea cum se înfurie. Adică ce era acest „altceva” de care se temea atât? Oricine ar fi înţeles foarte bine dacă i s-ar fi explicat că unui om singur cum era el, prietenia fetei îi făcuse plăcere. Să fi avut aceeaşi vârstă, nu l-ar fi încercat nici o remuşcare. Cunoscuse destule femei. Unele îl dezgustaseră pentru că erau interesate, la altele ţinuse mai mult decât ar fi trebuit şi, pe urmă, împrejurările vieţii îl îndepărtaseră de ele. Ar fi putut până atunci să se însoare de câteva ori. Venise şi războiul. Stătuse prin spitale, văzuse oameni murind alături, cu cât trecuse timpul apropierea de femei se făcuse cu totul întâmplător. Plecând dintr-un oraş în altul, uitase ce este aceea iubire statornică.

Şi iată, dar nu, asta nu voia cu nici un chip s-o recunoască, soarele, stadionul, antrenamentele repetate îl scoseseră din liniştea lui sufletească.

Zile întregi după întoarcerea „doctorului” îşi spuse că o explicaţie cu el nu putea să mai întârzie. Şi din pricina propriilor gânduri nu înceta să regrete zilele când nu era încercat de astfel de griji…

Aici vara venea mai devreme, aproape pe neaşteptate. O simţeai dimineaţa când arşiţa soarelui ardea ca la prânz, seara când aerul neclătinat, plin de praf, te sufoca şi o vedeai mai ales incendiind salcâmii şi migdalii. Cerul se albea, ca o pânză. Numai malurile verzi ale fluviului păreau însufleţite. De la unsprezece dimineaţa, nu mai umbla nimeni pe străzile târgului. Oraşul cădea într-o letargie ce te înspăimânta. Funcţionarii silozului aruncau registrele la o parte şi priveau nemişcaţi din scaunele lor geamurile murdare. Pe la prânz, câţiva dintre jucătorii echipei de fotbal puteau fi găsiţi pe marginea Dunării, prăjindu-se la soare. Nu lipseau Alecu şi „Inimioară”. Lucrul scădea la ora aceea şi îşi găsiseră fiecare câte un înlocuitor.

Când se făcea două se îndreptau spre cantină, după ce treceau mai înainte, în drum, pe la Picioare multe, să bea câte o halbă de bere oferită de către domnul Pantelimon. Acesta, ca de obicei, nu era găsit singur. Nu lipsea Vizante, mai slab, prăpădit de căldurile lunii iunie, numai într-o cămaşă veche, cu mânecile, retezate deasupra cotului şi nici colonelul Pătrulescu, într-o bluză kaki, bine călcată.

Acum, vara, programul suferea schimbări importante. Cafeneaua se deschidea pe la ora unsprezece. Domnul Ule Batai mătura singur duşumelele şi făcea necăjit socotelile la o masă cu picioarele şubrede din fundul salonului. În dugheana lui nu bătea soarele. Încă de cu seară, obloanele rămâneau trase deasupra ferestrelor mari şi nu era oră din zi sau din noapte când să nu ardă nelipsita lampă de carbid. Treburile nu mai mergeau bine deloc. Impozitele acopereau aproape tot câştigul, să nu fi fost cei câţiva clienţi pe care-i avea, de multă vreme ar fi trebuit să închidă cafeneaua. Şi dacă te gândeai, nici ăştia nu mai aveau de unde să dea, să arunce cu banii ca altădată.

Pe la 12 sosea colonelul, întrebând încă de la uşă dacă n-a venit cineva înaintea lui. Se aşeza ostenit pe un scaun şi ofta:

— Azi sunt lefter!

Totdeauna, la fel. Îşi scotea batista lui mare, îşi ştergea fruntea năduşită şi adăuga, invariabil:

— Şi-i o căldură afară! Domnu' Batai, creditează-mă c-o halbă până îmi pică un muşteriu…

Cafegiul nu-l refuza niciodată, pentru că speţa biliargiilor nu murise cu totul. Ambiţioşi mai erau destui în oraşul ăsta şi dorinţa de a-l învinge pe colonel nu se stinsese încă. Ba de la o vreme, şiret, Pătrulescu începuse să dea semne de slăbiciune, tocmai pentru a nu-i descuraja pe amatori, pentru că atunci banii lui zilnici ar fi fost pierduţi. Colonelul nu putea suferi lipsa de politeţe şi nimeni nu-l văzuse încasând vreo sumă, numărând hârtiile soioase ale jucătorilor pe care-i înfrunta. Pentru aceasta exista domnul Ule Batai. El descurca încâlcita aritmetică a partidelor jucate, el oprea cu o cinste exemplară sumele ce i se cuveneau, chiria pentru biliard şi costul meselor. Dar, contul lui Pătrulescu nu era acoperit şi în privinţa asta, patronul spunea prietenilor săi:

— Aşa un om ca domnul colonel mai greu de găsit! Să mi-l ţie Dumnezeu, că dacă n-ar fi el, aş da faliment!

Cu ceilalţi doi, situaţia era alta. Uneori Pantelimon lipsea de la cafenea. Şi nu o zi, ci două sau trei. Se întorcea totdeauna obosit, dar plin de bani. Domnul Ule Batai nu se întreba niciodată de unde vin monedele strânse în tejgheaua lui de tablă, ca orice negustor bun. Uneori îl mai împrumuta pe clientul său cu sume mari, fără să-i ceară vreo chitanţă. Nu trecea nici o săptămână şi fostul cerealist i le înapoia neuitând să pună câteva hârtii în plus şi să adauge surâzând:

— Au fost cu noroc!

— Noroc să dea Dumnezeu, domnu' Pantelimon, ura patronul cafenelei, fără să mai spună ceva.

Domnul Ule Batai auzise în câteva rânduri de la alţi muşterii că împreună cu celălalt, cu Vizante, fostul cerealist, face contrabandă cu grâu pe la Brăila şi Constanţa. Nu întinsese vorba mai departe pentru că nu avea nici un interes. Era mut, tăcut, serviabil, ce făcea stânga nu ştia dreapta, după un vechi principiu negustoresc.

De la o vreme, absenţele lui Pantelimon se răriseră. „Nu mai merg afacerile”, îşi spunea patronul. „Nu-i nimic, nu se lasă el cu una cu două…” Deocamdată, şi Pantelimon şi Vizante păreau preocupaţi mai mult de echipa de fotbal a silozului.

Cam pe la 1, soseau amândoi, certându-se încă de afară:

— Eu nu înţeleg de ce-mi mai ţine în echipă pe muhaiaua aia de Câşu, domnule? Spunea Pantelimon, aşezându-se la locul său obişnuit din fundul cafenelei.

Şi după ce răsufla uşurat că a ajuns cu bine la Picioare multe, cerea cu vocea sa spartă:

— Două halbe, domnu' Batai, cu garnitura respectivă! Discuţiile păreau interminabile şi luau adesea forme violente. Pe patron nu-l supăra cu nimic însă cearta lor. Nu se băga, nu se amesteca.

Pentru obişnuiţii cafenelei, se putea spune că de câtăva vreme, în orăşel nu se mai discuta decât despre şansele echipei „Steaua” de a se recalifica în Divizia „B”. De luni şi până joi, se comenta meciul din duminica ce trecuse, iar de la mijlocul săptămânii până la sfârşitul ei, ce era de făcut pentru ca „albaştrii” să nu piardă cumva meciul următor.

— Cum, coane Pantelimon, se avânta şi Vizante, ajuns cu o clipă mai târziu în faţa mesei pe care era aşternută în fiecare zi altă hârtie curată albă, adică ce, Câşu o fi vreun prost? Tânăr, tânăr, dar joacă numai în vână, nu l-ai văzut duminică?

Pantelimon, fire violentă, necăjit totdeauna când era contrazis, bătea cu pumnul în masă.

— Eu cred că dumneata, iartă-mă, nene Vizante, te-ai cam zaharisit. Păi cum să joci, domnule, cu rezervele când ai titulari atât de buni? Păi unde mai găseşti aşa o fineţe de jucător ca „doctoru”? Are dribling, inteligenţă, şut…

— Nu zic nu, obiecta Vizante, dar unde pui tinereţea…

— Parcă „fachirul” are o sută de ani? 25, domnule, atât, că i-am citit în acte, ce, nu-l ştiu eu? La „Dunărea” a jucat acum şase ani, când era încă junior…

Până golea cele două halbe soseau şi alţi muşterii. Scaunele se făceau roată în jur.

— Cum stăm, coane? Întreba câte unul. Luăm turul?

— De ce să nu-l luăm? I-auzi colo! Deocamdată am săltat pe locul trei, mai avem două puncte şi gata. O să vadă pe dracu „Dinamo”, că duminica viitoare tragem cu ei! Mort să fiu şi tot mă duc la Călăraşi.

Toată lumea ştia că domnul Pantelimon îşi reparase vechea-i maşină „Topolino”, care stătuse cinici ani pe butuci şi că nu era duminică, dacă echipa juca în alt oraş, să lipsească. Se împrumuta de bani dacă n-avea, umplea rezervorul cu benzină şi făcea un tur la volan prin centru, ca să fie văzut. Maşinuţa arunca gaze de-ai fi spus că deasupra oraşului plutea un val de ceaţă artificială. Trecătorii ieşiţi la plimbare la ora unsprezece scoteau batistele şi le puneau la nas. Lângă el, Vizante făcea semne cunoscuţilor cu mâna.

— Încotro? Întrebau aceştia, deşi ştiau bine unde pleacă cei doi.

— La meci, după coada echipei. N-avem loc, că v-am lua şi pe voi!

„Topolino” scrâşnea, şasiul părea că se va rupe, dar cu chiu cu vai se urnea mai departe. În câteva ore, ajungeau autocamionul silozului şi se opreau în faţa stadionului.

— Iar au venit pagubele astea! Se oţăra Mangâru. Nu mai scăpăm di lepre…

Directorul să nu-i vadă. Las' că-i ştia şi cine sunt, dar îi mai şi auzise odată, după un meci, spunându-le jucătorilor: „De, nu mai avem noi franci să vă dăm o masă!” Ce credeau ei? Adică direcţia şi sindicatul nu se îngrijeau ca băieţii să aibă tot ce le trebuie? Păi ar mai fi trăit cineva de la o vreme cu Moşa Mariancovici dacă la pauză lipsea punga cu lămâi pentru tăiatul setii?

Mangâru se apropiase de ei, răstindu-se:

— Cini sunteţi dumneavoastră, di vă băgaţi undi nu vă fierbi oala?

Directorul îi cunoştea bine, dar se făcuse c-a uitat. Pantelimon şi Vizante o luau mai într-o parte de câte ori îl vedeau: „Ăsta ne dă pe mâna miliţiei!” se văita ultimul, mai fricos. „Da' ce, de când s-a interzis să ţii cu o echipă de fotbal?” se zbârlea Pantelimon.

Mangâru îl chemase de câteva ori pe frizer şi-i spusese în gura mare să fie auzit:

— Ia ascultă, Moşa, ci-i cu cadavrele istea, fraţi? Toată ziua după noi. Ia mai zi-li să-şi vadă di treabă. Fac scandal în tribună, asmut jucătorii… Ci, cred c-am uitat ci-o fost anul trecut cu „Flamura”?

— Nişte scăpătaţi, spusese moale preşedintele colectivului sportiv, spre ruşinea lui Vizante care se roşise ca o plită auzindu-l.

— Scăpătaţi pi dracu! Pi vremea când noi ne rupeam şira spinării, ăştia pitreceau şi ne mâncau zilili…

— Ce să le facem? Să-i omorâm?

— Parcă eu zic să-i omorâm? Să-şi vadă di treabă, Asta-i echipă serioasă…

— Le place fotbalul, au microb, ca noi… Mangâru suduia cu silă:

— Or ave, da' altu-i microbul lor şi altul al meu… Auzi-i, că să dea o masă jucătorilor, da' ci, jucătorii silozului sunt di la Sfânta Vineri sau salariaţi…

Moşa Mariancovici nu mai dăduse sfoară la discuţia asta. Nu-i plăcea să fie auzit de cei doi, nu de altceva, dar se mai întâlneau pe la cafenea. De altfel, din ziua aceea, frizerul îşi cam pierduse creditul. Pantelimon şi mai ales Vizante, să nu-l mai vadă.

— Te-ai ajuns, îl luase primul la rost într-o dimineaţă pe stradă. Zi „scăpătaţi”, ai? Şi scrâşnise printre dinţi; Mă, nu s-o-ntoarce, mă, socoteala? Am să mătur strada cu voi, în frunte cu deşteptul ăla de director şi cu toţi ai lui…

Moşa, fricos ca un iepure, nu pomenise nimic nimănui. De atunci trecea numai pe trotuarul celălalt când era vorba să ajungă dincolo de cafeneaua La picioare multe.

Dar despre incidentele acestea, domnul Pantelimon şi domnul Vizante nu aminteau niciodată. Voiau să dea amândoi impresia că sunt un fel de consilieri ai antrenorului, pe care-l sfătuiesc din când în când, uitând că numai cu o lună în urmă îl numeau „incapabil”.

Lunea şi marţea, cafeneaua se umplea de chibiţi. Erau şi zile când cei doi întârziau cu intenţie, lăsându-se aşteptaţi. Fiind singurii spectatori ai meciurilor pe care „Steaua”, le susţinea în deplasare, curiozitatea celorlalţi era întemeiată.

După o plimbare pe centru, cu mâinile la spate, domnul Vizante şi domnul Pantelimon îşi făceau apariţia. Erau urmaţi de o ceată de curioşi. Întrebaţi câte ceva pe drum, nu ar fi deschis gura.

