PREFAŢA

Scrisul ca restructurare a vieţii

Despre viaţa tragicului autor al romanelor Î ntâmplări în irealitatea imediată (1936), Inimi cicatrizate (1938) şi Vizuina luminată (scris în ultimele luni înainte de moarte, în 1937-1938) au putut fi citite până acum câteva tulburătoare mărturii lăsate îndeosebi de Geo Bogza, Saşa Pană, Mihail Sebastian. Fostului director al revistei de avangardă „unu „ (1928-1932) şi al micii edituri cu acelaşi nume, Saşa Pană, care era în corespondenţă cu scriitorul încă din 1934 şi, lucrând mai apoi ca medic militar în regiunea Botoşanilor, l-a frecventat în ultimii doi ani de viaţă, adică între iunie 1936 şi primăvara lui 1938 (Max Blecher s-a stins la 31 mai 1938) – tatăl prozatorului îi încredinţase manuscrisele rămase nepublicate. „Ediţia completă” a scrierilor sale, pregătită în 1947 în două volume pentru Editura Fundaţiilor Regale, condusă de Al. Rosetti, 'n-a mai avut însă cum să apară, prestigioasa instituţie fiind desfiinţată la sfârşitul aceluiaşi an. „Ediţia întocmită”, ce cuprindea, în afara romanului inedit Vizuina luminată, şi placheta de versuri Corp transparent (1934), alte poeme şi proze originale, traduceri, precum şi pagini de publicistică şi corespondenţă cu autorul ediţiei şi cu llarie Voronca, s-a tipărit, însoţită de „un cuvânt de Saşa Pană”, abia în 1971, la Editura „Cartea românească”. Li s-au adăugat în timp paginile de afectuoasă aducere-aminte ale lui Geo Bogza, imprimate mai întâi în revista „Azi”, la un an de la moartea romancierului (reluate în G. Bogza, Scrieri în proză, IV, E. P. L., Bucureşti, 1959), după ce prietenul cel mai apropiat al lui Blecher din ultimii săi ani scrisese, mai ales în revista „Vremea”, generos-înţelegătoare texte de întâmpinare, la apariţia primelor sale două romane, şi sprijinise publicarea, tot acolo, a unora dintre eseurile şi notele sale critice. La rândul său, Mihail Sebastian, autorul unor recenzii elogioase la cărţile lui Blecher (despre care Pompiliu Constantinescu şi Eugen Ionescu scriseseră, şi ei, cu o particulară comprehensiune şi solidaritate), înregistrase în Jurnalul său emoţionantele vizite la patul suferinţei acestuia de la Roman, în pragul sfârşitului prematur.

Volumul de faţă sporeşte considerabil datele despre viaţa şi opera lui M. Blecher, în primul rând prin publicarea scrisorilor adresate lui Geo Bogza, în perioada 1934-1938 (la care se adaugă un număr de mesaje către alţi corespondenţi, printre care pictoriţa Lucia Demetriade-Bălăcescu), dar şi a unor pagini inedite sau rămase în revistele timpului, precum şi a unui destul de consistent „dosar” critic, ce reuneşte lecturi ale operei, neadunate încă între coperţile unei cărţi.

Partea cea mai substanţială şi mai impresionantă a paginilor acestui volum o reprezintă, desigur, scrisorile trimise de M. Blecher lui Geo Bogza, începând cu data de 5 iunie 1934, pe când scriitorul suferind se afla la Braşov, în îngrijirea surorii şi a cumnatului său (acolo se şi cunoscuseră). Cititorul va descoperi în ele unul dintre documentele omeneşti cele mai profund tulburătoare din câte a produs un scriitor român; tulburătoare până la zguduire prin extraordinara tensiune subterană stăpânită cu adevărat eroism un om care, ştiindu-se condamnat irevocabil şi suportând timp de aproape un deceniu cele mai teribile dureri ale trupului, a fost în stare să-şi interzică orice tentaţie retorică.

Ceea ce se poate nota încă din primul concentrat mesaj braşovean este tocmai acesta extremă discreţie cu privire la propria dramă, o pudoare şi o „ruşine „faţă de „situaţia (sa) actuală „ pe care o consideră – culmea! – „porcesc de bună, în timp ce ştiu că alţi oameni o duc greu „. În ianuarie 1935, va găsi şi expresia cea mai exactă a acestei modestii a suferinţei, fie ea şi atroce, scriind: „mi-am pus în cap să nu mai scriu nimănui detaliile bolii mele, fiindcă găsesc greţos să pun pe hârtie şi să etalez mizeria aşa ca un fel de 'vitrină de martir'„. Şi va reuşi să-şi ţină cuvântul, scăpând abia, şi inevitabil, câte o notă depre „situaţia infernală” în care se afla, „foarte deprimat din cauza unor complicaţii a (le) bolii” ori a „vidului cel de toate zilele”, cu „aceeaşi tonalitate cenuşie de viaţă monotonă şi solitară”, atingând un fel de apogeu dramatic în mărturisirea din scrisoarea ce relatează călătoria la Bucureşti din martie 1937, pentru internarea în spitalul Saint Vincent de Paul: „Toate oasele mi-s zdrobite”. Despre acest episod „atroce”, Mihail Sebastian a lăsat într-o pagină de jurnal rezumatul întâmplărilor povestite lui de scriitorul însuşi.

