Roman, 19. VIII.1937

Iubitul meu Geo Bogza, Te rog cât se poate de mult iartă-mă că nu ţi-am scris atâtea zile, şi vreau să ştii că n-a fost nici neglijenţă, nici lipsă de timp. Te rog să mă crezi că pur şi simplu n-am fost în stare să scriu un singur rând. În toate aceste zile din urmă au fost la Roman călduri extraordinare, groaznice, care m-au epuizat cu totul. Ieri a început, în fine, să plouă şi s-a mai răcorit vremea, aşa că azi pot să-ţi trimit această scrisoare.

Te rog spune-i lui Mihail Sebastian, dacă îl vezi, să mă ierte şi dânsul că nu i-am scris. Cred că el şi-o fi închipuit motivul tăcerii mele pentru că i-am scris mai înainte la Braşov cât sufăr din cauza căldurilor.

Tot ce-mi spui despre tristeţile tale actuale înţeleg mai „ine decât îţi închipui. Îmi pare rău că suntem atât de bine de acord într-o descurajare atât de cumplită.

Pentru mine de mult literatura, poezia, şi chiar însăşi întreaga realitate au pierdut iremediabil orice atracţie, şi dacă continui să trăiesc, să mă ocup de ceva, să scriu, e pentru că n-am altceva mai bun de făcut în condiţia de acum a vieţii mele.

Există la Berck o societate de „binefacere” care învaţă pe bolnavi să împletească paneraşe şi să tricoteze flanele, eu însă nu pot nici împleti, nici tricota şi de aceea scriu cărţi.

Tot ce fac, tot ce „trăiesc”, e într-o ameţeală şi o halucinaţie ca şi cum aş fi fumat opium. În definitiv, viaţa este aceeaşi, tot atât de somnambulică, dacă ai fumat opium ori nu.

Îţi spun toate acestea cu imensă tristeţe. Este mult timp de când „halucinaţia” asta care avea nu ştiu ce atracţie, nu ştiu ce prospeţime şi ce variaţie într-însa nu mai are pentru mine absolut riici un interes.

Te rog iartă-mă că la disperarea ta răspund cu o altă disperare.

Când vii cu Elly la mine?

Vă îmbrăţişez pe amândoi cu multă dragoste, M. Blecher