— Cronica la prânz, spunea cu importanţă Pantelimon respirând tare, încălzit de soarele prea arzător, popa nu toacă de două ori…

Prânzul era cam la ora unu, când consumul de halbe se mărea şi domnul Ule Batai îşi chema şi nevasta într-ajutor.

Relatarea partidelor se făcea cu încetineală într-un dialog ce lua formele unui scandal abia stins. Pantelimon ca Pantelimon, dar Vizante avea o fantezie nesecată. Inventa cu uşurinţă situaţii neprevăzute şi ascultătorii erau numai urechi. Halbele se goleau la repezeală, patronul se ruga în gând la Dumnezeu să nu se termine campionatul prea curând.

— Păi ce credeţi dumneavoastră, că a fost o floare la ureche la Brăila, începea solemn Pantelimon…

Chiar partidele de biliard erau uitate şi colonelul înghiţea înjurând în gând această concurenţă.

— Ajungem noi, ca la trei… Împrejur nu mai scârţâiau nici scaunele.

— Jucătorii nervoşi, se amesteca şi Vizante, strângându-şi obrazul ca o pungă.

— Parcă dumnealor nu-l ştiu pe Sandu ce nervos e!

— Mai e vorbă! Aprobau în cot câteva voci.

Pantelimon relata cu răbdare drumul până la stadion, începutul meciului, atmosfera „mexicană” din tribună, cum fuseseră aruncate zece sticle cu limonada în capul lui Gică-Marafet, care lovise fără să vrea pe un jucător al „Flamurii” şi nu-l nimerise niciuna, ajungând cu mari ocolişuri la nodul reportajului:

Până în repriza a doua, ai noştri marcaseră numai un punct…

Ştia toată lumea lucrul acesta din ziarele sosite cam la ora douăsprezece şi citite pe nerăsuflate, numai amănuntele le scăpau şi le aflau acum.

— Egalarea plutea în aer. Creţu a scos două baloane prin blocaj…

— Ce tot vorbeşti! Îl apostrofă Vizante. Nici pomeneală de aşa ceva, să vă spun eu cum a fost…

— Pardon, pardon! Protesta Pantelimon. Pe mine mă ascultă oamenii, eu sunt obiectiv!

Şi în gând îşi spunea nu ştiu pentru a câta oară: „Nu-l mai iau pe ăsta cu mine, să-l văd mort! Îl învăţ eu minte să-mi ia cuvântul din gură! În loc să tacă mâlc, să zică aşa cum zic eu…”

— Eşti obiectiv, pe dracu! Vorbişi! Nu plutea nici o egalare în aer, ascultaţi-mă pe mine. Dacă prostul de „Le ştie” n-ar fi ratat de patru ori, de patru ori, zic, nu o dată, o rărea Vizante ca să-şi câştige auditoriul, să-mi spuneţi cât era scorul? Eu de când tot strig să-l scoată dracului din echipă…

Pantelimon simţea că se sufocă. Se ridica în picioare cu halba în mână, ca şi când ar fi vrut să i-o arunce celuilalt în cap. Nimeni nu se tulbură însă, ştiindu-l incapabil de aşa ceva.

— Mai zi o dată! Repetă ce-ai spus…

Vizante, brav, se ridica şi el în picioare, ştergându-şi fruntea de sudoare:

— Repet: să-l scoată din echipă pe Sandu, că e bătrân şi nu mai face doi bani…

Pantelimon cădea pe scaun ca în faţa unei catastrofe ce nu mai putea fi împiedicată:

— Ţi-am spus, mon cher, că, ai început să te zahariseşti şi nu mă crezi…

Celălalt se supăra comic, cu o ipocrizie simpatică de bodegar gata să-şi îmbrăţişeze prietenul:

— Coane Pantelimoane, nu mă supăra! Eşti conservator, un om lipsit de perspective…

„Le ştie” era apărat după aceea cu înverşunare. Pantelimon cerea patru halbe goale ca să arate chibiţilor cum într-un meci făcut cu o săptămână în urmă, tot în deplasare, Sandu „întorsese” o apărare întreagă. Măsurile îi erau aduse în grabă şi, pe masa umedă de spumă, fostul cerealist explica cu amănunte:

— Să vedeţi chestie! Asta-i vreasăzică apărarea „Voinţei”. Uite; un fundaş, un stoper şi încă un fundaş. Buun! Mai daţi trei halbe încoace.

I se dădeau.

— Stai, pe astea să le umplem ea să nu se confunde. Turna în fiecare câte puţină bere, recomandând:

— Ţineţi minte fiecare în ce-aţi băut. Asta nu mai avea nici o importanţă acum.

— Cum vă spuneam, „Le ştie” avea trei apărători în faţă. Aici era el, mai turnau puţină bere ca să se vadă mai bine ce halbă îl reprezenta pe interul dreapta al silozului, ăsta ar fi „Inimioară” şi ăsta Mucală. Buuuun! Luaţi halba care a rămas în plus, că ne încurcă.

Cineva o lua.

— Vine fundaşul la el… (trăgea o halbă goală spre „Le ştie”). Ce-i face băiatul? Îl întoarce odată de prinde muşte şi-l minte şi pe stoper (apropia şi a doua halbă). Ăstuia îi bagă balonul printre picioare ca la proşti şi-l ocoleşte. Nu mai rămăsese decât fundaşul al doilea (trăgea şi cea de a treia halbă spre „Le ştie”), care, deştept, se bagă spre poartă, să nu-l lase singur. „Tat-al lor” se face că pasează lui „Inimioară” aflat cam aici (mai mută o halbă lateral) şi în realitate merse singur, driblând şi portarul…

Se oprea triumfător, gustându-şi victoria.

— Şi dumnealui îmi spune conservator, poftim. A, înţeleg! Promovăm tineretul, dar stai, nene, nu aşa, hodoronc-tronc! Să-mi vâri cine ştie ce îmbrobodit în locul lui Sandu, prost de nici bocancii nu e în stare să-i ducă!

Vizante nu se lăsa cu una cu două:

— Îţi lipseşte curajul, domnule, şi de-aia vorbeşti aşa!

— Ia te uită ia el! Oi fi revoluţionar, ţi-oi fi însuşit principiul ăstora: fotbal colectiv, ptiu, că ţi-e scârbă să te mai uiţi la meciuri. Păi unde-mi sunt jucătorii de altădată? Mai ţineţi minte? Când degaja unul o dată, mingea ajungea tocmai în braţele portarului celălalt, să iei tramvaiul s-o ajungi! Acum te uiţi la ei, abia o ating, pase pe metru pătrat, parcă ar face zidărie, nu fotbal…

— Atunci ce mai cauţi la meciuri, coane Pantelimoane? Ce mai cauţi dacă nu-ţi place? Făcea vesel Vizante.

— Ce caut? Caut, că n-am ce face altceva mai bun. Ia să am eu iar paralele de altădată…

Pe la trei, ameţiţi de bere, îşi strigau peste masă cele mai cumplite ironii:

— Nu vezi că ai îmbătrânit prost, ai albit de tot şi habar n-ai ce-i aia fotbal…

— Nu ştiu care din doi! Acum se face ştiinţă, domnule, nu se mai joacă brambura, ca la Ploieşti, Până şi portarul pasează mingea, o trimite ca la handbal, n-ai văzut ce glagorie are antrenorul ăsta?

Pantelimon, descheiat la cămaşă, ridica mâna lui păroasă şi acuza în gura mare:

— Parcă spuneai că nu poţi să-l înghiţi, că-i un prost, un nepriceput.

— Eu? Se jura Vizante. Eu? N-ai auzit bine, domnule? Cum l-am văzut, mi-am dat seama ce zace în el! A făcut şi o echipă de juniori de ţi-e mai mare dragul, eu i-am văzut jucând, nu da dumneata care eşti habotnic şi ai vrea să ne prezentăm cu jucători de o sută de ani, în cârje! Păi acolo-i baza, coane Pantelimoane, acolo-i baza! Ai să vezi numai peste un an cum îi învaţă puştii fotbal pe cei de la întâia…

Pe Pantelimon era greu să-l convingi. Catâr bătrân, nu se lăsa cu una cu două.

„Inimioară” şi „Le ştie” picau tocmai în toiul discuţiilor. Li se făcea loc pe scaune, cafegiul căra la repezeală două halbe, numai spumă şi ei le goleau pe nerăsuflate. Erau întrebaţi ce părere au despre ultimul joc, puţin le păsa. Nu de asta treceau pe la Picioare multe. Când se potoleau spiritele şi se mai răreau muşteriii, Pătrulescu îşi continua partida de biliard şi Vizante îi chema mai aproape, privind în jur să n-audă şi altcineva cele ce discutau.

— Ce-i facem, şefule? Întreba Sandu. Crăciunescu ăla al dumitale nu se mai mişcă deloc. Parcă-i mort. A intrat spaima-n el! Am trecut de vreo două ori pe-acolo, nimic! Zice că-i e frică. Nu cunoaşte paznicii pe care i-a pus Mangâru şi nu mai pică nimic…

Pantelimon îi făcea cu ochiul lui Vizante să-l ţină mai deoparte pe „Inimioară”, să nu ştie toate secretele. Era mai bine să vorbească între patru ochi cu „Le ştie”.

— Mă băiete, îi şoptea, vorbă multă, sărăcia omului! Unge osia unde trebuie. Ce dacă sunt noi? Adică ei nu iau bacşiş?

— Păi bani de unde, coane? Că suntem cam pe geantă…

— Las' că va dau eu. Stai să treacă vipia asta, să înceapă însilozarea. Atunci e mai înghesuială, nu se bagă de seamă. Am vorbit cu băiatul meu, ce vrei, nici el nu poate să-şi dea poalele peste cap, să-şi piardă pâinea. E mai bine să lucrăm prudent…

„Le ştie” nu era mulţumit deloc.

— Vrajă, coane, prudent, neprudent, noi ce facem cu ramazanul, că ne chiorăie maţele de foame. Nu tu prime, nu tu şpagă, ba mai au pretenţie să şi lucrăm, că zic ăia de p-acolo, că le halim banii pă daiboj…

— Las' că vă dau eu, mă, nu vă las!

— Paşte, murgule, iarbă verde, să vedem mardeii pe masă, că de vreo lună ne tot duci cu preşul!

Era adevărat, vânzarea la „negru” nu mai mergea. Trebuia să-şi mănânce ca ursul de sub unghii. Ce ştia afaceristul ăsta? El cerea bani şi iar bani, dar uita ca sta cu marfa dosită, nedormind noaptea de frica miliţiei, să nu fie cumva prins că înfunda puşcăria.

Şi vrând-nevrând le mai dăduse câte două mii de lei la amândoi, în câteva rate, pe care cei doi îi băuseră la Văduva. După aceea urmase o perioadă întinsă de secetă, cum spunea Alecu. Terminaseră banii. Nici Pantelimon nu avea prea mulţi. Trebuiau să mai rabde, să facă aşa cum or putea până spre toamnă, dacă nu s-ar fi ivit ceva între timp…

Or asta nu mai aşteptară cei doi.

Într-o după-masă, „Le ştie” îl luă pe Alecu de la Văduva şi, în timp ce se îndreptau către casă, îi spuse:

— Ascultă, mă, ce-ar fi să ne facem noi cu nişte părăluţe, că aşa nu mai merge. Iar am început să bem pe garanţie şi cine ştie când o să mai vedem lovele de la încuiatul ăla de Pantelimon…

— Ei, cum?

Sandu clocea de mult în el.

— Ce-ar fi, „Inimioară”, să dăm o gaură la magazia de echipament? Să umflam niscai ghete, niscai treninguri, am eu un om, i le pasăm şi ne iese de-o săptămână de zaiafet…

Alecu se sperie la început.

— Şi dacă ne prinde?

— Cum o să ne prindă, mă, ai mai auzit tu să pună cineva laba pe „Tat-al lor”?

„Inimă de porumbiel” era hoţ de ocazie: fura pentru că nu avea ceva mai bun de făcut, altfel, om cumsecade, dacă nu-i lipsea ce-i trebuia, adică de o pâine şi de un rachiu.

— Mă Sandule, e păcat, mă!

— De cine-i păcat, prostule?

— Să furi chiar aşa, doar jucăm în echipă, nu se face… „Le ştie” scuipase cu scârbă:

— Ia mai scuteşte-mă cu astea, ştii! Ce, Mangâru sau silozul lui mi-o fi mamă, mi-o fi tată, ai? Dacă ar mai cădea acolo c-o primă, cu ceva… Nu ne-a promis directorul?

— Păi da, dar zice că nu muncim… Sandu avea filosofia lui:

— Să muncească ei, ce ne trebuie nouă muncă? Destul că trecem pe-acolo, pe la servici…

„Inimioară” nu prea se îndemna.

— Lasă, mă Sandule, că dacă ne prinde ne pierdem pâinea, mă…

— Ce pâine? Care pâine? Asta-i pâine? S-o mănânce ei cu mă-sa. Dacă nu vrei, cu tot le-o fac, de vândut n-o să mă vinzi. Într-o zi am şters-o la Constanţa, am umflat marinarii şi seara sunt înapoi, n-au cum să mă bănuiască, cum vrei, mai gândeşte-te…

Cum era băut şi avea şi o slăbiciune pentru prietenul său „Inimioară”, după o îndoială scurtă, întrebă:

— Şi cum s-o potrivim?

— Am eu un şperaclu. După antrenamentul de mâine dăm gaura. Poimâine seara ne-am şi întors cu marafeţii. Ai să vezi că n-o să se prindă nimeni…

Alecu, ce să facă? Primise:

— Bine, mă Sandule, numai să nu ne simtă careva… A doua zi veniseră mai târziu la antrenament spunându-i lui Luca, cu jumătate de gură, că sunt foarte obosiţi. Mecanicul îi văzuse că-şi şuşoteau într-un colţ după terminarea jocului amical ce avusese loc la stadion. Îl chemase pe Mucală, spunându-i încet:

— Ia dă-te mai aproape… Căpitanul echipei se uita la Şoşon:

— Ce-i?

