Partea întâi

I se spusese că de la gară până în centrul oraşului sunt trei kilometri care pot fi străbătuţi într-o jumătate de ceas cu o trăsură dusă de cai buni, dacă nu cumva n-a plouat înainte. Legătura dintre capriciile cerului şi drumurile târgului acestuia omul încă n-o pricepea. Deocamdată privea peronul îngust, faţada roşie de cărămidă a sălii de aşteptare năpădită de iederă, geamurile pline de praf ale biroului Mişcării, dinlăuntrul căruia se auzea ţăcănitul telegrafului.

Nu mai coborâse nimeni. Un impiegat dăduse semnalul de plecare şi trenul dispăruse în câteva clipe, mistuindu-se în depărtarea sură a zilei de toamnă. Era duminică, aproape de ora două şi nu-i rămânea decât să găsească birja cu doi cai buni să-l ducă direct la stadion. Îi fu o clipă teama că dincolo de gardul pitic al gării nu va găsi pe nimeni. Străbătu linia ce-l despărţea de uşile peronului, privind traversarea zgomotoasă în sens invers a unui cârd de găini şi, odată ieşit în piaţa pavată cu piatră cubică, se lămuri.

Şi să fi vrut să aleagă, n-ar fi putut, deoarece pe caldarâmul mâncat de vreme nu se afla decât o trăsură aducând mai degrabă cu obiectele bizare uitate prin expoziţii pentru a aminti oamenilor istoria mijloacelor de transport.

Nu ştiu de ce să se teamă mai întâi: de primejdia pe care o prezenta însăşi urcarea sa în spatele bătrânului de pe capră, ce moţăia cu capul în piept, absent cu totul de la cele ce se petreceau împrejur, sau de perspectiva unui drum care numai o jumătate de oră n-ar fi durat, oricum ai fi plecat: pe jos ori dus de singurul cal, absent şi el şi jigărit ca şi stăpânul său.

Îşi lăsă pe caldarâm micul geamantan ca să se poată hotărî. Împrejur nu era nimeni. O căruţă i-ar fi dat poate mai mult curaj, dar cum ea nu se ivea, după o scurtă ezitare, omul se apropie:

— Hei! Strigă celui de pe capră. Roaba asta se mişcă? Se poate ajunge cu ea undeva?

Aerul glumeţ al necunoscutului îmbrăcat în pantaloni cadrilaţi de stofă groasă şi pulover gri, închis pe gât, nu-l tulbură pe birjar. Fără să răspundă, coborî de la locul său.

— Dumneavoastră vreţi să mergeţi în centru? Întrebă cu o voce strangulată.

— Da, şi dacă se poate să ajungem până deseară…

— Ia te uită! Se miră bătrânul.

Era îmbrăcat în clasica haină a tuturor birjarilor din lume: un fel de halat albastru mâncat pe la coate, cu nasturi de tablă ce vor fi strălucit la vremea lor, ceea ce îi împrumuta o înfăţişare de arhiepiscop, dacă impresia n-ar fi fost ştearsă de şapca lustruită, cu cozoroc spart, purtată cam şui, pe o sprânceană, lucru neobişnuit la oamenii în vârstă.

Convorbirea se înfiripă firesc:

— Vrasăzică eşti străin şi vrei să mergi în centru?

— Da. Şi dacă se poate, cum spusei, să ajung până deseară…

Omul de pe capră se scărpină cu degetele răşchirate după ceafă, bătu după aceea calul pe crupă şi se miră oarecum:

— Adică, dumneata crezi că noi suntem aici ca să ne ia oricine peste picior? Uite, să ne înţelegem de la început: te costă treizeci de lei, nici un ban mai puţin. Îţi place, bine. Nu, iar bine. Drumul dumitale, trăsura mea.

Pentru un străin, contactul cu acest oraş era cât se poate de pitoresc.

— Dacă ajungem într-o jumătate de oră, ce zic eu, în trei sferturi de ceas, până la stadion, îţi dau patruzeci de lei…

Bătrânul îl privi neîncrezător pe călător. Tânărul nu avea în mână decât un mic geamantan de piele şi o canadiană verzuie. Pentru un birjar de provincie, totul părea curios. În târguri ca acesta se vine cu geamantane mari, legate eu sfori sau curele, lucru ce dă o impresie imediata de bunăstare materială şi linişteşte pe birjarii bănuitori.

— Ar trebui să primesc douăzeci de lei înainte, se învoi în cele din urmă.

Tânărul scoase suma cerută şi i-o întinse, speriat puţin la gândul că celuilalt i-ar veni ideea năstruşnică să cumpere fân pentru calul său.

Lucrul nu se întâmplă şi, după graba cu care birjarul ascunse hârtia într-un buzunar aflat undeva sub larga-i haină albastră, înţelese că operaţia scurtă ce avusese loc nu se repeta prea des.

— Acum urcaţi-vă! Numele meu e Miahălă. Singurul birjar al oraşului, aşa ca să ştiţi. Adică a mai fost unul. Până anul trecut, când a dat în primire…

— Ce-a făcut? Se miră străinul abia îndrăznind să se lase pe pernele cârpite ale trăsurii.

— A dat în primire, s-a aşezat între cei drepţi, Dumnezeu să-l ierte, deşi mi-a fost duşmanul cel mai înverşunat.

Calul tresărise speriat, surprins se pare de animaţia din spatele său.

— Şi ce-avea cu dumneata?

— Păi ce să aibă? Parcă e greu de înţeles? Eram doi proprietari de trăsuri în oraş şi cum lumea nu prea se îndeasă, se ivise, ca să zic aşa, un fel de concurenţă…

Echipajul se pusese în mişcare. Bătrânul vorbea încă peste umăr:

— Am scăpat de el! Eu am tariful meu cinstit: treizeci de lei, dacă mergeţi până la „Roşioru”… Nu iau un ban mai mult…

— Şi „Roşioru” ăsta ce este?

— Nu ştii dumneata ce este „Roşioru”? Dar de unde vii?

Celălalt nu avu timp să-i răspundă.

— Adică aşa-i zicea până acum un an. La Roşioru vesel, „aperitive, bodegă şi coloniale”, proprietar domnul Vizante, ăl de avea şi o fabrică de ciment şi cinematograful, şi… În sfârşit, acum Restaurantul de Stat nr. 1.

Străinul întrebă din nou:

— Bine, bine, dar unde este Roşioru ăsta?

— Păi să vezi, trecem vreasăzică de monument, o luăm pe la Picioare multe…

— Picioare multe?

— Da, Cafeneaua.

— Aha.

— Apoi, pe la „Metropol”, „hotel de lux, clasa I-a, preţuri moderate”. Are o bucătăreasă, îţi lasă gura apă numai când miroşi ciorbele pe care le face…

— Tot nu mi-ai spus: e dincoace sau dincolo de Roşioru vesel?

Birjarul se întoarse înciudat:

— Ce sa mai vorbim? Dumneata tot mi-ai promis patruzeci de lei!

— Numai dacă ajungem la timp.

Trăsura străbătuse piaţeta plină de coji de pepene galben din care ciuguleau nişte raţe şi apucase pe o şosea plină de praf, umbrită de salcâmi. Dincolo de Dunăre, deasupra câmpiei cenuşii, se înghesuiau norii cu zgomote surde.

Senzaţia de cădere în gol, încercată încă de la început de călător, nu dispăruse. El pipăia cu grijă telurile trăsurii, asculta înspăimântat scârţâitul sinistru al scheletului umblător şi se întreba dacă va ajunge la timp, deşi pasul egal al calului ce promitea mai mult decât ai fi crezut nu-şi schimba ritmul.

Pe bătrân îl mânca o mare curiozitate:

— Şi de ce mergeţi direct la stadion?

— E un meci care mă interesează. Începe la trei. Vreau să fiu acolo.

— Nu vă temeţi, o sa aveţi timp să şi ciuguliţi ceva la Roşioru până începe. Au umplut ăştia oraşul cu afişe: „Meci, mare meci”. Toată lumea e în păr. Au înnebunit, doamne iartă-mă, c-oi fi şi dumneata din ăia care aleargă după minge! Ce era altădată! Duminica şedea tot omul acasă, cu nevasta, cu copiii, bea, mânca. Acum, nici n-ai apucat să pui capul jos după prânz, şi, gata! Hai la panoramă! Nişte zăltaţi! Barim tineretu' ăsta! Strigă, urlă. Adică ce tot spun eu, tineretul! Parcă domnul Pantelimon mai e tânăr, parcă domnul Vizante mai stă în mintea copiilor? Da' de unde! Oameni serioşi. Şi să-i auzi, domnule! Să-i vezi cum îşi smulg părul din cap! Acum sunt fierţi. Ce zic eu: prăpădiţi. Nu mai au somn, nu mai au linişte.

„S-a isprăvit! Face domnul Vizante. S-a isprăvit!” Şi după ce mai răsuflă: „Cădem!” „De unde să cădeţi?” întreb eu ca prostul. „Cădem din Divizie”, ce-o mai fi şi aia? „Ei, şi?” Mă face apoi ca pe-o albie de porci: că sunt prost, că nu ştiu ce-i aia folbalt. Că mie de folbalt îmi arde! Mie-mi arde că or să puie ăştia otobuz, maşină, vezi dumneata, să-i aducă pe muncitori la fabrica de ciment. Şi atunci ce mă fac? Că aşa o mai încropeam eu. Mai pica unul ca dumneata, rupeam doi poli. La două zile, la trei, se numea că o scoteam la cap. Dar dacă bagă otobuz, îţi mai vine dumitale să te urci în amărâta asta de droaşcă? Nu! Păi vezi? Ehe, cât o crezi aşa de vai de ea, dar a făcut banii!… Am cumpărat-o-n '33. Optsprezece mii m-a costat. Parale, nu jucărie! Tot oraşul ăsta l-am cărat de la gară până acasă. Se ducea domnul Pleşa la Costanţa, cine-l lua de la Picioare multe? Eu! „Când te întorci, domnu' Pleşa?” „Păi miercuri”, zicea el. „Bine, miercuri!” Aici, la noi, două trenuri trec, mari şi late: unul dimineaţa, unul seara. Cu unul te duci, cu altul te întorci! Îţi faci treburile dimineaţa, seara poţi să stai cu nevasta la masă. Da' eu ţi-oi fi împuiat capul dumitale…

Călătorul nu răspunse. Privea salcâmii prăfuiţi şi câmpia deasupra căreia se adunau norii. Cerul avea o amorţeală răcoroasă care se simţea pe faţă şi pe mâini. „Peste un ceas plouă…” gândi.

Într-o parte se desluşeau acoperişurile roşcate de ţigla, zidurile cenuşii ale caselor şi turlele de tablă ale unei biserici înconjurate de copaci. Apa fluviului, albicioasă din pricina reflexelor malurilor scunde şi calcaroase, părea nemişcată.

— Ai rude aci la noi? Întrebă curios birjarul, mângâind din când în când cu biciul spatele slab al calului.

— Nu.

Străinului îi pierise cheful de vorbă.

— În cât timp ajungem?

— Într-un sfert de ceas suntem la monument.

— Bun. Uite, am să-ţi dau de-acum polul celălalt Bătrânul ascunse banii fără să-i privească. După asta, oarecum liniştit, se apucă iar să trăncănească:

— Şi de ce-oi merge întâi la stadion? Oi fi vreunul d-ăştia de are şapte suflete. Ţi-o place şi dumitale. Eu tot mă întreb: se câştigă ceva cu treaba asta?

— Se câştigă.

— Ce-i şi cu dumneavoastră! Acum, ştiu, da, da. Păi pe la noi au trecut o mulţime! Ehe, să fi văzut dumneata pe vremea lui Pleşa. Ăsta avea fabrica de ciment împreună cu Vizante. Tot ce câştigă, gândesc că în burta golanilor intra. Ce petreceri, ce scandaluri! Încă doi mai joacă şi acuma, adică cei doi, mai mulţi, ai să auzi dumneata de ei… Moşa Mariancovici spune că, dacă n-ar fi fost beţivi, ar fi speriat Europa! „Adică cum să sperie Europa?” întreb şi eu ca prostul. „Uite, aşa bine!” se fuduleşte sârbul „Au mâncat folbalt cu pâine!” Cum o veni asta, nu mai ştiu. Nebun şi el, mort. Nu vede altceva înaintea ochilor decât folbalt. Să te ferească sfântul să te bărbierească sâmbăta, că s-a isprăvit î Parcă nu era să taie gâtul lu' domnu Pantelimon? Dar lu' domnu Vizante nu i-a făcut obrazul zob? Curgea sângele ca la abator… Asta s-a întâmplat când avea sârbul prăvălie închiriată pe centru; acum a intrat şi el la siloz, de-i tunde pe hamali…

Drumul se schimbase. Călătorul auzi zgomotul caldarâmului izbit de copitele calului. Văzu primele case. Pe un pervaz dormeau câteva pisici cenuşii. Totul i se păru străinului prea alb, prea încărcat de praf, apăsător. Oraşul era un amestec de ziduri vechi de piatră, acoperite cu iederă, garduri scunde mâncate de ploi şi acoperişuri roşii de ţiglă. La o fereastră deschisă zări o femeie între două vârste şi avu o clipă senzaţia dureroasă a omului care intră pentru prima oară într-un loc necunoscut.

Birjarul tot nu isprăvise:

— Îi vezi? Toţi sunt la stadion. Cu căţel, cu purcel… De la două stau şi bat din picioare. S-a smintit lumea, doamne, iartă-mă! Ei, ce spui? Iată-ne şi la monument…

Trăsura trecu în goană prin centru. Acesta nu era altceva decât un cerc asfaltat, adăpostind într-un ţarc de iarbă un monument ca toate monumentele oraşelor de provincie, format dintr-un soclu de piatră neşlefuită şi o siluetă ce înfăţişa un soldat cu cască. Străinul citi în fugă câteva firme: Restaurantul de stat La trecerea Dunării, Moara Comercială, Cafeneaua La picioare multe, văzu Primăria din al cărei turn lipsea cadranul ceasului şi în cele din urmă zări un oblon de fier pe care era scris cu litere mari, albe: La Roşioru vesel, coloniale, delicatese, bodegă, restaurant. Era tot ce se mai putea zări pe vechea faţadă. O firmă nouă de sticlă înştiinţa pe trecător că în realitate se afla în faţa unui restaurant de stat.

— Ajunserăm cum am spus! Zise birjarul oprind cu mândrie calul. Stadionul e colea, la doi paşi; eu tot zic să intri şi matale să bei o ţuică şi să mănânci ceva. Până începe, mai ai timp; aici, la noi, nu-i mare înghesuială…

Tânărul îşi privi ceasul de la mână. Timp mai era… Cu un gest simplu îl chemă şi pe bătrân înăuntru:

— Poftim, fac cinste; îmi pare rău că nu pot să-i dai, ceva şi calului…

În restaurant era aproape întuneric. Ziua fumegoasă de toamnă intra cu greutate prin perdelele lungi, afumate. Mirosea a gazolină şi a bere. Deasupra tejghelei înalte ardea un bec galben, murdar. Mesele de lângă ferestre erau ocupate. Miahălă dădu bună ziua şi îşi rezemă biciul de colţul unei mese. Nu voi să se aşeze, cu toate insistenţele celuilalt.

— Beau numai o cinzeacă şi plec acasă, m-aşteaptă nevasta… Şi rotindu-şi ochii prin încăperea largă îi şopti necunoscutului: Ce-ţi spuneam eu dumitale, e destul de devreme. Uite, nici domnul Vizante şi nici domnul Pantelimon n-au plecat încă la meci…

Îşi scoase, în timp ce vorbea, şapca şi-i salută. Tânărul privi spre masa din apropiere. În faţa unei sticle de vin stăteau doi bărbaţi în vârstă, vorbind cu aprindere. Primul cu faţa trasă, numai riduri, cu gulerul cămăşii prea larg, îndesându-şi cu nervozitate din când în când o pălărie veche pe cap, a plecare, părea pus pe ceartă, celălalt, cu o faţa roşie, veselă, bine hrănită, împăciuitor, căuta să-l convingă:

— Nene Vizante, încă o jumătăţică şi mergem… Îşi privi ceasul mare, de buzunar, de la brâu şi-l arătă: Poftim! Două şi patruzeci, mai e timp berechet…

— Eu dacă nu sunt la trei fără cinci în tribună, nu mă simt om, mon cher, răspunse cel numit Vizante, trebuie să fac încălzirea, cum zic ăştia…

— Lasă că ai vreme…

Străinul se aşezase la masă şi ceruse unui ospătar o listă de bucate, trăgând cu urechea la conversaţia zgomotoasă a vecinilor.

Pantelimon, cel cu faţa roşie, lucitoare, ciocăni măsura golită strigând cuiva nevăzut:

— O jumătăţică şi plata, că ne-aşteaptă băieţii… Vizante părea copleşit. Îşi freca bărbia nerasă şi în ochii lui morţi, albicioşi, stăruia o deznădejde vizibilă.

— E vorba: ce-i facem, că s-a isprăvit! Dacă nu le dăm ăstora patru boabe, ne-am şters pe bot! Şi numai dacă pierd ăia la Tulcea…

— Ce să piardă, coane Vizante, ce, sunt morţi, legaţi? Parcă nu ştiu ce au de apărat?

— Cădem, Pantelimoane, s-a isprăvit…

Birjarul se adresă din nou călătorului care făcuse comanda:

— Ce-ţi spuneam eu dumitale? Să nu-mi mai zici mie Miahălă dacă nu e vorba de Divizia aia… Vizante devenise visător, nu se mai grăbea.

— Nu mă credeai…

— Cum să nu te cred, coane Vizante? Cum să nu te cred, dar tot mai speram…

— Dacă nu mai e Pleşa cu şpaga, dacă nu mai suntem noi…

În ochii lui tulburi, morţi, luci o lumină scurtă.

— Ei? Făcu celălalt, visător, şi mişcă din degete ca şi când ar fi numărat o sumă imaginară. „Dai două miare?” „Dau!” Gata golu'!

— Păi! Nu i-ai văzut duminica trecută, parcă erau împiedicaţi…

— Nu mai au nici suflet în ei…

Pantelimon bău cu sete un pahar abia umplut.

— Ţinuţi cu ciorbă la cantină, nu tu stimulent, nu tu primă de meci…

Vizante devenise visător, nu se mai grăbea.

— Ce tot vorbeşti dumneata! Lasă, să-i vedem, se satură ei repede…

Pantelimon privise bănuitor împrejur şi îl îndemnase încet să tacă:

— Uşor, nene, uşor, că ne-aude cineva şi ne leagă… Vizante devenise agresiv, nu voia să mai ştie de nimic, îşi mângâia cu furie bărbia aspră, nerasă:

— Cum s-a dus Pleşa, cum m-am dus eu, cum te-ai dus dumneata, gata echipa, au mâncat-o friptă ăştia! Ce să mai faci cu gioablele, că au rămas numai boşorogii: „Inimioară”, „Le ştie”, Mucală, Nicu…

— Cât or mai sta şi ei, că am auzit că pleacă, se duc unde-or vedea cu ochii…

— Ar fi proşti dacă ar face altfel! Ce, asta se mai cheamă echipă? Am ajuns de râs! Dar mie tot îmi pare bine. Numai aşa vor înţelege ce eram noi… Că pe unii parcă-i aud: „Lasă că o să avem echipă şi fără voi…” Or să aibă pe mă-sa!

Pantelimon întrebă din ochi după o lungă tăcere: „Mai merge o jumătăţică?”

Vizante, înduioşat, acceptă fără proteste.

— Cădem! Se vaită el, nu mai e nici o speranţă.

— Ba ar mai fi o şansă, nu se lăsă Pantelimon care părea mai optimist. Stai să-ţi fac eu dumitale socoteala… Băiete, încă o jumătăţică şi o bucată de hârtie… Aşa, vreasăzică, cine stă în cap?

Celălalt se gândi puţin:

— Locomotiva…

— Bun. Asta nu ne interesează, ne interesează cum e la coadă, în zona lanternei. Pe scurt, între cine se dă bătălia: noi şi cei din Tulcea. Progresul din Feteşti, adio şi n-am cuvinte! Bun! Dacă pierd ei şi batem, s-ar putea să scăpăm…

Vizante nu părea deloc convins:

— Ce tot îmi spui dumneata? Dacă n-am mai făcut şi eu socoteala, atunci cine s-o facă? Tata? Toată noaptea m-am perpelit. Trebuie să le dăm cel puţin patru boabe, înţelegi? Patru! În acelaşi timp nu avem voie să primim niciuna. Cum am luat una, adio, creşte procentul. Golaverajul ăsta ne-a mâncat capul. Cei din Tulcea stau mai bine. Pot să piardă, dar nu la scor. Au două puncte mai mult ca noi şi au şi mai puţine goluri primite.

Pantelimon îşi şterse buzele groase cu o batistă moale, albă.

— Şi adică nu se poate, nene Vizante? Nu băgăm noi patru baloane în plasă?

— Hai să zicem că băgăm. Dar dacă cei din Tulcea, care joacă şi acasă, fac măcar un meci nul? S-a dus, că s-a dus! Nu mai vorbesc dacă vor câştiga…

Străinul nu-i mai ascultă. Miahălă îşi băuse cinzecul şi spuse cu respect:

— Unde nu-mi dă Dumnezeu un client ca dumneata în fiecare zi. Mulţumesc, şi dacă ai vreodată nevoie, te servesc: până la gară, taxa e numai un pol, tarif fix, nu iau un ban mai mult… Respectele mele…

Rămas singur, călătorul privi pereţii zugrăviţi de mult în culori violente. Pe tavanul înalt şi afumat se mai desluşea o dată, ştearsă de vreme: 1911, iar în fund, pe un palier de lemn, se zărea silueta grosolană a unui militar îmbrăcat în uniforma roşiorilor, calare pe un cal alb, ridicat în două picioare, înfăţişând pe faimosul „Roşior vesel” care dăduse numele vechii cârciumi.

I se adusese şi cel de-al doilea fel de mâncare. Vecinii săi de masă tot nu terminaseră. Vizante, însufleţit, cu obrazul mai puţin palid din pricina vinului, mormăia:

— În schimb, le-am pregătit pentru deseară o papară!

— Ce tot spui?

Pantelimon se aplecă peste masă şi ascultă şopoteala celuilalt. Când terminară, izbucniră amândoi în râs.

— Grozavă, nene Vizante, grozavă, cum de nu m-am gândit? Oricum, trebuie să contribuim şi noi cu ceva la atmosferă, mă înţelegi? În definitiv suntem la sfârşitul campionatului, e chestie de retrogradare, spiritele sunt mai încinse, nu mai merge cu duhul blândeţii, în schimb mai merge o jumătăţică…

Vizante se ridică ţeapăn în picioare.

— Nu mai merge nici un pahar, e trei şi cinci. Am întârziat. La trei şi un sfert fluieră arbitrul. Dacă nu sunt acolo când începe e ca şi când nici nu m-aş duce la meci.

Boala asta o am… Plăteşte dumneata, că deseară îmi vine mie rândul. Şi-acum ascultă: ce spui, n-am avut o idee genială?

— Nene Vizante, al dumitale sunt până la moarte. Să nu creadă dumnealor că dormim… Nu dormim, nene…

Pantelimon îşi înghiţi vorbele aruncând o privire bănuitoare spre străin. După aceea chemă insistent să i se facă plata:

— Băiete, repede nota că am plecat. Începe, începe şi nu suntem de faţă.

Ar fi trebuit să vezi chipul asimetric al celui ridicat în picioare, fluierând cu degetele strânse la gură, roşu tot de indignare, gata să se bată cu cineva, înspăimântător în pasiunea arătată, ca să înţelegi câte patimi se legau de ceasul acesta. Nu-l cunoştea, deşi el semăna cu milioane de oameni care, aproape la aceeaşi oră, tremură într-un colţ de tribună, suferă cu genunchii la gură, trăind peripeţiile unui meci, încurajându-şi echipa sau batjocorind-o când totul e pierdut, când speranţele se risipesc privind cum balonul de piele se rostogoleşte dincolo de o linie de var, lungă de şapte metri, când într-un minut decisiv iubirea lui pentru cei ce aleargă de-a lungul terenului se transformă într-o ură fără margini şi când declară că nu mai voieşte să audă de „ei”, când cei idolatrizaţi sunt numiţi mazete, fotbalişti bănuiţi sau oricum altfel, în limbajul ciudat al suporterilor.

Unui antrenor aceste sentimente nu-i sunt îngăduite. El nu trebuie să se încălzească, să se lase furat de joc, ci să păstreze imparţialitatea unui istoric.

Ceea ce-l împiedicase multă vreme să poată avea linişte pentru a privi obiectiv cele ce se petreceau în incinta stadionului din C… în această după-amiază fusese patima dovedită de vecinul său de tribună, temperament ce nu putea fi asemuit decât cu acele furtuni din Marea Nordului, de care, când îşi amintesc marinarilor li se încreţeşte pielea pe ei.

Omul se ridicase în picioare şi cu mâinile deasupra capului, aşa cum vor fi fost la vremea lor profeţii în pustiul Galileei, arunca blestemele cele mai ciudate.

Lângă un astfel de ins nici nu ştii ce să faci mai degrabă: să pleci la timp, ca nu cumva să te bănuiască după vreo privire că vrei să-l contrazici, să-ţi fereşti timpanele de ceea ce în mod obişnuit se numeşte fluierătură şi care în realitate semăna cu iureşul crivăţului, sau să-ţi aperi coastele, cât de cât, pentru că fiecare salt era însoţit şi de mişcări laterale, destul de dureroase dacă ţinem seama că veneau pe neaşteptate şi atingeau locuri, oricum, sensibile.

Ca să-l vadă mai bine, tânărul se retrase spre stânga, rezemându-se de flancul unui bărbat de circa cincizeci de ani, gras, năduşit tot, care se deda unei alte operaţii, provocată de aceeaşi sfântă emoţie.

S-ar putea crede că hazardul făcuse ca străinul să cadă exact acolo unde ar fi trebuit să fie mai puţin: între omul năduşit ce-şi frângea numai palmele ca şi când ar fi vrut să-şi fărâme toate încheieturile, muşcându-şi în acelaşi timp buzele, groase şi vinete, cu dinţii săi mari îmbrăcaţi în aur, şi vecinul din dreapta, lung şi fioros, aruncând cerului blestemele cele mai cumplite. Pasiunii omeneşti nu-i poţi pune stăvili în asemenea momente, şi cum tânărul era obişnuit, se vede, cu astfel de manifestări, înclina să treacă neobservat, un fel de stat-tampon între aceste două temperamente provinciale, care-şi aleseseră moduri diferite de a le arăta. Până una-alta, trebuie să spunem, să repetăm, vreau să zic, că nu hazardul îl adusese acolo, ci carnetul său cu fotografie, purtând ştampila C. C. F. S.-ului, ceea ce-i dădea dreptul să pătrundă pe orice stadion şi să ocupe un loc în tribuna principală de unde meciul se vedea foarte bine.

Desigur, în clipa aceea, tânărul ar fi preferat de o mie de ori să se afle în mijlocul mulţimii liniştite din spatele porţii din dreapta, ce asista cu mai puţin zbucium la evenimentele desfăşurate cu repeziciune.

