În fabula verde şi calda-a naturii

tu crengi ai, iubito, nu braţe,

şi muguri îmbii, cu mlăditele prinzi.

Descânzi dintr-un basm vegetal, al răsurii?

Ia seamă să nu te aprinzi

cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădurii.

În chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul

oricarei fapturi pământene,

şi drumul i-atine şi ceasul.

Îmi spui:

"Nimic nu s-aprinde, şi nimeni, de raza de luna".

Şi-n galeş surâs înfloreşti mulţumita, crezând

că sorţii îi stai împotrivă, oricând,

c-o șăgalnică vorbă.

Îngădui răspuns înălţat peste timp, peste loc?

Fapte, o, câte-aş putea înşira,

ciudate-ntâmplari risipite prin cronici,

marturii de legendă, ce-arată

că sunt cu putinţa şi un asemenea foc,

şi asemenea arderi.

Ia totul scânteie din toate. Tâmpla s-aprinde

de tâmpla, şi piatra de piatră.

O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul

văzduhului. Arde-n armură, sub zea cavalerul,

femeie învinsă, minune fără vesminte, strângând

lânga vatra,

Şi-aprind licurici, ei însuşi, din dragoste rugul.

Iubirea tâsneşte din ţarâna şi face pământului aură

s-ajungă-n ţării, s-acopere crugul.

Rareori numai, sfârţitul nu e cenuţă.

Cât e întinsul şi-naltul luminii,

dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe

fără de-a mistui. El crută şi mângâie spinii.

Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.

Cât e întinsul, cât e înaltul,

noi ardem şi nu ne iertam,

noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi

mistuindu-ne unul pe altul.