— Mie nu-mi place mutra lui Sandu de azi, nu ştiu ce pune la cale cu „Inimioară”. Vezi că eu plec, trebuie să fiu deseară la Medgidia, ia trage-i de limbă.

Fox-Movietone se scărpinase în cap, după ce-i privise cu coada ochiului.

— Nici mie nu-mi miroase a bine, motanul ăla de „Le ştie” toarce el ceva. Las' pe mine, ţi-i ghicesc eu!

Se dăduse mai aproape de ei, încercase să le vorbească, nu fusese chip. Cei doi erau muţi ca mormântul. Pe la şapte şi jumătate, „Le ştie” dispăruse.

— Unde-ai plecat? Întrebase Mucală curios.

— Am o treabă…

„Inimă de porumbiel” nu deschisese gura. Zicea că se duce la cantină mai spre seară, să mănânce. Căpitanul echipei l-a chemat pe Gică-Marafet:

— Măi băiete, nu ştiu ce au ăştia doi, Alecu şi Sandu, că pun ceva la cale şi nu-i dibăcesc…

Fundaşul era grăbit. Dădu din umeri nepăsător:

— Ţi se pare ţie!

— Nu mi se pare, mă. Un căpitan de echipă trebuie să ştie şi ce-i în burta jucătorilor săi. Eu simt omul când vrea să mă tragă pe sfoară. Am fost prieten cu ei şi-i cunosc bine…

— Haide mai bine cu mine să ne scăldăm…

— Nu plec de aici, ce dracu, nu-ţi ajunge că ai făcut duş?

— E altceva să mergi la gârlă…

— Stai cu mine, Gică, n-auzi, dacă nu ţi-o place…

— Ce să fac?

— Să rămâi. Dau un vin la Văduva dacă rămâi, să ne bunghim la manglitorii ăştia.

Lui Gică-Marafet nu-i ardea de pânde. S-ar fi scăldat mai degrabă.

— Care, că Sandu a întins-o…

— Se întoarce, de când îl pasc eu, a băgat de seama şi mecanicul că nu-i lucru curat cu ei… Hai, mă Gică, lasă dracului scăldatul!

Ispita era prea mare.

— Bine, stau, da' vorba-i vorbă!

— Mai încape discuţie?

— Bate laba cu nenicu'! Atunci cum facem?

— Zicem că plecăm înainte şi ne ascundem după magazie.

Gică-Marafet se dovedi mai deştept:

— Nu, mai bine în gura podului, îi vedem prin luminator dacă pleacă în oraş şi ne luăm după ei.

— Şi dacă rămân în siloz?

— Asta-i treaba paznicilor…

— Bine.

— Dar tu ce crezi?

Mucală îşi frecă pieptul acoperit de un tricou marinăresc.

— Mă Gică, ăştia sunt puşi pe furat, ascultă la mine, de la o vreme, ce zic eu, de când au intrat în producţie, o duc într-un trai, nu ştiu de unde au bani şi asta mă mănâncă. Adică noi să tragem ca proştii şi ei să nu facă nimic şi sa aibă franci mai mulţi, să bea ca paşa la Văduva? Cum devine asta?

— Crezi că mai cărăbănesc câte un sac de grâu?

— Nu ştiu, dar parcă aşa mi se pare…

Către ora opt, „Le ştie” se întoarse. Începuse să plouă. Jucătorii se risipiseră. Paznicii închiseseră uşile metalice de la cântarele automate şi oamenii de serviciu începuseră să măture. Curtea silozului se golise. Ultimul plecă Luca, după ce încuie uşa biroului. Cercetase dacă echipamentul fusese aşezat la locul lui, trimisese pe Fane-Mahomed cu câteva tricouri la spălătorie şi coborâse în curte. Pe treptele clubului îi găsi pe cei doi. Stăteau cu genunchii la gură, ferindu-şi picioarele de ploaie. Antrenorul îi privi o clipă.

— Ce faceţi aici? N-aţi plecat?

— Plouă, maestre, poate stă mai încolo, şi nici nu ne grăbim. N-avem biştari, că n-am fi aici…

— Sigur, aţi sta la cârciumă! V-am mai spus eu că dacă vă prind vă dau afară şi nici nu vă mai bag la meciul următor…

— O drojdioară, acolo, parcă mare lucru…

Ca şi altă dată, Luca se întreba: „Unde dorm de fapt oamenii aceştia?” Mucală îi spusese că au ibovnice în cartierul tătăresc şi că dacă ai vrea să-i găseşti vreodată ar fi foarte greu, pentru că numai „Inimioară” avea un domiciliu stabil. Până a nu intra salariaţi la siloz, vara, cărau saci de grâu în micul port al oraşului sau făceau transporturi cu şalupele pe Dunăre. Uneori aveau bani să arunce cu ei de-a azvârlita, chefuiau câte trei zile, altă dată, de cele mai multe ori adică, împuşcau francul. Cât timp Mangâru le dăduse o cartelă la cantină aveau cel puţin masa asigurată, nu le păsa. După aceea, aşa cum ştia toată lumea, o târâseră cum putuseră pe la cârciumari, mâncând pe datorie. Luca îi bănuia încă de lucruri necurate.

Îi întrebă dacă nu vor ceva bani împrumut. I se făcuse milă văzându-i cum stau în ploaie şi îşi spuse că nu ar fi fost cine ştie ce dacă în seara aia ar fi băut şi ei câte-o bere.

— Cum să nu, maestre, tresări „Inimă de porumbiel”, care nu avea demnitatea celuilalt. „Le ştie” era totdeauna tăcut, nu ai fi scos un cuvânt mai mult decât era nevoie de la el. Ţi se părea că îţi face un hatâr când îţi spunea ceva.

— V-ajunge o sută?

— Bună şi aia, maestre, avem şi noi de-un raşpil deseară, să prindem curaj…

— Şi când mi-o înapoiaţi? Păreau amândoi foarte miraţi.

— De ce vă uitaţi, aşa? Îi întrebă Luca. Vă dau suta cu împrumut, doar sunteţi salariaţi acum, câştigaţi pentru munca voastră, nu puteam să vă jignesc… „Inimioară” oftă comic:

— Mai bine ne jigneai, coane! În sfârşit, dacă nu se poate altfel o să-ţi înapoiem suta la chenzină.

După plecarea lui, „Le ştie” rânjise:

— La chenzina de la paştele cailor! Fraieri ne mai crede ăsta, bă! Ia auzi la el, ne împrumută… Să mori, nu altceva…

De altfel nici antrenorul nu spera să mai capete vreodată banii înapoi, dar asta nu-l supăra prea mult.

Se înnoptase de-a binelea. Gică-Marafet îi spuse lui Mucală:

— Nu mai desluşesc nimic. Stăm ca proştii aici degeaba, haide mai bine să coborâm.

Pândiseră prin luminator, şi întoarcerea lui Sandu îl aprinsese pe căpitanul echipei:

— Ce ţi-am spus cu? Ăştia miros ceva pe aici…

Cât timp se mai vedea curtea silozului era uşor să te uiţi la ei de sus, cum stăteau pe piatra de la intrarea clubului, dar acum nu se mai zărea nimic. Trebuiau să coboare, să-şi aleagă alt loc de pândă.

La jumătatea scărilor, auziră paşii furişaţi ai celor doi.

— Ssst! Făcu Mucală. Cum dracu au intrat în club? Mai mult ghicea decât ştia că pe scări urcau „Le ştie” şi „Inimioară”.

— E deschis până la 11, când vine schimbul trei. Haide repede sus, în pod.

Suiră pe vârfuri înapoi.

— Ce ţi-am spus eu, Gică? Şopti Mucală.

— Vor să dea o gaură la magazia de echipament…

O clipă, gândul furtului îl ispiti şi pe căpitanul echipei.

— Ce-ar fi să le ajutăm şi noi, Gică? Facem jumate-jumate cu ei.

Celălalt se foi în întuneric alături. De undeva, din fundul fiinţei, se ridică duhul cel rău.

— Şi cam cât am lua pe aşa ceva?

— Fă socoteala. Sunt trei rânduri de chiloţi, trei de tricouri, două rânduri de treninguri, peste douăzeci şi cinci de perechi de ghete de fotbal, plus cele ale juniorilor, tenişii, jambierele, avere, nu glumă! Mergem cu ele la Constanţa, ne umplem de bani…

— Sstt? Auzi-i…

— Hai mai sus…

Întunericul îl scotea din fire pe Mucală. Îi era frică să nu calce pe ceva şi să se dea de gol.

— Îi lăsăm să opereze şi pe urmă îi luăm la întrebări…

— Bine, dar ce-i facem, împărţim prada în jumate sau…

Aerul podului era înăbuşitor. Toată căldura strânsă în ziua aceea se adunase sub acoperişul silozului. Mirosea a grâu putrezit. Mucală îşi aduse aminte de iarna care trecuse. Câte luni să fi fost de când goliseră podul şi făcuseră sala de gimnastică? Treabă, nu jucărie… Mâţu, preşedintele sindicatului, se legase de ei de câteva ori în şedinţe, pentru că-i era frică să nu cumva să se prăbuşească acoperişul! Râse încet în întuneric

— Ce-ai, mă, de ce râzi? Îl întrebă celălalt.

— Râd ca prostul de ce-mi aduc aminte…

Pe urmă cu cine reparase parcă antrenorul arena? Cu el! Ce era înainte de asta? Un vagabond la care lumea se uita cu dispreţ, ca la o cârpă. Acum învăţase cinci sau şase meserii. Pe unde nu trecuse? Pe la uzina electrică, pe la cântare, pe la cazane. Câteodată îl încerca pofta să plece aiurea, cu mâinile în buzunare, să mai vadă şi altceva, că se plictisea dacă făcea pui într-un loc. Dar prea se obişnuise aici, cu băieţii. Mai ales de când echipa începuse să meargă ca pe sfoară, ţi-era mai mare dragul! Silozul era o casă pe care n-o poţi lăsa atât de uşor. Alecu poate avea dreptate când spunea că muncesc numai proştii, dar nici aşa nu mai mergea, să fii fugărit toată viaţa, ca un câine, să nu te respecte nimeni. Cât mai mergea să ducă viaţa asta? Altceva era să i se spună şi lui ca fiecăruia: „Tovarăşe Mucală, dumneata ce crezi, cum ar fi mai bine să facem aici? Dar aici?” Se săturase să fie luat numai în răspăr, să fie ştiut de frică numai pentru că era mai puternic decât ceilalţi, pentru că avea nişte pumni de te făcea piftie când te lovea…

Alături, Gică-Marafet ronţăia un bob uscat de grâu, găsit pe jos. Se gândea că poate Mucală nu ştia ce-i aia şcoală de corecţie. Dar el se săturase. Iar să iei bătăi (deşi auzise că acum nu se mai bate, oricum, nici pe flori n-aveau să te ţină dacă te prindeau, că nu sunt proşti), iar să nu vezi lumina soarelui! Pentru ce? Pentru câteva mii de lei pe care or să le bea într-o săptămână. Era sătul de oase rupte…

— Ce zici, Mucală? Întrebă pe şoptite.

— Ce să zic?

— Îi lăsăm să fure?

— Cum o să-i lăsăm?

— Păi ziceai că…

— Ce să facem?

— Nu spuneai tu că ce-ar fi să…

— Ai surzit, dracului, Gică, cum o să lase un căpitan de echipă să fie jefuită magazia clubului?

— Bă, ai dracului eşti, sucit!

— N-ai auzit tu, ce-mi tot dai zor, mai bine fă ochiul mare, să nu ne scape dăştepţii.

Gică-Marafet mai avea o nedumerire:

— Îi dăm pe mâna Pazei?

— Eşti nebun? Vrei să-i ducă la miliţie? Cu cine mai jucăm duminică?

— Păi dacă fugeau cu echipament cu tot?

— Avantajul călăreţului! N-au fugit, lasă-i pe măndel. Mi ţi-i bat eu ca la poliţie, de nu le mai arde lor să fure câtă viaţă or trăi. Ce e azi?

— Miercuri.

— Tocmai bine, până vineri sau sâmbătă îi ţine în spital. Duminică sunt în formă.

Gică n-avea chef să se bată.

— Dacă-i mardim, spuse, se face scandal, o sa vină Paza şi-o să zică aşa şi pe dincolo, că şi noi am vrut să furăm…

— Cum o sa zică? Antrenorul ştie ce fel de oameni suntem, nu ne bănuieşte. Asta se numeşte, cum dracu-i zice? Autoapărare! Aşa-i zice, pă libertatea mea… Adică nu suntem noi în stare să-i împiedicăm să fure echipamentul echipei? Cum ţi-ar veni să joci duminică cu tricouri de împrumut?

Gică nu se gândea numai la asta.

— Eu nu te mai înţeleg, Mucală…

— De ce, mă?

— Uite, aşa, bine. Ai fost sau n-ai fost prieten la toartă cu ei?

— Am fost.

— Atunci?

— Atunci e că m-am săturat de lepre. Şi eu am fost vagabond, dar mi s-a urât. Adică tu de ce te-ai lăsat de furat?

Celălalt dădu din umeri:

— Mă gândeam şi eu adineauri la treaba asta…

— Ei?