Unora, fotbalul le poate părea un joc ca oricare altul, menit numai să distreze două ceasuri pe cei ce nu au nimic mai bun de făcut, dar, pentru o categorie de oameni, el înseamnă mai mult. Pe o sută de metri de iarbă se adună 22 de jucători, împărţiţi în două echipe de câte unsprezece inşi. Ca să se recunoască, ei poartă un echipament deosebit, de obicei în culori violente, ca al toreadorilor, asemănându-se uneori cu aceştia în cutezanţă. Linia dreaptă de var, lungă de cincizeci de paşi, despărţind terenul celor două team-uri, cum se numesc echipele cu un termen englezesc, reprezintă câteodată şi bariera dintre două concepţii de joc, două stiluri diferite de a înţelege şi a practica fotbalul.

O echipă se aşază pe teren în formă de evantai şi este formată din trei compartimente: doi fundaşi, trei halfi şi cinci înaintaşi. Ei se silesc timp de nouăzeci de minute de joc, împărţite în două reprize de câte 45, să introducă un balon sferic de piele în spaţiul porţii adversarului, un dreptunghi lung de peste şapte metri şi înalt de mai mult de doi, păzit de un jucător: al unsprezecelea, numit portar, lucru pe care, bineînţeles, îl încearcă şi ceilalţi. Trebuie amintit că e un joc foarte vechi. El cere inteligenţă şi bărbăţie şi place la milioane de oameni, fiind numit, pe drept cuvânt, „regele sporturilor”.

La toate aceste lucruri se gândea fără să vrea călătorul sosit atunci, privind când la terenul de joc, când la vecinul său, bărbatul fără vârsta, al cărui chip era aprins de o furie fără margini. Într-o astfel de împrejurare a încerca să-l fixezi însemna să rişti a fi electrocutat de milioanele de volţi pe care-i aruncau ochii săi aprigi, plini de ură. Dreapta mânioasei fiinţe ţinea strâns în pumnul mare o umbrelă. Străinul se ferea cât putea.

Ca să se înţeleagă mai bine rădăcinile acestei mânii interminabile ar trebui să descriem ceea ce se petrecuse pe terenul de joc. În iarba scurtă şi pălită se zvârcolea un jucător îmbrăcat în tricou albastru. Pentru cine ştie ce înseamnă cuvântul suporter, cele spuse până aici sunt suficiente. A răni pe unul dintre cei care reprezintă nădejdea, toate speranţele unui oraş, ambiţia de a fi pomenit în două rânduri de un ziar din Capitală, prilejul de a putea spune atunci când eşti plecat în altă parte: „Echipă ca a noastră nu mai există în lumea asta!”, însemna să rupi cu un cleşte înroşit carnea de pe acest om, să-l fierbi în apă clocotită. Jucătorul simte sau nu loviturile, pentru că în focul luptei nu mai are timp să-şi dea seama de toate lucrurile, dar pentru spectator, pentru omul acela aflat la un pas de posibilitatea de a-şi frânge propria-i umbrelă cu o singură mână, cea mai mică atingere, ultimul ghiont, căpăta proporţiile unei crime, ce trebuia ispăşită în clipa următoare. Imaginarea unei revărsări de sânge de proporţiile potopului lui Noe, în care adversarii să fie înecaţi, era numai o dulce răsplată, pe care creierul înfierbântat al omului de alături o visa în secunda de furie supremă.

— Staţi jos! Stai jos! Strigau câţiva, dar el era surd. Pe teren, jocul fusese reluat. Jucătorul lovit şchiopăta puţin. Strigătul vecinului nu se mai isprăvea:

— Huuuo! Huuuuuuooooo!

Străinul avu bănuiala că va trebui să meargă în zilele următoare la un doctor de urechi. O asemenea pasiune era în stare să facă din scoarţa săracă a pământului un mormânt calcinat.

— Ce zici? Ce zici, domnule? Se răsti vecinul, aşezându-se la insistenţa unei mâini.

— Ce să mai zic? Parcă nu se vede?

— Ăştia nu mai ştiu să joace fair-play, s-a isprăvit! Păi unde sunt fotbaliştii din vremea mea? Ce oameni, domnule, ce oameni! Cădeai, îţi întindeau mâna. Lăsau să treacă mingea pe lângă ei. Întâi politeţea şi pe urmă lupta! Ehe, veacul de aur! S-a isprăvit! Unde-i fotbalul de altădată? Îmi dai voie? Pătrulescu. Îmi pare bine. Uite şi dumneata. Huuuooo! Huuuuuuoooo! Iar l-a împins! Nu te lăsa, băieţică, nu te lăsa! Ah, cum l-aş arde eu! Cum i-aş mai frânge picioarele! Dacă aici face aşa, dar acasă, pe teren propriu? Parcă nu ştiu că la Constanţa i-a rupt pe-ai noştri? A venit săracul „Le ştie” cu picioarele în bandulieră. Nu le-a ajuns că aveau şi arbitrii cu ei, le-au mai dat şi la oase. Huuuooo! Huuuuuuoooooo!

Tânărul mai îndrăzni să arunce o privire furişă spre vecinul său. Acum îi vedea gâtul subţire, prea subţire pentru gulerul cămăşii creme de poplin, ca a lui Vizante, pe care o purta, şi hainele de stofă reiată, maron, şi ele prea cuprinzătoare pentru proporţiile actuale ale posesorului.

Două inele groase de aur sugrumau o mână delicată, aproape feminină, slabă şi ea, străbătută de nişte vine pronunţate, albastre. Întorcându-se şi spre vecinul din dreapta, omul năduşit care tot nu terminase cu frângerea propriilor încheieturi, străinul dădu să se ridice.

— Stai jos! Strigă cineva şi el nu mai îndrăzni să se mişte.

Îşi cercetă ceasul de la mână, înţelegând că până în pauza meciului nu putea să facă nimic, trebuia să rabde prezenţa celor doi. Resemnat, continuă să privească jocul.

— Tu nu spui nimic, Şerbane? Bubui vocea din stânga şi pentru că nu i se răspunse, continuă: Vorbeşte, omule! Uite şi acum. Huuuooo! Huuuuuuoooooo!

Ar fi trebuit să fii surd ca să mai poţi rămâne între cei doi. Străinul îşi călcă pe suflet şi, înfruntând protestele celor din spatele său, îi părăsi.

Intrând, Luca întrebase pe primul întâlnit:

— Care-i echipa „Steaua”?

— Albaştrii, i se răspunse.

Mulţumise şi îşi făcuse loc printre rândurile celor sosiţi mai devreme. Mirosea a iarbă prăfuită, cerul noros nu-şi schimbase culoarea ameninţătoare şi vântul umed dinspre Dunăre îi răcorea obrajii.

Acum, după 45 de minute, începuse să bureze uşor. Spectatorii îşi îmbrăcau hainele de ploaie şi îşi desfăcu şi el canadiana pe care şi-o potrivi pe umeri. Îşi găsise un loc în colţul tribunei principale, la baza ei, departe de teribilii vecini. Stătea pe muchea geamantanului privind câmpul gol. Deasupra, murmurul vocilor omeneşti creştea şi scădea. Tabela veche de lemn din faţa lui arăta pe o placă albă, cojită de vopsea, scorul: 0 – 0. Un con de praf stârnit de vânt în mijlocul terenului de joc se năpusti spre plasa de sârmă dinspre peluză, acolo unde erau cei mai mulţi dintre spectatori. Se auziră fluierături, câţiva aruncau cu ghemotoace de hârtie în capul celor aflaţi mai jos decât ei, se iscau râsete scurte şi totul întregea atmosfera de duminică după-amiază, când oamenii sunt foarte puţin dispuşi să se gândească la altceva decât la lucruri distractive.

Ce mult semăna această după-masă cu altele! Parcă toate stadioanele lumii miros la fel: a iarbă umezită şi a zgură… Nu trecuseră nici doi ani de la ultimul său meci. Recunoscuse zgomotele familiare, strigătele vânzătorilor de seminţe, aplauzele celor nerăbdători, vuietul amestecat ai mulţimii. Ce făcea acum o săptămână pe vremea asta?

Un huiet teribil îl trezi.

— Haide „Steaua”! Nu-i lăsaţi!

— Pe ei, băieţi!

— Mucală, dă-le o boabă…

Ieşeau echipele. Prin plasa de sârmă, văzu chipurile tinere ale jucătorilor. Oaspeţii, în tricouri roşii, păreau mai siguri de ei. Se cunoştea că nu au ce pierde dacă nu vor câştigă acest joc, locul lor în seria a III-a a Diviziei „B” fiind asigurat. Pe când cu albaştrii, povestea se schimba.

Pe banca lustruită şi şubredă de lângă centrul terenului se aşeza acum un bărbat cu tâmplele sure, tuns scurt. Sub ochi avea două pungi vinete, iar pe obrazul nebărbierit se citea îngrijorarea. Oare ăsta să fie Petrescu III? I-or fi spus că va fi înlocuit şi ştie că el se afla chiar aici, în tribună, şi că privea meciul? Oricum, se simţea foarte stingherit. Era destul de tânăr, abia în al doilea an de meserie, şi predecesorul lui avusese odată un nume bun. Acum i se spunea pe la C. C. F. S. groparul. Trei echipe pe care le antrenase în ultimii ani retrogradaseră. Dacă te gândeai bine nu puteai să-l invidiezi. Scăpând printr-o minune, ceea ce nu părea deloc posibil, numirea sa în postul deţinut până atunci de bătrân îl nedreptăţea pe Petrescu.

I se spusese să întrebe, dacă nu ajunge la timp, de siloz şi de directorul Mangâru. În buzunar avea o legitimaţie de antrenor. Nu trebuia decât să semneze o cerere de angajare şi să trimită după restul de haine lăsate în oraşul de unde venea.

Meciul reîncepuse. Strigătele spectatorilor crescură. Albaştrii atacau furios. „Se vor pierde în 20 de minute”, îşi spuse Luca. Aşa cum văzuse şi în prima repriză, erau prea nervoşi, copleşiţi de spaima că nu vor reuşi să introducă balonul în plasa adversarilor de patru ori. Avea în buzunar ziarul. Îl desfăcuse şi în tren. Azi, aici şi la Tulcea, se dădea lupta pentru locul 11.

Numai câştigând la scor, „Steaua” putea să mai spere să rămână în Divizia „B”, şi asta dacă ceilalţi candidaţi la retrogradare vor pierde, altfel nici nu se mai discuta.

Stătuse, judecase, şanse nu prea erau. O ştia desigur şi Petrescu III care fuma nervos. Luca bănuia că bătrânul internaţional ar fi intrat pe teren, să mai fi avut forţele de altădată, şi ar fi făcut şi pe dracul numai să-i ajute, dar acum era neputincios, încerca să se ridice de la locul său, striga ceva unui half, aflat prea înainte, şi, când vedea cum jucătorii săi pierd mingea, înjura printre dinţi. Nu-i chiar atât de uşor să ai faima unui gropar de echipe! Cine te mai angajează?

O clipă vuietul stadionului crescu asurzitor. Mulţimea se ridică în picioare. Un pachet de jucători se înălţase spre balon. Doi erau mai sus. Spectatorii le strigau numele şi când mingea de piele se rostogoli spre plasa adversarilor, simţi că e cuprins de gât de un necunoscut.

— Goool! Brat moi, i-a întors „Le ştie”… '

Se scutură puţin şi se agăţă şi el de sârmă. În definitiv, „Steaua” era echipa pe care o va antrena. I se putea permite şi lui să se bucure…

Petrescu se ridicase de pe bancă. Tabela de marcaj mânuită de uri copil se schimbă: 1 – 0.

— Încă o boabă, încă o boabă! Striga omul de lângă el.

— Haide „Steaua”, haide „Steaua”! Porniră strigătele spectatorilor în cor.

Luca zâmbi. Să fi rămas lângă cei doi, ar fi fost sugrumat până acum. Te pui cu entuziasmul acestor oameni?

Jocul era încă destul de confuz, nu-i plăcea. Schimburile de balon se făceau la întâmplare, fără adresă. Halfii albaştrilor stăteau prea în faţă, un contraatac le-ar fi fost fatal. Petrescu III fuma ţigară după ţigară. Nu trecuseră decât 15 minute din repriza a doua şi scorul nu era mulţumitor. Se mai puteau marca cinci goluri în cele 30 de minute rămase, dar ca specialist trebuia să recunoască fără părtinire că adversarii aveau un control mai bun al mingii, schimbau balonul mai rapid, izbindu-se însă de apărarea desperată a albaştrilor.

Arena părea acum un infern de strigăte. Toată lumea se ridicase în picioare. Nimeni nu mai simţea ploaia. Terenul va fi alunecos peste cinci sau zece minute, gândi Luca, şi „Steaua” n-o să mai poată ţine cadenţa atacului.

— Haide, haide, bre, acum, aşa! Striga într-una vecinul său.

Acum îl văzu mai bine. Era un bărbat pirpiriu, cu obrajii scobiţi. Îşi îndesa din când în când şapca pe frunte cu un gest nervos. Şuiera ca o sirenă şi nu stătea locului. Privea cu spaimă spre poarta albaştrilor şi-i sfătui cu mâinile pâlnie la gură pe un fundaş:

— Gică, atenţie la extremă, boje moi…

„Ăsta trebuie să fie sârbul birjarului”, gândi străinul. Bine mai nimerise, toţi erau morţi aici după fotbal!

Timpul se scurgea nemilos. Trecuse o jumătate de oră. Dacă „Steaua” nu mai marca în următoarele zece minute nici un gol, minunea nu mai era posibilă. Adversarii erau foarte hotărâţi în apărare. Balonul se plimba mai mult la centrul terenului, era trimis uneori cu abilitate printre adversari de către jucătorul acela negricios pe care Luca auzise că-l cheamă „Le ştie”. Câţi ani să aibă? Aproape 30. Stăpânea foarte bine mingea, dar o „ţinea”, nu pasa la timp, aştepta să fie atacat ca să-şi arate calităţile de dribler. Fenta bine, se descurca în îngrămădeală, dar nu auzise se pare de ceea ce se numeşte „joc colectiv”…

Petrescu umbla de colo-colo, de-a lungul terenului. Ca să fie auzit mai bine, se lăsa din când în când într-un genunchi şi striga la jucători. Acum erau în ofensivă adversarii. O minge lungă, exact aşa cum bănuise Luca, surprinse apărarea albaştrilor. Tăcerea înspăimântată a stadionului se risipi abia după ce portarul, un tânăr cu părul creţ, culese cu un salt balonul din picioarele unui înaintaş.

Sârbul era palid, strângea plasa ruginită în palme.

— Boje moi, boje moi… Bolborosea.

Şi când îşi reveni, ţipă din nou la fundaş:

— Ce ţi-am spus, Gică? Ce ţi-am spus?

Ploua neîntrerupt. Mingea se îngreunase. Roşii o controlau mai bine, erau mai tehnici, cum se spune în limbajul cunoscătorilor. Ei o trimiteau la semiînălţime printre adversari şi aspectul jocului se schimbă mutându-se în jumătatea adversarilor. Albaştrii dăduseră tot ce putuseră. Dacă se gândea bine, avea de muncit aici! Chiar interii ăştia care păreau mai buni jucau după o concepţie străveche. Echipa lui Petrescu nu aplica un sistem, ea părea făcută din bucăţi, nu era „sudată” chiar acum, la sfârşitul competiţiei.

Bătrânul îşi privi ceasul. Înţelesese şi el că echipa sa pierduse. Înaintaşii veneau mult în urmă să-şi facă singuri baloane. Apărarea echipei „Steaua” obosise. Spectatorii amuţiseră. Nu învăţaseră nici până acum că o echipă se încurajează nu atunci când domină, ci când e dominată.

Ultimele 10 minute. Petrescu le strigă jucătorilor să iasă cu toţii înainte. Nu mai aveau ce pierde. Aşa ar fi făcut şi el. Spectatorii se ridicaseră în picioare. Îşi puseseră pe cap coifuri de hârtie ca să-i apere de ploaie şi încurajau fără convingere pe albaştri. În mijlocul terenului, unde era o groapă, apa se strânsese într-o baltă ovală. Balonul căzu şi pluti câteva clipe pe suprafaţa lichidă, stropind pe cei din jur. Tricourile jucătorilor se umeziseră, dar nimeni nu mai simţea nimic.

De câte ori trăise şi el încordarea aceasta zadarnică a ultimelor minute, efortul nerăsplătit cu o victorie salvatoare…

— Haide „Steaua”! Se auzi un glas răzleţ, răguşit. Sârbul se plimba înfuriat încolo şi încoace, mormăind de unul singur.

Un corner. Toată echipa localnicilor era la poarta adversarilor. O busculadă, chipuri crispate. Câţiva jucători căzură în noroi, mingea pluti o clipă în aer, se auzi un „aaahhh!” prelungit, scos dintr-o mie de piepturi.

Vârful unui bocanc devie traiectoria balonului. Se auziră înjurături. Alt corner.

— Acum! Acum!

Petrescu intrase în teren, striga ceva, vocea lui fu acoperită de urletele mulţimii, învălmăşeala era de nedescris. Ultimele secunde de luptă. Un jucător al oaspeţilor scoase balonul în aut. Arbitrul, un om mărunţel, îmbrăcat în cămaşă neagră, alerga spre centrul terenului. Îşi privi ceasul. S-a terminat, s-a terminat. Două mii de oameni aşteptau fluierul final. Ploaia rece de toamnă cădea neîntrerupt. Mingea ieşi din nou afară din teren. Secundele se scurgeau una după alta, într-o margine, un jucător îmbrăcat în tricou albastru şchiopăta şi îşi ţinea genunchiul cu mâinile. Cineva aruncă un pumn de noroi în obrazul unui adversar. Se terminase… Minutul 90. Câte sentimente se leagă de clipa aceasta când în unele suflete încolţeşte bucuria, iar în altele dezamăgirea cea mai cumplita…

Salutul către public se făcu repede. Fu o simplă formalitate. Nimeni nu mai era atent la ceva. Cei mai mulţi şi plecaseră, grăbiţi, spre casele lor. Unii fluierau încă nedumeriţi. Sârbul dispăru. Chipurile jucătorilor se scurseră prin faţa sârmei. Un cap blond de tânăr, altul… Pe obrazul umezit de năduşeală şi ploaie nu se citea nici un sentiment. După el, ochii înguşti ai altuia. Strângea buzele şi când se crezu neobservat lovi cu bocancul în pământ. Al patrulea avea chipul crispat ca şi când cineva l-ar fi izbit în stomac. Privea absent treptele şubrede ale tribunei, dar nu vedea pe nimeni. Trecu „Le ştie”. Scuipă ca pungaşii prin colţul buzelor. Îi zări ochii şireţi. Dar tânărul acesta slab, cu jambierele căzute, cine o mai fi? Părea ca după o boală, palid, abia mişcându-şi piciorul stâng.

Luca tresări. Ar fi trebuit să-l caute pe Mangâru, să stea de vorbă cu el. Acum nu era momentul cel mai potrivit, dar n-avea ce să facă. Ploaia aproape încetase! Îşi simţi canadiana udă la umeri. Făcu câţiva paşi. Se însera şi sub tribune se aprinseră câteva becuri. Jucătorii intrară în cabine. Luca văzu încă o dată feţele murdare de noroi pe care se citea osteneala şi necazul.

Arena era cam neîngrijită, totul părea putred, gata să se prăbuşească. Ar fi trebuit un gospodar. În definitiv şi gospodăria intră în atribuţiile unui antrenor.

Se simţea din apropiere curentul fluviului. Ploaia stătuse. În aer, rămăsese numai mirosul umed de pământ. În spatele amfiteatrului stadionului foşneau frunzele rărite ale unor plopi negri în lumina scăzută a amurgului. Tribunele de lemn, sparte, prin care se vedeau căpriorii cătrăniţi, se terminau cu o peluză de piatră. Aşa, spălate de apă, treptele păreau foarte albe. Trase cu ochiul prin deschizătura uşii unei cabine. Se auzea zgomotul bocancilor grei de noroi, trântiţi pe podele. În lumina unui bec gălbui, aşezat prea sus, văzu feţele triste ale jucătorilor. Nimic nu este mai deznădăjduitor decât o victorie fără rezultat. Cineva înjură cu voce groasă. Câţiva îşi scoteau tricourile şi în gesturile făcute se ghicea o silă fără margini.

Luca îi privi pe rând. Unsprezece inşi. Se certau înăbuşit, amânând parcă vorbele grele ce trebuiau rostite. Sârbul strângea bocancii plini de clisă, le lega şireturile cu grijă; deşi se vedea bine, nici lui nu-i ardea de nimic. Spunea din când în când, mecanic:

— Tăceţi, tăceţi, că ne-aude lumea…

Nu aşa ar trebui să arate o echipă de fotbal învingătoare… Uite la „Le ştie”, „solistul” echipei, singurul vinovat de rezultatul de azi. Pentru el ideea de club, de colectiv nu există. Începând cu frizura şi terminând cu ceea ce face, totul e îngâmfare şi prostie. Declară în gura mare că o să plece, îi apostrofează pe ceilalţi cu dispreţ şi-şi aruncă echipamentul unele vede cu ochii:

— Bă, eu mă duc, vă dau dracului! S-a isprăvit! Parcă nu mai am unde să joc? „Flacăra” mi-a trimis vorba că-mi dă zece mii şi un costum de ţoale dacă semnez… M-am săturat de atâtea gioarse care nu ştiu să dea un pas, să-ţi puie o minge…

Îşi ştergea picioarele murdare cu tricoul, parcă n-ar fi văzut prosopul aflat alături pe banchetă. Primul lucru pe care avea să i-l pretindă, dacă n-o pleca aşa cum declară, va fi să se tundă, să-şi lase la frizer laţele astea de lăutar.

— Şi dacă nu v-aş fi dat… I-am pus una lu' Fachiru, chior să fi fost şi tot o nimereai. Acum să vă văd, când oi pleca eu… Nu mai pupaţi voi Divizia „B”. La revedere…

Câţi ani să aibă? Treizeci, cu siguranţă, aşa cum a gândit şi la început. Faţa consumată îţi spune că-i place să piardă nopţile. Ochii umflaţi, gura subţire, totul cere palme. N-o să plece nicăieri, el e sigur. Aici o să rămână. Nu-l mai primeşte nimeni. Cu mai multă milă de sine, ar fi ajuns un jucător foarte bun. Trebuia să recunoască: pe teren, era singurul care arătase din punct de vedere tehnic o valoare certă. Ştia să conducă balonul, să facă o fentă, să se demarce, să paseze. Săvârşea o singură greşeală şi aceea fatală: îşi închipuia că poate obţine singur ceea ce ar fi putut realiza colaborând cu întreaga echipă.

Ceilalţi i se părură mai puţin interesanţi, n-ar fi putut spune multe lucruri despre ei. Pe alături trecu Petrescu III, antrenorul. Ajuns în faţa uşii cabinei, avu un moment de ezitare. Acoperi cu spatele toată încăperea de scânduri. Intră şi închise. Luca nu mai auzi decât clacsonul unui autocamion şi strigătele înăbuşite de alături. Oaspeţii se grăbeau să se întoarcă în oraşul lor. Autocamionul care-i adusese aştepta în faţa porţilor deschise ale arenei. În dârele galbene de lumină ale farurilor zări câteva siluete. După un timp îi văzu pe jucători îmbrăcaţi, ieşind unul după altul. Îşi netezeau părul umed cu mâna. Se urcară. Indiferenţi. Umbrele lor săltară în spatele cabinei şoferului. Peste marginea oblonului de lemn fu aruncat un sac cu echipament, un om cu şapcă fluieră, o voce întrebă: „Benzină avem?”, i se răspunse că este şi în curând se desluşi sforăitul motorului. Se întunecase de-a binelea. Nu se mai auzea decât cadenţa grea a fluviului aflat undeva aproape. Unde o să doarmă în seara asta? Ar fi trebuit să întrebe pe cineva încotro s-o apuce ca să ajungă la hotel. Parcă aşa-i spusese birjarul: Hotel Metropol. Ezită puţin cu geamantanul în mână şi se întoarse. Un glas necunoscut strigă din întuneric:

— Tovarăşe Mangâru, tovarăşe Mangâru!

— Ce-i? Răspunse o voce iritată.

— Ce facem cu masa?

— Să meargă toţi la cantină, am vorbit cu bucătarul să pregătească ceva.

Luca se apropie.

— Tovarăşul Mangâru?

Cel din faţa lui, un bărbat înalt, cu şapcă, îl măsură curios:

— Eu. Pi mini mă căutaţi?

— Da. Sunt noul antrenor. Îmi daţi voie, Luca… Strânse în întuneric o mână groasă şi grea.

— Aţi venit, deşi…

Se simţea în glasul lui o stinghereală greu de ascuns.

— După cum vedeţi…

— Aţi asistat la meci?

— Da.

— Şi ce spuneţi?

Omul era supărat, se simţea.

— O să vă răspund altă dată. Sunteţi ocupat poate…

— Nu, deloc, numai o clipă, să vorbesc cu preşedintele, aşteaptă-mă aici.

Trecură câteva minute şi directorul se întoarse:

— Hai, dragă! Îi spuse cu o familiaritate uşoară, apucându-i braţul.

Când ajunseră dincolo de porţile de lemn ale stadionului, îl privi mai bine:

— Eşti cam tânăr pentru răspunderea pe care ţi-o iai… Ce-oi fi crezând despre mini? M-am săturat di şacalul ista. L-am îndopat cu bani şi ci mi-o făcut? Pi dracu mi-o făcut! N-are pic di autoritate, be cot la cot cu derbedeii iştia de jucători lăsaţi di Pleşa. Mai mari ruşinea, parcă silozul nostru îi azil de vagabonzi, nu întreprindiri socialistă! Ptiu!

La început, Luca nu prea înţelegea despre ce şacal e vorba, dar nu-i fu greu să-şi dea seama că directorul îl numise astfel pe Petrescu III. Urcară amândoi o scară îngustă, pietruită, luminată de felinare. Mangâru mergea repede, pornit. Vorbea, parcă ar fi fost singur:

— Azi pi la prânz, tot mai speram. Credeam că o să se întâmpli ceva. Dracu ştie ce-ar fi trebuit să se întâmpli! Bine c-ai venit, eu aşa sunt, dacă mergi un lucru prost, barim să-l iei di la cap la vremi. Ai nimerit cam rău, că sunt supărat, dar îmi treci, nu te speria. De-ar fi nevastă-mea acasă să ne facă un ceai, am nişte rom, oi fi îngheţat în tribună! Cu ci tren ai vinit?

Nici nu ştiu la ce să-i răspundă mai degrabă. Drumul în pantă nu-l obosea deloc. Mangâru deschise an sfârşit o poartă, poftindu-l:

— Pe aici, pe aici. Stai să caut cheia, văd că e întuneric. Nevastă-mea e ocupată şi duminica cu o echipă culturală, ne vedem numai seara. Eu slăbiciunea asta o am: fotbalul. Na, că n-o găsesc, undi dracu' oi fi pus-o?

— Ce căutaţi?

— Cheia. Am obiceiul de li cam pierd. Trei am pierdut până acum…

Străbătură o curte îngustă mărginită de tufe de merişor.