Pe un atare fond de suferinţă cotidiană se scrie o operă pe care istoria literară a aşezat-o deja în rama „prozei autenticităţii”, a „experienţei” şi „trăirii”, într-o suită de creaţii definitorii pentru generaţia anilor '30, a unor Mir cea Eliade, Anton Holban, M. Sebastian, C. Fântâneru. La M. Blecher, acest aer al epocii preocupate de o valorizare mai pregnantă şi tensionată a relaţiei dintre literar şi existenţial, se întâlneşte însă cu o dramă individuală ieşită din comun, care înscrie faptul creator în miezul însuşi al experienţei de viaţă ca trăire-limită, conferindu-i dimensiuni paroxistice. Lectura corespondenţei cu Geo Bogza vine să întărească cu noi şi mişcătoare argumente această relaţie organică dintre scris şi trăit, pe care prozatorul o afirmase apăsat şi într-o scrisoare adresată în 1934 lui Saşa Pană, ce solidarizează, pe de altă parte, creaţia sa cu amintitul climat de sensibilitate al vremii: „Irealitatea şi ilogismul nu mai sunt de mult pentru mine vagi probleme de speculaţie intelectuală. (.) Idealul scrisului ar fi pentru mine transpunerea în literatură a înaltei tensiuni care se degajă din pictura lui Salvador Dali. Iată ce-aş vrea să realizez.

— Demenţa aceea la rece, perfect lizibilă şi esenţială” – (v. M. Blecher, Vizuina luminată, Ed. „Cartea românească”, Bucureşti, 1971, p. 317). O epistolă din 1937 trimisă lui Geo Bogza repune în termeni nu mai puţin decişi această problemă, cu un accent în plus asupra rostului creaţiei într-o existenţă pentru care ea a devenit, practic, singura raţiune de a fi: „Pentru mine – scrie Blecher la 19 august 1937 – de mult, literatura, poezia şi chiar însăşi întreaga realitate au pierdut iremediabil orice atracţie, şi dacă continui să trăiesc, să mă ocup cu ceva, să scriu, e pentru că n-am altceva mai bun de făcut, în condiţia de acum a vieţii mele (.) Tot ce fac, tot ce „trăiesc„ e într-o ameţeală şi o halucinaţie ca şi cum aş fi luat opium. În definitiv, viaţa este aceeaşi, tot atât de somnambulică, dacă aş fi luat opium ori nu”. O fatală conjuncţie de astre, dacă ne putem exprima aşa, a făcut ca destinul tragic al scriitorului român să concretizeze în modul cel mai şocant ceva din miezul sensibilităţii literare a secolului, răvăşit de crize şi întrebări acute, încât ceea ce s-ar putea spune în această privinţă ar putea fi eventual că materialul experienţei brutale a prozatorului vine cumva în întâmpinarea a ceea ce imaginarul modernităţii extreme propusese ca tipare expresive. Trimiterea la Salvador Dali din scrisoarea citată e convingătoare în acest sens.

Până la propoziţia disperată din finalul corespondenţei cu Geo Bogza, care e şi foarte aproape de sfârşitul vieţii scriitorului, – „ trec prin disperări şi amărăciuni extraordinare” (15 aprilie 1938).

— Lucrul la cărţile sale în incredibile condiţii de suferinţă zilnică rămâne însă o temă constantă de reflecţie. La începutul lui noiembrie 1934 aflăm că scriitorul se va „întoarce la Exerciţii (primul titlu al întâmplărilor., schimbat apoi, la sugestia lui Geo Bogza – n.n.) şi poate le (va) termina”, pentru ca spre sfârşitul aceleiaşi luni să înceapă „transcrierea” lor. La 4martie 1935 îl vedem trudind la „versiunea 3 din Exerciţii”, în iulie mărturiseşte „momente de mare criză” cu privire la aceeaşi carte, scriind că e chiar „disperat”, prins cum se afla între îndoieli şi certitudini legate de valoarea scrisului său, care îl subjugă totuşi: „scriu ca un orb”. Până la apariţia romanului, în ianuarie 1936, se arată mereu frământat, trădând de fapt ponderea uriaşă a investiţiei de energie şi încredere în acest singur mare înţeles al chinuitei lui vieţi, „în afară de scris – spune în amintita epistolă adresată la 29 iulie 1935 – viaţa mea n-are sens, e haotică, e vagă şi fără interes, oamenii pe care îi văd sunt stupizi, banali şi nu-s posedaţi de nici o pasiune, morţi în timpul vieţii, mai ales toţi aceşti burghezi nesuferiţi pe care îi cunosc atât de bine şi despre care, dacă mă vor ajuta puterile, aş vrea să scriu ca să-i usture, un roman, de exemplu”.