— Nu mai merge, bă, nu mai merge. Tu nu vezi cum se strânge şurubul? S-a pus şaua şi pe noi. Şi e şi altceva. Te mai bagă şi pe tine cineva în seamă, nu te mai aruncă de la Ana la Caiafa, ca pe o treanţă… Gioancă mi-a şi spus într-o zi că dacă aş vrea eu, aş ajunge cineva, ehe… De ce nu ne-am face, mă, şi noi oameni cumsecade? Adică Mangâru ăsta ce-o fi fost la viaţa lui? Vreun conte? Vreun barosan? Tot de-ai noştri, coate-goale. Şi uite-l! Ditamai directorul! Gioancă la fel. Nu spune chiar el că a cărat în port? Mâţu, ce să mai vorbim? Că-l ştii după vorbă. Eu, unul, să fie al dracului mincinosu', mă fac băiat de treabă, ai să vezi…

— Lasă vorba, că pleacă ăia cu bagajul…

— Nu-nghite ciupitul! Cât e măndel p-acilea, nici rândunica nu trece, darmite nişte huidume care fură echipament la nouă seara…

În timpul ăsta, Alecu acoperise fereastra cu o pătură şi aprinsese becul să se vadă ca lumea. „Le ştie” îşi desfăcuse frânghia legată în jurul pantalonilor, şi scosese de sub nădragii lui cei largi un sac încăpător. În cinci minute, rafturile fură golite cu grijă. Nu încăpeau decât ghetele şi nici alea toate, ar mai fi trebuit un sac. Planul era simplu. Aveau să arunce de sus cele furate, sub fereastra magaziei, unde nu se vedea nimic pe întuneric, şi de acolo o să treacă peste gardul silozului. Ieşirea s-ar fi făcut pe poartă, ca oamenii, cu mâinile în buzunare, fluierând, fără să poată fi bănuiţi de cineva. Sandu privi în jur, căutând un cearşaf. Găsi o foaie de cort şi o întinse pe duşumea. Dacă ar fi făcut un balot bun ar mai fi încăput şi vreo câteva treninguri, că astea erau mai scumpe. Le-ar fi legat cu frânghia şi ar fi stins becul, ar fi deschis fereastra şi ar fi aruncat şi sacul şi pachetul sub streaşină cât ai clipi.

Când să zică şi ei bogdaproste, că terminaseră, se treziră cu Mucală şi cu Gică-Marafet înăuntru.

— Bună seara, puişorilor! Glăsui căpitanul echipei. „Inimă de porumbiel” făcu pe prostul:

— Ce-i cu voi?

— Da' cu voi ce este?

— Ce să fie? Vrem să ne luăm papucii…

— Aşa, cu sacul plin? Întrebă râzând Fox-Movietone. „Inimă de porumbiel” se aşeză pe grămada de echipament.

— Ascultă, Mucală, tu vorbeşti serios? Te-ai dat cu ăştia?

— Cu care, mă, cu ăştia?

— Cu statul!

— Ce stat, mă? Care stat? Ce, aici e statu' sau noi, o mână de oameni, eu, Gică, mecanicul, „doctorul”, prostul ăla de socotitor, ce stat, care stat?

— Adică nu vreţi să ne lăsaţi să plecăm eu sacul şi cu legătura asta?

Gică-Marafet râse din colţul lui:

— Iete ai dracului, mai aveţi şi pretenţii! „Le ştie” se apropie de Mucală:

— Bă, tu eşti bagabont ca şi noi! Ce-ai înnebunit? Dă-te la o parte sau haide cu noi la Constanţa sa vindem boarfele, să ne umplem de parale, să tragem un chef să se ducă pomina…

Mucală se rezemă uşor de uşă. Nu spunea nimic. Îi măsura ameninţător. Era mai înalt decât ei şi dacă i-ar fi prins la un loc le-ar fi spart capetele la amândoi. Unde-l mai pui şi pe Gică, bătăuş vechi şi el, care nu se juca.

Sandu înţelese că n-o să scape uşor. Spuse scurt lui „Inimioară”:

— Ce mai stai, Alecule, scoate cuţitul că ăstora li s-a făcut de cucuie!

„Inimă de porumbiel” nici nu avea cuţit, „Le ştie” aruncase doar o vorbă în vânt ca să scape într-un fel. Gică îi şi sărise în spinare până una alta.

— Aşa, scrâşni Mucală, pe Sandu lasă-mi-l mie…

Şi se aruncă cu picioarele înainte, drept în burta celui din faţă. „Le ştie” se prăbuşi pe podele. După aceea, Mucală îi bătu pe rând, cu îndemânare, ajutat de Gică-Marafet. Nu le lăsă un loc nepisat. Fundaşul se rugă de el:

— Lasă-i, Mucală, nu uita că duminică mai avem nevoie de ei.

— Până duminică îi repară „doctorul” la spital. O să le spunem celorlalţi că i-am scăpat din mâinile unor marinari. Să nu cumva să sufli cuiva, să povesteşti cele ce s-au întâmplat astă-seară aici, s-a înţeles?

— Înţeles.

— Nu de altceva, dar să nu le stricăm firma, să mai mănânce şi ei o bucăţică de pâine. După bătaia asta cred că nu le mai trebuie nici sare pe colivă, le-o ajunge, sărăcuţii de ei!

„Inimă de porumbiel” şi „Le ştie” fură ajutaţi să se ridice în picioare, se scuturară puţin pe mădulare şi căpitanul echipei îi puse să aşeze echipamentul furat la loc. Sacul îl opri Mucală pentru magazie.

— Găsim noi la ce să-l folosim, spuse râzând. Lasă-l aici, Gică. Mai bine caută-i; de cuţite, că ăştia sunt în stare să ne înjunghie…

Cei doi erau moi ca nişte cârpe. Nu le mai ardea de nimic. De fapt lui Alecu nici nu-i venea să-şi creadă ochilor când îl vedea pe Sandu cu obrazul umflat de bătaie şi se pipăia în neştire la nas, ca şi când şi l-ar fi pierdut. Mucală îi împinse spre uşă şi îi sfătui să nu facă zgomot pe scări, că dacă-i auzeau paznicii mai încasau o bătaie, şi ar fi fost a doua în ziua aceea de pomină.

Şi după ce puse totul la locul lui, scoase şperaclul din broască, îl privi o clipă şi râse.

— N-au lucrat rău băieţii, ce zici, Gică?

— Meseria-i brăţară de aur, chicoti celălalt.

— Să le mai aud guriţa vreodată pe teren de-acum! S-au făcut ai dracului. I s-a uscat gura antrenorului, ăsta de când îi roagă să se astâmpere, şi ei deloc… Haide, c-o fi târziu. Dacă se târşeşte vreunul de jos, spunem că am avut treabă la club, să nu ştie nimeni. Pricepi? Sunt băieţi de-ai noştri, nu putem să-i facem de râs. O bătaie se mai uită, o să ne împăcăm, dar nici să-i pârâm, de…

Trec ani de zile fără să te gândeşti la nimic altceva decât la lucruri obişnuite. Dragostea ţi se pare o ocupaţie pentru cei care se miră ce să mai facă cu timpul şi, deodată, echilibrul vieţii obişnuite se sfarmă. Cunoştinţele despre lucrurile înconjurătoare capătă alt înţeles. Nu mai recunoşti realitatea în care ai trăit. Uneori, începe totul de la un lucru de nimic. Un râs de femeie te tulbură într-o seară. Ai mai auzit o mulţime de femei râzând şi asta te-a lăsat indiferent. Ai mai văzut şi alţi ochi. Da, dar sunt altfel… Ai auzit vorbind şi alte femei, dar ceea ce spune aceasta ţi se pare foarte însemnat. Nu poate fi nimic mai frumos şi mai bine spus decât aşa. Între oameni se ţes adesea legături nevăzute, mai durabile decât lanţurile. Lupţi, vrei să crezi că ţi se pare numai, că te înşeli, şi iată, de câte ori o vezi, începe să-ţi bată inima ca în tinereţe, parcă n-ai mai fi cunoscut alte femei. Şi cine este fata asta cu ochi oblici, cu mers neauzit? Cum să-i spui că îţi pare rău că n-o mai vezi, că de la venirea „doctorulul” din campania sanitară nu mai ai curaj să aştepţi ora antrenamentului ei, că pleci mai devreme cu o jumătate de ceas, ca şi când ţi-ar fi teamă să nu ţi se întâmple un lucru foarte neplăcut. Poate şi ea gândeşte la fel, poate s-a jucat numai de-a atletismul, ca să-şi râdă de tine, că te vede atât de prost, de neîndrăzneţ. Poţi să comanzi acestor bărbaţi de peste 25 de ani, să-i obligi să facă ce vrei tu, fără să crâcnească, ai reuşit să-l învingi şi pe acest director, ai trecut prin viaţă bătându-te pentru cea mai mică fericire, ai smuls bucuriile una câte una, ai trăit şi prost şi bine, mai mult prost decât bine, războiul te-a făcut mai tăcut, mai posomorit, dar ai început să ştii mai multe lucruri, să înţelegi cu uşurinţă ceea ce altădată n-ai fi priceput decât foarte greu. Şi-acum? Acum, fugi să nu dai cu ochii de ochii neliniştiţi ai Chirei, să nu-i mai auzi glasul în care se amestecă şi puţină batjocură, dar şi sinceritate…

Fără această lipsă de-o lună şi jumătate a „doctorului”, poate nu s-ar fi întâmplat nimic, viaţa ta ar fi trecut liniştit mai departe. Erau şi în orăşelul acesta câteva femei la care te-ai fi gândit, dar aveai lucruri mai importante de făcut. Ce era stadionul părăginit fără fata sălbatică, fără prezenţa ei? Un loc unde îţi îndeplineai meseria pentru un salariu. Ţi-a plăcut din ce în ce mai mult să lupţi cu oamenii din jurul tău. Ei nu te înţelegeau. I-ai silit sa te priceapă, dar asta nu avea nici o importanţă. Un lucru nu-ţi merge la inimă până nu l-ai dus la capăt. Şi deodată toată indiferenţa ta s-a sfărâmat. Arena şubredă, pe care un vânt mai mare ar lua-o pe sus, ţi se pare mai frumoasă, e un loc nepreţuit, unde te bucuri şi suferi, oraşul înghesuit, plin de praf, cu oameni tăcuţi, amestecaţi, nu ţi se mai pare un oraş oarecare. De el te vor lega amintiri, pentru că nu se poate să uiţi serile pline de vânt, cerul palid şi înalt, fata căreia îi simţi respiraţia alături, bucuria victoriilor atât de grele, obţinute aici, pe bucata de pământ plină de iarbă.

Ai început să fii distrat, să nu mai bagi de seamă că unii îţi trag chiulul la antrenamente, că îi laşi prea mult să facă ce vor pe aceşti tineri neascultători. Când îl vezi pe celălalt, pe „doctorul”, întorci privirile în altă parte. Ţi-a fost frică să nu fi aflat de undeva că ai stat câteva seri cu Chira şi să bănuiască, foarte firesc de altfel, că-l duşmăneşti, l-ai lăsat să joace în locul unuia mai bun decât el acum. Ştii că timpul pierdut în campania aceea l-a scos din formă şi că nu mai are suflu, că s-a întors cu oboseală grea în trup, că de fapt „fachirului” i-ar trebui o perioadă de odihnă şi, în dauna celorlalţi zece jucători, îl sacrifici pe Câşu, numai ca să nu fii bănuit de ceva urât, josnic. Şi măcar să fie ceva urât sau josnic în începutul acesta de iubire! Nici n-ai îndrăzni să te gândeşti la un astfel de lucru, pentru că dacă ar fi aşa, ar trebui să pleci, să te sui în primul tren şi să laşi echipa în plata domnului, s-o antreneze cine vrea.

Dar ceva mai puternic decât orice judecată te ţine aici. Te-ai împrietenit aproape cu toţi jucătorii, cum poţi să-l părăseşti pe frizer, pe Mangâru? V-aţi certat, el şi-a recunoscut greşelile, nu se mai amestecă în treburile tale decât rareori, când uită promisiunile făcute. Acum ţi-e frică numai de ziua de mâine, ţi-e frică numai de tine…

În unele seri de început de vară, prin locuri necunoscute, aşteptând prin halte neluminate legăturile cu trenurile locale, ascultând pufăitul melancolic al locomotivelor care au ca şi vapoarele un farmec al lor, Luca se gândise înspăimântat la ceea ce ar fi putut să devină viaţa lui.

Începuse să-şi caute ocupaţii tot mai numeroase, se lupta cu inerţia timpului stăruitor atunci când viaţa nu este numai o bucurie şi nu reuşise să ajungă la o hotărâre. Pe Chira n-o mai întâlnise de aproape două săptămâni. Nu ştia dacă ocupaţiile ei o obligaseră să vină mai târziu la stadion sau, poate, se ferea să-l mai găsească din motive lesne de înţeles. Îşi amintea de o convorbire mai veche în care ea se scuturase, negând orice obligaţie faţă de Mircea. Îl chinuia şi gândul că ar putea fi un caraghios. Şi „doctorul” şi Chira erau mult mai tineri decât el, aproape nişte copii.

Uneori, munca îl fura. Ceasurile de antrenament treceau pe nesimţite. Echipa lui mai avea fisuri. Succesele din ultimul timp nu-l puteau face să creadă că a isprăvit cu toate. Numai că acum energia lui scăzuse. Se simţea ostenit, ar fi vrut ca „turul” campionatului să se termine mai repede, să poată pleca pentru câtva timp la el, la Reşiţa. Vacanţa i-ar fi prins bine, i-ar fi pus ordine în gânduri.

Deocamdată se lupta cu Picioruş, mezinul echipei. Extrema stângă a echipei „Steaua” nu arăta bine de la o vreme. Căldurile prea mari ale acelui anotimp îl slăbiseră, în toate meciurile de până atunci, antrenorul observase că jocul „om la om” nu-i convenea deloc. Cu câtă tehnică avea, Luca îl învăţase să scape cu repeziciune de adversar, să nu stea lângă fundaşul său şi îi indicase situaţiile când ar fi fost bine să dribleze. Numai să lovească balonul cu capul nu putea Picioruş! Aşteptând mingea de sus, mezinul avea aerul unui om căruia poate să-i cadă pe creştet o greutate. Îşi înţepenea ceafa, închidea ochii şi asuda de frică. Gâtul lui ca un fir de aţă, cu un măr al lui Adam destul de pronunţat, se scurta de teamă, pielea frunţii dacă ar fi putut fi văzută, ar fi arătat ca o muşama încreţită. Tare se mai mira Picioruş când îl vedea pe Bibiloi trimiţând balonul sosit de la centrul terenului înapoi, cu o izbitură precisă. Pe un cap ca al stoperului puteai să spargi lemne.

