Roman, 27.1.1937

Iubitul meu Geo Bogza, Ştiam eu bine că n-are să-ţi placă notiţa2, pentru că nici mie nu-mi place, mă dezgustă pur şi simplu. Dar a trebuit s-o scriu, pentru că i-am promis lui Manolescu încă de la apariţie că voi scrie despre cartea lui şi am tot amânat, din dezinteres profund pentru acest soi de literatură de care nimic nu mă leagă.

Este o poezie de imagini, frumoasă, curăţică şi lustruită ca un obiect de pus pe-o etajeră.

Cert, Manolescu e un băiat excelent, însă în doi ani de zile de când ne cunoaştem, n-am izbutit să răscolesc ntr-insul nimic, n-am reuşit să-1 abat de la cultul unei poesii minore şi cuminţi ca aceea din cartea lui.

1 Probabil recenzia la volumul lui Ion Manolescu: Odihna neagră, Poeme (Editura „unu”) publicată în volumul de faţă.

' Recenzia citată.

L

Mi-am dat toată silinţa să fie editat şi sunt gata să-i fac orice servicii prieteneşti însă nu mă pot împiedica să constat că e prea placid, prea inert, amorf şi din ce în ce mai mult funcţionar clasa a Ii-a.

În nenumărate rânduri i-am spus-o şi lui şi n-am văzut nici o reacţiune, nici un suflu care să-1 anime, să-1 întărâte, să-1 facă să sângere.

E ca o bucată de gelatină pe care o scuturi, şi o scuturi, şi ea tremură la suprafaţă şi apoi rămâne mai departe încleiată în moliciunea ei placidă, cu toate celulele la locul lor, cuminţi.

Dragul meu Geo Bogza, Este o mare tristeţe pentru mine că trebuie să-ţi spun aceste lucruri, pentru că e vorba de un băiat sărac şi singur.

Însă iată ceva: există un soi de mizerie care în loc să răscolească pe cineva îl umple de visuri şi aspiraţii burgheze. Şi apoi, Manolescu nu e chiar în mizerie, îşi încasează lefuşoara lui, îşi duce traiul monoton şi uniform, se plimbă pe stradă, se culcă, se scoală, continuând a-şi îngriji de un mic confort sufletesc pe care nimic nu-1 tulbură.

Şi lui i-am spus lucrurile astea de zeci de ori şi sunt foarte amărât că n-am fost în stare să am vreo influenţă.

Cât priveşte de notiţă, cartea lui nu mă interesează deloc, absolut deloc. Până ce-am scris-o am rupt 5 încercări şi au curs sudorile pe mine ca să exprim acele câteva căcăţele, de fraze.

Când am terminat-o am pus-o în plic şi am spus „Uf M

E îngrozitor să scrii când n-ai nimic de spus.

Iată pentru ce am iscălit-o cu iniţiale şi te rog fă ce ştii] cu ea, pune X. Y., în fine, încearcă să scrii tu, poate, ceva numai să apară şi să scap de acesta obligaţie care mă 5ţanchichinează”.

Cu scrisorile de răspuns la admiratori şi unii critici e acelaşi lucru, mă căznesc ore întregi ca să aştern două rânduri politicoase.

În tot cazul, ţin mult să-1 servesc pe Manolescu pentru că promisiunea mea mă arde, fă ce ştii, însă te asigur că de mi-aş stoarce creierii în maşina de presat tot n-ar mai putea ieşi nimic cu privire la această chestie.

Credeam că am scăpat de ea dar vad că mă urmăreşte ca un coşmar.

Bineînţeles că voi scrie la „Azi” şi sper că n-o să te faci de râs cu proza mea, însă mai târziu.

Te îmbrăţişez cu multă dragoste pe tine şi pe Elly, M. Blecher