Mangâru deschise o uşă, răsuci un comutator şi intrară. Tânărul îşi lăsă geamantanul într-un colţ al antreului plin de lămâi şi privi pereţii pe care atârnau câteva rame.

— Cam mic la noi, spunea celălalt, dar tot o să-ţi facim loc la noapti, până o să-ţi găsim o cameră. De altfel, ştiu eu aşa ceva chiar lângă stadion. Să videm dacă o să-ţi placă. Cred că nu eşti atât de pretenţios…

Deschise o uşă şi oaspetele simţi dogoarea unui foc pretimpuriu.

— Nevastă-mea credea că o să viu mai târziu, dar tot a făcut cald, poftim, poftim…

Deasupra se aprinsese un bec albastru. Abajurul de sticlă părea o meduză transparentă plutind sub tavanul afumat, crăpat pe alocuri. Călătorul căută un scaun aruncând o privire grăbită împrejur. Se afla într-o sufragerie în care se îngrămădiseră câteva mobile de stiluri diferite şi nişte scaune capitonate, cam scâlciate. În mijloc trona o masă de şase persoane, acoperită cu un macat. Într-un colţ, un vultur împăiat părea gata să se aşeze pe umărul gazdei. Mangâru se afla acum cu spatele spre o uşă albă, cu geamuri, acoperită de perdele.

— Stai. Fii bun şi aşează-ti…

Oaspetele se aşeză stingherit puţin. Celălalt îl şi părăsise, spunând grăbit:

— Iartă-mă o clipă. Stai să aduc romul cela, ca mergi şi fără ceai, nu mai pot di frig. Ori dumneata nu bei?

— Dacă se găseşte, nu mă dau îndărăt…

Dispăru în încăperea îngustă pe unde intraseră şi se înapoie cu o sticlă ciudată, cu gât scurt, lată ca o ploscă, astupată bine. După ce se căzni câtva timp să-i scoată dopul cu unghiile, îşi înfipse dinţii în pluta şi trase cu satisfacţie:

— În sfârşit! Din buzunarele hainei închise la gât apărură două păhăruţe de sticlă verde, cu buza pictată. Turnă, se uită în zare la culoarea roşcată a băuturii şi-i întinse oaspetelui:

— Ia, tovarăşe Luca. Noroc! Şi după ce sorbi:

— Ei, ia spuni…

— Ce să spun?

— Cum ci să-mi spui? Cum ţi s-o părut echipa me, a noastră vreau să zic… Doar eşti antrenor. Cred că cei de la C. C. F. S. au ştiut pe cini mi-or trimis. M-am săturat cu de-al d-ăştia ca Petrescu, să fie al focului dacă nu e mai bini că eşti tânăr. Îmi spunea el mie, Gioancă, secretarul organizaţiei de bază: „Terminaţi, dom'le, odată cu putregaiul ista!” Ţi-ai găsit! M-am luat după unul şi după altul şi l-am tolerat şi uiti unde-am ajuns! Poftim! Câţi ani ai?

— 35.

— Nu eşti chiar atât de tânăr cât te-am crezut. Poati şi unde m-am chinuit cu ruina asta de Petrescu. Petrescu III, ai auzit di el?

— Nu-i fostul internaţional?

— Chiar el.

— Cel care mai are doi fraţi?

— Exact. O dinastie întreagă: Petrescu I. Petrescu II, Petrescu III. Ista, cum o spune şi numili, e al treilea, fostul centru înaintaş al Juventusului.

— Ştiam.

— Ştiai?

Luca tăcu o clipă.

— Da. Pe vremea când eram junior, el încă juca. Mi se pare că ne-am şi întâlnit într-un meci…

Mangâru îşi mai turnă un păhăruţ.

— Haidi be, să-ţi mai torn. Astă-seară sunt foarti supărat. Fumezi? Ia o ţigară…

— Mulţumesc, nu fumez.

Cum şedea rezemat de spătarul scaunului, meduza electrică îi lumina faţa îngusta şi negricioasă. Tânărului nu-i scăpă ticul nervos al ochilor celuilalt.

— Poati o să ţi se pară curios că un director de fabrică cunoaşte şi cum o chema pe mama cutărui jucător di fotbal. Ca şi când alte probleme n-ar avea. Dar e cu atât mai bini. Nu ştiu dacă o să mă? Înţelegi. Eşti membru di partid?

— Da. Am fost ciocănar la Reşiţa, unde am şi jucat până în 1945…

— La U. D. R.?

— Bineînţeles.

Mangâru se bătu cu palma peste frunte.

— Stai, stai că te cunosc şi pi dumneata. Să nu-mi spui ce jucai. Vreasăzică Jijik era extremă stângă, Conrad portar, Jojart half dreapta, da?

— Nu. Inter dreapta…

— Atunci dumneata erai fundaş…

— E adevărat…

Directorul fu mândru de memoria lui:

— Ci spui cum te-am ghicit? Luca râse.

— Şi-ai lăsat meseria şi te-ai făcut antrenor?

— Am urmat cursurile şcolii de antrenori şi la cererea dumneavoastră am fost repartizat aici…

— Însurat?

— Nu!

Mangâru trase adânc un fum în piept şi privi vag tavanul înalt.

Ai să mă înţelegi. Mă doari că retrogradăm. Cunoşti situaţia din ziare. Azi trebuia să batem cu cel puţin patru puncte diferenţă şi nu am câştigat decât cu 1 – 0! E prea puţin. Cei din Tulcea au un golaveraj mai bun, sunt oricum înaintea noastră…

Luca ştia foarte bine că echipa silozului „Steaua” nu mai avea şanse să rămână în Divizia „B”.

— Eu ţin la echipa asta cum ai ţini la un copchil. E o slăbiciuni. Păi când ţi-oi povesti ce gimnastică fac cu programul ista pi care-l am, numai să pot să-i văd pi băieţi la antrenament, câti şedinţi am amânat din pricina aiasta. Ci să mai vorbim, sunt mort după fotbal…

Se opri puţin ca şi când şi-ar fi adunat gândurile.

— Într-o zi o vinit la mini Moşa Mariancovici, frizerul silozului, ista-i preşedintele colectivului sportiv: „Tovarăşi director, ce-ar fi să facim o echipă di fotbal? Că elemente sunt, slavă domnului”. N-ai di undi să ştii, prin '46, unu' Pleşa, care avea fabrică de ciment, o ţinut o echipă. Dunărea-i zicea. Club capitalist, ci mai poveste! Prin '48 a întins-o, dracu ştie pi undi se află… O vinit şi Hotărârea cu stimularea sportivilor, ci mi-am spus: cum, necum, trebuie să întemeiem o echipă, dar aşa, organizată. Zis şi făcut! Barim, frizerul nu mai ari somn di când cu echipa asta…

Tăcu. Ţigara făcu un vârf cenuşiu în care mai scânteia un punct roşu.

— Tot nu mi-ai spus cum ţi s-o părut echipa noastră… Tânărul îşi frecă palmele una de alta, stingherit puţin.

E greu să-ţi dai seama numai după un singur meci. Cred că jucătorii ştiu câte ceva, dar toţi, laolaltă, nu formează o echipă…

Apăsase pe ultimul cuvânt şi celălalt pricepuse.

— În ceea ce mă priveşte, sunt di păreri că dacă am aduce nişte jucători buni, totul ar mergi pi roati. Eu sacrificii am făcut. Lui Petrescu ci nu i-am dat, am mai călcat în străchini, numai pielea me ştie ci-o păţit, cât m-au frecat pi chestia asta în şedinţe, dar ci era să fac, că sunt mort după fotbal. De greşit, am greşit şi eu, că mi-o spus Petrescu: „Tovarăşe Mangâru, nouă ni trebui două puncte azi, scoati di unde-oi şti câteva miuţe să le dăm ăstora, să dormim liniştiţi, să mai închidă şi ei ochii!” Ci m-am gândit? „Dacă se află?” Şi uite-ne!

Luca părea foarte mirat:

— Cum, adică dumneata ai fi îngăduit să se cumpere acest meci?

Directorul era încurcat:

— Ştiu că ceea ce ţi-am spus este împotriva moralei noastre, dar di dragul acestei echipe, pentru a nu căde din Divizia „B”, eram gata să fac orice sacrificii…

Oaspetele şovăi puţin, apoi zise:

— Pot să vorbesc cu toată sinceritatea?

— Da. Chiar ti rog…

Mangâru turnă din sticla pe jumătate golită în amândouă paharele şi se scuză:

— Sunt tari supărat azi. Ei, ci mai aştepţi? Dă-i drumul…

— Vorbind sincer, cum îţi explici dumneata retrogradarea?

Directorul îşi roti ochii împrejur, nesigur.

— Nu ştiu ci să mai cred. Dacă nici noi, sindicatul, toţi nu ne-am dat interesul, atuncea cini? Cred că a fost şi ghinion. Acum, de, cu Petrescu voiam să lichidez de mult, dar nu se poate spuni că numai el îi vinovat. Jucătorii ştiu câti ceva. Interii… Poate nu ai idee ci numi interesante au: „Le ştie” şi „Inimă di porumbiel”, vorba lui Moşa Mariancovici, au mâncat fotbal cu pâine.

— Şi totuşi!

— Şi totuşi! Parcă dumneata nu cunoşti că în fotbal există un principiu: balonul e rotund!

— Ştiu, dar mai sunt şi alte principii… Mangâru îşi mai aprinse o ţigară.

— Atuncea?

Luca se gândi câteva momente şi pe urmă spuse deschis:

— Cred că echipa dumneavoastră practică un fotbal străvechi, ca pe timpul lui Petrescu III. Pe urmă, chiar jucătorii pomeniţi de dumneata nu mi s-au părut din cale afară de utili. I-am urmărit pe cei doi interi, despre care preşedintele colectivului sportiv are o părere foarte bună: amândoi, e adevărat, posedă o tehnică ridicată, dar joacă de capul lor, uitând că într-o echipă sunt unsprezece jucători, nu unul.

— Asta cam aşa-i! Recunoscu Mangâru.

— Ei?

— Parcă te-ai vorbit cu Gioancă. Toată ziua îmi spune că nu văd politic chestiunea. Cum adică n-o văd politic? Dacă vrei să-ţi mărturisesc, şi eu am jucat fotbal în tinereţe. Ehe, fotbalistul e un fel de artist, ci credi Gioancă. Trebui să-l laşi mai moali, să ti faci că nu bagi di seamă că ari defecte. Că mai be, că se mai uită după femei, că mai lipseşte de la serviciu.

Tânărul arăta o mirare ce creştea o dată cu cele ce auzea.

— Cum, dumneata mai crezi în lucrurile astea?

— Cum să nu cred? Păi pe un artist di ce-l lasă statul să doarmă până la 11 şi-l pune numai di faci repetiţii şi să joaci la şapte seara? Ia să-mi spui? Adică pi jucătorii iştia di ci să-i munceşti ca pi hoţii di cai şi pi urmă să mi-i alergi două ceasuri şi să mai ai şi pretenţii la ei…

— Totuşi, sportul e altceva decât teatrul, cum spuneai dumneata.

— Eu una ştiu, că alor mei nu le-am cerut să-şi scoată sufletul!

— Şi rezultatul?

Mangâru îşi mai turnă un păhărel de rom.

— Rezultatul? Parcă altfel nu se întâmpla ci s-a întâmplat!

Şi după ce îl sorbi, îl întrebă pe Luca:

— Vorba-i ci-i facim, că dacă la anul nu intrăm din nou în Divizie, eu îmi dau demisia!

Părea copleşit de catastrofa pe care o suferise echipa silozului.

— Di altfel, vrei să-ţi spun ceva? Dar rămâne între noi: am băgat nişte pile la Federaţie să fim lăsaţi mai departe în seria a III-a. Am eu oamenii mei. Nu se poati să cădem tocmai noi. Şi cini să ne ia locul? Nişte îmbrobodiţi cari nu ştiu ce-i aia minge, darămite fotbal!

Tânărului îi veni să râdă de naivitatea lui Mangâru. Ca şi cum o echipă, odată retrogradată, putea fi admisă mai departe într-o categorie căreia nu-i mai corespundea! Ca şi când regulamentele erau făcute de pomană.

Se stăpâni şi spuse:

— În concluzie, de când pot lua în primire magazia de echipament, carnetele jucătorilor şi tot ce se leagă pe linie organizatorică de activitatea viitoare?

— Păi di când vrei. O să te prezint lui Petrescu, o sa discuţi cu el, vă înţelegeţi, că încolo e băiet bun. Be cam mult şi-i plac muierili, dar când e vorba să se ţină di cuvânt, se ţini…

— Mă grăbesc. Sunt o mulţime de lucruri de pus la punct. Întâi trebuie să facem o şedinţă cu comitetul sportiv, să discutăm activitatea pe anul trecut, să stabilim planul antrenamentelor pe viitor şi o mulţime de alte chestiuni care ne interesează. Când crezi că se poate face acest lucru?

Mangâru îl privea înveselit, ştergându-şi fruntea cu o batistă.

— Stai oleacă, că mă luaşi prea repidi. Ce-i şi cu antrenorii ăştia tineri! Parcă ar avea benzină în vine, nu sângi…

Luca se mişcă în scaun.

— Îmi pare rău că mă înţelegi greşit. Doar spuneai că la anul vreţi să intraţi din nou în „B”.

— Intrăm, nu se poati să nu intrăm. Le car ălora la Bucureşti şi un şlep di grâu, numai să intrăm. Auzi vorbă! Cum să nu intrăm?

Era o zi uscată şi rece; plină de vânt. Cerul albicios şi înalt îşi schimba culorile. Spre răsărit, acolo unde părea o şosea bolovănoasă, soarele încerca să se arate.

Într-un ceas, Luca văzuse tot târgul. Să fi vrut să te rătăceşti, n-ai fi reuşit. Era o aglomerare de case, făcută circular, ivită dintr-un capriciu edilitar, acoperită într-o margine de braţul Dunării ale cărei meandre construiau aici un fel de golf. Privit de pe malul de calcar din marginea estică, oraşul părea mai curând un disc mâncat într-o parte. Către centru străzile urcau într-o pantă lină şi dacă n-ar fi fost drumul către gara depărtată, cu tivul lui de salcâmi bătrâni, bătând în galben, această îngrămădire de case mohorâte ar fi părut un mugure murdar crescut în vâna albastră a fluviului liniştit. Din centrul acelui cerc de piatră porneau cinci sau şase străzi, ca braţele unei stele de mare, toate pavate numai câte cincizeci de metri, pierzându-se spre margini în nişte şosele de cretă. Aici pulsa toată viaţa oraşului. Prăvăliile erau înghesuite una într-alta şi firmele scoteau un zgomot sinistru de tablă lovită de bătaia vântului.

Ceva îţi izbea privirile încă de la început. Vegetaţia nu era uniformă. Către Dunăre, era de un verde pierit, deasă şi luxuriantă chiar la data aceasta a morţii clorofilei, ca şi când toate rădăcinile copacilor ar fi avut vârful în apa fluviului. Plopii înalţi şi drepţi începuseră să-şi lepede frunzele care cădeau stoluri-stoluri într-o migraţie tragică spre apa murdară, cenuşie. Întorcând spatele micului port format din câteva magazii înnegrite de ploi şi clădirea de piatră a silozului recunoscută până şi de Luca după ferestrele ei înguste, acoperite cu pleavă, ochii ţi se opreau pe ridicăturile roşcate din marginea cealaltă a oraşului. Pereţi de var, în striaţii egale, acopereau cerul decolorat, altul decât cel ce atârna deasupra fluviului, mai negru şi mai fioros. Către răsărit nu mai vedeai nimic din abundenţa vegetală a marginilor Dunării. Migdali pitici şi smochini noduroşi acopereau curţile înguste. În partea aceasta domina culoarea murdară a lutului, casele erau mai joase şi olanele acoperişurilor păreau vechi, sparte. Deasupra cartierului plutea tot timpul un praf alb adus de vântul de pe dealurile de calcar. Şoseaua plină de gropi, de-a lungul căreia alergau autocamioane încărcate cu var, închidea orice ieşire spre câmpul sterp al Dobrogei.

Pe la 9 ajunseră la siloz. Tot drumul, directorul nu-l slăbise:

— M-am luat după unul şi după altul. „Angajează-l, dom'le, că a fost internaţional, ştie fotbal ca un doctor!” Când am încheiat contractul ne-o împuiet capul. „O să pomenească oraşul ista că v-o antrenat Petrescu III!” Chiar c-o să pomenească!

Se părea că supărarea lui crescuse, deşi se spune că noaptea e un sfătuitor bun. Vorbea aproape cu ură despre vechiul antrenor, ca şi când i-ar fi fost un duşman personal.

— Primul an o făcut ce-o făcut. Am ieşit pe locul şapte. „Nu-s condiţii”, striga pe toate drumurile. „Ce condiţii?” întrebam eu. Adică n-au tot ce le trebuie? N-au echipament, n-au teren? Nu-i scoatem din producţie pe cei care sunt în producţie?

Luca auzea încă un lucru nou.

— Cum, adică, nu sunt toţi în producţie?

— Da' de unde! Jumătate sunt vagabonzi prin port. Muncesc pi undi apucă!

Tânărul tăcu. Mangâru nu mai isprăvea:

Ce crezi dumneata că-mi răspundea Petrescu? „Să le dăm prime la jucători după fiecare meci!” Stimulent… Aşa, le mai scăpam eu câti ceva, dar nici să-mi fac di cap nu puteam. Mai mă luam şi di el: „Cum, stimulent? Ci, noi facem sport ca pi vremea lui Gavrilă Mărinescu? Suntem pi moşia lui tata, să dăm bani aşa, tam-nisam, cui o vre şi cui n-o vre?”

Luca tăcea. În cele din urmă îl întrebă pe director:

— Şi nu se poate face ceva ca aceşti oameni să fie angajaţi?

— Vorbeşti di vagabonzi?

— Da.

— Ci n-am încercat?

— Şi?

— Cel puţin „Inimă de porumbiel” şi „Le ştie” nici nu vor să audă. Spun toată ziua că sunt „jucători profesionişti”…

— N-ai reuşit să-i convingi că a cam trecut vremea profesionalismului?

Mangâru îşi scoase şapca şi-şi şterse cu batista fruntea asudată:

— Dacă i-ai cunoaşte, n-ai mai vorbi aşa.

De aproape, silozul părea un imens cub murdar şi întunecos, pe un postament de ciment igrasios. Peste curtea plină de căruţe plutea o mălură de cereale care ieşea pe gura magaziei de piatră ale cărei uşi erau larg deschise. Undeva, deasupra clădirii fără acoperiş, construită în stilul modern blockhausurilor, se auzea păcănitul unui exhaustor. De la un etaj pornea o punte de bârne, susţinută de piloni înnegriţi de catran. Pe ea alunecau vagonete încărcate cu saci, până la o altă clădire netencuită, din cărămidă roşie. O firmă mare, de tablă, te lămurea. Citind literele, Luca află că se găsea în faţa Morii Comerciale. Numele fostului proprietar fusese şters şi pe fondul alb, cineva adăugase: „Întreprindere de stat”.

În curte era înghesuială şi praf. Luca privi caii slăbănogi ce se mişcau nervoşi în hamuri. Se auzeau înjurături, în faţa unui cântar, hamalii aruncau sacii bine legaţi şi un lucrător, îmbrăcat într-o bluză de marinar, potrivea bascula. Doi funcţionari scriau cu repeziciune ceva în catastifele lor soioase.

— Uiti-l pi Fane-Mahomed, becul nostru, spuse directorul, salutându-l cu mâna. Bun băiet, utemist. Cu el ai să faci treabă…

Ocoliră îngrămădirea de căruţe şi ajunseră în faţa unor trepte. Urcară în grabă. Pe canatul de sus al uşii era scris cu litere strâmbe: „Biroul direcţiunii. Băteţi!”

Mangâru deschise. Trecură de câteva mese la care lucrau trei sau patru funcţionari şi intrară într-o încăpere înaltă, nu prea luminoasă.

— Ia un loc pi scaun, îl pofti, îl chem acum pi şeful cadrelor să facem formele di angajare…

Ridică receptorul unui telefon interior şi ceru un număr. Luca privi ferestrele murdare de mălura de afară.

Peste curtea silozului alunecau nori mari, albicioşi. Vântul zgâlţâia cercevelele.

Când termină convorbirea, Mangâru lăsă telefonul în furcă şi se vaită comic:

— Mie-mi ardi di fotbal şi am o mulţimi di treabă.

Şi fără să mai spună nimic, scoase nişte dosare, apucându-se să le răsfoiască. Trecură aproape zece minute până când se auzi o bătaie în uşă. Intră un om firav, cu mers neauzit, care se aşeză fără să întrebe nimic, în stânga antrenorului. Directorul îi prezentă. Îşi strânseră mâinile şi se priviră. Şeful cadrelor scoase din buzunar un pachet de „Naţionale” şi, fără să ofere cuiva o ţigară, îşi opri una. O aprinse în grabă. Avea o faţă mohorâtă, de om tăcut şi suferind. Pe frunte îi străluceau câteva dungi de sudoare, Îşi aşezase şapca pe genunchi ca şcolarii ce nu vor să uite lucrurile pe unde merg şi aştepta să audă ce-i va spune directorul.

— Ştefule, cred că Petrescu şi-o găsit alt cuib, pentru că la noi, aici, o terminat. Să n-avem vorbe. Să-i faceţi lichidarea, să-i daţi ce-i al lui şi începând de la 1 decembrie îi liber. Noul nostru antrenor, tovarăşul Luca, îşi va lua postul în primire chiar de azi. Fă-i te rog formele di angajare…

Şeful cadrelor avea ceva de spus:

— Tovarăşe Mangâru, să vezi ce s-a-ntâmplat aseară la plecarea „Flamurei”…

— Ci s-o-ntâmplat?

— O să dăm de dracu, o să ne vedem în ziar…

— Spune, Ştefu îşi mută şapca pe genunchiul celălalt. Scutură scrumul ţigării şi ridică privirile întunecate.

— Pe Vizante îl ştii?

— Cini nu-l ştie pi ăsta?

— Şi pe Pantelimon?

— Ci tot mai mă-ntrebi?

— Dumnealor cu încă vreo trei au aşteptat autocamionul Flamurei la ieşirea pe şoseaua naţională şi au tăbărât cu pietre. Doi jucători răniţi, scandal. Au spart un geam al maşinii. Dacă nu era miliţianul de la carieră pe acolo, praf îi făceau. Scandalul ca scandalul, dar ce te faci dacă ne reclamă? Şi barim să fi fost de folos cuiva chestiunea asta, dar chiar cu două puncte tot cădem. „Spartak” a câştigat la Tulcea.

Pe Mangâru nu-l mai interesă restul. Îi explică:

— Cu ăştia doi avem mereu de-a face. Sunt vechi susţinători ai echipei lui Pleşa. Din lipsă di ocupaţie pentru că li s-o naţionalizat tot ce aveau, se ţin de scandaluri, ca să ni se facă nouă greutăţi, să fim învinuiţi di patriotism local…!

Formele de angajare fuseseră terminate. Ştefu îl conduse la clubul aflat într-o aripă nouă a silozului. Ocolind curtea, urcară pe o scară de lemn şi intrară într-o încăpere luminoasă, plină de mese şi scaune, cu un perete întreg acoperit de o bibliotecă înaltă. Înăuntru nu se aflau decât doi tineri. Jucau ping-pong. O fată de vreo 18 ani citea alături.

Şeful cadrelor deschise o uşă. Intrară într-un coridor îngust, fără ferestre, luminat de un bec Pe pereţi erau fixate câteva rafturi nevopsite. Aici se aflau vraişte ce voiai şi ce nu voiai: tricouri, pantofi de tenis, ghete de baschet, jambiere, chiloţi şi şorturi. Mirosea a acru, a rufe nespălate şi pe duşumea se mai vedeau urme de noroi. Ştefu păru ca nu bagă de seamă această dezordine şi deschise o altă uşă mascată. În biroul mansardat, cu un geam mare pe care se zăreau urme de ploaie, şedea un bărbat nebărbierit, cu o bască neagră pe cap, fumând. Scria ceva pe o bucată de hârtie şi pe podea se mai vedeau câteva coli cocoloşite, semn că încercase de mai multe ori să dea o formă acceptabilă gândirii sale. Luca îl recunoscu. Era Petrescu.

Acesta se ridică de la masă. În ochii tulburi de alcoolic se citea surprinderea. Le arătă două scaune:

— Poftiţi.

Ştefu nu ştia cum să înceapă. Îşi potrivise şapca pe genunchi, cum făcuse cu puţin timp înainte în biroul lui Mangâru, şi scoase pachetul de „Naţionale”, pipăindu-l ca şi când n-ar fi ştiut ce se află înăuntru.

— Dumnealui este… Începu în cele din urmă, noul nostru antrenor. Cred că ai vorbit cu tovarăşul Mangâru…

Petrescu se aşezase şi el.

— Mă numesc Luca, zise tânărul care nu se simţea deloc bine.

— Îmi pare bine. Petrescu. Petrescu III, dacă ai auzit Îl măsură rece, cu puţină ostilitate, şi în cele din urmă se hotărî să nu pară supărat:

— Domnule, îţi stau la dispoziţie. Noi, sportivii, trebuie să ne ajutăm unii pe alţii, va trebui să te informez despre câteva lucruri, cred că nu te grăbeşti…

Şeful cadrelor, înţelegând că s-ar putea să-i stingherească, se ridică:

— Eu mi-am făcut datoria, mă duc. Tovarăşe Luca, dacă vei mai avea vreo nedumerire, ştii unde-l găseşti pe Mangâru. Noroc!

Ieşi fără să le mai strângă mâna. Cei doi tăcură câteva clipe. Petrescu părea foarte abătut. Sub ochi îi atârnau două pungi vinete. Obrazul neras de câteva zile îl făcea şi mai bătrân.

— Tocmai încheiam procesul-verbal de predarea magaziei, începu el. E o dandana întreagă. Niciodată n-am fost gospodar bun. De altfel, se şi vede, nu-i aşa? Sublinie cu un zâmbet jumătate batjocoritor, jumătate sincer. Vreau să plec curat. La 1 decembrie trebuie să fiu la Iaşi. Am găsit acolo o echipă care vrea cu orice chip să intre în Divizia, B”. De anul trecut mă tot bate unul la cap să viu, să viu… Mă obişnuisem aici, drept să-ţi spun. Îmi pare rău că plec. Chiar să mă fi rugat nu mai puteam rămâne, înţelegi de ce…

Celălalt nu răspunse. Petrescu vorbea tărăgănat şi avea o tuse de om bătrân, ceva ce semăna cu un schelălăit de câine bătut.

— Nu e chiar atât de uşor nici pentru mine, cât sunt eu de vulpe bătrână. Cred că ştii cum am ajuns să mi se spună…

— Nu! Minţi Luca.

— Nu pari atât de tânăr, Câţi ani ai?

— 35, anul ăsta i-am împlinit

— Să trăieşti, arăţi mai puţini. Pari a fi boboc. Dar ceva din epoca de aur a fotbalului tot ai apucat…

— Da, îngădui celălalt pe jumătate convins, pe jumătate iritat.

