Introducere

Istoria evoluţiei vieţii, oricât de incompletă încă, ne îngăduie să întrezărim cum s-a format inteligenţa într-un progres neîntrerupt, de-a lungul unui drum ce urcă, prin seria animalelor vertebrate, până la om. Ea ne arată că însuşirea de a înţelege este o anexă a însuşirii de a acţiona, o adaptare tot mai precisă, tot mai complexă şi mai suplă a conştiinţei fiinţelor vii la condiţiile de existenţă date. De aici trebuie să fi rezultat consecinţa că inteligenţa noastră, în sensul îngust al cuvântului, este menită să asigure înscrierea perfectă a corpului în mediul specific, să-şi reprezinte raporturile dintre lucruri, în sfârşit, să gândească materia. Va fi una din concluziile acestui studiu. Vom vedea că inteligenţa umană se simte în largul ei atâta timp cât se află printre corpurile neînsufleţite, îndeosebi printre cele solide, unde acţiunea îşi găseşte punctul de sprijin iar industria uneltele de lucru, că noţiunile noastre se formează după modelul solidelor, că logica este îndeosebi logica solidelor, iar prin aceasta inteligenţa triumfă în geometrie, unde revelă înrudirea gândirii logice cu materia neînsufleţită şi unde inteligenţa nu are decât să-şi urmeze mişcarea firească, după cel mai slab contact posibil cu experienţa, pentru a merge din descoperire în descoperire, cu certitudinea că experienţa păşeşte în urma ci şi îi va da mereu dreptate.

Dar de aici trebuie să fi rezultat, de asemenea, faptul că gândirea noastră, sub forma ei pur logică, este incapabilă să-şi reprezinte adevărata natură a vieţii, semnificaţia profundă a mişcării evolutive. Creată de viaţă în împrejurări determinate, pentru a acţiona asupra unor lucruri determinate, cum ar putea gândirea să cuprindă viaţa, căreia nu-i este decât o emanaţie sau un aspect? Abandonată pe parcurs de mişcarea evolutivă, cum ar putea să se aplice ea chiar în cursul mişcării evolutive? Ar fi ca şi cum s-ar pretinde că partea este egală cu întregul, că efectul echivalează cauza, ori că pietrişul de pe plajă desenează forma valului care 1-a adus. De fapt noi simţim că niciuna dintre categoriile gândirii – unitate, multiplicitate, cauzalitate mecanică, fluiditate, inteligenţă etc. – nu se aplică întocmai faptelor de viaţă: cine poate spune unde începe şi unde sfârşeştc individualitatea, dacă fiinţa vie este una sau mai multe, dacă celulele se asociază în organism sau organismul este cel ce se disociază în celule? Zadarnic înghesuim viul în cutare sau cutare din cadrele noastre. Orice cadru se sparge. Se dovedesc prea strâmte, prea rigide pentru ceea ce vrem să introducem în ele. Raţionamentul nostru, atât de sigur pe el când se mişcă printre lucrurile neînsufleţite, se simte stingherit pe noul tărâm. Nc-am găsi în mare încurcătură dacă ar trebui să cităm o descoperire biologică, datorată raţionamentului pur. Şi cel mai adesea, când experienţa nu ne mai arată cum procedează viaţa pentru a obţine un anumit rezultat, descoperim că felul său de a opera este tocmai cel la care nu ne-am fi gândit niciodată.