— Cum nu ţi se zdruncină, mă, ţie, creierii? Întreba în gura mare mezinul.

— Dacă nu sunt ca tine, o arătare…

Secretul era să nu aştepte mingea, să meargă el către ea, s-o lovească precis. Lui Picioruş îi trebuiseră aproape trei luni pentru ca să afle acest mister. Încercase săptămâni la rând şi fără un joc inventat de Luca nu s-ar fi deprins niciodată.

Antrenorul ştia că nu există nimic mai bun când vrei să-l înveţi pe un om ceva decât să-l ambiţionezi, să-l pui să se întreacă cu alţii, dacă e nevoie. Iată de ce, de la o vreme, începu să promită mici premii celor mai buni executanţi ai exerciţiilor necesare antrenamentului. Premie pe rând: pe cel mai bun sprinter, pe cel mai bun săritor şi pe cel mai bun executant al mişcărilor fundamentale. Jucătorii fuseseră furaţi de ambiţie. Luca simţise după un timp, aşa cum simte învăţătorul care şi-a câştigat încrederea elevilor săi, că se terminase cu indisciplina. Chiar „Le ştie”, altădată atât de refractar, se arăta interesat de aceste jocuri. Premiile nu erau mare lucru, dar nimeni nu putea suferi ca altul să i-o ia înainte, aşa cum se întâmplă do obicei cu toţi oamenii. La săritura în înălţime, recordman se dovedise Bibiloi. Acesta ajunsese să treacă uşor ştacheta înălţată la 1,60 metri. La săritura în lungime, cei şase metri socotiţi multă vreme de netrecut fuseseră depăşiţi într-o după masă de către portar.

Pentru Picioruş fu inventat un joc nou, din care nu lipsea şiretenia. Se începuse cu o partidă redusă de volei. Nu se îngăduia lovirea mingii cu capul. Aici balonul cădea destul de încet, mezinului nu i se mai părea atât de primejdios. La început, băiatul greşi destul de des, ceea ce aduse o ploaie de proteste din partea coechipierilor care simţeau că pierd premiul pus în joc, partida disputându-se pe echipe. Vrând-nevrând, Picioruş învăţă să lovească din ce în ce mai bine balonul. Dar pentru asta fusese nevoie de câteva săptămâni.

În ansamblu, jocul se îmbunătăţise simţitor. Mai erau câţiva, ca „Inimioară” şi „Le ştie”, care fură dezbăraţi cu greu de jocul individual. Nu se putea ca după numeroase partide să nu înţeleagă şi ei, în cele din urmă, avantajele unei pase primite la timp. Se isprăvise curând şi cu trimiterea baloanelor la întâmplare.

Pentru „galerie” transformarea era un lucru mai greu de înţeles. Spectatorilor gălăgioşi nu le plăcuse la început jocul „pe sfoară”. Fuseseră obişnuiţi să vadă ani de-a rândul „matadori” ai fotbalului, străluciţi pentru calităţile lor individuale şi nu o „echipă”. Pentru cei mai mulţi dintre suporteri, forma actuală a celor doi interi, atât de admiraţi altădată, nu era satisfăcătoare. Păi unde erau driblingurile lui Sandu, unde erau şuturile lui „Inimioară” care sculau tribunele în picioare? Este adevărat că balonul se purta cu îndemânare de la jucător la jucător şi că cele mai multe goluri erau marcate din apropierea porţii cu câte un şut plasat, însă necunoscătorilor parcă tot mai mult le plăceau „barele” de altădată ale lui Mucală, cursele lungi ale lui Gică-Marafet până în apropierea porţii adversarilor sau şuturile lui de la 60 de metri.

Moşa Mariancovici, dezamăgit şi el la început de schimbarea sistemului de joc, începuse să înţeleagă câte ceva. Cu timpul făcea teorie celorlalţi:

— Uitaţi-vă, bre, joc! Dantelă, nu altceva! Artistic şi mondial! Ia să numărăm pasele: „doctorul” i-o dă extremei drepte, acesta trimite lui Mucală, Mucală o expediază lui Alecu, Alecu întoarce la Sandu, trage, Sandule, ce mai aştepţi?

„Le ştie” trăgea. Frizerul se umfla în pene:

— Am o echipă elegantă, ce să mai vorbim, că-i degeaba!

Îi venise inima la loc. „Steaua” nu mai pierduse nici un meci de multă vreme. Iar umbla de lunea de dimineaţă până miercurea după Creţu:

— Fă-mi şase afişe, să anunţ oamenii unde joacă echipa duminică!

Când erau gata, atârna unul la gară, unul la Văduva, unul la Picioare multe, unul la restaurantul de stat, al cincilea putea fi văzut lângă monument, în centru şi, în sfârşit, ultimul pe zidul geamiei. Conţinutul afişelor suna cam aşa:

MARE MECI, MARE!

DUMINICĂ PE STADIONUL DIN LOCALITATE

„STEAUA” – VOINŢA-FETEŞTI! SA NU LIPSEASCĂ NIMENI! ÎNCURAJAŢI ECHIPA! BILETELE SE GĂSESC LA CASA STADIONULUI, LA PREŞEDINTELE COLECTIVULUI SPORTIV, MOŞA MARIANCOVICI…

Şi bineînţeles nu lipsea nimeni…

Meciul de la Călăraşi fusese decisiv pentru stabilirea clasamentului la jumătatea campionatului. Prima clasată, „Dinamo”, fusese înfrântă pe teren propriu, rezultat la care foarte puţini se aşteptau. Cu o săptămână înainte, oraşul C… parcă luase foc. O victorie a echipei „Steaua” ar fi adus reprezentativa silozului pe locul doi sau trei la numai un punct diferenţă de primii clasaţi, ceea ce îmbunătăţea simţitor situaţia. După aceasta, încă în 11 meciuri, se putea spera să se treacă înaintea dinamoviştilor. Se ştie că aceştia aveau o echipă foarte puternică şi Luca făcuse un antrenament special în tot cursul săptămânii, întrucât se bănuia că se va lupta cu o înaintare foarte rapidă, se hotărî o tactică specială, în care halfii de margine să fie retraşi aproape de linia fundaşilor, ei ieşind înainte numai în cazurile cele mai fericite. Cei doi interi, „Le ştie” şi „Inimioară”, trebuiau să acopere un spaţiu mai mare de teren, ceea ce cerea o condiţie fizică foarte bună. „Inimă de porumbiel” nu-l îngrijora pe antrenor, dar Sandu era mult mai leneş, de vină fiind poate şi vârsta. La primul antrenament din săptămâna aceea, sosiseră umflaţi, cu zgârieturi pe faţă şi, la întrebările lui, nu voiseră să spună ce au păţit. Păreau vlăguiţi, fără poftă de joc şi Luca se gândea dacă n-ar fi fost cazul să-i înlocuiască. Pentru aceasta, pregăti şi pe cei doi juniori. Regulamentul permitea schimbarea în câmp a doi jucători.

Nu fusese nevoie, pentru că la ultimul antrenament şi „Le ştie” şi „Inimioară” arătară o formă foarte bună.

Cam preocupată, însoţită de alaiul admiratorilor din oraş, caravana silozului plecă încă de sâmbătă de la prânz. În coada convoiului, pentru că plecaseră trei autocamioane în care se aflau şi muncitorii de la întreprindere şi cei de la fabrica de ciment, nu lipseau Pantelimon şi Vizante, în maşinuţa lor care gâfâia şi rămânea mereu în urmă, spre desperarea celor doi. Cazarea, masa la restaurantul din localitate, supravegherea somnului, toate la un loc fură pentru Moşa Mariancovici un calvar. Frizerul vedea împrejur numai tentative necinstite ale gazdelor. Ba că friptura servită seara era prea uscată şi asta ar fi putut îmbolnăvi pe cineva, ba că prăjiturile erau râncede, câte şi mai câte!

Nu putea nimeni să-l convingă să tacă.

— Uite, bre, îi arăta antrenorului, asta-i pâine? Asta-i talpă, brat moi, toval, nu pâine! Dacă ştiam căram făină de la siloz şi le pregăteam eu câteva franzele să se ducă vestea!

— Oi fi şi brutar! Se mirase Luca.

— Să ştii că sunt!

Mangâru, neliniştit, îl întreba, din jumătate în jumătate de ceas, ce formaţie va alinia. Plecase cam îngrijorat, la siloz se iviseră unele încurcături, dar nu putea să lipsească tocmai la meciul decisiv. Se certase cu Gioancă şi cu Mâţu, care voiau să-l reţină, şi acum, deşi ştia că de patru meciuri nu intervenise nici o schimbare în formaţie, voia să se mai asigure o dată că vor fi întrebuinţaţi aceiaşi jucători.

Antrenorul îl luase cu binişorul, vorbise despre altceva şi puţin câte puţin, directorul se liniştise. Nici băieţii nu erau prea veseli, ceea ce nu-i plăcea lui Luca. Vorba lui Fery-baci, antrenorul lui de la Reşiţa: „Când jucătorii sunt nervoşi, trebuie să-i duci la circ!”

Îl chemă deci la el pe Moşa Mariancovici:

— Uite ce, tovarăşe preşedinte al colectivului sportiv… Frizerul era foarte sensibil şi când îl fericeai cu înşiruirea titlului său ar fi făcut şi pe dracu în patru.

— Spune, fratele meu, spune, că te ascult…

— Moşa, în oraşul ăsta e vreun circ în apropiere?

— Circ?

Preşedintele crezuse că nu aude bine.

— Circ. Cum ai auzit!

— Să întreb, bre, dar ce ţi-o fi trebuit dumitale circ la ora asta, nu ştiu.

Era cam opt seara şi nu se întunecase încă. Unde să găsească sârbul circ în Călăraşi? Fără să mai întrebe nimic, ieşi afară din hotel şi începu să cerceteze. Avu nenorocul să dea şi peste nişte tineri glumeţi care stăteau pe o bancă în parcul din centru.

— Bună seara, spusese sârbul politicos. Nu ştiţi dumneavoastră cumva unde se găseşte pe aici un circ?

Tinerii îşi dădură coate. Omul din faţa lor, îmbrăcat într-un tricou prea larg, cu pantaloni trei sferturi şi ciorapi albi, frământându-şi şapca în mâini, părea picat din lună. Să nu fi fost din România şi tot ai fi ştiut că la Călăraşi, bâlci e numai de Rusalii şi abia atunci vine circul „Vancea” dacă i-o mai fi zicând aşa, că în anul acela multe nume se schimbaseră!

— Dar ce cauţi dumneata la circ? Eşti îmblânzitor? Frizerului, lăudăros cum era, îi trecu o clipă prin minte să spună că da, dar ezită. Asta îl pierdu, pentru că tinerii înţeleseră că au de-a face cu un om slab de înger…

— Poate eşti scamator, nene, făcu unul. Arată-ne şi nouă cum se scot porumbeii din şapcă…

— Nu sunt, bre, sunt preşedintele colectivului sportiv „Steaua”.

Publicul călărăşean nu este lipsit de umor şi o poveste ca asta nu era la îndemâna unor glumeţi oricând. Privindu-se unul pe altul, cei de pe bancă se întrebară cu îngrijorare, ce-o fi căutând preşedintele colectivului sportiv al adversarilor, la circ? Oricum, trebuia trimis undeva cât mai departe, pentru ca să aibă a doua zi, în tribune, ce povesti celor care n-ar fi ştiut ce mai conducător au cei din C…

— Mergi mata, făcu unul din ei, până la gară. De acolo, în spate ai să dai de-o stradă. Mergi ce mergi pe ea şi ajungi chiar în faţa circului.

Moşa Mariancovici mulţumi fericit, În câteva minute fu înapoi la hotel.

— Am găsit, bre, după mine, înainte marş! Apoi se întoarse spre antrenor:

— Da', nu, zău, de ce mergem noi la circ?

— Pentru ca să-i distrăm pe băieţii ăştia, să nu se mai gândească la jocul de mâine!

— Aha!

Fericit, frizerul luă conducerea plutonului. Până la gară erau dacă nu trei kilometri şi jumătate, trei, ca popa. Cum seara le plăcu, se porniră pe jos, în căutarea circului. Într-un ceas, socoti Luca, vor fi aşezaţi pe bănci şi se vor distra. Şoferului autocamionului i se lăsă vorbă să întrebe în oraş unde se găseşte circul, pe undeva, pe lângă gară, şi să vină să-i ia la unsprezece înapoi la hotel, pentru că încă un drum pe jos ar fi fost obositor pentru jucători.

Cam după trei sferturi de ceas zăriră piaţa luminată din faţa gării.

— Încotro spuneai, Moşa, că e circul? Întrebă antrenorul.

— În spate se mai face o stradă şi acolo îl găsim. Fără să mai întrebe pe nimeni, ocoliră gara şi se treziră într-un cartier întunecos. Se înserase bine, erau şi mulţi câini, noroc cu Mucală care ştie să le fluiere, să bage sperieţii în ei. Mai merseră cam o jumătate de ceas, nu ieşeau nicăieri, orbecăiau. Se făcuse mai mult de nouă, nu mai apucau nici ultima reprezentaţie.

Începuseră să se enerveze, lumea de prin curţi privea curioasă la cei aproape 20 de inşi, mergând în grup prin mijlocul străzii, ca şi când ar fi căutat ceva.