Petrescu III îşi netezi părul rărit cu palma, melancolic, privind pe geamul murdar:

— Ce timpuri, domnule, ce timpuri… Ce bani se câştigau, ce femei, ce chefuri… Unde sunt toate astea? Parcă a şters cineva cu buretele totul…

Lăsase hârtiile şi îşi căuta ţigaretul. Găsindu-l, îl curăţă cu un chibrit şi aşeză în el o ţigară strivită.

— Şi cum îţi spuneam, ce vremuri! Se cheltuiau milioane, în picioarele unui înaintaş stăteau uneori averi pentru care alţii munceau ani de zile. Mie, la un meci, odată, mi s-au oferit 30000 de lei pentru un gol. Trebuia sa câştigăm cu şase puncte diferenţă pentru ca să trecem de nişte adversari. N-am reuşit să marchez decât două. Cu cei 60000 de lei am petrecut o săptămână. Am găsit trei fete de la Alhambra şi să te ţii…

Pe faţa-i puhavă se aduna o lumină ciudată ca şi când amintirea acelor zile l-ar fi încălzit pe dinăuntru.

— Altă dată i-am cumpărat Lisettei Derea un vizon. Ai auzit de Lisette Derea? Ce damă? Fără 10000 de lei nici nu se aşeza la masă cu tine. Dar le-am dat, domnule, le-am dat, că aveam de unde! Nu m-am uitat. Acum e mai greu. Au venit ăştia, au strâns şurubul. Nu mai merge. Dar dacă nu curge, pică, vorba românului. Oricât ar vrea ei, nu se poate, domnule! Amatorismul e o inepţie. O inepţie, înţelegi? Fără interesul pe care-l stârneşte francul, fotbalul e ca un motor lipsit de benzină… Cum să-ţi alerge jucătorul, să-şi scoată plămânii pe gratis? Ce, e nebun? Păi aici e primejdie, domnule. Îţi rupe unul un picior, ba, doamne fereşte, îţi dă una în cap, la revedere…

Celălalt asculta nemişcat. Voia să ştie până unde va merge Petrescu. Îşi spunea în gând cu amărăciune: „Uite cu cine vrem noi să schimbăm putregaiul sportului!” Şi ca să-l contrazică, zise în silă:

— Dacă aţi băgat de seamă, accidentele s-au mai împuţinat în ultimii ani. S-au luat şi măsuri drastice împotriva celor care practică un joc periculos…

— Vacs! Crezi dumneata că pasiunea poate fi stăvilită aşa, cu măsuri organizatorice…

— Oricât, e bine că s-a început cu ceva, trebuia să se pună capăt odată acestor acţiuni…

Petrescu schimbă vorba:

— Nu ştiu cum o să fie dincolo, la ceilalţi, dar văzând omul pe care l-au trimis după mine, îmi spun că sunt morţi după fotbal. O să-ţi vină mai greu cu Gioancă. Ăsta este cel mai al dracului de aici. Ce nu mi-a spus? Că duc o viaţă imorală, că nu-mi dau interesul să fac educaţia jucătorilor, o plăcere. Ca şi când aş fi dădacă, nu antrenor de fotbal! I-am răspuns şi eu: „Ascultă, tovarăşele, dacă vrei să ai o echipă de îngeri, du-te, frate, la pension şi ia-ţi nişte domnişoare! Ce, crezi că fotbalul se joacă cu înţărcaţi?”

Îşi uitase ţigara neaprinsă şi n-ar mai fi terminat.

— Nu ţi-am spus cum îmi zice, că de la asta pornisem. Groparul, domnule, ca să ştii. Am înmormântat până acum trei echipe. N-am noroc şi pace, asta e!

Luca dădea semne de nerăbdare. Celălalt se făcu a nu pricepe.

— Ar trebui să mergi cu mine la Văduva. Mi s-a făcut sete. Nu pot să mai stau fără să beau ceva. Ce vrei, sunt beţiv cu state. Ce chefuri am tras la viaţa mea! Ehe, dumneavoastră tinerii, o repet, n-aveţi de unde să ştiţi ce era altădată! Haide, lasă hârţoagele, că avem când să le rezolvăm. De altfel, e simplu ca bună ziua. Noi, antrenorii, suntem ca militarii. Predăm şi primim alte garnizoane…

Râse singur de gluma lui.

— Aici e împământenit un obicei. I se spune depunerea jurământului. Nu există om care să nu depună jurământul. L-am depus şi eu când am fost angajat. Trebuie să-l depui şi dumneata, asta însă nu înseamnă că n-o să plătesc eu… Parcă-i mai bine la Văduva. Prea miroase a rufe nespălate, a unsoare de bocanci, uh, bine că scap…

Luca nu se ridică. Petrescu îl privi uluit:

— Adică, mă refuzi? Nu eşti deloc amabil…

Nu-mi place să beau şi mai ales la cârciumă. Îmi pare rău.

— Atunci? Se bâlbâi celălalt.

De afară se auzea strigătul tragic al pelicanilor care traversau fluviul. Petrescu se apropie de fereastră. Se vedea cerul neguros.

— Se duc o dată cu mine. Aici fac ultimul popas înainte de a se despărţi de Dunăre…

Luca nu-i răspunse. Începea numai să simtă o milă stupidă pentru omul bătrân de lângă el. Petrescu vorbea repede, înghiţindu-şi vorbele, se simţea iritat; ar fi vrut să trântească ceva, să înjure sau să iasă.

Mangâru îl dusese pe Luca după două zile la frizeria întreprinderii. Aceasta era adăpostită într-o odăiţă de trei metri pe trei, în spatele curţii unde se adunau căruţele venite să descarce grânele. Intrai aplecându-te şi de cele mai multe ori trebuia să stai în picioare, aşteptându-ţi rândul la tuns sau bărbierit.

Nimeriseră la o oră când înghesuiala nu era prea mare. Pe cele două fotolii de piele se găseau doi clienţi, plini de săpun pe faţă, privindu-se liniştiţi în oglinzile pătate. Un ucenic, îmbrăcat în halat alb, cu chipul şters, se mişca îndemânatic în jurul celui pe care-l servea.

— Bună dimineaţa, zisese directorul. Tovarăşe Moşa, l-am adus pe noul antrenor al echipei; ţinea să te cunoască.

Avea o faţă suptă, uscată şi umerii obrajilor foarte ieşiţi. În privirea şovăitoare a sârbului luci o clipă curiozitatea.

— Bună dimineaţa, răspunsese. Poftiţi, poftiţi, îmi face plăcere să vă cunosc, şi căută din ochi un loc unde ar fi putut să le spună să se aşeze.

Mangâru, obişnuit cu spaţiul strâmt al frizeriei, îl linişti:

— Nu-i nimica, vezi di treaba dumitale, noi o să stăm pi pervazul ista… Şi-i arătă şi antrenorului un lemn îngust. Aşa! Răsuflă uşurat şi se întoarse spre Luca: Dacă n-ai cunoscut până acum cum arată un om bolnav di fotbal, apoi să ştii că ai unul în faţă…

Frizerul se întoarse cu briciul în mână. Ochii lui înguşti sclipiră ironic:

— Lasă că nici cu dumneata nu mi-e ruşine. Directorul râse încet:

— Cel puţin el o mărturiseşte, eu…

— Da, domnule, o mărturisesc, se repezi preşedintele colectivului sportiv. De ce mi-ar fi ruşine? Fiecare are o nebunie a lui. Unii strâng bani, alţii ridică sau pun pe alţii să ridice case, sunt nebuni care adună mărci poştale, alţii oase rare de peşti, unii risipesc averea la cărţi, eu nebunia asta o am: fotbalul. Ca vechi internaţional, am rămas cu el în sânge.

Uitase cu totul de clientul său. Acesta se mişca nerăbdător în fotoliu.

— Dumneata nu ai de unde să ştii. Pari foarte tânăr. Dacă eşti curios, poţi să-l întrebi pe tovarăşul Mangâru…

Luca se obişnuise cu vorba repezită a frizerului. Se întoarse spre director, care clipi şiret din ochi.

— Uite, am aici nişte ziare. Le ţin ca pe ochii din cap. Nu mă despart de ele. Iată-le! În ele poţi să afli câte ceva despre trecutul şi gloria mea. Mi se spunea „Tunul sârb”…

Lăsă briciul şi scotoci într-un sertar al toaletei din faţă. Poftim: jurnale spaniole, sud-americane, ziare nemţeşti. Citeşti nemţeşte?

— Nu.

— Păcat. Uite-mă. Eram puţin mai înalt ca acum. Ce vrei, bătrânii scad din înălţime, e o lege ştiinţifică. 64 de kilograme aveam, nu o mână de carne cum am ajuns. Iată un interviu cu cronicarul sportiv al lui „Times”, iată-mă marcând golul victoriei în meciul cu Argentina. Răsfoieşte-le până termin eu cu bărbieritul, dar priveşte cu atenţie titlurile: „Tunul marchează în minutul 55”, „Tunul sârb la Roma”, „Moşa Mariancovici a învins Brazilia”, „Perla Balcanilor” va juca în meciul cu Austria? Nu era chip să răsuflu, domnule, că ziariştii ştiau totul. Iată şi ăsta: „Tunul la Ambroziana pentru 43 de milioane?” Ce zici?

Luca răsfoi foile îngălbenite de timp. Toate înfăţişau un tânăr în tricou, puţin prea înalt pentru statura actuală a celui ce rămăsese numai cu gloria trecutului, zâmbind obiectivului cu toată faţa, o faţă ce semăna şi ea foarte puţin cu chipul vânăt al frizerului.

— Când mi-aduc aminte…

— Tovarăşe Moşa, spuse clientul din scaun, ce facem, ne mai radem azi sau nu?

— O clipă, brat moi, o clipă, dumnealui e noul antrenor al echipei, nu vezi că am o discuţie tehnică? Şi fără să se tulbure, îşi continuă evocarea: Dacă ai jucat fotbal, ştii ce înseamnă un stadion în care până şi copiii ţipă. Păi când am fost eu la Montevideo, brazilienii îngheţaseră. În semifinale, am rupt bara de la 20 de metri! 100000 de spectatori! Ce urlete! Ce temperament! Se trăgea cu pistoalele şi antrenorul îmi spusese: Boje moi, Moşa, dacă nu te-astâmperi, ăştia or să te găurească cu un glonţ! Eu eliminasem Paraguaiul. Trei boabe le-am dat. Ce şuturi, ah, să mai am vigoarea de-atunci, şi acum aş juca!

Mangâru făcu semn antrenorului: „Nu-l asculta, se rade…”

Apucase briciul şi în timp ce vorbea se apleca peste faţa muşteriului. Instrumentul se mişca ameninţător încolo şi încoace.

— În finală, a venit Serigo, antrenorul Braziliei, la mine şi mi-a spus: „Moşa, îţi dau două milioane dacă te îmbolnăveşti!” Două milioane, ştiţi ce era asta? Puteam să nu mai fac nimic toată viaţa. Să stau ca Paşa din Ianina şi să beau cafea!

— Dar cum te înţelegeai cu el, Moşa? Aruncă Mangâru, perfid, o vorbă.

— Cum? Cum? Se înfurie frizerul. Pe vremea aceea cunoşteam şapte limbi! Pe unde n-am umblat! America de sud, Turcia, Franţa, Germania, Italia… Să vă povestesc ce mi s-a întâmplat odată la Milano.

— Stai că n-ai terminat cu finala! I-o reteză Mangâru, care se vedea bine că mai auzise povestea asta de câteva ori.

Din barba celui aflat sub briciul celebrului internaţional se scurgea o şuviţă de sânge.

— Tovarăşu' Moşa, fii atent că-mi tai beregata, se alarmă muşteriul.

Antrenorul privea cu groază cum preşedintele colectivului sportiv plimba lama ascuţită pe faţa clientului, subliniind fiecare fază a meciului de atunci.

— Cum vă spuneam. Îmi oferise două milioane. Avea buzunarele pline! L-am scuipat în faţă! Ce ştia el ce-i aia onoarea Serbiei! Ba mai mult, pentru că mă înfuriasem, i-am spus: „Serigo, să vă ţineţi bine, că vă fac portarul piftie. Azi sunt în şut!” Şi aşa a fost. Ce lume, ce lume! O sută de mii de spectatori! Aveam impresia că urletele pe care le scoteau mă vor lua pe sus. Era ca un uragan. „Furia! Furia!” aşa strigau. „Avanti, avanti!”

— Asta la Milano, Moşa, interveni Mangâru ironic.

— Mă rog, parcă cine mai ţine minte! Ca la tauri era, domnule! Eu vorbisem cu Tirnanici, îl ştiţi pe Tirnanici! Ah, ce inter! Cel mai prima inter din Europa. Avea picioare de aur. Îi spusesem: „Tirnanici, brat moi, când ţi-oi striga: „Aici, atenţie!„ tu să arunci balonul peste apărarea lor!” „S-a făcut, uice! Mi-a zis el, numai să te ţină picioarele, că brazilienii ăştia sunt făcuţi ca armăsarii, nu ca taţii lor!” Ce e drept, e drept! Alergau, domnule, de le scăpărau picioarele! Şi cum vă spuneam…

— Tovarăşu' Moşa, iar m-ai tăiat, protestă muşteriul din nou.

— Ce contează o zgârietură, acolo, stai să-ţi pui niţel alcool.

Luca îl asculta, neştiind ce să mai creadă, văzând semnele discrete ale lui Mangâru: „e sărit niţel, săracu'.”

— A fost ceva de neuitat! O dată joacă un fotbalist aşa. După aia poate să se ducă la mânăstire. Nu se mai întâlneşte cu forma asta. Şi cum vă povesteam… Meciul a început la cinci după-masă. Era o căldură înăbuşitoare. Brazilienii credeau că o să ne sufocăm. În minutul cincisprezece i-am strigat lui Tirnanici: „Hordesam, suflete!” „Na, unchiule!” a spus el şi mi-a aruncat mingea peste Santa Maria, becul lor. Să te ţii cursă! Când am ajuns la 16 metri, publicul îngheţase. Portarul tremura în poartă. Citeşte ziarul ăla rupt în colţ, să vezi ce-au scris a doua zi despre mine. Unul era „Tunul”. Perez, halful de la Bocacita, cel care fusese cumpărat cu trei milioane de pesos, s-a aruncat înaintea mea. Un dribling scurt şi i-am trimis pe amândoi într-o parte, prindeau muşte. Mi-am potrivit-o puţin şi şuuut! Serigo, antrenorul, plângea lângă plasa ruptă. Brazilienii şi-au scos cămăşile de entuziasm…

— Păi data trecută, când mi-ai povestit chestia, spuneai că au tras cu pistoalele după tine… Nu-l slăbi deloc directorul.

— Stai, asta a fost mai târziu, când i-am spart splina portarului.

— Aha!

— Unu la zero!

Muşteriul scăpase. Îşi clătea faţa de săpun şi-şi tampona tăieturile cu un creion astringent. Făcea haz de necaz, arătându-şi obrazul ciuntit:

— Uite ce mi-ai făcut, tovarăşu' Moşa, m-ai pavoazat…

Frizerul nu-l auzea.

— Tirnanici mi-a sărit de gât şi mă săruta ca un nebun. Aveam cupa mondială în buzunar! Glaser făcea tumbe în poartă. În minutul 37 iar îi strig lui Tirnanici: „Aici sunt, sufletul meu! Dai mie!” El: „Ia-o, unchiule!” Şi luată a fost. De data asta…

— Ai rupt bara!

— Exact!

Mangâru râdea de-a binelea. Preşedintele n-avea de gând să se oprească:

— La sfârşitul reprizei, am mai apucat una…

— Tot de la Tirnanici…!

— Nu. De la Boşkovici, dreapta afară. Ah, şi ăsta, ce jucător! Când îţi trimitea o centrare, parcă punea unt pe pâine!

— Şi tu erai acolo? Încheie Mangâru plictisit.

Asta-l scoase din sărite pe frizer. Ridică mâinile deasupra capului şi începu să urle:

— Cu cine să mă înţeleg? Şi mai spui că-ţi place fotbalul! Cum o să-ţi placă dacă nu ai respect pentru vechii internaţionali? Păi în fotbal e ca la marină. Trebuie să fii cuviincios cu veteranii. Îmi pare rău de dumnealui că nu mă cunoaşte! O să creadă cine ştie ce. Să ştii că de azi înainte nu mai eşti prieten cu mine, s-a terminat… Directorul îl lăsă să se potolească şi-i spuse:

— Uiti ci e! Dumnealui vrea să convoace o şedinţă cu jucătorii, în care să se facă analiza muncii pi anul trecut, în ceea ce priveşte sportul. Cum dumneata ştii di unde să-i iei, te-aş ruga să-i convoci la club săptămâna viitoare.

Preşedintele colectivului sportiv privea la noul-venit ca la un lucru nemaipomenit.

— O şedinţă, zici?

— Chiar aşa, o şedinţă, surâse antrenorul.

— Păi şedinţă în colectivul nostru nu s-a pomenit. Să fi auzit „Le ştie” de-aşa ceva, îşi lua papucii şi pe aici ţi-e drumul! Nu-l cunoşti. Mare vagabond, domnule! Da' ştie fotbal, n-ai ce-i face! Unde nu mai aveam noi unul ca el şi ca „Inimă de porumbiel”, că ajungeam departe!

Şi după ce clăti pămătuful plin de săpun, pufni:

— Auzi, şedinţă! Ce-o să fie când or să audă copiii! Păi ne trebuie zece zile, brat moi, ca să-i scoatem din cârciumi, că suntem supăraţi acum! Şi încă ce supărare! Dacă i-oi găsi la Văduva, la cartierul general, să vedem, că acolo ţinea celălalt şedinţele, ce-i drept e drept, destul de des…

Clipi din ochi complice, vrând să glumească, deşi pe buze îi apăruse un zâmbet plin de amărăciune.

Predarea magaziei de echipament şi a legitimaţiilor se prelungi câteva zile. Petrescu arăta foarte supărat şi nu mai termina cu blestemele:

— Aşa nu se poate trăi! E unul, mai mulţi, dracu' să ştie, care fură, fură, domnule, ca în codru! Îmi lipsesc cinci tricouri, două perechi de ghete de fotbal, vreo trei perechi de jambiere… Astea cine le plăteşte? Petrescu, că-i prost şi moale, că lasă toate puşlamalele din lume să-şi facă de cap! Aşa-mi trebuie!

Era tot neras, cu ochii tulburi. Duhnea de departe a vin şi se vedea bine că treaba pe care o făcea îl chinuia peste puterile lui.

— Uite, dom'le, d-aia îmi plăceau ăilalţi, te angajai, nu tu tabele, nu tu echipament, parcă ai fi mătuşă, nu antrenor. Le-am spus să tocmească un magaziner. Draci! Mi l-au dat pe Fane-Mahomed. Asta, nimic de zis: cinstit. Pui mâna în foc pentru el, dar ce să facă şi el singur? Spune şi dumneata?

Luca nu se aşezase. Nu voia să aibă aerul că îl sileşte să termine odată treaba asta încurcată, nici că poate să aştepte mai multă vreme.

— Poftim, lipsesc şi chiloţi… Eu îţi las tabelul ăsta, o să mă descurc cu direcţia în privinţa lipsurilor. Bine că plec, mă doare capul de atâţia nervi!

Răsuflase adânc, privind grămezile de echipament de la picioarele lui şi se mai îmbună:

— Ei, cum ţi se pare? Te-ai obişnuit?

— M-am obişnuit.

— Ce ţi-am spus? E greu la început. Casă ţi-a găsit directorul?

— Mi-a găsit chiar de-a doua zi…

Petrescu trânti creionul pe masă şi-şi frecă palmele îngheţate.

— De preşedintele sindicatului ai dat?

— Nu.

— De ăsta să ai grijă. Nu prea înghite pe sportivi. Nu ştiu ce are, domnule, cu noi. Când îl auzi: prea mulţi bani pentru fotbal, mai trebuie să facem şi alte lucruri. Cor, echipă de dansuri, nu numai fotbal!

— Nu i-o fi plăcând omului!

— Aşa cred şi eu. Pare cam din topor, o să-l vezi dumneata. Mohorât, pus pe ceartă, o să te frece în şedinţe de-o să zici că nu-ţi mai trebuie nimic. Cum deschide gura, spune o lozincă! Un încuiat!

Căută sub nişte hârtii şi scoase un teanc de carnete.

Uite, aici ai legitimaţiile. Vezi că unii au început să mârâie. Vine epoca transferărilor, timpul cocorilor, ehe… Să te laşi greu, mai iese un ciubuc acolo. Vorba unui prieten de-al meu de la Federaţie, de la Bucureşti: „Bă, iarna antrenorii au tolba plină de părăluţe, e vremea lor.” „Vrei dezlegare, stai, neiculiţă, cât?” Că jucătorul are obligaţii faţă de colectiv, cutare, cutare, adică ce să te-nvăţ eu, parcă dumneata nu ştii? Clipi din ochi.

— Dacă plecam la o echipă mai acătării, luam doi-trei inşi, dar aşa… Nu-i vorba, le-ar trebui şi ăstora, că vor să intre în Divizie la anul. Să vedem când ajung acolo, mai e timp, ne înţelegem noi când o fi la o adică…

Luca îl privi drept în faţă.

— Sigur că o să ne înţelegem. Din partea mea e liber să plece cine vrea. Nu pot să mă opun…

Siguranţa din vocea celuilalt îl nelinişti o clipă pe Petrescu. Îl privi mai atent, bănuitor.

— Adică cum vine asta?

— Dacă omul nu mai vrea să joace, la revedere, de ce să-l ţin cu sila?

Bătrânul râse gros, în hohote.

— Pari cam bobocel. Să vii să te-nvăţ! Auzi vorbe… Sentimentul de silă pe care-l avusese încă de la prima întâlnire cu Petrescu reveni.

— Vrei să numeri toate zdrenţele astea?

— Nu. Am încredere. Te rog numai să semnezi tabelul.

— Poftim. Stai să-l chem pe Fane să te ajute să le pui în ordine. E pe aici.

Se ridică şi ieşi pe coridor. Se întoarse tot singur.

— Nu l-am găsit, o să vină el îndată…

Luca nu spunea nimic. Petrescu se plimba de colo până colo gâfâind, ca şi când în odaie s-ar fi isprăvit tot aerul. Ar fi vrut ca celălalt să-i vorbească, dar tăcerea lui încăpăţânată îl enervă. Începuse să aibă bănuieli, dar nu putea să mai suporte liniştea nefirească din birou.

— Habar n-ai peste ce oameni ai dat! Ce iubitori de fotbal, ce pionieri! Da, da, pionieri, să ştii… Se mai răstea Gioancă ăla la mine, dar Mangâru nu mă uita la prime, mai cădea şi câte un chefuleţ. Pe urmă îmi pare rău şi de echipă, nu-i chiar atât de uşor. Un antrenor e un fel de tată. Nu poţi să-ţi pui pălăria pe-o ureche şi să zici la revedere…

Îşi dădea seama că totul se terminase, că o dată cu iscălirea tabelului nu mai avea nimic de făcut aici. Banii şi-i ridicase cu două zile înainte şi aproape îi şi cheltuise. Nu îndrăznea să-l mai invite pe tânăr la Văduva să bea împreună. Îşi aduse aminte deodată şi întrebă fericit:

— Ştii să joci biliard?

— Nu, mărturisi celălalt.

— Nu se poate!

Lucrul acesta i se părea de necrezut.

— Eşti bucureştean?

— Nu.

— Mă miram şi eu! Bucureştean să nu ştie biliard… Bine, dar peste cel mult trei săptămâni o să ningă şi ce ai să te faci? Aici eşti mort dacă nu joci biliard. Întreabă-mă pe mine. Când am venit, eram tufă, Săracu' colonel Pătrulescu să trăiască! Că el m-a învăţat, m-a perfecţionat mai bine spus. Naş s-ar zice că mi-a fost. Dar nici cu mine nu mi-e ruşine, i-am potrivit eu pe urmă! Acum începe sezonul mort, dacă nu joci biliard sau pocher, eşti pierdut!

Se plimba în jurul biroului vechi pe care mai stăteau aruncate în dezordine hârtiile lui. Când ajungea în dreptul grămezii de tricouri se întorcea cu spatele ca şi când n-ar fi vrut să le vadă.

— Poţi să te numeşti rentier: casă ţi-ai găsit, lemne or să-ţi trimită de la siloz, până în martie domneşti! Ce s-ar face antrenorii fără găgăuţi de-ăştia de provincie care nu mai văd înaintea ochilor decât fotbal? Programul pot să ţi-l întocmesc eu, ca la şcoală, cu orar: dimineaţa se doarme, la prânz ciuguleşti ceva la cantină ca să nu te coste mult, pe urmă o ştergi la Picioare multe, la cafenea, cât l-or mai lăsa şi p-ăsta să facă treabă, seara la Văduva, trai, nu altceva…

Se opri puţin şi-şi scoase ţigaretul.

— Dacă-ţi mai vine vreo idee, eşti însurat? Mi se pare că te-am mai întrebat…

Nu aşteptă să audă răspunsul şi continuă potrivindu-şi o ţigară în vârful cilindrului de os.

Ei bine, dacă ai vreo idee, nici o grijă…, Le ştie” se ocupă şi cu treaba asta. Ce-ţi pofteşte inima. Tătăroaice, fete de la Constanţa, slavă domnului, să tot alegi. Zău dacă nu-mi pare rău că plec! Abia mă obişnuisem. Ce vrei, oraş patriarhal, cum scria unul. Ici arena, ici silozul, ici jucătorii, ici paraua. Ciupi un ban mai puţin, dar eşti liniştit. Nu tu şedinţe, nu tu politică, nu tu prostiile cu care au venit ăştia!

Luca îşi aminti că într-o vreme, copil fiind, strângea fotografiile jucătorilor de fotbal. Între acele fotografii era una şi a acestui om, mai tânăr, parcă-l vedea, cu un chip senin de om nepăsător, Petrescu III, conducătorul tripletei Juventusului. Ce-l înrăise atât? În ce mizerie se bălăcise toată viaţa ca să ajungă ceea ce ajunsese acum?

Cel mai bun lucru ar fi fost să-l fi dat pe uşă afară şi să-i fi strigat: „De-acum, du-te, ajunge că n-ai făcut nimic! Cel puţin nu mai cârti! Fii mulţumit că eşti lăsat în pace, că nu te ia nimeni de guler să te tragă la răspundere pentru rea credinţă şi incapacitate”. O dorinţă mai puternică decât orice îl silea să-l asculte, să-l vadă mai bine până la ce treaptă a decăderii ajunsese.

Petrescu se apropiase de geamul murdar şi privea în, curtea silozului. Lumina scăzută a zilei de toamnă, rece şi duşmănoasă, plină de vânt şi de ploaie, îi arăta obrazul puhav, neras. Ochii, umflaţi de nesomn, se închideau din când în când, a oboseală. În cele din urmă se întoarse spre Luca. Avea privirile injectate, părea furios dintr-o dată:

— De ce mă urăşti? Întrebă. Celălalt rămase surprins.

— De ce te-aş urî?

