Roman, 27. X.1934

Dragul meu Geo Bogza, îţi închipui desigur că am fost emoţionat când am deschis „Frizele” şi am cetit poemul tău1; nu ştiu însă dacă imaginaţia ta îţi prezintă calitatea exactă a acestei emoţii şi mai ales caracterul ei ascuns, acela ce nu intră în cuvinte şi se realizează singur, o singură dată, cu un fel de cald rostogolit de sânge lângă inimă şi cu o respiraţie care se purifică deodată ca şi cum tot corpul şi-ar găsi un senz de mult căutat, înţelesul poemului pe care corpul şi organele mele l-au găsit azi dimineaţă era acel al prieteniei. El dăinuie intact în mine.

Toate acestea sunt vorbe, noi într-adevăr am trebui să ne comunicăm ce-avem să ne spunem cu bucăţi splendide de carne de rasol, sau cu panglici ieftine din acelea care cumpără servitoarele sau cu filmul sonor al unei ordonanţe care taie lemne, cu efortul toporului ce se ridică, cu zguduitura scurtă în lemn, cu pantalonii kaki zdrenţuiţi puţin şi cu şireturile de la izmene ce se bălăbănesc pe piciorul gol. O astfel de ordonanţă am privit azi toată după amiaza de pe terasa mea. Şi ştii bine că nu-ţi scriu de ea fiindcă ar reprezenta ceva extraordinar, ci tocmai fiindcă nu e extraordinară deloc.

Îţi scriu greu, e seara, mi se lipesc pleoapele de somn. Toată ziua, cum ţi-am scris, am stat pe terasă şi soarele mi-a dat puţină febră.

1 Geo Bogza, De vorbă cu M. Blecher, poem cit. Referitor la această poezie, M. Cantonierii îi scria lui Geo Bogza, la 18 noiembrie 1934: „Am găsit/. /apa calmă a sufletului modernist uitat în cenuşă de câtăva vreme şi 'moneta ireversibilă a tristeţii' din cea dintâi, împreună cu sentimentele de umană bucurie a prieteniei cu M. Blecher, au deşteptat în mine amintirea versurilor fără sânge de la „unu„„.

Totul continuă pentru mine normal însă sunt încărcat de oboseală. E o viaţă mai albă, mai clară ca la Braşov însă sunt mai obosit. Câteodată mă cuprinde un mare dezgust. Chiar de acesta claritate, care totuşi, în general, e suportabilă fiindcă rezultă numai din tăcere şi izolare şi nu din vreun eşafodaj mistico-filozofico-literar.

Cumnatul meu şi sora mea continuă să se poarte cu mine în modul cel mai anonim adică cel mai acceptabil posibil. Când voi fi la casa mea voi duce încă şi mai puţin o viaţă de familie.

— Lucru pe care îl detest puternic fără ca asta să împiedice întru nimic cele mai calde sentimente de dragoste pentru bunii mei părinţi care fac totul pentru mine într-un fel de exaltare religioasă.

Îmi dau seama că ţi-am scris cu mult, cu foarte mult, sub nivelul emoţiei mele despre poemul tău. Tu însă în afară de alte calităţi (iartă-mă că ţi-o spun) mai eşti şi foarte confortabil. Eşti un fotoliu comod, o „persoană” căreia când scrii poţi lăsa totul dezcomplectat şi ea pune lucrurile la punct. Te rog s-o faci şi de data asta.

Te sărut pe tine şi pe Elly, al vostru, M. Blecher