Totuşi, filosofâa evoluţionistă extinde fără ezitare, la faptele de viaţă, procedeele de explicaţie care au dat rezultate în cazul materiei neînsufleţite. Ea începuse prin a ne indica în inteligenţă un efect local al evoluţiei, o licărire poate întâmplătoa-re, care luminează agitaţia fiinţelor vii în intervalul strâmt, deschis acţiunii lor: şi iată că deodată, uitând ceea ce abia ne spusese, filosofâa face din această tortă, folosită în fundul unei subterane, un soare ce luminează lumea. Fără sfială, ea purcede doar cu puterile gândirii conceptuale la reconstrucţia ideală a oricărui lucru, chiar a vieţii. Ce-i drept, în drumul său se împiedică de asemenea dificultăţi, îşi vede logica nimerind în asemenea contradicţii, îneât renunţă de îndată la ambiţia dintâi. Nu mai e vorba de reconstituit realitatea, spune filosofia, ci doar de o imitare a realului sau, mai curând, de o imagine simbolică; esenţa lucrurilor ne scapă şi ne va scăpa mereu, noi ne mişcăm printre relaţii, absolutul nu ne priveşte, să ne oprim în faţa Incognoscibilului. Aşadar, după atâta orgoliu al inteligenţei umane, un exces de umilinţă. Dacă forma intelectuală a fiinţei vii s-a modelat treptat după acţiunile şi reacţiile reciproce ale anumitor corpuri şi ale mediului material, cum ne-ar putea spune ceva despre însăşi esenţa alcătuirii lor? Acţiunea nu s-ar putea desfăşura în ireal. Despre un spirit născut pentru speculaţie sau pentru visare aş putea admite că rămâne în afara realităţii, că o deformează şi o transformă, poate chiar că a creat-o, aşa cum creăm figurile de oameni şi de animale pe care fantezia noastră le decupează în norii de pe cer. Dar o inteligenţă orientată spre acţiunea care se va efectua şi spre reacţia ce va urma, palpându-şi obiectul spre a-i recepta impresia mobilă, este o inteligenţă care atinge ceva din absolut. Nu ne-ar fi venit nicicând ideea de a pune la îndoială valoarea absolută a cunoaşterii dacă filosofia nu ne-ar fi arătat de ce contradicţii se loveşte speculaţia noastră, în ce impas ajunge. Dar aceste dificultăţi, aceste contradicţii se ivesc pentru că aplicăm formele obişnuite ale gândirii unor obiecte asupra cărora industria noastră nu s-a exercitat şi pentru care încă nu ne-am elaborat cadrele. Cunoaşterea intelectuală, în măsura în care se referă la un anumit aspect al materiei neînsufleţite, trebuie, dimpotrivă, să ne prezinte întipărirea fidelă a acestui obiect particular. Ea nu se relativizează decât dacă pretinde că prezintă viaţa, adică tocmai ceea ce a făcut întipărirea.

Şi atunci trebuie să renunţăm la cercetarea aprofundată a naturii vieţii? Trebuie să luăm în considerare reprezentarea mecanicistă pe care intelectul ne-o va oferi despre ca, reprezentare artificială şi simbolică, pentru că restrânge activitatea totală a vieţii la forma unei anumite activităţi umane, care nu este decât o manifestare parţială şi locală a vieţii, un efect sau un reziduu al activităţii vitale? Da, ar trebui, dacă viaţa ar întrebuinţa toate virtualităţile ei psihice doar pentru a produce minţi pure, adică dacă ar pregăti numai geometri. Dar linia de evoluţie care ajunge la om nu este singura. Pe alte căi, divergente, s-au dezvoltat forme de conştiinţă care nu exprimă, ea însăşi, mai puţin ceva imanent şi esenţial pentru mişcarea evolutivă. Apro-piindu-le unele de altele, făcându-le apoi să fuzioneze cu inteligenţa, n-am obţine oare, de astă dată, o conştiinţă coextensivă vieţii şi capabilă – întoreându-se brusc împotriva imboldului vital pe care îl simte în spate – să obţină o viziune integrală, deşi neîndoielnic evanescentă?

Se va spune că, chiar astfel, nu ne depăşim inteligenţa, fiindcă tocmai cu ajutorul ei, prin ea, mai primim şi alte forme de conştiinţă. Şi am avea dreptul s-o spunem, dacă ar fi vorba de o inteligenţă pură, dacă n-ar fi rămas împrejurul gândirii noastre conceptuale şi logice o nebulozitate alcătuită chiar din substanţa pe seama căreia s-a format nucleul luminos numit inteligenţă. în ea se atlă anumite puteri complementare ale intelectului, puteri despre care nu avem decât un sentiment confuz când rămânem închişi în noi, dar care se vor lumina şi distinge când se vor găsi ele însele la lucru, ca să spunem aşa, în evoluţia naturii. Ele vor afla astfel ce efort au de făcut pentru a creşte şi a se extinde în sensul însuşi al vieţii.