— Nu ştiu de ce! Dar te simt, sunt ca un animal, să ştii. Îmi dau seama când nu mă poate suferi cineva… Tânărul zâmbi cu indulgenţă.

— Dumneata nici nu poţi fi urât, înţelegi?

Petrescu nu simţise ironia. Celălalt continuă cu o voce indiferentă:

— A fost o vreme când fotografia dumitale stătea alături de cea a lui Stanciu, Vogi… Într-un caiet pe care taică-meu, ori de câte ori îl găsea, îl făcea bucăţi…

— Stanciu, Vogl, repetă bătrânul, mecanic. Unde sunt jucătorii de altădată: Chiroiu, Deheleanu, Sepi, Burger, ce fotbal, ce oameni…

— Se pare că sportul ăsta nu-ţi mai place chiar atât de mult…

— Cine a spus asta?

— Nimeni, dar felul în care vorbeşti mă obligă sa înţeleg că fotbalul de azi ţi se pare o parodie…

— Ei, nu chiar aşa… Râse Petrescu, gâtuit.

— Şi crezi că s-ar mai putea juca, cum spui dumneata, ca altădată?

— Nu cred.

— De ce?

— E o diferenţă de stil şi temperament…

— Nu mi se pare. Dimpotrivă. Cred că jucătorilor de astăzi li se cere mai mult decât celor de altădată, iartă-mă. Fotbalul se studiază acum ca algebra, să spunem; avem reviste de specialitate, problemele lui sunt tratate pe larg de oameni ca mine, ca dumneata, care, orice s-ar spune, ne pricepem…

— Ştiu, ştiu, îl linişti Petrescu. Astea sunt cuvinte băgate în cap de cei de la şcoala de antrenori. Însă fotbalişti ca ăi vechi n-ai să mai găseşti! Fotbalul de atunci a creat personalităţi strălucite…

— Este adevărat, pentru că era un fotbal bazat pe calităţile personale ale jucătorilor, pe când acum…

— Acum, ce?

— Acum ne străduim să creăm ceva nou, un fotbal bazat pe spirit colectiv: echipe, nu indivizi…

— Astea-s vorbe! Ce-i aia fotbal bazat pe spirit colectiv? Ia-mi dumneata unsprezece mazete şi fă-mi o echipă. Să te văd. Pe urmă stăm de vorbă! Tot individualitatea creează, domnule, ca în orice domeniu, dacă vrei să ştii.

Părea supărat, nemulţumit de ceea ce spusese.

— Propaganda ăstora prinde la tineri mai ales, pentru că ei n-au văzut totul…

— De ce nu vrei să recunoşti că în câţiva ani s-au schimbat foarte multe lucruri, mai ales în ceea ce priveşte pe sportivi…

O bănuială teribilă încolţi în privirile lui Petrescu.

— Oi fi comunist?

Glasul spart se pierdu undeva sub tavanul scund al camerei întunecoase. Luca nu-i răspunse.

— Atunci e altă socoteală, cum de n-am bănuit de la început…

Parcă s-ar fi certat singur. Şovăia, nu ştiu ce să mai spună câtăva vreme şi în cele din urmă dădu nepăsător din umeri:

— Dracu să mă ia, vorbesc ca un prost. Trebuie să plec. La revedere, fă ce vrei…

Trânti uşa după el şi tânărul îi auzi paşii grăbiţi pe scări ca ai unui om care fuge.

Rămas singur, Luca privi îngrămădirea de tricouri şi bocanci de fotbal, plini de noroi pe tălpi. Vreasăzică ăsta era începutul. Camera rece, cu geamuri murdare, maldărul de hârtii, grămada de echipament jilav, rafturile nevopsite, uşa de pe care căzuse tapetul…

Se auzi scârţâitul canatului. În faţa lui stătea un băiat de vreo 19 ani, blond şi îndesat. Antrenorul recunoscu pe fundaşul echipei silozului. În loc de orice altceva, Luca îl întrebă cu mânie:

— Îţi place?

— Nu-mi place. Eu le-am spus de mult că nu-mi place, dar cine m-ascultă pe mine?

— Hai să le strângem amândoi.

Ocoli biroul scund şi începu să aşeze lucrurile grămezi-grămezi.

— Mă cheamă Fane-Mahomed! Spuse băiatul, imitându-l cu multă sârguinţă.

— Ştiam. Pune aici chiloţii, aici maieurile, pantofii de tenis în colţ, aşa. Unde n-am apucat eu pe vremea mea astfel de echipament… Ce ştiţi voi! Ne rupeam picioarele pe maidane, desculţi. Un tricou însemna ceva nemaipomenit, un lux. Minge, nu-ţi mai spun: am început-o cu o cutie de conserve în care unul mai mare ca mine, Manole-i zicea, trăgea cu degetele de la picior. Ce zgârieturi, ce bătăi! Pe urmă am trecut la mingea de cârpă. Câte 20 ne ţineam după ea. Ce geamuri sparte, ce alergături! Fugeau sergenţii după noi, ne mai atingeau câteodată. Şi voi? Aruncaţi tricourile pe jos, le călcaţi în picioare… Ce vă pasă? Uite la ăsta! Îţi place? Rupt la gât. Se văd urme de noroi pe el, parcă nu se putea găsi un prosop?

Ce-l apucase să amintească acestui adolescent tinereţea lui? De fapt era furios pe Petrescu. De ce o luase la fugă ca un şobolan? Privi mai bine la celălalt.

— După înfăţişare, nu eşti turc? De ce-ţi spune Fane-Mahomed?

Băiatul râse timid.

— Asta-i poreclă. Fiecare are un nume. Ştiţi dumneavoastră, între fotbalişti e ca la cai: Yoppa Hanover, Bucium, Fulger, Fane-Mahomed, totuna-i… De felul meu sunt din Tulcea. Părinţii s-au mutat aici de câţiva ani. Abia de curând m-au băgat în echipă. Joc bec.

— Ştiu.

— V-a spus tovarăşul Mangâru?

— Da.

Aproape terminaseră cu strânsul.

— Există o mătură undeva?

— V-o aduc îndată.

— Ud-o înainte de asta.

Privi rafturile mici, grămada de tricouri şi se şterse pe frunte. Fane se întoarse.

— Gata, daţi-vă la o parte, să mătur eu…

Trebuia deschisă uşa. Ar fi fost nevoie de un ventilator. Adolescentul terminase. Îl chemă.

— Există o spălătoreasă pe aici, pe la siloz?

— Cum să nu existe!

— Bun. Uite ce te rog: la plecare, îi duci toate tricourile şi chiloţii la spălat. O să-i plătească colectivul sportiv.

— Nu-i nevoie. E salariată.

— Cu atât mai bine. Acum stai aici, în faţa mea, şi să-mi spui numele fiecăruia, să-l scriu pe câte o bucată de hârtie. De azi înainte veţi avea o boxă numai a voastră. După ce terminăm, o să alegem bocancii, cred că-i cunoşti, să-i punem la locul lor. O pereche de pantofi de tenis, una de baschet, un tricou, un trening: nu văd treningurile, unde sunt?

Fane-Mahomed îşi puse mâna în şold, gânditor.

— Trebuie să fie pe aici, pe undeva. Le-a ascuns femeia care se ocupă cu îngrijirea magaziei.

— Tovarăşul Petrescu spunea că nu te are decât pe dumneata de ajutor.

— Aşa e dânsul, mereu nemulţumit…

— Bun. Unde rămăsesem: fiecare cu lucrurile lui. O să facem şi nişte geamantane de placaj, pentru deplasări. Acum, altceva vreau să ştiu: există la siloz un atelier de tâmplărie?

Băiatul şovăi.

— Nu cred. Ba nu, staţi! Mucală se pricepe, e dat dracului! Vi le face numaidecât. Numai placaj să găsim.

— Mucală cine mai e?

— N-aţi auzit de Mucală? Centrul nostru înaintaş!

— Bine, bine. Ei, ia să mă gândesc ce ar mai trebui…

— Ciorapi. Cu ciorapii e o daravelă întreagă. Niciodată nu se ajung. E cineva care mai duce şi pe-acasă.

Luca se prefăcu a nu şti nimic.

— Ce spui?

— Unul mai strângător…

— Nu-l bănuieşti?

— Îl cam ştiu eu…

— Va trebui să mă ajuţi să-l facem mai puţin chivernisit.

Treaba se cam terminase. Nu rămânea decât să scrie etichetele. Caută carnetele jucătorilor în sertarele biroului. Pe fundul lor rămăseseră firimituri şi urme de gândaci. Petrescu III aici mânca, aici dormea, se gândi.

Le aşeză pe masă, privi fotografiile şterse şi rupse o coală de hârtie în mai multe dreptunghiuri, numărând în gând boxele magaziei. Erau 22.

— Sunt 22 de jucători?

— Au fost, au mai plecat. Dar de ce întrebaţi?

— Vreau să ştiu ce efectiv vom avea la anul. Fane era foarte încurcat.

— Nu cred că vom fi unsprezece. Mulţi vor să plece, şi încă cei mai buni: „Le ştie”, „Inimă de porumbiel”, Mucală…

— Nu pleacă ei, n-avea grijă, şi chiar dacă ar pleca, avem noi cu cine să-i înlocuim…

Fane-Mahomed se îndoia:

— N-aş crede! Adică, dumneavoastră sunteţi de părere că jocul ăsta se poate învăţa aşa, de pe o zi pe alta?

— Sunt convins.

— Atuncea să vi-l aduc şi pe Simon, fratele meu: Simon-cel-gras, râsul fotbaliştilor, cum i se spune, sau Simon-Tocană…

Luca râse.

— Măi să fie, dar aveţi la nume! Cine le scorneşte?

— Cine ştie!

— Şi fratele tău vrea să joace fotbal?

— Ba bine că nu, dar ce te faci cu el că are 80 de kilograme! Când aleargă, lasă gropi în urmă. Unii îi mai spun şi Rinocerul…

— Stai să nu uităm ceva! Vreasăzică Simon-cel-gras, Simon-Tocană, Rinocerul şi mai cum?

— Cam atât…

Băiatul se aşeză pe marginea unui scaun şi întrebă foarte serios, privindu-l pe antrenor drept în ochi:

— Spuneţi-mi, e adevărat că poate să joace şi el fotbal?

— Dacă are să aibă destulă voinţă… Fane-Mahomed dădu din umeri cu părere de rău:

— Are, săracul, dar restul…

— Restul se-nvaţă! Şi-acum la treabă! Să-mi spui numele fiecăruia, să le fac câte o etichetă…

— Şi al celor care zic că pleacă?

— Şi. Sunt convins că n-o să plece nimeni… Începem. Portar, cine joacă?

— Păi Creţu, ăsta de aici, uitaţi-vă la fotografia lui: are un păr, parcă-i o perie de scânduri.

— Ce învârteşte?

— Desenator. El se laudă că e şi pictor, dar să nu-l credeţi. M-a desenat pe mine cu nişte vopsele şi arătam ca tovarăşul Moşa…

— Bun. Rezervă avem?

— N-avem. Nu-i nevoie. Dacă se loveşte, apără Mucală. E dat dracului, se pricepe la toate.

Luca se opri cu tocul deasupra sticlei cu cerneală. Ar fi vrut să scrie etichetele pe numele adevărate, dar îşi dădu seama că tocmai aceste porecle prieteneşti creau o familiaritate pe care nu avea de ce s-o strice. Înmuie peniţa în gâtul scurt al sticlei şi caligrafie cu litere înflorite numele portarului. Dedesubt desenă o pensulă. Fane-Mahomed pricepu:

— Dumneavoastră faceţi şi caricaturi?

— Chiar caricaturi nu. Eşti puţin pretenţios…

— De-acum o să-i zicem şi Pensulă!

— Să nu se afle că din vina mea. Să trecem la ceilalţi. Fundaş joci dumneata şi mai cine?

Băiatul se roşise de mândrie.

— Scrieţi: Fane-Mahomed şi Gică-Marafet…

— Ăsta cine mai e?

— Gică-Marafet? Cum, n-aţi auzit de el?

— Ia ascultă, profetule, ai fi vrut să ştiu de pe unde-am venit eu ce făceaţi voi aici şi cum vă chema?

— E drept că nu se putea auzi oriunde, dar dacă mergeţi numai până la Constanţa, tot o să aflaţi câte ceva despre Gică… Unu-i Gică-Marafet! Păi ăsta a fost şut…

— Şut? Ce-i asta?

— Manglitor… Şi făcu un gest cu mâna. Şutea, dădea la stânga…

O cută se ivi pe fruntea antrenorului.

— Fane, uite ce e… Încep să cred că am nimerit într-o colonie de reeducare…

— Nu vă speriaţi. Acum s-a terminat. Şi-a încheiat cariera, că aşa spune. A făcut doi ani de puşcărie şi s-a vindecat. E cel mai vrednic hamal pe care-l are silozul. Cară cât şapte. Nu ţi-ar fura un ac.

— Bine. Atuncea scriem aici: Fane-Mahomed. Ţie cine ţi-a spus aşa?

— Doctorul. Cică are o fotografie în care e înfăţişat unul Mahomed, de-a fost profet la turci şi care aduce ca două picături de apă cu mine…

— Ţi-ar mai trebui o barbă pentru asta, dar eu tot am să-ţi desenez un turban deasupra numelui. Şi dacă mi-aduc bine aminte, nu la turci a fost profet, ci la arabi…

— Totuna e…

— Ce meserie ai?

— Socotitor.

— Şi pe Gică cum să-l trec? Şut sau hamal?

— Întrebaţi-l pe el.

Afară se spărgeau norii. Prin geamul murdar se strecurară câteva raze de soare. Trâmbe întunecoase alergau deasupra oraşului. Frigul le îngheţase mâinile. Într-un colţ zăcea o sobă cu burlanele sparte. Fane-Mahomed ghici gândurile antrenorului:

— Lăsaţi, tovarăşe Luca, vă fac eu rost de lemne, îl aduc şi pe Mucală să vă repare soba, e băiat bun. Zice el că pleacă, dar când o vedea ce fel de om sunteţi, o să-i placă.

— Mă linguşeşti. Să ştii că dacă n-ai să joci bine, tot n-am să te bag în echipă. Să trecem la linia de mijlocaşi. Dreapta cine joacă?

— Fachirul, „doctorul” Voicu.

— Bun, stai să-i desenez un bisturiu şi o pastilă Bayer sub nume…

— Stoper e Nicu-Vânzare bună. Să nu mă întrebaţi de ce-i spune aşa că nu ştiu. Abia se mişcă. El spune la fraieri că la fel juca şi Iuhasz, că, chipurile, ar avea plasament şi că ce-i trebuie lui să mai slăbească din moment ce are un asemenea cap pe umeri…

Luca îi scrise numele.

— Stânga e Şoşon, mecanicul.

— Stai că nu mi-ai spus ce face Vânzare-bună ăsta şi doctorul…

— Primul e planificator la siloz, al doilea infirmier, da-i zicem doctorul, pentru că-i place mai mult.

— Bun. Deci stânga… Ia ascultă, dar nume ca oamenii nu au băieţii ăştia?

— Au, dar nici ei nu mai ştiu cum ii cheamă de-adevărat!

— Să trecem mai departe.

— Dreapta afară e Calul… Tămâie. Cea mai mare muhaia a secolului…

— Ei, cum?

— Are un şut de usucă. Dacă prinde un portar în traiectorie, poţi să-l duci la reparat…

— Ce spui?

— Numai ca nu prea apucă. Ori dă pe lângă ea, ori trage afară. Din pricina lui a trebuit să schimbăm de câteva ori sârma care înconjoară arena. A făcut gaură în ea. Trage la lumânare…

Antrenorul nu era obişnuit cu limbajul înflorit al lui Fane-Mahomed.

— Cum vine asta: trage la lumânare?

— Se poate să nu ştiţi?

— O „lumânare” ştiu eu ce înseamnă, dar „la lumânare”…

— Adică sus şi tare… În porumb…

— Să fim serioşi. Cine urmează?

— Tripleta cu picioarele de aur, formată din „Le ştie”, zis „Tat' al lor”, cel mai prima inter din Europa, Mucală şi „Inimă de porumbiel”… Cocorii…

— Extremă stângă?

— Picioruş, cel mai anemic jucător din lume, se hrăneşte cu aer şi guvizi.

— Ţi-am spus să fii serios. Rezerve avem? Fane-Mahomed îi mai spuse încă trei nume, la fel de ciudate. Antrenorul se ridică şi-l rugă pe băiat să aşeze fiecăruia, în raftul respectiv, ghetele. Într-un colţ al magaziei de echipament găsiră şi o cutie de unsoare. Cu o perie cu marginile mâncate întinseră substanţa grasă pe pielea bocancilor. Înăuntru, socotitorul vârî ghemotoace de hârtie veche.

— Crezi că o să le placă? Întrebă Luca.

— O să le placă. Prea îşi făcea fiecare de cap. De-acum adio!

— Adio, Mahomed! Să ştii că nu glumesc. Mie-mi sunt foarte dragi oamenii tineri, dar mi-e mai dragă disciplina, mama tuturor lucrurilor. Ai înţeles?

— Cum să nu?

Şi până seara schimbară cu totul înfăţişarea magaziei de echipament şi a biroului. Fu nevoie de câteva. Ceasuri pentru ca să arunce ceea ce prisosea, să măture şi să schimbe hârtiile îngălbenite de vreme în rafturile putrezite.

Mangâru îi găsise o cameră lângă geamie, într-o curte acoperită de lespezi tocite, între care putrezeau la data aceasta asfodelele. Intrai printre două şiruri de uşi şi ferestre, aşezate paralel ca geamurile unor trenuri staţionând lângă un peron, unul lângă celălalt. Aproape de tot, se zărea peluza de calcar a stadionului, acoperită acum de zăpadă, În C. iarna sosise într-o noapte, mistuind sub haina ei strălucitoare oraşul ca într-un incendiu, alb, rece şi mort. La uşă, sub paşi, jucau duşumelele, ca acelea ale unei punţi de vapor. Odaia joasă, luminată numai de o fereastră astupată de un oblon ce se mişca în permanenţă la bătaia vântului, scârţâind asurzitor, era plină de scrinuri. Nu era oră din zi să nu se audă dincolo de peretele subţire, de paiantă, un patefon, hârâind din pricina acelor folosite prea des. Asta nu-l supăra prea mult. După câteva zile se obişnuise şi dacă n-ar fi auzit refrenul mereu repetat „Cine mi-e drag mă aşteaptă, mă aşteaptă undeva…” i s-ar fi părut că a nimerit în altă parte Dormise în locuri mult mai ciudate, pe front îşi săpase singur gropi în pământ, adăpostindu-se până în zori. Ţinea minte dormitoarele prea aglomerate, înghesuite, cu câte treizeci-patruzeci de oameni, dacă ar fi judecat, asta era o cameră de prinţ! Avea un pat lat, acoperit cu cuvertură roşie, lavabou în care se odihnea un lighean albastru, cu fundul de tablă, sudat pe margini, semn că fusese înlocuit şi lipit cu cositor, un şifonier de nuc, două scaune şi o masă înaltă.

Mirosea plăcut a var proaspăt, pe pereţi atârnau tablourile proprietăresei: unul închipuind o natură moarta, cu un iepure însângerat, şi cel de-al doilea înfăţişând un peisaj în care fuseseră încadrate busturile gazdelor, un bărbat şi o femeie, ascunse într-un boschet pitic. În peretele de lângă soba de lut, îndopată cu lemne, mai erau câteva rame făcute din scoici, târguite desigur de la Constanţa, împodobind fotografii vechi de rude…

Uneori, cum se întâmplase în seara asta, era atât de ostenit. Încât nu mai avea vreme să se mai uite împrejur. Numai aerul rece al nopţii de decembrie îl înviorase. Văzuse vitrinele luminate de becuri chioare ale oraşului. Gerul desenase pe ele animale fantastice şi nu ştiuse cum să se strecoare mai repede spre casă. În curtea geamiei, migdalii îşi frecau crengile de cărămizile gardului înalt. Până aici se auzea respiraţia şuierătoare a fluviului, ca a unui şarpe uriaş ieşit după pradă. Se dezbrăcase cu gesturi pripite şi până să adoarmă se gândise la cele ce se întâmplaseră cu numai câteva ceasuri mai devreme…

Şedinţa începuse pe la şapte. Frizerul cărase cu Fane-Mahomed o masă lungă. O acoperiseră cu pânză roşie şi Luca îl rugase pe portar, adus special de socotitor mai devreme, să-i scrie, cu cretă, o lozincă pe o hârtie purpurie. Cu două drapele atârnate încrucişat deasupra ferestrelor, sala luase un aer solemn. Aproape de ora fixată, clubul silozului era plin. În jurul sobelor, pe nişte bănci şubrede şi pe scaune aduse de cine ştie unde, aproape toţi membrii colectivului sportiv aşteptau începutul discuţiilor.

Moşa Mariancovici, asudat tot, privea uşa prin care trebuia să intre directorul. De la o vreme se dăduse mai aproape de Luca şi, silindu-se să întreacă zgomotul vocilor de dincolo de masa prezidiului, căuta să-l ţină pe acesta la curent cu ultimele evenimente ale oraşului.

— Ai auzit?

— Ce s-aud, tovarăşe Moşa?

— Cică „Le ştie” a semnat pentru Flacăra. Nimeni nu l-a mai văzut prin oraş. Ar fi păcat să pierdem un jucător atât de bun ca el. Dumneata ce crezi?

— Sigur că ar fi păcat!

— Nu l-am găsit. Am dat sfoară printre băieţi, unde l-or vedea să-l cheme la şedinţă. Nu prea e dus la biserică.

Zgomotul creştea. Se auzeau trântituri de scaune, în fundul întunecos al sălii se înghionteau băieţii, izbucneau râsete, câteva fete aflate mai în faţă erau trase de păr, deasupra glasurilor tuturor plutea un bas profund. Luca încerca să vadă ceva peste florile aşezate pe masă de preşedintele colectivului sportiv şi nu reuşea. Deasupra, ardea un bec prea mare, care-l supăra. Moşa Mariancovici se trase mai aproape.

— De ce naiba o fi întârziind?

— Are treabă, poate, ce-i ca noi?

— Adică eu, dumneata n-avem treabă, ce spui, brat moi? Parcă nu mi-am lăsat clienţii cu ajutorul? Acum lucram suplimentar, ce crezi dumneata? Ce-a ajuns „Tunul sârb”… Unde-i Boşkovici să mă vadă, că parcă-l aud: „Moşa, Moşa, pune ceva deoparte, că n-ai să poţi să fugi toată viaţa după minge, să ai la bătrâneţe!” Cine l-a ascultat? Puteam să am bani, domnule, să dorm pe o saltea atât de groasă…

Şi arătă cu degetele în aer o saltea închipuită de dimensiuni colosale.

— Uite, de pildă, la Viena, asta era în anul, stai… 19… eh, cine mai ştie, înainte de meciul cu Austria. Mă trezesc în cabină cu o doamnă. Elegantă, elegantă, numai vulpi. Ce crezi că-mi spune? „Domnu' Moşa”, vorbea franţuzeşte, ştii: „Monsieur Moşa…” Mă uitam, phii ce mai femeie! „Domnu' Moşa, sunt nenorocită dacă Jugoslavia câştigă meciul acesta!” „Ei, cum?” Ce crezi, hoţul de selecţioner dăduse presei prezenţa mea în echipă ca nesigură. Ziarele austriece anunţaseră cu litere de-o şchioapă că Tunul este indisponibil! Ce şi-a zis coniţa mea? Nu vine Moşa, s-a dus Serbia! Şi a pus pariu pe un milion că o să câştige Austria. Îţi închipui figură când m-a văzut în cabină, sănătos ca un ofiţer, în bună dispoziţie… „Şi ce pot să fac pentru dumneavoastră?” o întreb. „Cum ce să faceţi? Să nu jucaţi! Aveţi pentru asta 500 000 şi mâna mea!” Domnule, dacă ai fi văzut-o, ai fi dat dracului mărcile, dar unde pui onoarea Serbiei? Când i-am spus că nu se poate, mi-a leşinat în braţe. Arbitrii tocmai fluierau. Ce meci am făcut şi acolo! Pe Sesta, cât era el de Sesta, cine mi ţi l-a întors? Eu! Şi nici naţionala austriacă nu era vreo echipă de doi bani! Wunderteam-ul! Ai auzit, nu? Ce fotbal, boje moi, ce fotbal! Dantelă, nu altceva! Na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie! Ei ambiţioşi, noi la fel… Care pe care! În tribune, pariuri de milioane, că dumneata ştii, nu trebuie să-ţi mai spui. Puteam să facem soccerul sârb de râs? M-a chemat antrenorul. „Moşa, mi-a zis, vezi că i-am lăsat mască pe ăştia. Întâi i-am păcălit că n-ai să joci, pe urmă mai am o chestie drăgălaşă pentru ei. O tactică specială. Şi mi-a şoptit la ureche: Azi ai să joci la halfie. Tu ai şut. Ei or să creadă că eşti lovit. Buun! Cum o prinzi, arde-i! O bombă şi atât! Pe urmă, punem de mămăligă. Facem zid, nu-i mai prinzi în careul nostru, ne retragem în apărare…”

Ochii frizerului străluceau.

— Zis şi făcut! Vin austriecii, unul câte unul. Jerusalem Hahnemann se uitau după mine, că auziseră de festa antrenorului. Lume gârlă. Huiduiau. Mă uit la Sesta., De ăsta să te fereşti! Îmi spuseseră toţi. E dat dracului! Nu trece nici pasărea de el!” Parcă-l văd, unul mic, bondoc, numai vână. Mă căuta din ochi. Şi el ştia ce are de făcut…

Ostenise. Îşi turnă un pahar cu apă din sticla pusă special pe masă pentru vorbitori.

— Eu la halfie. Venea Sesta înainte, lăsa apărarea descoperită, eu nimic. Tactică, domnule, tactică… „Eh, şi-o fi zis. S-a ramolit Tunul! Ia să-l las puţin şi să-i păzesc pe ceilalţi.” Atâta aşteptam. Parcă mă văd. Stam mai în urmă, cum îţi spuneam. În minutul 36, nu, asta a fost în minutul 43, ţin bine minte, în minutul 43, strig la Boşkovici: „brat moi, aici sunt!” Boşkovici, pac cu latul. Era la vreo treizeci de metri de poartă. Buuuuum! Tunul îşi făcuse datoria! Aşa gol nu văzuseră vienezii de când se ştiau. Sesta să înnebunească şi mai multe nu! Antrenorul Austriei îl înjura numai de mamă, de înţelegeam şi eu cât nu pricepeam nemţeasca lor, pe vremea aia. Dau friţii să egaleze, hop încoace, hop încolo, nu mergea: 1 – 0 a rămas până la urmă. De coniţa mea n-am mai aflat nimic, că mi-a fost frică să mai stau în Viena, am şters-o cu primul tren.

Te pui cu nebuna? Pierduse un milion de mărci! Era o sumă. A! Uite-l pe „Le ştie”…

Pe uşă intrase: un tânăr negricios, îmbrăcat: într-un palton jerpelit. Salutase mulţimea cu un gest de toreador, câţiva se înghesuiră să-i facă loc. El se aşezase fără să privească, pe cineva. Părea mai curând un vagabond decât jucătorul sprinţar de pe teren. Era ostenit sau beat, vorbea tare, parcă; gata de ceartă.

