Lumina ce-o simt

năvălindu-mi în piept când te văd,

oare nu e un strop din lumina

creată în ziua dintâi

din lumina aceea-nsetată adânc de

vieaţă?

Nimicul zăcea-n agonie

când singur plutea-n întuneric şi dat-a

un semn Nepătrunsul.

„Să fie lumină!”
O mare
şi-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipă:
o sete era de păcate, de doruri
de-avânturi, de patimi,
o sete de lume şi soare.
Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci-cine ştie?
Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te văd-minunato,
e poate că ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.