S-a spus că teoria cunoaşterii şi teoria vieţii ni se par inseparabile. O teorie a vieţii, care nu se însoţeşte de o critică a cunoaşterii, este obligată să accepte ca atare conceptele puse la dispoziţie de intelect: de voie, de nevoie, trebuie să închidă faptele în cadre preexistente, pe care le socoteşte definitive. Teoria vieţii dobândeşte astfel un simbolism comod, chiar necesar poate ştiinţei pozitive, dar nu unei viziuni directe asupra obiectului său. Pe de altă parte, o teorie a cunoaşterii care nu reaşază inteligenţa în evoluţia generală a vieţii nu ne va spune nici cum s-au constituit cadrele cunoaşterii, nici cum putem să le lărgim sau să le depăşim. Trebuie ca aceste două domenii de cercetare, teoria cunoaşterii şi teoria vieţii, să se unească şi, printr-un proces circular, să se stimuleze continuu.

Printr-o metodă mai sigură, mai apropiată de experienţă, ele vor putea să rezolve marile probleme puse de filosofic. Căci, dacă ar reuşi în întreprinderea lor, teoria cunoaşterii şi teoria vieţii ne-ar înfăţişa formarea inteligenţei şi, prin aceasta, geneza materiei, a cărei configuraţie o schiţează inteligenţa noastră. Ele ar scormoni până la obârşia naturii şi a spiritului. Ar substitui falsului evoluţionism al lui Spenccr – care constă în îmbucătă-ţirea realităţii actuale în mici fragmente nu mai puţin evoluate, apoi în recompunerea lor din aceste fragmente, acceptând astfel anticipat ceea ce abia trebuia demonstrat – un evoluţionism adevărat, în care realitatea ar fi urmărită în naşterea şi creşterea ei.

Dar o filosofic de acest fel nu se va face într-o zi. Spre deosebire de sistemele propriu-zisc – fiecare fiind o creaţie de geniu şi prezentându-se ca un întreg pe care îl accepţi sau îl respingi – o asemenea filosofic nu se va putea constitui decât prin efortul colectiv şi progresiv al multor gândilori şi al multor observatori, care se completează şi se corectează între ci. Nici prezentul studiu nu intenţionează să rezolve toate marile probleme deodată. El ar vrea doar să definească metoda şi să facă a se întrezări, în câtcva puncte esenţiale, posibilitatea de a o aplica.

Planul lucrării de faţă este sugerat de subiectul însuşi. Într-un prim capitol punem progresul evolutiv să probeze cele două veşminte de care dispune intelectul nostru, mecanicismul şi finalitatea1; noi arătăm că nu se potriveşte niciunul, dar că unul din veşminte ar putea fi croit şi cusut din nou, iar sub noua formă să fie mai puţin nepotrivit decât celălalt. Pentru a putea depăşi punctul de vedere al intelectului, încercăm să reconstituim în capitolul al doilea marile direcţii ale evoluţiei, străbătute de viaţă, alături de cea care duce la inteligenţa umană. Inteligenţa este astfel corelată cu cauzalitatea generatoare, pe care va trebui s-o surprindem în sine şi să-i urmărim mişcarea. Un asemenea efort – de altfel cu totul insuficient – întreprindem în capitolul trei. O a patra şi ultimă parte este destinată să arate cum, chiar intelectul nostru, supunându-se unei anumite discipline, ar putea pregăti o filosofic care să-1 depăşească. Pentru aceasta, o privire asupra istoriei sistemelor devenea necesară, ca şi o analiză a celor două mari iluzii ale intelectului, când speculează pe marginea realităţii în general.