— Mai lipseşte cineva? Întrebase Luca în şoaptă. Moşa Mariancovici cercetase sala cu atenţie:

— Numai Picioruş şi cu mecanicul Mucală-i aici. Gică-i aici, „Inimioară” aici, toţii, ba nu, şi „doctorul” lipseşte, dar mi-a spus că vine mai târziu; ăsta-i om serios, vine dacă spune…

Uşa se deschise din nou şi intră Mangâru, urmat de un bărbat slab şi înalt, foarte palid, îmbrăcat într-o canadiană umezită de viscolul de afară.

— A venit şi preşedintele sindicatului, Mâţu: să te ţii, spuse Moşa repede; o să ne frece ridichea.

Frizerul îi poftise pe scaunele prezidiului. Secretar al şedinţei, aşa cum hotărâseră dinainte, era Fane-Mahomed care-şi şi pregătise foile şi un creion bine ascuţit.

Discuţiile fură conduse de Mangâru. Acesta potoli larma din sală cu un gest şi dădu cuvântul preşedintelui colectivului sportiv.

Aşa-zisul raport de activitate pe care-l susţinu Moşa Mariancovici fu un fel de parodie, pentru că tot ce spunea era aproximativ, începând cu cifrele şi terminând cu înşirarea unor „succese” ireale: În afara secţiei de fotbal, colectivul nu cunoştea altă activitate. Se citară şi sumele cheltuite cu întreţinerea acestei „activităţi”. Luca zâmbi. Un statistician din localitate ar fi găsit în tejghea la Văduva sumele cele mai însemnate. Se recunoştea în mod autocritic că se făcuseră greşeli, că din punct de vedere tehnic erorile întrecuseră orice măsură şi se dădea asigurarea ca asupra viitorului totul era aranjat prin angajarea unui antrenor nou, care avea să pună lucrurile la punct.

Era de mirare că zgomotele din sală nu crescuseră. În bănci se şoptea, vocea groasă de bas a lui Mucală făcea unele completări ironice. Urechile frizerului refuzau să le asculte.

Ostenit, Moşa Mariancovici se aşezase pe scaunul său, răsplătit de aplauze batjocoritoare. Cel mai zgomotos se dovedi a fi „Le ştie”, a cărui coamă de păr se scutura de entuziasm. Pentru Luca era limpede că şedinţa începuse sub semnul unei bune dispoziţii generale. Privea mulţimea neliniştită din faţa lui. Fumul ţigărilor îl înăbuşea. Locul era prea îngust, ar fi trebuit să se deschidă o fereastră, nu ştia pe cine să roage să facă lucrul acesta, În timp ce preşedintele colectivului sportiv îşi ţinuse raportul, privise în primele bănci la „Inimă de porumbiel”. Ca şi „Le ştie” avea ceva de lăutar în frizură şi în felul în care exclama după fiecare frază a preşedintelui. Îşi ţinea o mână pe umărul unui vecin şi se juca cu părul lui decolorat. Nu-l interesau cele ce se spuneau şi se putea crede că venise acolo numai pentru că nu avea ceva mai bun de făcut. Pe ceilalţi nu-i cunoştea după nume. Chipurile, îi apăreau şterse, lumina nu-i învăluia deopotrivă, era mult mai greu să-i ţii minte aşa, decât în tricourile acelea albastre, cum îi văzuse prima oară.

După aceea, Moşa Mariancovici îi dăduse cuvântul directorului.

— Tovarăşi, începuse el. Eşti bini că suntem di faţă cei mai mulţi dintre noi, cei care facem parte din colectivul sportiv al silozului, e foarte bini…

Îşi şterse faţa lucioasa cu o batistă, muşcându-şi buzele cu înverşunare, cât timp îi îngăduiau pauzele dintre cuvinte. Se exprima pripit ca şi când cineva l-ar fi gonit din urmă şi nu ar fi avut timpul necesar să spună tot ce avea pe suflet. Tuna şi fulgera împotriva vechiului antrenor, acuzându-l de toate nenorocirile abătute asupra echipei de fotbal a silozului. Îi numi „depravat” „element descompus” şi continuă:

— Fără măsurile noastre energice, cini ştie undi am fi ajuns. De aceea direcţia a hotărât, în înţelegere cu organizaţia di bază şi cu sindicatul ca acest tovarăş, Petrescu III, să fie concediat şi în locul sau să fie angajat altcineva…

Promise după aceea mai multă severitate şi un control mai atent şi termină cu un avertisment în care spunea că „el personal” nu va mai îngădui, de aici înainte, ca nimeni „să-şi facă de cap” ca „până atunci”.

Luca privi la preşedintele sindicatului. Acesta îşi nota ceva pe o bucată de hârtie. Angajamentele finale ale directorului, care mai de care mai strălucite, fură însoţite de o furtună de aplauze, ceea ce dovedea că Mangâru se bucură de o mare popularitate în rândul jucătorilor.

Atmosfera se încinsese şi părea pregătită pentru discuţii. Era rândul preşedintelui sindicatului. Mâţu se ridică cu greutate, abia reuşind să-şi scoată picioarele de sub masă.

— Tovarăşi, începu el cu un ton sec, uscat, de om căruia nu-i face nici o plăcere să fie auzit. Prezenţa mea la această şedinţă nu e deloc întâmplătoare. Mi se pare că eu sunt unul dintre puţinii care au cerut ca ea să aibă loc, iniţiatorul fiind noul antrenor al echipei de fotbal…

Se opri puţin privind ceasul de la mână. ca şi când şi-ar fi măsurat timpul.

— Tovarăşi, reluă, un străin de colectivul nostru ar putea bănui, după cele spuse până acum, că lucrurile au mers, dacă nu bine, binişor…

Sala întunecată, ascunsă sub pânza fumului de ţigări, cu îngrămădirea ei de capete, se însufleţi.

— Pentru că dacă ar fi să judecăm cu picioarele în apă rece, cum se zice, am mai avea câte ceva de adăugat.

Mâţu râse scurt, mânzeşte, descoperindu-şi dinţii puternici. Am să încep eu, ori nu-mi daţi voie?

— Ba da, ba da… Protestă sala.

Directorul se mişcă neliniştit pe scaunul lui, căutând cu mâna paharul cu apă. Moşa Mariancovici i-l şi umpluse.

Preşedintele sindicatului se întoarse spre masa prezidiului.

— I-am ascultat pe cei care au vorbit înaintea mea şi dacă am înţeles bine, ei au mărturisit că lucrurile n-au prea mers bine pe linia asta, sportivă. Bun, dar de ce n-au mers lucrurile bine, nu ne-a explicat nimeni şi asta ne interesează foarte mult. S-a spus aici că un singur om, vechiul antrenor, element descompus aşa şi pe dincolo, ar purta toată vina acestei catastrofe, ca să întrebuinţăm cuvântul folosit de tovarăşul Mangâru. E bine cel puţin că am găsit un vinovat, sigur că n-o să-i tăiem capul, dar, vă întreb, tovarăşi, dumneavoastră credeţi că numai acest om poartă toată răspunderea? Ia să ne gândim…

Se făcuse tăcere. În acel moment pe uşă intră cineva. Mâţu aşteptă câteva secunde să audă un răspuns şi neprimind niciunul trecu mai departe.

— Bine, să zicem că ce-a fost a fost, dar s-a spus aici, tovarăşi, că de azi înainte toate vor merge ca pe roate. Să dea Dumnezeu, eu n-am nimic împotrivă, deşi mă îndoiesc că noul nostru antrenor va putea face singur mai mult decât a făcut celălalt. Doar nu e vrăjitor să săvârşească minuni, pentru că la noi, ducând-o mai departe cum am dus-o, numai nişte minuni mai pot îndrepta ceva.

Murmurul din bănci încetase şi toată lumea asculta cu atenţie…

— Şi cum vă spuneam, de aci încolo, se crede că toate ar să meargă pe roţi, ca la calea ferată. Antrenor nou avem, comitet nou n-avem, da-i bun şi ăsta de anul trecut, că alţi oameni să facă treaba asta nu se mai găsesc, le-a pierit sămânţa. Deci, în ceea ce ne priveşte, putem să stăm şi să aşteptăm. Tovarăşul Luca, noul nostru antrenor, aşa am aflat că se numeşte, pentru că personal n-am avut timp decât să-i strâng mâna aici, în faţa dumneavoastră… O să facă el ce-o să facă şi-o să ajungem cu echipa în Divizia „B”. Are dânsul metodele lui, nu-i aşa, tovarăşe Luca?

Antrenorul zâmbi în aplauzele celor din bănci şi Moşa Mariancovici mârâi alături: „Demisionez, demisionez!”

— Eu zic, continuă Mâţu, s-o luăm de la capăt, să vedem mai întâi cauzele acestui dezastru, să analizăm, tovarăşi, situaţia în care ne aflăm, cauzele mai vechi ale acestei situaţii. Să vedem dacă într-adevăr, aşa cum am mai spus-o, există numai un singur vinovat, omul acela care şi-a luat tălpăşiţa.

Se opri puţin şi se întoarse spre Moşa Mariancovici.

— Ce-aţi spune, tovarăşi, să trecem puţin în revistă, ca să zic aşa, conducerea colectivului, să vedem ce răspundere revenea acestei, conduceri şi în ce măsura s-a achitat de ea…

Moşa Mariancovici se înroşise. Muta paharele de pe masă dintr-o parte în alta. Vru să răspundă, dar nu mai avu timp.

— Noi ştim din cine e formată conducerea colectivului, şi cu un gest îl arătă pe frizer, tovarăşul preşedinte, tovarăşul secretar – tovarăşul face tot, nimic de zis, simpatic om…

— Aşa e, aşa e… întări „galeria” din fundul sălii.

— Tăcere, linişte, tovarăşi! Bătu directorul cu pumnul în masa acoperită cu pânză roşie. Undi suntem aici, pi câmp? Îţi placi? Îţi placi, tovarăşe? Îl apostrofă Mangâru pe Mâţu. Asta-i bătaie di joc? Se calcă linia partidului, noi batjocorim ideia di…

Preşedintele sindicatului îl rugă să stea jos:

— Nu te supăra, de când a interzis partidul râsul? Şi ridică mâna spre sală: Gata, tovarăşi, continuăm. Care vreasăzică, tovarăşul Moşa este un om şi jumătate…

— Internaţional! Interveni vocea de bas a lui Mucală.

— Să povestească cum i-a înfipt un gol lui Zamora!

— Linişte, tovarăşi deviem. Se făcu tăcere.

— Şi cum spuneam, tovarăşul preşedinte, bun băiat, te mai taie el cu briciul când apuci să-l asculţi şi să te bărbiereşti în acelaşi timp, dar încolo, să-l bei cu apă neîncepută. De tovarăşul Mangâru, care e preşedinte de onoare al colectivului nostru sportiv, ce să mai vorbim? Ne-a promis marea cu sarea, că are pile la Federaţie, adică la C. C. F. S., şi că o să ne menţinem în „B”. După cum se vede, totul merge strună şi cu ajutorul lui Dumnezeu, cu timpul o să ne trezim în Divizia „A”!

— Mai pi scurt, mai pi scurt! Protestă directorul, de alături

— Pe scurt, tovarăşe, pe scurt. Ei, de ce totuşi suntem în situaţia în care suntem, deşi după cum vedem toate lucrurile merg bine? A fost vorba că o să analizăm împreună situaţia. Eu propun să-i dăm drumul, tovarăşi, să devenim principiali? Pentru că, tovarăşi, nu ştiu dacă şi dumneavoastră simţiţi, şi în sport se schimbă ceva, nu numai în viaţa de toate zilele. Partidul nostru şi-a propus să facă o revoluţie şi în domeniul acesta, tovarăşi.

Mâţu îşi încruntase puţin sprâncenele şi faţa îi părea şi mai palidă. Cuvintele cădeau mai repede, acea sila de a vorbi, de la început, pierise.

— Aici, la noi, poate şi unde sunt atâţia kilometri până la Bucureşti, hotărârile partidului ajung cam târziu şi mai ales sunt interpretate cam la voia întâmplării. Ei bine, tovarăşi, nu mai merge! Eu am o vorbă. Când nu se mai poate, zic: gata! O spun deschis. Nu se mai poate continua în felul acesta…

Moşa Mariancovici se frământa pe scaunul lui, abia ţinându-se să nu-l întrerupă pe vorbitor. Mangâru îşi aprinsese o ţigară, fumând-o lacom.

— Îmi pare bine că e de faţă, mai ales azi, tovarăşul Mangâru. Aş vrea să ştiu dacă dânsul are idee că nici până azi sindicatul nu a primit o situare amănunţită a sumelor cheltuite cu echipa de fotbal. Lucrul este îngrijorător. Nici măcar unui patron nu i-ar fi păsat mai puţin, dar nouă? Suntem la doi ani de la naţionalizare şi nu putem să ne mai scuzăm cu lipsa de experienţă. Risipa nu poate fi tolerată de nimeni şi moi suntem cei mai indicaţi s-o curmăm! Aşa încât îl rog pe tovarăşul preşedinte al comitetului sportiv să se grăbească…

Se auziră câteva murmure curmate de gestul scurt al celui ce vorbea.

— Şi mai este o chestiune, tovarăşi. Spre ruşinea noastră, a celor care conducem silozul, trebuie să spunem că din dragoste pentru fotbal ne-am lăsat târâţi departe de ceea ce ar fi trebuit să facem, că am fost orbiţi. E timpul să isprăvim cu această situaţie. Iată despre ce este vorba: între noi, în colectivul nostru sportiv, mai sunt jucători neîncadraţi în procesul de producţie, Aceasta e o ruşine, tovarăşi! Ce, colectivul nostru este echipa lui Pleşa? Mai există vreo echipă de fotbal în ţara noastră în situaţia asta?

— Mai există! Se auzi vocea lui „Le ştie”. Mâţu nu ţinu seama de întrerupere.

— În sportul de azi, tovarăşi, nu mai este loc pentru profesionişti! Problema e clară: ne trebuiesc muncitori sportivi, nu fotbalişti care au fac nimic! Iată unde am vrut să ajung. Noi, cei din conducerea silozului, suntem vinovaţi pentru că am îngăduit o astfel de situaţie intolerabila. Şi iată de ce consider ca nesatisfăcător cuvântul celor ce au vorbit înaintea mea.

Într-o tăcere încremenită, preşedintele sindicatului se aşeză pe scaunul lui. După aceea, din bănci, izbucniră câteva strigăte înăbuşite. Grupul jucătorilor profesionişti murmura din ce în ce mai tare. „Le ştie” şi „Inimă de porumbiel” spuneau să fie auziţi: „Apoi, dacă e aşa, noi plecăm! Să ni se dea dezlegarea!” „Pe mine mă cere Flacăra, puţin îmi pasă! Tot n-am să mai joc la anul viitor aici!”

Moşa Mariancovici se ridică în picioare şi făcu semn ascultătorilor să tacă.

— Tovarăşi, uite cum stă chestiunea. Eu o să-mi fac autocritica cum se cuvine. Am greşit, brat moi? Sigur că am greşit! Parcă zice cineva că nu are dreptate tovarăşul preşedinte al sindicatului, dar să-l întreb eu pe dânsul, cu toţi aici de faţă: Tovarăşe Mâţu, ai jucat vreodată fotbal? Ia să-mi spui?

Preşedintele sindicatului nu răspunse. Pe faţa lui uscată, palidă, trecu un zâmbet uşor, abia vizibil.

— N-a jucat, tovarăşi, că dacă juca, boje moi, ştia şi dânsul ce-i aia fotbal. Eu, ca preşedinte al comitetului sportiv, am mai spus-o şi-o mai spun. Mi-a plăcut şi-mi mai place, am microb! Şi dacă mi-a plăcut, am cerut bani, pentru că ce mi-am spus: „Îţi place, Moşa, plăteşte!” Am plătit atât de mult, încât, într-adevăr, aşa cum nu v-a spus-o fratele Mâţu, echipa de dansuri a silozului a rămas fără costume. Uite, duminică, echipa aceasta e programată la Constanţa să se producă şi nu poate să meargă. De ce? Pentru că am cerut şi iar am cerut bani tovarăşului preşedinte al sindicatului, pentru echipa de fotbal. S-a intrat cum s-ar zice în fondul cultural al întreprinderii. Eu sunt de vină, fraţii mei, tăiaţi-mi capul, omorâţi-mă, sunt vinovat. Banii s-au dus, echipa a rămas în coadă, mai mare ruşinea. Mi se cere acum o situaţie exactă, contabiliceşte, despre paralele cheltuite cu echipa noastră de fotbal. De unde s-o scot, brat moi? Poate Văduva o şti mai bine, că acolo făceam contabilitatea…

Fu întrerupt de un hohot de râs şi de aplauze.

— Eu am să dau socoteală, dacă e nevoie, am să plătesc din buzunar, ce să fac, dar de fotbal tot nu mă las! Aşa să ştiţi! Şi aş mai vrea să-i pun o întrebare tovarăşului Mâţu, faţă de toată lumea: crede dumnealui că suntem singurii în situaţia asta? Eu nu cred! Nu cred, pentru că aşa cum spunea şi dumnealui, dacă e vorba de făcut o revoluţie în sport, apoi n-o putem face bătând din palme. Sigur, o mai feştelim, brat moi, eu nu zic că tovarăşul preşedinte nu are dreptate, are, tovarăşi, dar am şi eu. Pentru că am moştenit o mentalitate greşită, care mai poartă încă rădăcini şi în noi. Uite, mie până acum nu mi s-a părut chiar atât de rău să mai încurajăm pe jucători cu o masă acolo, cu un pahar de vin. E drept că la toate aceste semne de prietenie ale noastre ei n-au răspuns aşa cum se cuvenea, dar asta e o altă chestiune. Atât am avut de zis.

Cei de pe bănci se ridicară în picioare şi îl aplaudară pe frizer.

Mangâru ar fi vrut să spună şi el ceva, dar îi dădu înainte cuvântul lui Luca.

— Poate noul nostru antrenor are ceva de adăugat în legătură cu cele discutate până acum…

Se făcu linişte. Acesta se ridică, urmărit de ochii celor din sală.

— Tovarăşi, începu el cu glas stins. Ca nou venit în mijlocul dumneavoastră, ar trebui să vorbesc mai mult despre viitorul decât despre trecutul acestui colectiv. Înainte de a fi antrenor, am lucrat într-o uzină, aşa că să nu vă miraţi că mă voi exprima cu stângăcie; sper că voi fi înţeles totuşi…

Îşi adună gândurile o clipă, privi încăperea luminată neegal şi, cu mai multă siguranţă, reluă:

— Vă mărturisesc că cele auzite au scos la iveală o stare de lucruri, care, aşa cum a spus şi tovarăşul Mâţu, nu mai poate continua. În ceea ce mă priveşte, sunt convins că toate greşelile săvârşite în trecut îşi au izvorul în prea multa dragoste de sport ce-i însufleţeşte pe conducătorii colectivului nostru, dacă-mi îngăduiţi să mă numesc şi eu printre dumneavoastră. Nu cred că cineva de aici poate fi învinuit de rea credinţă, hotărât că nu, dar repet vorba tovarăşului Mâţu: nu se mai poate continua în felul acesta!

Îşi găsea cuvintele mai puţin greu ca la început, dar era încă intimidat de privirile acelor ochi pe care-i ghicea scormonindu-l din întuneric.

— Părerea mea este că ar trebui să trecem la o reorganizare. Şi dacă e vorba s-o începem altfel, cel puţin s-o începem bine. Am auzit voci în sală declarând cu destul curaj că, în condiţiile acestea, purtătorii lor se simt dezlegaţi de orice obligaţie. Tovarăşi, eu cred că e foarte bine aşa. Să curmăm de la început ceea ce e rău, să dăm cărţile pe faţă, cum se spune. Cine vrea să plece, să spună, tovarăşi, şi încă de pe acuma. E mai bine şi pentru ei şi pentru noi. În orice condiţii, noi suntem hotărâţi să facem o echipă de fotbal…

— Cu cine, cu cine? Îl întrerupse vocea obraznică a lui „Le ştie”.

— Cu cine va rămâne, tovarăşi…

— Poate aduceţi nişte jucători din Talcioc! Râse gros „Inimă de porumbiel”.

— Nişte jucători pe puncte… Completă vocea de bas a lui Mucală.

Luca le făcu semn cu mâna:

— Linişte, vă rog! E bine totuşi că ştiu încă de pe acum pe cine să contez…

Moşa Mariancovici îi făcea semne desperare.

— Tovarăşi, dacă-mi îngăduiţi, aş vrea să mai adaug ceva. Ştiu că nu tuturor le-au plăcut cele ce-am spus, dar nu avem ce face. Vă amintesc că, în principiu, nu trebuie să ne lăsăm intimidaţi de protestele unora şi că prin lărgirea secţiilor, prin atragerea unui număr cât mai mare de muncitori către viaţa sportivă…

Fu întrerupt de vocea batjocoritoare a lui „Le ştie”

— Să înfiinţam o secţie de ţurcă!

— Sau una de înălţat zmeul! Batjocori de alături şi „Inima de porumbiel”.

— Linişte, tovarăşi! Strigă Mangâru lovind pumnul în masă. Linişte ce-i debandada asta?

Întreruperile îl încurcară pe antrenor. Nu era obişnuit să vorbească unor astfel de oameni. Râsetele sălii îi acopereau glasul şi, fără intervenţia energica a directorului, n-ar fi putut să continue.

— Sunt de părere, spuse în cele din urmă să facem o statistică. Cine vrea să place să ridice mâna…

O clipă rumoarea crescu. Geamurile sălii zăngăniră. Cei din ultimele bănci băteau din picioare şi se ridicau peste capetele celorlalţi.

— Tăcere! Tăcere! Striga frizerul. Şi, potolindu-i o clipă, se întoarse spre Luca:

— Ce faci, brat moi? Ce faci? Vrei sa plece toţi?

Se congestionase: la faţă şi în ochi i se citea o suferinţă de copil căruia i se strică o jucărie.

— Fii liniştit, tovarăşe, n-o sa plece nimeni, ai să vezi… Şi repetă invitaţia.

Din fundul sălii se ridicară cinci sau şase mâini.

— Plecăm!

— Să ne dea dezlegarea, că ne luam, tălpăşiţa!

— Să-şi găsească deşteptul ăsta pe alţii!

— Poate face echipă cu macagiul de la gară şi cu Pastramă…

Moşa Mariancovici părea disperat.

— Tăcere! Tăcere! Striga preşedintele colectivului

— Lasă-i să-i numărăm…

— Dumneata să, taci! Se răsti la antrenor Moşa. Ai venit cu metodele dumitale! Dar să te vedem cu cine ai sa joci? Crezi că o echipă de fotbal se adună de pă stradă…

În cele din urmă, directorul se ridică în picioare şi-i potoli:

— Tăceţi, măi fraţi, odată! Parcă v-o pus careva foc la spati. Ce-aveţi?

Râsetele spontane, ale sălii salvară totul. Mangâru o luă tihnit de la capăt:

— Care vreasăzică gata! Cum ne-am spus unii altora ci-avem pi suflet nu ne mai înţelegem. Nu-i chip să fim sinceri. Bini! Ei, o să plecăm cu toţii, că aici nu mai mergi. Păi să plecam fraţilor, dar echipă, di fotbal tot trebui să facim, că dacă nu facim, îi mai mare râsul. Şi acum să recapitulăm: Tu, Sandule, vrei s-o-ntinzi la Flacăra. Bun băiet! Ci mai aştepţi, fiule? Ci mai aştepţi.? Pune-ţi coada pi spinare şi cară-ti, că aici nu mai îi bini, o înţărcat bălaia. Am informaţiile meli: că vei fi primit la gara di însuşi preşedintili sfatului popular. Dă-i bătaie! Ia-l şi pi „Inimă de porumbiel” cu tini, că sunteţi nedespărţiţi, o să vă ţineţi bocancii unul altuia.

Râsetele îi acoperiră vocea.

— Sunteţi oameni serioşi de-acum. Adică credeţi voi că dacă plecaţi o să ne tăiem beregăţile, că fără voi s-o isprăvit, cu fotbalul în oraşul nostru… Din partea noastră, adio şi n-am cuvinte! Şi tu, Mucală, tu vrei să pleci, să te iei după fluturaşii iştia? Crezi că undi ti duci, ti aşteaptă cu ţuiculiţa pi masă, ei? Nu, măi fraţi, s-o terminat cu pomana. Dacă vrei, n-ai dicât, eşti liber! Drum bun, cali bătută…

Între ascultători se stârnise o zarvă uşoară, aprobatoare.

— Zi, pleci şi tu, Nicule? Du-ti, nenişorule, du-ti! Să ştim şi noi cini o să ti primească. Aici o mers cum o mers, dar să-i videm pi alţii: le trebuie o mobilă aşa ca tini, să fie al unsprezecelea pi teren?

Hohotele care urmară săvârşiră restul. Nu se mai trecu la nici un punct al discuţiei. Şedinţa se ridicase automat după ce Luca, potolind pentru câteva clipe vacarmul, anunţă că antrenamentele încep în ziua de 15 ianuarie şi că până atunci îi roagă pe jucători să mai treacă pe la club pentru câteva şedinţe teoretice.

Sala se goli. La masa acoperită cu pânza roşie rămăsese Mâţu, directorul şi Moşa Mariancovici. Luca vru să plece, dar Mangâru îl opri.

— O luaseşi rău, îl certă. Se cunoaşti că n-ai experienţă. Şi dacă vrei să-ţi spun şi un secret: eu eram mai încurcat decât dumneata. Sunt daţi dracului golanii iştia! Eram la un pas di spargerea colectivului. La drept vorbind, misiunea noastră este să ni-i apropiem, nu să-i gonim. Pi timpuri eram la fel de-al dracului. Am fost hamal la Constanţa. Nu te-nţelegeai cu mini, şi se mai spuni că moldovenii-s oameni paşnici, da' di undi! Să nu mă întrebi ce-au păţit cei ce m-au schimbat, că nu ştiu. Dacă o să ai încredere în ei, ai să-i câştigi şi ai să faci treabă cumsecadi, ascultă-mă pi mini. Mi-o plăcut patima dumitale, dar se ceri şi puţină elasticitati, simţ politic, cum zici un prietin de-al meu. Moşa are dreptati în felul său: jucători di fotbal nu se găsesc pi toate drumurile. Ia gândeşte-te că unui director di teatru îi vini, aşa, să concedieze pi toţi actorii. Di undi scoati alţii? Spuni! Întâi să-i pregăteşti pi cei care or să-i înlocuiască pi ăştia de-i avem. Se cere multă muncă, ehei…

Moşa Mariancovici era supărat, Dunăre.

— Ce-mi făcuşi, brat moi? Era s-o dăm dracului de mustărie! Păi bine, domnule, aşa procedează un om cu cap? Care vrei, suflete, să mai stai şi care nu? Ridică mâna! Păi ce, suntem la O. N. U.?

