Roman, 21.1.1937

Iubitul meu Geo Bogza, îţi mulţumesc mult pentru rândurile din „Azi”1 care m-au emoţionat mult, nu ca venite de la un confrate „literar”, ci ca un mesagiu de la un simplu frate bun, frate de sânge, mai

1 Geo Bogza: M. Blecher: Inimi cicatrizate, „Azi”, An VI, nr. 26, ianuarie 1937, p. 2145: „La mai puţin de un an după întâmplări în irealitatea imediată, care cu tot titlul refractar, făcut parcă anume să sperie, şi-a avut cititorii şi admiratorii săi, a apărut acum o nouă carte de M. Blecher al cărei titlu este Inimi cicatrizate. Cititorii întâmplărilor au găsit în cartea aceasta o continuare, nu a unei lumi dusă mai departe, ci a unui fel de a scrie, uluitor aproape, care este felul de a scrie al lui M. Blecher.

Ca şi în cea dintâi carte M. Blecher descrie o lume dominată, chinuită şi plină de patetism, cu o preciziune de matematician, frazele sale sunt clare şi reci ca lentilele unui panopticum prin care s-ar vedea însă, uriaşe şi obsedante, toate dramele lumii. E un meşteşug ciudat care îi aparţine şi până la care presupun că a ajuns învingând dificultăţi cum n-a avut să învingă nici un scriitor. Să descrii lumea damnaţilor de la Berck, toate viziunile infernale, tot sângele şi puroiul, toate scrâşnetele şi timp de două sute de pagini să nu cazi în patetism, să nu scoţi nici cel mai mic strigăt personal, iată o cursă până la capătul căreia foarte puţini oameni ar fi în stare să meargă. Nu ştiu ce scriitor şi-a putut impune o disciplină mai severă şi mai implacabilă decât aceea de care M. Blecher dă azi o nouă dovadă.

Cu stilul acesta sobru şi clar M. Blecher pictează una din cele mai halucinante viziuni ale lumii. Închipuiţi-vă oraşul Berck, unde câteva mii de bolnavi, prinşi în ghips, nemişcaţi, cu această carcasă pe ei, circula totuşi pe străzi, orizontali, culcaţi în cărucioare şi devin eroii tuturor pasiunilor umane. Inimi cicatrizate e o carte asupra căreia nimeni nu poate să aibă nici o îndoială. Peste zece şi peste o sută de ani ca va rămâne valabilă, mărturie rece dar spăimântătoare asupra unei lunii p6 care M. Blecher a avut destinul amar să o cunoască şi satisfacţia tragic” să o picteze, cu un meşteşug de mare şi autentic scriitor.

Dar toate acestea nu sunt decât câteva însemnări faţă de ceea ce foarte curând voi spune despre Blecher şi cărţile lui.” mare decât mine, înţelegător cu mine, aşa cum sunt fraţii rnari într-o casă.

Te rog, dacă poţi, insera cele câteva pagini alăturate la „Cronica măruntă”'. Însă numai dacă poţi şi crezi că pot merge astfel. Ştiu şi văd că tendinţa revistei este mai mult socială (îmi pare nespus de bine) dar poate că se va găsi loc şi pentru aceste rânduri neutre.

Înţelegi bine că e vorba de o îndatorire prietenească pentru Manolescu. Băiatul ăsta merită multă solicitudine.

Îţi voi mai scrie, foarte curând, şi mai mult.

Te îmbrăţişez şi te sărut, pe tine şi pe Elly, M. Blecher