La o răscruce, Luca îi opri.

— Cred că ne-am rătăcit, spuse. Moşa, ar trebui să întrebăm pe cineva.

În faţa unei porţi văzură o bătrânică, aşezată pe un scăunel.

— Bună seara, zise sârbul. Măicuţă, pe unde-i circul ăla?

Bătrâna se ridică în picioare neştiind ce să mai creadă. Grupul vesel de tineri îmbrăcaţi la fel, în treninguri roşii, o cam sperie.

— Care circ, măiculiţă?

— Circul! Întări cu siguranţă frizerul. Unde sunt animale, jongleri, scamatori…

Baba ştia ea ce-i ăla un circ, dar să cauţi circul la Călăraşi, după Rusalii?

— Nu-i aici gara, în stânga?

— Este, măiculiţă!

— Şi nu se face după gară o stradă?

— Se face!

— Păi atunci circul trebuie să fie pe undeva pe aproape…

Baba se aşeză iar pe scăunelul ei.

— Chiar aşa aproape nu e, maică. Acum, că-i mâine a doua duminică după Rusalii, trebuie că-l găsiţi pe la Turnu-Măgurele!

Jucătorii începură să râdă.

— Cum adică? Întrebă Moşa Mariancovici, nevenindu-i să-şi creadă urechilor, doar cineva de aici, din oraş, m-a trimis încoace…

— Circul a stat la noi până acum două săptămâni şi-a plecat…

Se lămuriseră. Era mai greu să se întoarcă. Maşina ar fi venit încoace abia peste două ceasuri…

— Ce facem, Moşa? Întrebă Luca. Dacă-i ducem înapoi pe jos, mâine nu mai sunt buni de nimic.

Alta acum! Preşedintele trebuia să se sacrifice. Îl dureau şi pe el picioarele de atâta umblat, dar ca să-i care pe jucători înapoi pe jos trei kilometri, ar fi fost o crimă. Aşa că, fără să se mai gândească mult, o luă apostoleşte înapoi, blestemând pe mincinoşi şi pe oamenii răi.

După un ceas fi jumătate, sosi în autocamion. Umblase prin tot oraşul după şofer. Acesta, ştiind că abia la unsprezece trebuie să-i aducă înapoi, plecase cu câţiva prieteni la un restaurant.

De atunci, lui Moşa Mariancovici i se mai spuse în afara de „Gură bogată” şi „Regele circului”…

Meciul începuse aproape de ora şase, pe o vreme umedă, în tribunele stadionului putea să fie găsit cu mare greutate un loc. Ca şi cei din C… „Dinamo-Călăraşi” aspira la un loc în Divizia „B” şi singura cale de a promova era să câştige titlul seriei respective şi să susţină la sfârşitul anului un baraj cu campionul seriei din Moldova. Fluierul arbitrului îi găsi pe „albaştri” cu spatele la singura peluză a stadionului, având vântul uşor care se stârnise în faţă. Trebuia un control mai desăvârşit al balonului şi mai ales „culcarea” mingii la suprafaţa nisipoasă a stadionului. Luca nu le mai repetă sfaturile. Ştiau singuri acum cum se joacă în astfel de împrejurări.

„Dinamo” atacă de la început cu şase jucători, cunoscând că avantajul terenului nu durează decât 45 de minute şi că după aceea trebuia să se apere. Fundaşii celor din C… respinseseră calm de câteva ori. Fane Mahomed, care câştigase la ultimele antrenamente mult în viteză, stopa câteva deschideri în adâncime, lansate pe partea lui de halful advers, un tânăr înalt şi blond. „Doctorul”, lipsit de condiţie fizică, se punea greu pe picioare. După cincisprezece minute, scorul nu se modificase încă. Publicul îşi încuraja cu stăruinţă echipa. Cei veniţi cu autocamioanele de la siloz şi de la fabrica de ciment, conduşi de Moşa Mariancovici, răspundeau cât se putea răspunde, cu vocile lor cam răguşite. Când în picioare, când jos, sârbul se încrunta spre ceilalţi:

— Mai tare, bre, mai tare, să simtă băieţii că au pe cineva în tribună!

În minutul 22, Bibiloi făcu un fault în marginea careului de 16 metri. Halfii şi fundaşii formară zidul. O lovitură cu efect trimise mingea în coltul de sus al porţii. Cu un salt, Creţu scoase balonul peste bară. Cornerul, executat de extrema stângă a localnicilor, găsi în faţa porţii un pachet de jucători. În aer se dădu o luptă de câteva secunde. Portarul căzu şi balonul fu trimis în plasă de un jucător al echipei „Dinamo”. Era 1 – 0 pentru gazde. Mingea fu pusă la centru fără nici un comentariu. Nici măcar „Le ştie” nu spuse nimic. Urmă o perioadă scurtă de dominare a „albaştrilor”. De două ori, Mucală şi Alecu scăpară balonul cules de portar cu salturi îndrăzneţe.

În minutul 29 căzu al doilea gol. „Doctorul” îşi scăpă interul. Acesta trecu şt de Gică-Marafet cu o fentă şi centră pe sus. Fane-Mahomed respinse prea scurt şi un înaintaş al gazdelor trimise precis în plasă. Galeria celor din C… amuţise. Mangâru îşi dădea palme de disperare şi se uita la Moşa Mariancovici. Luca înţelese că era timpul să facă o schimbare. Câşu fu chemat şi i se strigă „doctorului” să iasă pe tuşă la primul aut.

În tribune încurajările localnicilor crescuseră. „Dinamo” juca foarte hotărât şi se părea că va mari scorul. Apărarea „albaştrilor” începuse să şovăie. Nu lipsea decât puţin şi antrenorul se gândea cu groază că cearta putea să reînceapă. La 3 – 0, n-ar mai fi luptat nimeni.

Din fericire, cu două minute înainte de sfârşitul primei reprize rezultatul se schimbă. O minge trimisă de Şoşon peste fundaşul stânga al echipei „Dinamo” îl găsi pe Calul liber. O cursă scurtă, un pas înapoi şi „Le ştie”, venit din urmă în plină viteză, reluă puternic în stânga. Plonjonul desperat al portarului modifică traiectoria balonului. O clipă, el se rostogoli în careul cel mic, urmă un moment de confuzie, un fundaş se bâlbâi şi Picioruş trase plasat în colţul opus. Portarul gazdelor, abia ridicat de la pământ, se mai zvârli o dată fără să mai poată face ceva. Scorul era de 2 – 1.

Cele 10 minute de pauză îi calmară cu totul pe „albaştri”. Câşu fu sfătuit să meargă mult înainte şi să ajute înaintării, întrucât în repriza care urma „Steaua” avea avantajul vântului.

Fluierul arbitrului îi chemă pe teren. Nu mai era nimeni neliniştit. Jocul reîncepu. În ansamblu, „albaştrii” jucau legat, cu pase precise, scurte, pe jos. Balonul trecea în trei-patru schimburi de la un jucător la altul. După un fel de „studiu” care dură aproape 15 minute, cei din C… atacară decişi. Trei goluri căzură unul după celălalt. Primul fu marcat de către Mucală din 11 metri, pentru că „Inimioară” fusese faultat în careu. Centrul înaintaş al oaspeţilor fentă portarul scurt, trimiţându-l în colţul opus celui în care se rostogoli mingea. După trei minute „Steaua” luă conducerea. Picioruş trecu de fundaşul lui, pasă „printre” lui Sandu şi acesta lungi la extrema dreaptă. Un şut din colţul careului şi portarul abia respinse peste bară. Cornerul fu executat de Alecu. O busculadă şi Câşu, venit din urmă, trimise cu capul în plasă.

La 3 – 2, lui Mangâru îi reveni sângele în obraz. Se ridicase în picioare şi striga ceva lui Gică-Marafet. Luca îşi spuse că înlocuirea „doctorului” fusese foarte binevenită. Rezerva lui se arăta în mare poftă de joc şi, în viitor, problema titularului devenea dificilă.

Al patrulea gol fu marcat de Mucală. Un fault, comis de gazde la aproape 20 de metri de poarta echipei „Dinamo”, fu executat de către „Inimioară”. Şapte jucători localnici făcură un „zid” în faţa careului de 16. Toată lumea se aştepta ca Alecu să tragă peste ei, cu efect. În locul acestei lovituri, interul stânga trimise cu o „ungurească” lateral la Mucală. Derutaţi, dinamoviştii priviră cum se rostogoleşte în poartă balonul pe lângă ei.

Apoi începu, spre desperarea lui Luca, „demonstraţia”. Era singurul lucru de care antrenorul nu reuşise să-şi dezveţe jucătorii. Cum luau conducerea şi aveau impresia că meciul este câştigat, scorul nu-i mai interesa, lucru foarte greşit. Cei doi interi driblară, bineînţeles la nesfârşit, trimiseră mingiile înapoi la halfi. Frizerul nu mai putea de mândrie şi striga celor veniţi cu ei:

— I-a luat la întrebări, bre, sau nu i-a luat? Ce v-am spus eu când am plecat? Dacă nu i-om cocoşa şi pe-ăştia!

Luca îşi spuse că trebuia convocată după primul antrenament, când se va face analiza ultimei partide, o şedinţă educativă la care o să-l invite şi pe director.

În maşină, la întoarcere, Mangâru renunţă să mai stea în cabina şoferului. Avea calcule de făcut, nu mai putea răbda să ajungă până acasă. Strânsese pe jucători în jurul lui pe băncile de lemn şi îl rugase pe Fane-Mahomed să facă o socoteală pe hârtie. Era mai greu la hopuri; dar mergea în cele din urmă.

— Ia spune, cum e, Fane! Cine ştie situaţia veche? O ştiau toţi.

— Păi, în cap stăteau ăştia de i-am învăţat fotbal ieri, „Dinamo” cu 16 puncte…

— Bun. Scrie, Fane…

— Pe urmă, venea „Flacăra” cu 15 şi „Progresul” cu 14.

— Noi n-avem tot 14?

— Ba da, acum avem 16, deci am trecut peste „Flacăra” şi peste „Progresul”.

Fane-Mahomed îi readuse pe pământ:

— Dar dacă au câştigat şi ei?

Se făcu un minut de tăcere. Directorul se interesă unde şi cu cine jucaseră cele două echipe. Ziare nu aveau să găsească decât acasă.

— Oricum, am săltat. În cel mai rău caz stăm pe locul trei, pentru că „Dinamo” are un golaveraj mai slab decât noi.

— Să vedem! Se aruncă şi sârbul.

Căutară un ziar vechi. Clasamentul etapei trecute fu examinat cu înfrigurare.

— Câte date, câte primite? Striga, suit pe o bancă, frizerul.

— Jos, Moşa, că dacă te vede miliţianul de la pod, amendează şoferul!

Din partea preşedintelui colectivului, şoferul putea fi amendat, era mai important să ştie cum stă echipa lui în clasament. Cum avea o minte ageră, făcu repede o socoteală:

— Brat moi, dacă „Flacăra” a pierdut, s-a şters pe bot, dacă a făcut meci nul, ia împarte Fane 33 la 23, cât dă?

Socotitorul spuse coeficientul.

Frizerul adună în gând şi golaverajul echipei „Steaua”. Trebuia de împărţit 32 la 19. Concluzia era îmbucurătoare: „Stăm mai bine, fraţilor!”

— Bun, pe ăştia îi isprăvirăm, să vedem cu „Progresul” ce facem! Ei au avut ca şi noi 14 puncte. Dacă câştigă, depinde cu cât câştigă, tot vor fi înaintea noastră au mai puţine date şi mai puţine primite, că ăsta-i chichirezul să primeşti cât mai puţin, ce v-am spus eu, Gică? Şi tu. Creţule, mai atent, fratele meu, mai atent, un gol mai puţin înseamnă uneori un campionat.

Pe firlandeză, sus, „Inimioară” cânta nepăsător. Nici el, nici Sandu nu prea se omorau cu socotelile. Sigur că ar fi vrut să audă că au trecut în fruntea clasamentului, dar deocamdată mai aveau până acolo…

Alecu învăţase un cântec nou:

Cine dete cu cuţâtu, Cine dete cu cuţâtu?

Numai Gheorghe cel urâtu.

Numai Gheorghe cel urâtu, Dete cu cuţâtu, Dete cu cuţâtu…

Frizerul tot nu terminase:

— Cum ziceam, bre, azi a mers cum a mers jucăria, să vă vedem şi data viitoare, că tot aşa am păţit şi eu în '29, la…

— Iar toarnă Moşa piroane, îi spuse Sandu lui „Inimioară”.

„Le ştie” privea câmpia gălbuie, netedă, care alunecă pe lângă ei. I se făcuse a plecare, că aşa-l apuca acum la începutul verii. Mai aveau un meci şi se termina „turul”. Se gândea să-l ia şi pe „Inimioară” şi să stea până în toamnă la Constanţa, la mare, să se mai prăjească la soare, De mâncare, or să mai găsească ei câte ceva, pentru că el cunoştea pe toţi marinarii din port.

— Ce spui, Alecule, o întindem după campionat la Constanţa?

— O întindem, nenică, doar e vacanţa mare… Şi îşi aduse aminte:

— Dar cu producţia ce-i facem?

— Treaba lor, îi priveşte. Să ne dea concediu fără parale, eu, unul, nu mai stau la siloz, să mă tai, nu tu ciubuc, nu tu nimic.

Camionul hurducăi, băncile scârţâiră şi jucătorii căzură înainte, unul peste altul. Trecuseră peste un hop. Când se restabili echilibrul tuturor, „doctorul” îl puse pe sârb să se jure:

— Moşa, să fie al dracului mincinosul? Că dacă mai spui una ca asta cu F. C. Wien, se răstoarnă autocamionul… Preşedintele nu se lăsă cu una cu două:

— Pe parola mea de om, că nu vă mint, aşa a fost. Când trăgea „Tunul” un volei, nici Gioconda n-ar fi surâs, ce tot vă miraţi atât, brat moi?