Scrisul devenise pentru Blecher o problemă de rezistenţă şi supravieţuire, de conservare a unei geometrii interioare ameninţate în fiecare clipă. Construind cărţi, rotunjindu-şi profilul scriitoricesc, el îşi restaura şi reconstruia de fapt o viaţă, şi tocmai această solidaritate de adâncime între scris şi trăit, această funcţie salvatoare a scrisului dă forţa particulară a mesajului operei şi al excepţionalei corespondenţe cu autorul Ţării de piatră. Febrilitatea cu care se angajează imediat după tipărirea întâmplărilor. În „continuarea” lor, adică în redactarea a ceea ce va fi Inimi cicatrizate (cu titlul iniţial Ţesut cicatrizat) este expresia acestei angajări mântuitoare. Aflăm astfel că, începută în februarie 1936, noua carte e „gata. În prima versiune” la 11 iunie, şi tot ceea ce spune scriitorul despre ea atestă aceeaşi încordare. Faţă de întâmplări., unde – notează el -„temele erau panopticumul, cinematografia, toamna, aici vor fi realităţi mai grave şi mai copleşitoare”, „realităţi crunte şi sfâşietoare”, vizând realizarea unui „document de valoare umană, valabil oriunde” (11 iunie 1936). Revenind la cartea numită deocamdată Ţesut cicatrizat, „despre viaţa neagră a bolnavilor din Berck”, el va caracteriza noile „întâmplări” ca fiind scrise „fără edulcorări şi chestii inutile sentimentale” („dulcegăriile şi episoadele inutile” îl preocupă şi ceva mai târziu, când îi cere corespondentului său să-l consulte şi pe Mihail Sebastian în această privinţă) şi având „unele lucruri extrem de virulente şi de amare”; şi adaugă: „vreau să fie copleşitoare” (26 iunie 1936).

Lectura scrisorilor către Geo Bogza probează cu fiecare rând că nu e câtuşi de puţin vorba despre căutarea unor efecte de suprafaţă, fiecare accent nou avându-şi corespondentul într-o trăire pe măsură. Sumbra şcoală a durerii l-a călit mereu pe prozator, ferindu-l de retorica ieftină şi de melodramă şi conferind scrisului său o fundamentală gravitate. Orice tentaţie de exhibare a unor asemenea efecte este tranşant exclusă de voinţa de dominare de sine, de suveranitate asupra suferinţei însăşi; care înseamnă concentrare asupra esenţialului, lepădare de accidental şi convenţii, de ceea ce, în codul bunelor maniere burgheze, era considerat, îndeobşte, „corect”. Putem ghici aici, în subtext, ceva din exemplul nonconformismului bogzian, o afinitate cu atitudinile exprimate în texte precum Exasperarea creatoare şi

Reabilitarea visului, publicate în revista de avangardă „unu” cu câţiva ani în urmă, în care „burghezul” ca tip spiritual mărginit era atacat cu ştiuta „ luciditate corosivă „ a poetului revoltat: „ Totuşi – citim încă în scrisoarea din 23 noiembrie 1934 – viaţa aceasta de ultimă solitudine nu mă descurajează, decorul mi-e indiferent, de vreme ce e cert că sunt sortit numai constrângerilor şi rigurozităţilor; din asprimea izolării mele extrag forţe. (.) Cu fiecare ornament inutil al 'vieţii burgheze' pe care îl şterg din nevoile mele, cu fiecare renunţare la 'nevoile create' şi stupide ale idioatei mele educaţii burgheze (vreau să spun ornamentală şi morală), mă simt mai tare şi mai sigur”.

Tăria aceasta o pune însă Blecher, într-o foarte mare măsură, pe seama prieteniei şi solidarităţii pe care Geo Bogza i-o arată generos, şi paginile epistolarului sunt pline de mărturiile de recunoştinţă ale omului însingurat a cărui viaţă este în mare parte o căutare de puncte de sprijin în „haosul” care-l înconjura. Este una dintre laturile cele mai tulburătoare ale documentelor pe care le avem acum în faţă: din apăsătoarea lui solitudine, Blecher lansează mereu mesaje care, disimulând adesea, din pudoare şi delicateţe, imensa suferinţă, apar ca tot atâtea S. OS.- Uri ale unui naufragiat ce încearcă să se agate de orice obiect cât de cât stabil.

Problema sa vitală este de a nu ceda acţiunii dezagre-gante la care este supus în situaţia-limită unde l-a plasat soarta, iar aici lupta pentru operă se asociază nu mai puţin dramatic cu aceea, mai simplu-omenească, pentru supravieţuirea fizică şi morală. Se va observa că, aproape de fiecare dată când vorbeşte despre relaţia sa de prietenie cu cuplul Bogza, M. