Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.
În piept

mi s-a trezit un glas străin

şi-un cântec cânta-n mine-un dor

ce nu-i al meu.

Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme,

cu sânge tânăr înca-n vine,

cu patimi mari în sânge,

cu soare viu în patimi,

vin,

vin sa-şi trăiasca mai departe

în noi

viaţa netrăita.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine ştie — suflete,-n ce piept îţi vei cânta

şi tu odată peste veacuri

pe coarde dulci de linişte,

pe harfă de-ntuneric — dorul sugrumat

şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?

Cine ştie?