În spatele frizerului se punea la cale un complot groaznic…

Mucală şi Gică-Marafet îi chemaseră aproape pe Fane-Mahomed, pe mecanic, pe Câşu şi pe Simon-Tocană.

— Fraţilor, miercuri la antrenament îl luăm pe sus să ne arate cum trăgea odată, nu-l mai lăsăm.

De unde să ştie Moşa Mariancovici ce i se pregătea?

Miercurea aceea a rămas o zi de neuitat pentru cei care au asistat la antrenamentul echipei „Steaua”. Conspiraţia era mai întinsă decât se bănuia. Fusese înştiinţat şi directorul şi antrenorul. Zvonul luase şi calea târgului: cine vrea, să vină la primul antrenament la stadion, pentru că n-o să regrete. Va fi văzut însuşi „Tunul sârb” în persoană, arătându-şi înalta măiestrie…

Magazinerul se interesase din timp cam ce ghete i-ar trebui frizerului şi lustruise cu cremă o pereche de bocanci numărul 41, pusă bine într-un raft.

În dimineaţa aceea, ritmul muncii la siloz fu neobişnuit. Din oră în oră, Mucală suna sirena în semn de înţelegere cu toate secţiile. Hamalii care se tunseseră înainte de prânz se arătaseră de o curiozitate neobişnuită pentru vechea profesiune a preşedintelui colectivului sportiv. Nu intrase un muşteriu fără să-l întrebe de sănătate şi să aducă vorba ca din întâmplare de trecutul său. De mult nu mai lucrase frizerul cu atâta plăcere şi de mult nu mai cursese atâta sânge în chiuveta lui. Nu se supăra însă nimeni, ciudat, în ziua aceea, pentru neîndemânarea lui. Ce mai însemnau, parcă, vreo câteva zgârieturi de brici, acolo!

Moşa mâncase liniştit la cantină, vorbise cu unul, cu altul, pe la patru se întorsese în dugheana lui, privindu-se mirat în oglindă. Ajutorul îl întrebase:

— Ce-i, tovarăşe Moşa, ce s-a întâmplat? Preşedintele se aşezase pe scaunul rotitor, neocupat deocamdată de nici un muşteriu şi spusese cu puţină grijă, dar şi cu încântare:

— Nu ştiu, bre, ce-o fi cu oamenii astăzi, parcă vine paştele, aşa sunt de cumsecade, se uită la mine ca la moaştele sfântului Vasile biruitorul, mă salută, brat moi, ca pe director… Am ostenit tot povestindu-le de dimineaţă cum am rupt bara la Madrid…

— Parcă nu la Madrid, la Montevideo… Spuse şi ajutorul.

— Cine mai ţine minte…

Era şi mai ciudat, dar cum frizerul nu era un om bănuitor, nu se alarmă deloc că pe uşă nu-i mai intră nici un muşteriu. El, la cinci, trebuia să fie la antrenament, ajutorul descurcă-se cum o putea! Se ştia regulamentul: în celelalte zile, Moşa tundea până la miezul nopţii, dar miercurea, vinerea şi sâmbăta de la prânz nu ţi-ar mai fi pus mâna pe scule!

Cum se apropie ora, se ridică de la locul său, îşi împacheta halatul alb cu grijă, îşi dădu cu puţină briliantină în părul rar şi-şi scutură hainele cu o măturică. După ce se privi câteva clipe în oglindă, potrivindu-şi mai bine gulerul cam boţit al hainei cadrilate, porni agale spre stadion.

Ajuns în apropiere, auzi o larmă îndepărtată. Asta îl nelinişti puţin. „Ce-o fi, bre la arenă?” se întrebă. Şi fără să mai stea pe gânduri o luă la fugă să ajungă măcar cu un minut mai devreme. Fane-Mahomed, care stătea căţărat pe gard, la pândă, semnală celorlalţi:

— Atenţie, soseşte!

Mecanicul, cu mâinile pâlnie la gură, imita pe crainicul de la radio:

— În acest moment, „Tunul sârb” se îndreaptă spre stadionul din localitate. Este îmbrăcat într-o cămaşă albastră cu dungi roşii. Şi-a desfăcut haina şi îşi face încă de la intrare încălzirea…

În tribune se încheiau pariuri. Unii riscaseră o sută de lei pe priceperea frizerului. Alţii aruncaseră o mie contra un leu, că preşedintele colectivului sportiv al silozului habar n-avea de fotbal.

Nu mai erau decât vreo câteva minute, şi se lămureau. Moşa Mariancovici apăru pe poarta arenei, gâfâind. Îl văzu pe antrenor şi îl întrebă deznădăjduit:

— Ce-i, bre, meci? Avem meci şi mie nu mi s-a spus nimic?

Până să răspundă Luca, o furtună de aplauze îi acoperi vocea. Cei aproape 200 de inşi din tribună îl aclamau pe sârb în picioare. Frizerul se întoarse nedumerit spre mulţime:

— Pe cine aplaudă, brat moi?

— Pe dumneata, Moşa.

— Pe mine?

În glasul preşedintelui stăruia o bănuială groaznică.

— Dar ce-am făcut, bre?

— N-ai făcut nimic, de-acum înainte o să faci ceva, să te vedem.

În acelaşi timp, Moşa Mariancovici se trezi luat pe sus şi purtat către cabinele din spatele tribunelor. Chiotul prelung al spectatorilor crescu. Sârbul se zbătea în braţele vânjoase ale lui Mucală şi ale lui Fane-Mahomed.

— Boje moi, aţi înnebunit, unde mă duceţi?

— Ai să vezi, îl linişti Mangâru care-l aştepta la capătul terenului de joc.

Când ajunseră în cabina jucătorilor şi văzu echipamentul proaspăt călcat, ghetele lustruite bine, înţelese totul. Fu lăsat pe picioarele lui şi, solemn, căpitanul echipei, Mucală, rosti un mic discurs, ticluit din vreme de Luca:

— Dragă tovarăşe preşedinte, întrucât n-am avut încă niciodată ocazia să vedem tehnica atât de vestită a „Tunului sârb”, ne-am hotărât ca astăzi să te rugăm să ne arăţi câte ceva din ceea ce a fost altădată celebrul Moşa Mariancovici…

Ceilalţi aplaudară zgomotoşi:

— Pentru Moşa de trei ori: Ura! Ura! Ura! Strigă mecanicul.

Frizerului îi curgeau broboane de sudoare pe frunte. Se aşeză pe banca îngustă şi privi tricoul albastru, mirosind a săpun, chiloţii albi şi scurţi, jambierele şi bocancii cu şireturi noi. Ajutase altora de o mie de ori să se îmbrace şi acum era emoţionat, nu ştia cu ce să înceapă. Îşi învârti de câteva ori privirile desperate împrejur şi înţelese că nu mai era nici o scăpare.

— Bre, am ficatul mărit, n-am să pot astăzi să vă fac demonstraţia!

— Nu-i nimic, nu-i nimic, treci! Râse Mangâru. Şi eu am ficatul mărit şi uite că nu mi-e rău diloc…

— Da, bre, dar pentru ca să arăţi toată tehnica, îţi trebuie condiţii bune, să fii în formă…

Gică-Marafet se întoarse spre portar

— Creţule, să te ţii bine, tovarăşu' Moşa o să-ţi spargă splina ca lui Zamora, ori nu lui Zamora i-ai spart splina?

Preşedintele nu răspunse decât după câtăva vreme:

— Parcă mai am şutul de altădată?

— Dacă ne arăţi cum îi fentai pe austrieci, dau o ladă cu sticle de bere, promise antrenorul.

— O să încerc, brat moi, o să încerc, se văietă tragic sârbul. Faceţi loc să mă îmbrac.

Într-o linişte desăvârşită, frizerul îşi scoase şapca, pe care nu o lăsa din cap nici vara, haina, cămaşa cadrilată, pantalonii de doc, sandalele şi celelalte… Tricoul i se păru prea larg, chiloţii prea scurţi, protesta tot timpul, când ajunse să-şi pună apărătorile se uită chiorâş la ghete:

— Nu-mi sunt mici?

— O să vezi tu, încearcă-le…

Se dovedeau toţi de o răbdare îngerească. Frizerul căuta să lungească atât cât se putea operaţia aceasta. De deasupra se auzea zgomotul mulţimii bătând din picioare. Câte un glas răzleţ cerea apariţia urgentă a preşedintelui:

— Să iasă Moşa, să iasă Moşa!

— Ăsta-i Vizante, măgarul! Zise frizerul. Lasă că-i arăt eu lui tehnică! Şi pe urmă se întoarse cu priviri mustrătoare spre antrenor şi spre director: Cine mi i-a adus, bre, şi p-ăştia? Ce trebuiau spectatori? Nu era mai bine să rămânem între noi specialiştii?

— Nu-i nimic, Moşa, îl linişti Luca, se pricep şi ei, şi pe urma, nu uita, un fotbalist pe care l-au văzut 100 000 de spectatori nu se sperie de două sute!

Orice ar fi spus, era degeaba. Sârbul nu mai găsi nici o portiţă de scăpare. După trei sferturi de ceas, Moşa Mariancovici, jalnic în chiloţii largi, eu picioarele ca nişte fuse, pline de peri albi, abia acoperite până sub genunchi de jambierele legate prost, fu adus cu mare alai în mijlocul terenului. Galeria îl primi cu urale:

— Să te vedem, Moşa!

Ajuns lângă cercul de var, spaima frizerului se risipi. Chipul i se lumină deodată. Se întoarse către jucătorii dimprejur şi spuse blând:

— Bine…

Poate era ultima dată când mai putea crede în cele povestite până atunci. Fane-Mahomed aduse o minge, aşezându-i-o în faţa porţii, pe linia careului de 16 metri. Creţu fu trimis în grabă în poartă. Gică-Marafet i-o potrivi pe un ţugui de iarbă pălită, făcând cu palma deasupra o cruce:

— Doamne-ajută, Moşa, şi ai milă de ea, n-o sparge!

Preşedintele colectivului sportiv îşi suflecă mânecile tricoului şi privi o clipă, înveselit puţin şi întristat puţin, mulţimea. Se dădu câţiva paşi înapoi, să-şi facă vânt. Sub tâmplă îi zvâcnea o vână groasă, albastră.

Ceea ce urmă fu un lucru de nedescris.

Galeria, condusă de Pantelimon şi de Vizante, striga în cor cât se putea de tare:

— Heeeeeeii…

Spunându-şi în barbă ceva, Moşa începu să alerge.

Trebuia să fi văzut un gânsac leşesc sau o raţă de Brăila, după care s-a aruncat un făcăleţ, ca să ţi-l poţi închipui pe Moşa Mariancovici îndreptându-se spre balonul de piele.

Asaltul teribilului frizer se termină în câteva secunde. „Tunul sârb” se avântă cu tot trupul înainte, îndoi genunchiul cu forţă şi în acel moment, galeria, în picioare, strigă: „Ruuuuupppp!”

Bocancul trecu pe lângă balon şi Moşa privi nedumerit înainte. Nu atinsese mingea.

O cascadă de râsete acoperi stadionul. Sârbul nu-şi pierdu capul. Se apropia de Mangâru şi-i spuse cât se poate de tare, ca să fie auzit şi de ceilalţi:

— Ţi-a plăcut cum i-am păcălit?

— Mi-o plăcut, Moşa, cum să nu-mi placă? Zise directorul, stăpânindu-şi cu greu râsul. Încă o dată dacă se poati…

Şi, cu curajul desperaţilor ce se văd descoperiţi, cuprins de o însufleţire neobişnuită, repetă încercarea. Spera într-o minune cerească şi se dădu din nou înapoi, să ia viteză. Îşi încordase pumnii, şi sprâncenele i se strânseseră ca o singură linie. Vâna de sub tâmplă bătea amarnic. Răsuflarea, dacă s-ar fi făcut linişte, i s-ar fi auzit până în gara oraşului. Toţi cei de faţă ştiau că în momentul acela bietul Moşa Mariancovici nu are decât o singură dorinţă: să poată atinge sfera de piele drept în mijloc şi s-o trimită cât mai departe.

Pe frizer îl urmărea însă şi nenorocul neştiutorilor. Alergarea lui era foarte instabilă, se clătina când pe o parte, când pe alta şi nu reuşea să ajungă exact în faţa balonului. Galeria se aprinsese pentru a doua oară:

— Heeeiiii…

Preşedintele se răzgândi la mijlocul drumului. Se opri asudat şi făcu semn lui Mangâru:

— Dacă nu tac din gură, plec! Nu mai arăt nimic… Directorul făcu semn cu mâna celor din tribună ca să-i liniştească:

— Vă rog să faceţi linişte! Nu-l tulburaţi…

Râsetele mulţimii îi acoperiră o clipă vocea, apoi se făcu linişte.

Al treilea drum spre minge dură mai mult. Şiret, Moşa Mariancovici se apropia cu paşi măsuraţi.

Lângă balon, îşi făcu un ultim vânt şi şi izbi cu vârful bocancului, luând şi un evantai de ţărână care se împrăştie împrejur. Sfera de piele se rostogoli vreo zece metri şi se opri.

— O, ho, ho, ho, o, ho, ho… Răsunau vocile galeriei.

— Bravo, Moşa, să mai vii şi mâine…

După această ultimă tentativă, preşedintele colectivului sportiv părăsi arena cu capul în pământ, petrecut de strigătele ironice ale lui Pantelimon şi Vizante:

— Când îţi faci reintrarea, „Tunule”?

— Moşa, ce-ai să joci, centru înaintaş sau portar?