Când isprăvi cu Luca, se întoarse spre preşedintele sindicatului:

— Auzi dumneata, să întrebi de bani! Dar ce, am făcut case cu ei? De unde să justificăm paralele cheltuite? Dracu s-a gândit la una ca asta? Am păstrat chitanţele de la arbitri, dar ce facem cu mesele de la Văduva, că pe deasupra mai e şi local particular…

Mâţu întoarse faţa lui palidă şi râse stingherit:

— Dar eu ce să fac? Mie mi se cere socoteală… Mangâru îl linişti:

— Nu se poati să nu găsim noi o soluţie, doar suntem oameni cinstiţi, am făcut-o di dragul sportului, nu ca să ne pricopsim. Însă: învăţătură di minte: Nu se mai cheltuie un ban fără chitanţă. Mâţu are dreptate, sârbule. Dacă vine un control? Ci, suntem pi câmp?

Moşa Mariancovici ameninţă neconvins:

— Eu îmi dau demisia!

Nu-l credea nimeni însă…

Mucală, zis Fox-Movietone, era un derbedeu cumsecade. Trebuia numai să ştii cum să-l iei. Luca îl întâlnise în curtea silozului. Şedea în uşa imensei magazii unde se depozitau sacii cu cereale. Pe micul peron, clădit pe câţiva stâlpi umezi, se afla mecanicul Şoşon, halful stânga al echipei „Steaua”, plin tot de cărbune, atuncea sosit cu un tren de marfă la halta din spatele silozului. Îşi ştergea faţa cu mâna şi înjura de mama focului:

— Ce v-aş face eu! Şi ţie, şi lui Sandu, şi lui „Inimă de porumbiel”!

— Ce ne-ai face? Se răţoia la el Mucală, răstignit pe doi saci cu grâu.

Era îmbrăcat într-o scurtă cenuşie, vătuită. Scuipa rar, în scârbă, frământând cu bocancii plini de noroi zăpada murdară a curţii.

— V-aş trimite la muncă, aia v-aş face! Zicea mecanicul, supărat foc Altul se omoară de dimineaţă până seara pentru o bucată de pâine, şi voi numai prin cârciumi.

— Numai proştii muncesc! Râse silnic Mucală. Uită-te la tine, parcă-ai fi vreun pricopsit! Pă libertatea mea dacă nu eşti prost!

Luca asculta, făcându-se că citeşte gazeta de perete, aşezată pe zidul magaziei.

— O să te vedem noi mai încolo, când ţi-o rupe unul picioarele, crezi că o să mai iei bani aşa, pe daiboj?

— Lasă, bă, tu, vrăjeala asta, mai bine da-mi o ţigara! Şoşon se căuta în buzunarele unsuroase şi-i aruncă un pachet alb.

— Ia-ţi de-acolo, că ştiu că n-ai. Până deseară să-ţi tot ajungă. Mie lasă-mi numai două.

— Pe cine aştepţi?

— Pe ajutorul meu, trebuie să luăm apă şi plecăm. Ce s-aude cu antrenorul cel nou?

Luca se întoarse spre ei:

— Dumneata trebuie să fii Şoşon, nu? Întrebă.

— Chiar eu, râse mecanicul.

Se priviră. Halful era îndesat şi bine croit, cu umeri largi, ca şi când ar fi cărat toată viaţa pietre de moară.

— Îmi pare bine. Mă numesc Luca. N-ai fost la şedinţa noastră…

— N-am putut să vin. Eram de serviciu; la noi, la trenuri, nu merge oricum.

— Să sperăm că vei putea veni mâine la şedinţa teoretică pe care o vom ţine sus, la magazie…

— Mâine?

— Da.

— Mâine, da, pot veni…

Mucală îşi aprinsese o ţigara, aruncase mecanicului pachetul înapoi şi fuma mai departe, răstignit pe grămada de saci. Se prefăcea că nu-l cunoaşte pe antrenor. Nici acesta nu-i dădu atenţie.

— Mai este o chestiune, spuse. Sus, la magazie, e frig. Trebuie reparată soba şi eu nu prea mă pricep. Mi-a spus Fane-Mahomed că ar fi cineva care le ştie pe toate, unul dintre jucătorii echipei noastre, unul supărăcios, de vrea să plece, să ne părăsească…

Mucală suflă indiferent un fum în sus. Şoşon înţelese. Se uită la celălalt şi spuse sigur:

— Unde ziceţi că e soba aia stricată?

— Sus, te magazia de echipament.

— Nu-i nimic. V-o repar eu, mă pricep…

Mucală aruncă ţigara în zăpadă, strivind-o cu bocancul.

— Te pricepi, pă dracu! Lasă, coane, că ţi-o fac eu? Poate-mi iese şi mie un ciubuc acolo…

Luca se prefăcu a-şi aduce aminte:

— Dumneata oi fi Mucală?

— Chiar eu, în carne şi oase, mai mult în oase. Îmi daţi voie…

Se ridică de pe saci cu greutate şi făcu o reverenţă caraghioasă, ca la teatru.

— La dispoziţia matale…

Mecanicul sări de pe micul peron şi-i dădu un vânt:

— Bă, vorbeşte frumos, că te-ating! E mai mare ca noi şi e şi antrenorul nostru…

Celălalt îşi sumese pantalonii vătuiţi şi scuipă:

— Şi ce dacă? N-o fi Dumnezeu? Luca interveni împăciuitor:

— Lăsaţi asta, e vorba, îmi repari soba, Mucală?

— Cum să nu, coane, că m-am plictisit stând. Mai ales că dai şi şpagă.

— N-am zis nimic. O faci pentru colectiv, aşa, de dragul băieţilor…

Mucală îşi scoase căciula spartă, şi-o rotunji eu degetele dibace şi mârâi:

— Pă dracu pentru băieţi, parcă ei fac ceva pentru mine! Las' că dai dumneata o ţuică, că n-o fi foc, ce să mai vorbim, n-oi sărăci!

— Bine mă Mucală, s-a făcut!

Mecanicul le spuse că se duce să-şi caute ajutorul. Urcară amândoi, tăcuţi scările clubului. Luca îl întrebă dacă nu are nevoie de ceva.

— Nu, aduc eu totul. Ştiu pe unde să le găsesc…

Îşi lepădă haina vătuită şi scuipă în palme, privind scurt împrejur.

— Da' unde-o să-ncăpem mâine toţi, şefule?

— Aici. Mai ales c-or să vină numai cei ce nu pleacă, ori poate mă înşel eu…

Mucală nu mai spuse nimic. Dispăru câtva timp şi se întoarse cu o bucată de pământ galben şi câteva cărămizi. Meşteri vreo oră, încordat, legă cu sârmă uşiţa de fier a sobei stricate, o lipi bine şi, când crezu că a terminat, spuse:

— O să mă pomeniţi! Aşa o soba, nici la mama acasă nu găseşti! Ia s-o auzi, coane! Stai să aprind câteva hârtii.

Era plin de lut pe mâini, dar asta nu-l supăra.

— Poate ştii şi de unde să aducem nişte lemne… Întrebă Luca.

— Cum să nu, le cară mandea, mintenaş, dar stai s-o afum mai întâi…

Aprinse un vraf de hârtii vechi şi soba începu să cânte. Scoase la început fum pe uşiţa hodorogită, dar golanul îl linişti:

— Las-o aşa, să-şi facă ale ei. De-acum gata. Păi când ţi-oi povesti eu ce-am păţit cu o sobă la Feteşti, ai să te cruceşti. Asta era pin '46. Tărăboi mare, lumea încurcată, eu vagabond. Ce te faci, Mucală, că se isprăviseră marafeţii. Burta-i burtă: cere! Nimerisem la Feteşti, că dase un controlor peste mine fără bilet. Iarnă, aolică, mierleai afară. Stau ce stau pin gară, mă trag lângă un cheferist: „Bă neică, unde se poate ciuguli ceva p-acilea?” Se uită el la măndel, m-a văzut ce hram port. Ce şi-a zis: ăsta-i zulitor, mai intru dracu-n belea! Mi-a spus: „Ar fi ceva de făcut, dar dacă te pricepi la sobe. Te pricepi? „Cum dracu să nu mă pricep„, i-am spus. „Ei bine, du-te la şcoală, acolo se pun sobele şi n-are meşterul ajutoare. Le trebuie sobe…„ „M-am dus, şefule”. Acum, meserie mai furasem eu, de la unu', de la altu', ştiam câte cevaşilea. Ia noroaiele în cap, începuse şi o mamă de ninsoare, dracii mă găseau dacă nu mă îndruma cheferistul. Caut pe meşter, ăsta la cârciumă. Abia l-am scos. Ne-am dus la şcoală, m-am pus pe meserie. Ce crezi, coane? Când să zic doamne ajută, de aşezam ultima sobă la cancelaria profesorilor, i-am încurcat fumurile, că nu ştiu dacă ai matale idee cum vine chestia cu fumurile; ehe, e treabă încurcată…

Luca îl asculta cu atenţie. Mucală uitase să mai plece. Se aşezase lângă sobă şi se întinsese pe duşumele cu bocancii lui sparţi, hâiţi de i se vedeau obielele.

— Mă crezi că am pătimit trei zile până am pus-o jos şi-am dibăcit-o? Meserie grea, ce vorbeşti dumneata… Asta d-acilea-i un fleac…

— Şi la alte meserii te pricepi? Mucală râse din toată inima.

— Ba bine că nu! Ce vrei: îţi aşez un geam, ţi-l chituiesc în regulă, cum vrei, îţi potrivesc o uşă; ce n-am fost la viaţa mea: tâmplar, zidar, dezertor, că şi asta e o meserie…

— Câţi ani ai, Mucală?

— 27, mulţi-nainte, să trăieşti şi matale.

— Şi nu te-ai plictisit să umbli aşa, hai hui…

— Să mă plictisesc? Se miră el. Cum o să mă plictisesc? Eu una ştiu: ce mi-e-n guşă, şi-n căpuşă: azi aici, mâine-n Focşani! Nu mai e bine acilea, întinde-o, Mucală! Nu moare mandea de foame.

— Şi fotbal de când joci? Mucală îşi adună genunchii la gură.

— Păi să tot fie… Ce mai socotesc eu? De când eram mic. Jucam pe maidan, la Costanţa cu marinarii, cu şmecheriile noastre de băieţi.

— Mie îmi place cum joci, te-am văzut la ultimul meci. Ţii cam mult mingea, ăsta-i defectul cel mai mare, altfel merge…

Celălalt oftă:

— Ehe, coane, dacă eram mai cumsecade, ajungeam departe. În '43 m-a cerut Venusul. Eram cel mai bun inter din Divizia „B”. Nu-i vorbă, şi douăzeci de ani… Nu m-am dus. Băutura m-a stricat. Nu mă lasă nici golanul ăla de Sandu…

— Le ştie”?

— Da. Nu ne putem despărţi, am vrut de câteva ori, nu se poate. Cum să sfărâmăm tripleta cu picioare de aur? Ajungeam cu toţii departe dacă nu ne-am fi ţinut de prostii…

— Păi mai e timp!

Mucală ridică ochii săi negri. În privirile lui era şi teamă, dar şi puţină speranţă.

— La 27 de ani?

— De ce nu?

— Nu cred eu una ca asta… Şi pe urmă, ce-mi trebuie mie? De-acum, la revedere…

Luca nu mai spuse nimic. Se auzea vântul de afară. Focul se stinsese. Mucală ieşi să aducă lemne. Se întoarse cu un scaun vechi, făcut bucăţi.

— Când vă mai trebuie urcaţi scara de la pod. Sunt acolo la scaune, tot să te încălzeşti.

— Ce vorbeşti? Şi nu întreabă nimeni de ele?

— Cine să întrebe? Tata de la groapă? Nu fumaţi? V-aş fi cerut o ţigară.

— Păi parcă ţi-a dat Şoşon…

— Alea-s de rezervă!

— Aha, după cât bag de seama, o duci cam prost cu banii…

— Îhm, merge! Mai dă unul, mai dă altul. Boierul ne plăteşte cantina la siloz, avem ce potoli… Pe urma, mai facem un mişmaş…

— Asta ce mai e?

— Ciubuc. Aranjăm câte un sac de grâu, îl dăm, la spate, iese…

Luca părea foarte mirat:

— Bine, dar dacă te prinde?

— Cine?

— Păi, paznicii! Nu sunt paznici?

— Avem blat cu ei, nu se-nghite…

Rupse pe genunchi picioarele scaunelor şi le vârî în sobă. După câteva clipe, se auzi focul înteţit.

— E şucar aici, pă libertatea mea! Nebunul ăla de Sandu vrăjeşte că s-o tulim la Ploieşti, la Flacăra. Nu zic, bine ar fi şi acolo, dar de oraş mare, echipă cu pretenţii, noi cam dăm în primire, nu se face… Luca se aşeză lângă vagabond.

— Mă Mucală, ştii ceva? Am o afacere pentru tine…

— Spune, spune…

— Mucală, cum s-o îndrepta timpul, trebuie să reparăm stadionul. Ţie-ţi place cum arată?

— Cam şandrama…

— Aşa zic şi eu. Deci trebuie reparat. Nu?

— Sigur că da.

— Bun. M-am gândit că tot eşti priceput. Ce-ar fi să te fac şef de lucrări?

Mucală rămase cu picioarele de scaun în mână. Nu le mai frânse pe genunchi.

— Cum adică, eu să fiu şef de lucrări?

— Da.

— Glumeşti, pă fericirea mea!

— Nu glumesc deloc, păi cine să fie mai priceput ca tine? Tu nu ştii parcă; aduci unul: fă-mi şi mie cutare lucru. Îţi fac, zice dar îmi trebuie şi aia, şi aia. Ce parca le ştii pe toate? Pe când aşa, când ai un om de bază, ca tine, mai merge! Stai, frate, că nu mai atât trebuie! Nu, şi aia, şi aia… Înţelegi?

Mucală lăsă lemnele pe duşumele.

— Adică aveţi dumneavoastră încrede în mine? Luca se miră:

— De ce n-aş avea?

— Fugi, şefule, că-ţi baţi joc de mine!

— Vorbesc foarte serios. Mâine, după şedinţă, ani să-i spui şi lui Mangâru…

Mucală se scormoni în buzunare, grăbit, căutându-şi ţigările.

— Uite ce e, dacă-ţi baţi joc de mine, mă supăr, iar dacă e adevărat, apăi să mi ţi-i întorc eu pe antreprenori! Păi să-i sucească mandea şi pe luat şi pe plătit; cât e, mă metru bun de cherestea? Dă' sârma? Dar ia stai, coane, ia stai! Adică de ce să mai chemăm noi pe alţii să repare arena asta când avem braţe de muncă, vorba aia? Muncă voluntară… Vine Fane, vine Gică, ăsta-i mai scorţos, da' când oi da-n el, nu există… Aşa, vine Nicu, vine Şoşon, Calul, cu mine, cu „Le ştie”…

— Păi zici că pleacă…

— Nu pleacă, dă-l încolo, că le cardesc eu… Unde să plece? Aşa, mai vine „Inimă de porumbiel”, Picioruş, rezervele; este, coane, oameni, este. P-ăi mai subţiri nu i-am pus, că de, nu se face! Ce ştie „doctoru'„, ce ştie Creţu? Băieţi fini, nu se cade, aici trebuie oameni dintr-o bucată, ca noi!

— Pe mine nu m-ai pus. Vin şi eu!

— Las-o, şefule, că nu-nghit, dumneata numai să te uiţi. O să vezi, dacă nu ţi-o place, să mă scuipi…

Faţa i se aprinsese de plăcere. Începuse să vorbească mai repede:

— Dacă ne dă sindicatul parale, facem şi un gard înalt de doi metri, să nu mai intre chiulangii pe daiboj, reparăm şi porţile, că s-or fi umflat barele de atâta apă, drenăm şi terenul, ptii, ce idee bună ai avut! Altfel se joacă fotbal pe un teren nivelat…

— S-a făcut, Mucală?

— S-a făcut, Şefule! Şi lovelele?

— Păi ziceai că prin muncă voluntară… Mucală dădu din umeri.

— Oţ mai eşti, coane! Dar dacă ne-am tocmit, ce mai… Se ridică. Păi soba o făcui, mă duc.

— Ia de ţuica promisă. Luca se căută în buzunare.

— Nu-i nevoie. La prieteni nu le iau bani…

— Nu se poate, doar aşa ne-am înţeles…

— Pă libertatea mea că nu mai trebuie. Îmi place de dumneata că eşti şiret…

Luca îl însoţi până la uşă.

— Să te-aştept mâine?

— Mâine?

— Da. La şedinţă. Ori ai treabă? Mucală şovăi.

— N-am treabă, da', nu zău, ce ne trebuie nouă şedinţe teoretice?

— Nu strică. Vino numai de curiozitate…

— Să vin şi cu urâţii?

— Care urâţi?

— Cu „Le ştie” şi cu „Inimă de porumbiel”.

— Dacă reuşeşti să-i scoţi din cârciumă… Din uşă, Mucală mai spuse cu niţel necaz:

— Să mor eu dacă nu eşti oţ, şefule. Pă libertatea mea! După plecarea lui, Luca se apropie de fereastră şi privi curtea plină de maşini şi căruţe. În sobă sforăia focul vesel al vagabondului.

A doua zi, Moşa Mariancovici îşi făcu drum până la biroul antrenorului. Îl găsi pe acesta văruind împreună cu Fane-Mahomed. Socotitorul adusese de undeva două salopete vechi, pe care le îmbrăcaseră peste haine.

— Bună dimineaţa, spuse frizerul uluit, boje moi, ce faceţi aici?

— Ne gătim, ne gătim… Avem şedinţă după-masă şi ne-am gândit că până la cinci, dacă ţinem un foc cumsecade, se usucă. Ce spui?

— Nu-i rea ideea.

Luca lăsă bidineaua în căldarea cu var şi se şterse pe frunte.

— Am vorbit cu tovarăşul Mangâru să mi-l dea pe Fane şi mi l-a dat. Vrednic băiat, numai vână; dacă ar juca şi fotbal tot aşa, bine ar fi…

— Adică nu joc, tovarăşe Luca? Se amestecă acesta.

— Să lăsăm asta, mai bine pune nişte lemne pe foc, că mai avem treabă…

Lucrurile erau vraişte, scoase pe coridorul îngust. Rafturile le urcase Fane în pod.

— Singuri?

— Singuri, tovarăşe Moşa.

— Ce-am auzit?

— Ce-ai auzit? Se miră antrenori.

— Golanul ăla de Mucală nu mai pleacă…

— Ce spui? Se miră Luca, având aerul că nu ştie nimic.

— Da. S-a jurat pe libertatea lui că nu mai pleacă…

— S-o fi răzgândit omul.

— S-o fi răzgândit, brat moi, şi atuncea înseamnă că nu mai pleacă nici ceilalţi doi, nici Nicu… Să vezi ce mai echipă facem, unchiule, o să duduie. Numai că mai e o chestie care mi se pare cam necurată…

— Ce anume?

— Tot Mucală spunea că directorul o să-i dea lui: în grijă repararea stadionului. Cine i-o mai fi băgat în cap chestia asta, nu ştiu…

Luca zâmbi.

— Adică n-ar trebui să reparăm stadionul?

— Ba bine că nu! Dar parale de unde? Mâţu s-a jurat pe copiii lui că nu mai dă nimic din fondul cultural pentru fotbal…

Fane-Mahomed, care spoia mai departe un perete, zise fără să-i privească:

— De materiale facem noi rost, de la siloz, mână de lucra avem…

— Ce tot spui? Avem pe naiba! Cine-ţi munceşte? Doar tu ce mai pui oasele la bătaie, dar îi vezi pe „Le ştie” ridicând un pai?

Luca apucă şi el bidineaua, liniştindu-l pe preşedinte.

— N-avea dumneata grija asta. Pe ce punem pariu că ai să vezi tripleta cu picioare de aur lucrând cot ta cot cu ceilalţi?

Frizerul îl privea nedumerit.

— Fugi de-aici! Uite, mă las de meserie dac-o văd şi p-asta? Mă tund numărul zero…

— Ţine minte ce-ai spus. Fane e martor.

— Îmi rad şi mustaţa, poftim!

Şi fugi repede afară, întorcându-se cu o mătură în mână.

— Ştiţi, nu pot să sufăr când văd cum trebăluiesc alţii. Nu pot să sufăr…

Cără repede resturile netrebuincioase, se mai învârti ce se mai învârti şi plecă. După un timp scurt, Luca se pomeni cu Mucală înăuntru.

— Bună, şefule! Mi-a spus Moşa că e de lucru, pe aici. De ce nu mi-ai şoptit ieri, că spoiam eu. Ia dă bidineaua încoace să mă uit ce făcurăţi, pe pereţii ăştia… Mai mare râsul!

Şi-l luă în primire pe Fane-Mahomed:

— Bine, aşa se umblă cu bidineaua?

Îşi lepădă scurta vătuită şi-i goni pe toţi afară.

— Până la 12 să nu mai prind unul pe aici, că fac omor! Tu, Fane, poţi rămâne. Că pe tine pot să te-njur.

Coane, până la două e gata. Când ziceai că începe aiureala aia?

— După-masă la patru.

— Valabil. Am vorbit cu bagabonţii. „Le ştie” nu vrea să vie, e şucărit pe dumneata, cică ne-ai luat la mişto şi el nu-nghite, o ţine lanţ că pleacă, dar să fie osul lui al dracului dacă-l las. „Inimioară” nu-i aşa afurisit. S-a cam supărat că dai în pâinea lui, ba nu, zău, că aşa mi-a zis: „Ce-are ăsta şi cu preşedintele sindicatului dacă noi suntem bagabonţi? Ne dă directorul o cantină şi gata! Mai cerem altceva decât un costum de ţoale, primăvara?”

Luca îl potoli:

— Lasă, Mucală, mai vorbim noi. Dă-i bătaie!

Vântul zgâlţia cercevelele de fier ale ferestrei. Se auzea de departe zgomotul fluviului. Pomii scunzi din curtea silozului se aplecau şi zăpada era aruncată în trombe pe ziduri şi garduri. Sub un şopron, tremurau nişte cai; alături câţiva căruţaşi băteau cu bocancii pe loc, ca să nu îngheţe. De aici, de sus, se vedea o uliţă pietruită pe care fugărea viscolul. Migdalii chirciţi păreau gata să se frângă în curtea geamiei. Luca privea olanele umezite, pătate de omăt şi avea impresia că or să fie smulse unul câte unul de pe acoperişul ţuguiat. Înăuntru mirosea a var proaspăt, a aer primenit. Fane-Mahomed şi Mucală abia plecaseră la masă. Duşumelele luceau de curăţenie, spălate cu leşie. Pregătise împreună cu ei papuci de tenis pentru fiecare, pe coridor. Vagabondul găsise, numai el ştia unde, o bucată de covor vechi. Îl scuturaseră de praf şi arăta destul de bine, înveselind odaia. Soba nu mai scotea fum. Pe pereţi, stăteau rafturile prinse bine în cuie de mâna meşteră a lui Mucală. Deocamdată mai unseseră o dată ghetele negre şi aşezaseră etichetele. Socotitorul găsise o bucată de hârtie lucioasă şi o crestase pe margini cu migală. Peretele din faţă i se părea acum prea gol lui Luca. Ar fi trebuit decupate litere şi scrisă o lozincă. Nici nu mâncase, dar nu-i era foame. Foarfeca veche şi ruginită din faţa lui îi dăduse ideea. Hârtie avea. Ce putea să scrie? Ceva scurt, ca să-i ajungă pentru toate literele. Găsi: „Primii în sport, primii în producţie!” Parcă aşa suna una din lozincile lansate de C. C. F. S. Tăiatul literelor îi aduse aminte de copilărie, de orele de lucru manual când învăţa să lipească siluete de păsări în caiete, când lega cotoare de cărţi… I-ar mai fi trebuit şi nişte cuie mici şi o sfoară să alinieze literele. Ce-ar fi să umble şi el în podul ăsta miraculos, de unde de fiecare dată Mucală se întorcea cu câte ceva?

După ce termină cu tăiatul literelor, deschise uşa, străbătu coridorul şi urcă cele câteva trepte şubrede. Vântul se auzea mai tare. Parcă s-ar fi prăbuşit totul împrejur. De undeva, venea o dâră de lumină violentă. Se împiedică. Dar aici erau scaune pentru o întreagă sală de spectacole! Să tot arzi focul cu ele o iarnă întreagă! Păreau toate vechi. Uite şi cuie, câte vrei, risipite pe duşumelele podului. Loc destul! Cu cât înainta, spaţiul creştea. Intra şi un om călare! Ocoli căpriorii de lemn şi, odată aflat în mijlocul podului, îşi dădu seama că dacă s-ar arunca toate resturile astea într-o parte, aici s-ar putea face foarte bine o sală de gimnastică, o sală de antrenament de iarnă! Era o idee straşnică. Se puteau organiza jocuri, improviza nişte aparate, poate o capră, în orice caz, băieţilor o să le placă. Cu puţină fantezie îşi închipui şi o miuţă de şase la şase…

Aruncă scaunele din drum. Totul era prăfuit. Privi acoperişul. Un luminator uriaş permitea aerisirea. Ce-o fi dedesubt, se întrebă, un plafon de beton sau numai scândură? Nu se putea să nu fie beton, clădirea silozului părea prea solidă pentru a nu avea un schelet de ciment armat.

Uitase de lozincă şi era deja patru. Adună un pumn de cuie, mai aduse câteva picioare de scaune şi cu unul din ele potrivi în cele din urmă literele. Nu era tocmai cel mai reuşit lucru în domeniul acesta, dar le şi vedea mutrele! Când va citi Mucală lozinca, o să pufnească în râs.

„Oare pe viscol o să mai vie cineva?” se întrebă, privind încă o dată pe fereastră. Se învârti pe loc, îşi mai aruncă ochii în curtea măturată de vânt. Afară tremurau caii înveliţi cu câte un ţol. Nu mai ştia ce să facă. Acoperise biroul cu o hârtie ca să nu se mai vadă scândura zdrelită, scuturase toate sertarele în care-şi aranjase carnetele jucătorilor, dar se mai întreba ce uitase încă? I-ar fi trebuit o tablă neagră pe care să arate schemele tactice. Oare Petrescu o fi făcut vreodată vreo lecţie tactică cu ei?

Se auzeau paşi pe coridor. Urmă o bătaie în uşă. Începuseră să sosească. Deschise uşa şi-l văzu pe mecanic.

— Stai, nu intra, ai o pereche de tenişi acolo. Scoate-ţi bocancii, că sunt plini de zăpadă şi, pentru că eşti primul, vei ţine ordinea. Cum soseşte unul, îl iei în primire, s-a înţeles?

— S-a înţeles, tovarăşe.

Era mare, acoperea uşa, parcă i-ar mai fi trebuit loc. Aruncă cu zgomot bocancii, apoi le legă şireturile şi-i aşeză unul lângă altul. Nu găsea nici o pereche de tenişi pe măsura lui. Înjură bărbăteşte şi în cele din urmă spuse surâzând:

— Nu-i nimic, o să stau în ciorapi. Am nişte ciorapi de lână la mama lor! Închideţi uşa, că pătrunde frigul…

După aceea intră, îşi luă un scaun pregătit din vreme de Mucală şi se postă lângă uşă.