Ajuns în cabină, singur, frizerul îşi privi hainele atârnate în cui. Se dezbrăcă fără chef, cu mişcări încete, îşi lepădă pe rând tricoul şi jambierele. Îl usturau ochii şi-i venea să strănute. De afară se auzea fluierul antrenorului. Antrenamentul începuse. Râsetele nu se potoliseră; Se mai auzeau încă glasuri care-l chemau:

— Să vie Moşa, să ne mai arate o dată…

De frică să nu mai fie adus pe teren, îşi încheie în grabă ultimii nasturi, îşi trase pantofii şi o luă la fugă prin spatele arenei, fără să-l fi zărit cineva.

Până noaptea târziu, fu căutat de către director şi antrenor. Luca îl întrebă îngrijorat pe Mangâru:

— Dacă s-a supărat?

— Cine? Moşa? Nu-l cunoşti. Nu se supără el chiar atât de uşor. Până mâine îi trece, cel puţin l-am vindecat să mai mintă atât…

Îl găsiră la Văduva, aproape beat, privind cu ochii tulburi în gol. Se aşezară lângă el. După încă vreo câteva pahare de vin, pentru că vin băuse până atunci, frizerul îşi deschise inima. Ziarele care pomeneau despre Moşa Mariancovici, un celebru internaţional, le găsise într-un pod la Turnu-Severin, pe unde avusese o frizerie cu ani în urmă. Se vedea treaba că aparţinuseră unui fotbalist cu acelaşi nume, rătăcit nu se ştie cum prin oraşul acela. Frizerul, mare iubitor de fotbal, şi le însuşise, dându-se drept adevăratul Moşa Mariancovici, omul ce uimise lumea cu talentele lui.

Directorul închină un pahar în cinstea sa şi, luându-l de umeri, îl scoase afară din cârciumă. Luca îl urmă tăcut.

Din seara aceea, nu-l mai auzi nimeni multă vreme pe frizer pomenind de „Tunul sârb”…

Era aproape două după-amiază. Peste ferestrele caselor căzuseră obloanele. Soarele arzător stăruia deasupra acoperişurilor de olane. Frunzele migdalilor din grădini se chirciseră. Spre cariera de piatră aluneca un văl de praf alb, dens. Luca avea impresia că trece printr-un oraş părăsit.

În ziua aceea nu se descărcase nici un şlep şi hamalii puţini şedeau pe ponton, dezbrăcaţi, cu spatele spre siloz. Aveau trupuri arse şi jupuite de soare, cu muşchi puternici, jucând leneş sub piele. Pe faţa lucie a Dunării luneca un remorcher. De peste fluviu veneau miresmele amărui ale fânului cosit, un miros dulce, ameţitor. Păsările se lăsau aproape de catargele joase ale vaselor ancorate în micul port, căutându-şi loc. Împotriva apei, abia înainta un şlep.

Vasul lăsă în urmă portul şi ajunse la o cotitură a fluviului care atingea un prag de calcar. În cealaltă parte, culoarea apei era roşcată, cenuşie, reflectând dealurile! Joase în jocul ei leneş. Plaja îngustă, acoperită cu buruieni, începea chiar de la picioarele lui. Se zăreau bălăriile uscate; pline de praf, aproape negre, urâte, şi linia ferată, o cale ocolită ce înconjura oraşul ca o centură, abătându-se şi pe la cariera de piatră. Aici Dunărea era mai lată şi părea mai limpede. Se dezbrăcă şi rămase într-un slip. Nisipul era fierbinte şi se aruncă în apă. Abia atunci îşi dădu seama că nu era singur. La câţiva metri, cineva înota împotriva curentului. Cascheta roşie de cauciuc a unei femei se mişca ritmic la vreo zece metri înainte.

Luca o recunoscu pe Chira după câteva mişcări, când se mai apropie. Avea braţele arse de soare, aproape negre.

Fata urcă malul scurt, uşor înclinat, scuturându-şi capul de apă după ce-şi scosese cascheta. Îşi pieptănă cu degetele părul umezit la tâmple. Costumul de lână, lipit de piele, îi arăta mai bine trupul de adolescent, aproape drept.

— Ce faci aici, Palmierule? Îl întrebă firesc, fără nici o tulburare, de când te caut…

Glasul fetei, indiferent şi păstrând în el încă vechi ecouri care-l tulburau, îl supără puţin. Oare pricepuse că fugise de ea atâta vreme?

— Era prea cald şi am venit să fac o baie, mi se pare că am nimerit cam rău…

Şovăise puţin înaintea ultimului cuvânt, ca şi când ar fi vrut să-i arate că înţelesese un lucru supărător pentru el. Chira râse mulţumită.

— Ei, de când nu mă mai tutuieşti? Ce s-a întâmplat, eşti supărat pe mine? M-ai lăsat fără tovarăş de antrenament. Mircea nici nu vrea să audă de aşa ceva, credeam că dumneata eşti mai serios.

— Am fost foarte ocupat…

— Parcă înainte nu erai ocupat?

Părea puţin dezamăgită şi se aşeză pe nisip să o ardă soarele.

— Da, dar juniorii mei nu jucau în campionat!

— Ce campionat mai e şi ăsta?

— Un campionat local. Sunt şase echipe…

Fata se întoarse, spunând aproape cu duşmănie:

— O sa plouă! Prea arde…

Deasupra, peste câmpia întunecată de umbrele norilor joşi, negri, ameninţători, jucau raze de soare în snopuri, lumina spartă, fărâmată alerga deasupra sălciilor pitice, le făcea când argintii, când cenuşii. Peste apa mişcătoare se strângea aburul umed al furtunii abia prevestite.

— O să plouă, spuse şi el, ca să acopere tăcerea.

Chira se ridică în genunchi şi-l privi. Avea chipul supt de apă, părea ostenită, ca şi când n-ar fi dormit multă vreme.

— Am auzit că pleci…

— Da, mâine dimineaţă…

— Atunci e ultima oară când ne vedem… Luca o privi nedumerit, cu o strângere de inimă.

— Nu înţeleg…

— Nu ţi-a spus nimic Mircea?

— Ce să-mi spună?

Fata se sprijini în palme şi, după o scurtă ezitare, continuă, privind fluviul:

— Ca ne-am logodit şi că a fost mutat la Constanţa. Voi merge cu el…

„Doctorul” nu-i spusese nimic. Poate uitase, poate aflase de serile petrecute cu Chira la stadion…

Luca tăcu mâhnit câteva clipe, smulse un fir de buruiană ieşită prin firele de nisip, privi floarea ei galbenă de stepă şi o zvârli.

— Voi avea un jucător mai puţin la toamnă, zise încet, după aceea. Ar fi trebuit totuşi să mă înştiinţeze că pleacă.

— N-a aflat decât de două zile, o să treacă să-şi ia rămas bun, n-avea nici o grijă…

Vântul se înteţise. Nu mai era nici atât de cald. Chira se ridică pe neaşteptate şi se aruncă în apă, înotând furios împotriva curentului.

Luca o urmă. Ajuns la marginea fluviului renunţă. Era nedumerit, se simţea vinovat de un lucru inexplicabil. Ar fi trebuit totuşi să nu se depărteze atât de repede. La dracu, dar când îţi place o fată, o apuci de mâini şi i te uiţi în ochi, o întrebi ce vrea de la tine, de ce ţi-a îngăduit să stai câteva seri lângă ea!

Ploaia începu pe neaşteptate. Bubui de departe, norii negri scăpărară, căpătând umbre luminoase, pierite într-o clipă. Picăturile mari şi reci făceau băşici, plescăiau, un abur verde se împrăştia împrejur. Nu se vedea decât la câţiva paşi.

— Chira! Chira! O strigă.

O clipă crezu că ea nu va mai reuşi să se întoarcă şi că se va rătăci, că se va pierde în valurile joase ale Dunării. O zări după câteva clipe înotând cu putere spre mal.

— Repede, că ne udă hainele…

Alergară în goană spre locul unde le lăsaseră, le strânseră în fugă şi căutară din ochi un adăpost. Peste linia ferată, către zidul de calcar, zăriră un copac mic, prăfuit, cu frunze rare. Se adăpostiră, osteniţi, amândoi. Ploua din ce în ce mai tare.

— Schimbă-te repede, ai să răceşti, îi porunci el, uite, mă întorc cu spatele.

O auzi după aceea dezbrăcându-şi costumul şi trăgându-şi rochia pe deasupra şi fu tulburat.

— Gata! Îi spuse Chira după câteva clipe. Ar trebui să faci acelaşi lucru.

El îşi îmbrăcă cămaşa peste pielea udă şi rămase aşa, privindu-şi pantalonii umeziţi.

Îi porunci din nou morocănos:

— Întoarce-te cu spatele!

Chira se întoarse fără să spună o vorbă.

În curând picăturile străpunseră coroana rară a copacului.

— Spune-mi, ce te-a apucat să sari în apă, deodată? O întrebă Luca pe neaşteptate.

— Uite aşa am avut eu poftă.

Îşi regăsise tonul acela copilăresc din care nu lipsea provocarea. Avea ochii umezi şi el nu ştia dacă ploaia era de vină sau altceva. Rochia i se lipise de trup şi el se gândi că dacă va mai ploua, apa îi va face ciuciulete, ca pe nişte paparude. Deasupra fluviului trăsni deodată, şi Chira, speriată, se apropie instinctiv de el. În lumina scurtă a fulgerului, îi mai văzu chipul sălbatic şi o simţi lângă umărul lui. Totul nu dură decât o secundă. Pe urmă, fu prea târziu.

Chira îşi îndreptă părul scurt, ud, care-i alunecase pe frunte.

— Ar trebui să plec… Spuse.

— Pe o furtună ca asta?

— Nu mi-e frică…

— N-am să-ţi dau voie…

Fata râse scurt, aproape dureros, ca şi când nici n-ar fi vrut:

— Nu poţi să mă opreşti. La revedere…

Nici măcar n-o mai strigă. O urmări numai câtăva vreme alergând peste câmpia plină de bălţi, ocolindu-le în fugă. Chira nu mai privi înapoi. Luca asculta foşnetul ploii în frunzele de deasupra, apoi, şovăitor, trist, mai mult nedumerit, se uită împrejur să vadă dacă nu cumva ea îşi uitase vreun lucru. Atunci îşi dădu seama că nu-şi încălţase sandalele şi că stătea în picioare, desculţ, lângă trunchiul umezit.

Furtuna încetă pe neaşteptate, aşa cum începuse. Cerul se lumina treptat. Deasupra fluviului se ridicaseră păsările, o linie neagră, mişcătoare, frântă. Vasul acela ciudat nu înaintase prea mult. Din coşul său nesfârşit ieşea o trâmbă deasa de fum, ca o coadă jucătoare.

Luca străbătu plaja îngustă şi se apropie de limba albă de calcar. Se aplecă şi culese nisip. Privi suprafaţa mişcătoare şi zvârli rar, ca şi când ar fi semănat, câte un pumn în fluviu. Apa bolborosea o clipă şi îşi relua cursul monoton.

„Poate e mai bine aşa”, se gândi. Mutarea „doctorului” picase la timp; astfel cine ştie ce s-ar mai fi întâmplat! Există o lege a camaraderiei ce nu poate fi călcată, oricât de drag ţi-ar fi cineva. Toate se potriveau. De mâine începea şi vacanţa lui. Se va întoarce la Reşiţa, îşi va găsi prietenii, le va povesti câte i s-au întâmplat aici.

Urcă gânditor rambleul căii ferate şi, ajuns sus, între şinele lucii de fier, privi înapoi. În lumina nelimpede de după ploaie portul înghesuit şi jos abia se zărea.

N-ar trebui să spună că o dată cu plecarea ei va rămâne numai cu un jucător mai puţin, ce caraghioase vorbe putem rosti uneori! Poate dacă n-ar fi venit în ziua aceasta până aici, ea ar fi dispărut fără un cuvânt şi ar fi fost mai bine…

Oricât ar fi vrut să se înşele, îşi dădu seama că era trist cum nu fusese niciodată. Coborî. Ajuns în apropierea silozului, îl întâlni pe Fane-Mahomed. Socotitorul îi spuse repede:

— Vă caută „doctorul”, a venit să-şi ia rămas bun, mâine pleacă, ne lasă…

— Ştiu…

— De unde ştiţi? Nu a spus la nimeni până acum… Luca tăcu, urmându-l. În curtea plină de căruţe, îl găsi pe Mircea. Era îmbrăcat într-un vindiac kaki şi nu părea deloc trist. Împrejur se aflau câţiva jucători care nu-l slăbeau cu întrebările.

Antrenorul se apropie. „Doctorul” îi întinse mâna cu voioşie. Luca se liniştise. Acest om nu aflase nimic. Vorbea tare, cu siguranţă, mulţumit de sine.

— Pe de o parte îmi pare rău că plec, dar pe de alta, bine. De trei ani am cerut mutarea şi abia acum mi s-a aprobat. Unde mai pui că mi s-a mărit şi salariul, că am o casă foarte frumoasă. Nu v-am spus nimic până acum, pentru că nu eram sigur…

Gică-Marafet întrebă, aproape cu părere de rău:

— Şi cu fotbalul ce-ai să faci?

— Am să joc la o echipă din Constanţa, dacă tovarăşul antrenor îmi dă transferul…

— Cum să nu!

— Asta o aranjez eu, poate ne vom întâlni vreodată în vreun meci. Vă asigur că voi juca foarte bine…

Luca îl privi cu atenţie. Se apropie de el şi îl apucă de umeri:

— Mergi cu mine până sus? Îl întrebă.

— Merg, îi răspunse celălalt…

Soarele ardea din nou înăbuşitor. Din trupurile cailor ieşeau aburi şi trebuiră să ocolească bălţile de noroi ca să ajungă până la uşa clubului.

Cât urcară scările, nu spuse niciunul nimic.