— Lăsaţi pe mine! Care cum vine îi fac un semn, şi gata…

Luca îl privi mai bine. Şoşon era foarte tânăr, avea un obraz prelung, alb. Sub ochi, pielea i se strânsese pretimpuriu, îşi aşezase pumnii mari pe genunchi, ca şi când ar fi aşteptat pe cineva pe care trebuia să-l bată. Răsufla rar, greoi. Ar fi fumat, dar nu îndrăznea. Luca ghici.

— Vrei să aprinzi o ţigară?

— Aş vrea, dar se face fum. E prea îngust aici.

— Nu-i nimic, aerisim pe urmă.

— Mulţumesc.

Scoase o tabacheră de tablă şi răsuci o ţigară. Câţi ani să aibă? Gândi antrenorul. Mai mult de 22 în nici un caz, dar pe faţă i se întipărise de mult o tristeţe încăpăţânată.

— Şi cum merge cu trenurile? Întrebă Luca numai pentru ca să curme tăcerea.

— Cum să fie? Trebuie să le mâne cineva. Acum, eu sunt schimbul doi. La noi se lucrează 12 cu 24. Adică 12 ore muncim, 24 stăm:

— Faci drumuri multe?

— Apăi, la Constanţa, la Medgidia, colo, colo, unde e nevoie.

— Lucrezi pe un tren de persoane?

— Nu, pe unul de marfă. Ştiţi, sunt la început. Abia am terminat şcoala. Astea, mărfarele, merg ca dricul, mai Stau pe linii moarte, nu-i atâta răspundere. Adică răspundere este, dar nu-s în joc vieţi de oameni. Că şi la noi trebuie să cunoşti o mulţime de drăcovenii: semnalele de intrare şi de ieşire, şuruburile, iarna îţi mai îngheaţă cazanele. Păi când v-oi spune eu dumneavoastră ce-am păţit acum două săptămâni la Constanţa…

De afară se auziră paşi.

— O clipă, să-mi fac meseria.

Deschise uşa şi-l pofti cam răstit pe cel de afară.

— Dă jos bocancii şi ia-ţi o pereche de tenişi, uite-i colo.

Închise şi mai trase un fum în piept. Părea puţin caraghios în picioarele goale, cu statura lui de uriaş.

— Cum vă spuneam. Acu două săptămâni, eram cu 54467 în gară la Constanţa…

Înăuntru intră portarul. Era îmbrăcat într-un pulover negru care-l făcea să pară şi mai slab. Îi salută şi-şi luă un scaun, aşezându-se lângă mecanic. Acesta profită de ocazie şi-i spuse:

— Uite, mută-te în locul meu şi cum o veni unul, descalţă-l că eu tocmai îi povesteam ceva tovarăşului antrenor şi m-ai întrerupt… S-aude, Creţule?

— S-aude.

Şoşon uită cele spuse când văzu lozinca.

— Aţi pus „S”-ul pe dos! Zise. Daţi-mi voie să-l îndrept. Şi fără să mai aştepte vreo încuviinţare, îşi potrivi un scaun sub picioare şi întoarse litera.

— Aşa! Făcu mulţumit, privind de departe.

Pe coridor se auziră alţi paşi. Se întoarse Fane-Mahomed. Lui nu mai era nevoie să i se ceară să-şi scoată bocancii. Ştia. Intră supărat.

— Tovarăşe Luca. Mucală nu mai vine.

— De ce?

— S-a întâlnit cu „Le ştie” şi cu „Inimioară” şi s-au dus la Văduva. Am tras de el; când a auzit că face Sandu cinste, nu s-a îndurat. A zis că teorie mai ştie şi el, ce nevoie are să mai audă de la dumneavoastră?

Luca tăcu câteva clipe.

— Nu-i nimic. Vom face şedinţă şi fără el. De altfel, trebuie să ne obişnuim să credem că s-ar putea să nu mai rămână în colectivul nostru…

Fane-Mahomed mai avea ceva de spus:

— Vine şi fratele meu.

— Simon? Întrebă portarul.

— Da.

— L-am chemat eu! Adăugă antrenorul. Şoşon şi Creţu păreau foarte miraţi.

— Poate să ne ducă echipamentul la vară, dar pentru asta nu e nevoie să audă cele ce spuneţi!

— Vă rog, vă rog! Se amestecă Luca.

Uşa se deschise în aceeaşi clipă şi înăuntru dădu năvală un băiat ca de 18 ani, spelb şi gras, cu ochii neliniştiţi.

— Afară, descalţă-te, nesimţitule! Îl apostrofă de la uşă portarul.

Simon-Tocană dispăru într-o clipă. Pe covorul lui Mucală rămăsese o dâră albă de zăpadă.

Abia peste o jumătate de oră se adunaseră aproape toţi. Nu lipseau decât cei trei componenţi ai tripletei cu picioarele de aur şi Nicu-Vânzare bună, care putea fi găsit cu siguranţă tot la Văduva. Moşa Mariancovici îşi lăsase clienţii şi stătea pe un scaun, făcând apelul celor de faţă, din priviri. Era puţin întristat de absenţa celor patru, dar Luca trecu peste acest amănunt şi începu şedinţa.

— Tovarăşi, aş vrea înainte de toate să vă spun că sunt mulţumit de faptul că v-aţi adunat aproape toţi aici. Eu sunt hotărât să termin cu aceste elemente nedisciplinate şi vă pot anunţa încă de pe acum că cei care vor lipsi nemotivat de la şedinţele noastre nu vor mai juca în echipă la primăvara. Prefer să ies pe teren cu jucători mai puţin pregătiţi decât cu oameni cărora nu le pasă de soarta colectivului nostru, pentru că în privinţa aceasta vreau să insist. Dumneavoastră trebuie să înţelegeţi că de aici înainte vom reprezenta culorile sportive ale unei întreprinderi şi că fără dragoste pentru aceste culori, fără o conştiinţă, nu putem avea succese…

De altfel, tot ceea ce le spunea i se părea puţin convingător, dar pentru că apucase să vorbească, nu se opri. Le împărtăşi proiectele sale de a goli podul şi de a crea acolo o sală de antrenament, le expuse pe scurt planul de lucru până la 1 ianuarie şi le ceru părerea asupra celor auzite.

Erau neobişnuiţi cu felul acesta de a fi trataţi; la început nu-l urmăriseră cu atenţie, dar pe măsură ce timpul trecea, totul îi cuceri şi îi promiseră că vor ajuta la golirea podului şi la amenajarea sălii de antrenament. Fane-Mahomed îl asigură că plafonul era de beton armat şi că va suporta totul. Se şi fixă data când trebuiau începute lucrările: peste două zile.

După aceea, puţin ostenit, Luca îşi ceru voie să se aşeze pe scaunul său şi să vorbească de acolo.

— Tovarăşi, astăzi vă voi face un scurt istoric al fotbalului. E bine să ştim câte ceva. Poate, de pildă, cineva să-mi spuie cam pe când a luat fiinţă jocul cu balonul rotund?

Urmă o tăcere încurcată. Şoşon ridică două degete, ca la şcoală.

— Eu cred, spuse când i se dădu cuvântul, că mai curând de 1900 în nici un caz…

— Tu ce crezi, Fane? Întrebă Luca.

— Cam tot aşa.

„Doctorul”, halful stâng al echipei, căruia i se mai spunea şi „Fachirul”, un tânăr roşcovan, care se aşezase pe pervazul ferestrei, se amestecă în vorbă:

— Dacă ţin bine minte, fotbalul se joacă de pe vremea romanilor…

Luca se ridică iar de la locul lui.

— După alţii, el a fost inventat de către cuceritorii danezi ai Angliei prin secolul XI. Pe atunci însă, meciurile aveau loc în alte forme. Terenul de joc măsura kilometri întregi şi mingea, cum va fi arătat pe vremea aceea, era condusă pe dealuri şi văi, până în satele adversarilor, pentru că se juca, aşa cum bănuiţi, sat contra sat. Se pare că aici sunt izvoarele jocului colectiv. Vă închipuiţi că ar fi crăpat şi un cal, să alerge cu mingea kilometri întregi, darmite un om! Se pare că balonul era preluat ca la ştafetă de alţi coechipieri şi condus mai departe…

Expunerea antrenorului începuse să-i intereseze. Gică-Marafet, bondoc, cu ochii neliniştiţi, îl înghiontea pe vecinul său. Acesta se tot mişca într-o parte şi-n alta:

— Astâmpără-te, mă, nu te mai foi, că dă boala-n tine!

Pe geamuri se aşterneau urmele reci ale viscolului. Se însera şi ar fi trebuit aprins becul de deasupra. Nu se sculă nimeni, ca să nu-l întrerupă pe antrenor. Când se făcu întuneric, se ridicară. Moşa Mariancovici rămase cu Luca. Aşteptară să iasă toţi jucătorii din biroul strâmt şi, când fură singuri, frizerul nu se opri de a-i spune:

— Straşnice lucruri mai ştii, fratele meu! Şi eu care am jucat 15 ani fotbal, să n-am habar că drăcovenia asta a fost inventată de barbarii ăia care dădeau cu suliţa!… Ptii, pe chestia asta, fac cinste! Nu, zău, aşa e, sau le-ai scos dumneata din burtă?

Antrenorul râse.

— N-am scos nimic din burtă. Şi pe mine dacă m-ar fi întrebat cineva cu câţiva ani în urmă de când se joacă fotbalul, aş fi răspuns ca Şoşon: „Păi, cred că de pe la 1900 şi ceva”.

Îşi aduse apoi aminte:

— De ce n-o fi venit Mucală? Fane-Mahomed mi-a spus că s-a întâlnit cu ceilalţi doi şi că s-au dus la Văduva…

— La Văduva? Ei, atunci să ştii că-i mai întâlnim încă. Beau, domnule, de usucă, nu altceva! N-ai ce le face însă. Când intră pe teren, se cunoaşte. Nici nu ştiu ce ne-am fi făcut fără ei…

— Sunt chiar atât de prieteni?

— Nu poţi să-i desparţi. Legaţi, ca fraţii… Dar nu te mai gândi la asta, haide mai bine cu mine, să-i găsim…

Luca tăcea posomorât. Era descurajat puţin.

— Credeam că pe Mucală am reuşit să-l dau pe brazdă…

— Aşa de curând? Nu-l cunoşti, brat moi, nu-l cunoşti…

— În orice caz la Văduva nu merg, vor crede că ne rugam de ei…

— Totuşi, a fost vorba că fac eu cinste…

— Primesc, dar du-mă în altă parte. Frizerul îngădui cu părere de rău:

— Bine, tocmai voiam să-ţi povestesc ce-am păţit odată înaintea unui meci la Belgrad…

Cine ar fi văzut curtea silozului în zilele următoare n-ar mai fi cunoscut-o. De la ultimul etaj al clădirii se făcuse un fel de jghiab de lemn, pe care curgeau cele mai bizare lucruri cu putinţă: bucăţi de scaune, cârpe vechi, o rămăşiţă de saltea, nişte arcuri de sofa, rame de tablouri şi alte nimicuri ce scoteau un praf cumplit, murdărind zăpada de dedesubt. La fereastra podului putea fi auzită vocea lui Mucală. Acesta dirija lucrările:

— Mai repede, nasoilor, abia vă mişcaţi, că acum pun mâna pe făcăleţ!

Jos, la capătul jghiabului, Fane-Mahomed făcea un scurt control a ceea ce primea şi după o sortare sumară ridică privirile spre luminatorul podului:

— Daţi-i bătaie, că ne apucă noaptea şi n-am făcut nimic.

Ninsoarea stătuse şi soarele încălzea uşor aerul. Cerul limpede, albastru al zilei luminoase îţi făcea poftă de joacă. Portarul, ajutorul lui Fane-Mahomed, strângea bulgări în palmele înroşite şi îi arunca, din când în când spre Mucală.

— Astâmpărărte, mă, odată, că spargi vreun geam şi ne mai pune să-l plătim! Ce-ţi veni? Îl certă, socotitorul.

Hamalii se uitau la ei, nedumeriţi:

— Dar ce faceţi? Întrebase unul mai devreme.

— Dumneata nu vezi? Reparaţii generale…

— Şi începurăţi eu podul?

— Dar cu ce vrei, tăticule, să începem?

— Ba nu, zău, ce ticluiţi?

— O sală. De gimnastică, nene. Pentru antrenamentele de iarnă, ce ştii dumneata?

Fundaşul era foarte mândru de cele ce spunea. Sus, în pod, Mucală muştruluia echipa ca un general:

— Nu e bine, Tămâie, aşa faci şi la meci. Trage de stâlp, să dărâmăm dracului şandramaua asta de siloz. Şi tu, Gică, aşa-mi ţii ferăstrăul? Pă libertatea mea dacă nu sunteţi nişte: huidume, nu fotbalişti. Mai repede, că vine şeful şi dacă ne găseşte tot aşa, ne facem de râs.

Treaba începuse devreme, Luca fusese chemat la Comitetul orăşenesc la o şedinţă în legătură cu activitatea sportivă pe anul viitor. Comanda o luase Fane-Mahomed, de la care aflase Mucală proiectul antrenorului de a face o sală de antrenament în pod. Un om mândru şi întotdeauna gata de ceartă nu putea suferi să se înceapă ceva fără el. Trăsese de toţi pe unde-i găsise:

— Bă, vineri să vă prezentaţi la club, că am treabă cu voi. Facem sală de antrenament!

— Ce zici? Îl luase Gică-Marafet peste picior, dacă nu ne spuneai tu, habar n-aveam… Mai bine află că, de-acum, cine mai lipseşte de la şedinţe şi de la antrenamente, s-a şters pe bot de fotbal: la maidan, că nu mai avem nevoie de derbedei…

Cu Mucală nu se prea putea vorbi în felul acesta, dar nici Gică nu era vreun, prost. Toţi îi ştiau de frică, pentru că fusese purtat prin poliţii şi la nevoie îţi mai dădea şi câte o mamă de bătaie de nu mai aflai cum te cheamă.

Numai cu „Inimioara” şi cu „Le ştie” nu se înghiţea. Ei nici să n-audă de treaba asta! „Le ştie” bea secărică la Văduva şi privea pe fereastră soarele care topea, zăpada.

— Ei. Şmecherie ăsta are în capul lui că ne dă pe brazdă pe noi, ai? Ce zici, „Inimioară”?

„Inimă de porumbiel” se întinsese mai bine pe scaunul de lemn şi căscase plictisit:

— Dă-l în mă-sa, că-i trece lui! Acum e iarnă, să-l vedem când o fi chestia să iasă la câmp cu echipa…

Mucală clătina din cap.

— Mă fraţilor, e băiat cumsecade, pa libertatea mea!

— Ce cumsecade? Se răţoise „Tat-al lor”. Ce cumsecade? Strigă la mine, dar ce, sunt la regiment?… Eu sunt jucător profesionist, aşa s-o ştie, i-o spun şi lui, şi directorului. Nu pune un costum de ţoale pe masă, la revedere, am plecat la Flacăra…

— De ce nu te grăbeşti, că trec transferările, surâse Mucală.

— Am treabă pe aici, nu pot să-mi las afacerile baltă, joc eu şi fără dezlegarea lor…

„Inimă de porumbiel” îl luase din scurt:

— Şi tu ce vrei de la noi?

— Haideţi şi voi cu mine, să facem niţel şmotru prin pod, să mai scoatem boarfele lui Mangâru la aer…

„Inimă de porumbiel” se mirase cu gura până la urechi:

— Ce face? Auzi, Sandule, mă vezi tu pe mine cărând pentru nasolul ăsta? Muncă voluntară, ai, aşa-i zice? Să facă el cu mă-sa, eu am treabă colea, nu vezi…

Şi mai ceru o cinzeacă cârciumarului.

— Tu nu bei, mă, una?

— Nix. Am treabă. Nu vreţi, bine! Dar ştiţi ce-a zis: „Cine nu vine la şedinţe şi la antrenamente nu mai pune laba pe geala…”

— O fi, că prea spui cu foc! Să-l vedem la primăvară. Ascultă la mine, Mucală, că ai îmbătrânit prost. Asta nu face purici mulţi aici, am mai văzut eu dăştepţi ca el cu sutele. O să vorbesc cu Mangâru, dacă vrea să ne mai vadă în echipa lui, să-i dea dracului făraşul, să ne lase în legea noastră. Ce nevoie avem noi de zurbagiu? A început să ţină lecţii: Istoria fotbalului! Scârţ! Istorie ne trebuie nouă, că încolo suntem lulea! Nouă ne trebuie să ne dea pincă, basamac şi minge, şi pe urmă mai vorbim! Asta e! Cât despre tine, te priveşte! Du-te, nenică, şi linge-i cazmaua!

Cu Nicu-Vânzare bună a trebuit să piardă vreun sfert de ceas. Puturos şi ăsta. L-a găsit acasă, locuia în fundul unei curţi, aproape de siloz. Stătea, trântit pe pat cu un roman de 15 lei în mină.

— Ce faci, ursule? A zis Mucală de la uşă, în loc de bună ziua.

— Ce să fac? Citesc.

— Ce dracu citeşti?

— Conacul groazei, aşa-i zice, dibace carte!

— Să mi-o dai şi mie după ce-o termini…

— Ţi-o dau, dar nu mi-ai spus de ce-ai venit? Mucală se aşezase pe marginea patului, se dase mai lângă soba de tuci, aruncase un lemn prin roatele ei, pe care le ridicase cu degetele şi spusese:

— Nicule, hai că avem treabă.

— Ce treabă, frăţioare, că umblătorii mei sunt în concediu, nu-i scot la aer pe vremea asta…

— Facem sală de gimnastică în pod.

— În care pod?

— La siloz.

— Păi ce ne trebuie nouă sală de gimnastică?

— Cum ce ne trebuie, urâtule! Tu nu citeşti presa, Sportu'?”

— şi ce să citesc acolo?

— Multi… Cum dracu-i zice, bă?

— Nu ştiu.

— Adică s-o facem şi p-aia şi p-aia, să ştim şi baschet şi fotbal…

Nicu se întinsese mai bine pe patul său acoperit cu o pătura.

— Ştii ce, ia lasă-i tu pe bărbierii ăia de la ziar şi spune-mi mai bine ce facem, că eu aş bea un molan şi n-am un creiţar!

— Păi tocmai de-aia am venit, huidumă.

— Ei?

— Bă, tu ştii podul silozului?

— Cum să nu-l ştiu, am şi dormit pe-acolo…

— Destupă-ţi bine urechile, e rost de ciubuc! Nicu-Vânzare bună se sculase în coate. Ochii săi verzi se subţiaseră.

— Ce spui?

— Am văzut nişte arcuri de canapea, clasa una! Le facem la stângă, tot e în lichidare, le vindem şi avem parale pentru vin.

Nicu se lupta cu lenea.

— Mă Mucală, de ce nu le furi tu, mă şi pe mine să mă chemi numai când o fi la o adică, la încasarea sunătorilor?

— Sunt multe, nu merge. Trebuie să le blătuim pe şest, să nu ne prindă antrenorul, că mi-e ruşine; mă, e om subţire, nu se face. Manglitori, manglitori, dar avem şi firmă, mă…

Celălalt căzu iar pe pernă.

— E frig afară?

— Nu e. Nu vezi, a ieşit soarele?

— Ptii, că mi se făcuse somn, fir-ar al dracului şi mai aveam cinci pagini şi dibuiam cine-i asasinul. Să vezi, Mucală, unu-al dracului, care-i omoară pe toţi…

— Lasă, bă, cartea şi haide, că-i târziu…

— Stai niţel, să mai zică şi oasele mele bogdaproste, că destul le-am chinuit… Parcă alaltăieri la pileală spuneai că-l bagi în mă-sa de antrenor…

Mucală se uita în pământ…

— Mi-e ruşine, mă. Că m-a rugat frumos să-i repar soba şi după ce i-am reparat-o, mi-a zis: „Tare priceput eşti, Mucală!” „Sunt, coane!” i-am zis. „Păi să te fac şef de lucrări la primăvară, când o să reparăm arena…” V-am spus eu vouă. Acolo-i alt ciubuc. Să mai trăim şi noi, şi nu-i numai atât, dar când te bagă cineva în seamă, când îţi dă consideraţie, nu ştiu cum dracu este. Mie, să-ţi spui drept îmi pare rău că nu m-am mai întors la teorie…

Trecuseră câteva clipe şi odată îl smucise pe Nicu din pat:

— Haide mai repede, că vine şi nu mă găseşte acolo. Ştii, vreau să mă restabilez, obrazul, de…

Acum, Mucală striga în dreapta şi-n stânga, dădea sfaturi, punea umărul unde era nevoie şi încet, încet, podul căpăta altă înfăţişare. La început fusese nevoie să se facă un jgheab pentru evacuare. Treaba durase vreo două ceasuri. Lemne erau jos, în curte, trebuiau numai să fie bătute în cuie. Mecanicul cu Fane-Mahomed căraseră bilele pe care le înnădiseră cu dreve de fier şi pe urmă restul fu o treabă uşoară. Nicu-Vânzare bună şi Fane cărară o scară de incendiu şi, până când ceilalţi măturară o dată, jgheabul de evacuare fu gata. Mucală se hotărî să simplifice alcătuirea podului. Anumiţi stâlpi trebuiau să fie sacrificaţi. Fără să mai întrebe pe nimeni, coborî la magazia de materiale şi ceru patru ferăstraie. Magazinerul vru bon pentru ele, se miră de vrednicia care-i apucase şi întrebă într-o doară:

— Dar ce faci, taică, cu ele?

— Îmi tai o pereche de pingele pentru saboţii mei de casă, dacă vrei să ştii…

Ajuns din nou sus, ochi stâlpii care-l încurcau şi împărţi instrumentele. Mecanicul nu prea înţelegea treaba asta cu tăiatul stâlpilor.

— Mucală, cade acoperişul!

— Nu cade, de ce să cadă?

— Păi pe ce mai stă?

— Sunt destui stâlpi mari vezi? Îl tăiem numai p-ăsta şi p-ăsta, şi gata. Să avem loc să ne mişcăm…

Şoşon tot mai clătina din cap.

— Nu ţine…

— Ţine, dacă-ţi spun eu…

— Ţine acum, că n-a picat destulă zăpadă pe el, dar mai încolo?

— Lasă fleacurile, că ne-apucă seara. Tai sau nu tai, dacă nu, dă-mi mie ferăstrăul.

Mecanicul nu mai spuse nimic şi în curând cele patru ferăstraie se auziră hârâind sârguincios. Mucală alegea materialul care putea fi folosit pentru bănci şi pentru caprele de gimnastică.

— Am văzut ceva dibaci la şcoala din centru, dar n-avem piele, că le-aş îmbrăca. Sari peste capră, cazi dincolo, mai trebuie şi-o saltea…

Îşi alesese din timp arcurile, le pusese grămadă şi-i făcuse semn lui Nicu: „Le vezi, ale noastre-s!”

Acesta se mişcă în silă, abia ar fi ridicat ceva.

— Bă, moarteo, dacă te mai văd că stai, ai de-a face cu mine, auzi tu? Eu până deseară, vreau să termin balamucul. Când o veni Şefu, acu', să nu mai cunoască, se înţelege? Striga la el Mucală şi, văzându-l pe Picioruş, mezinul echipei, căznindu-se cu un stâlp, sări în ajutorul lui: Uite la păstrăvioru' ăsta cum se chinuie! Lasă, muceo, că-l duc eu! Gică, ia treci la nen-tu colea şi pune-ţi spinarea la bătaie, că s-a dăhulat copilaşul ăsta… Nu-i mai tăcea gura:

— Mătură bine colţul ăla, Simone, că de jucat tot n-ai să joci la vară.

Simon-Tocană clipea din ochii lui negri, supus.

— Unde să mai dau, nea Mucală?

— Şi colea, şi colea, cară rumeguşul şi… Gura! Vorbiţi prea mult şi vă ia mama dracului! Eu odată ridic laba şi vă cârmesc! Aşa, Şoşonel, dă-i bătaie, taie mai cu inimă!

Pe faţă i se citea încântarea. Se încălzise, îşi lepădase scurta vătuită şi privea prin luminator soarele şi cerul albastru.

— Aici ar mai trebui un geam, făcu socoteala în gura mare, şi aici, ştii că nu-i rău! Al dracului, nea Luca. Cum de nu ne-am gândit mai dinainte la chestia asta şi noi? Să vezi ce fotbal încingem peste două zile.

— Poate cădem în magazie, făcu Nicu-Vânzare bună a cobe.

— Nu-i nimic, cădem pe moale…

Seara, când în curtea silozului se aprindeau lămpile, se întoarse şi Luca. Nu mai credea să mai găsească pe cineva. Văzuse jgheabul de lemne şi nu înţelesese despre ce e vorba, aşa ceva nu i-ar fi trecut prin minte.

Numai când ajunse pe scări şi auzi larma din pod, se dumeri. Băieţii aprinseseră patru felinare de căruţă şi trebăluiau încă. Mucală bătea cuie într-un scaun. Reparase câteva între timp cu mecanicul, şi le aşezase unul lângă altul, într-o margine.

— Merg şi astea pentru odihnă… Spunea.

Tot el cu Şoşon făcuseră câteva capre primitive pe care Gică-Marafet se obligase să le îmbrace cu pânză.

— Le punem paie înăuntru şi le învelim cu rips, că am eu la atelier destul; şi să vezi capre, Mucală, poţi să le şi mulgi după aia.

Luca intrase, dăduse bună seara şi rămăsese o clipă uluit în uşa podului. Locul era acum neted, curat. Nu înţelesese la început de ce totul împrejur i se părea prea mare.

— Vă place, coane? Întrebă Mucală în felul său.

— Îmi place, băieţi; ei, aşa da echipă de fotbal! Şi cine a început?

— Mandea, şefule, cine să înceapă?

— Bravo, Mucală, am să te fac căpitanul echipei…

— Pe mine?

— Pe tine. Numai dacă n-ai să mai lipseşti de la şedinţele teoretice…

Golanul rămăsese cu ciocanul în mână şi se uita la antrenor.

— Absenţă motivată, coane, ţi-am lipit soba, meritam şi eu o cinste? Meritam!

Luca zări urmele stâlpilor tăiaţi.

— Ce-aţi făcut, fraţilor? Mucală nu înţelegea şi nici ceilalţi.

— Ce s-a-ntâmplat?

— O să cadă acoperişul peste noi…

— Nu cade, şefule, ascultă la măndel, cum o să cadă, asta-i lucrare de inginer, nu cade aşa de uşor.

— Cum ne-o fi norocul! Şi după ce inspecta alături de antrenor tot podul, Mucală îi şopti:

— Coane, te fac un vin la Văduva, are mandea un ciubuc, fac cinste…

— Nu-i nevoie, Mucală, sunt obosit. Mă culc mai devreme astă-seară.

— Nu ştii matale, şefule, ce vin a adus Văduva, pă libertatea mea dacă nu bei până dai cu căciula după câini, şi ne face şi câte un calcan la mama lui…

— Altă dată, Mucală, altă dată; oricum îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut. Eşti un om cumsecade. Vagabondul se simţea prost. Dădu din umeri:

— Nu mai spune, dom'le, aşa, că încep să te cred…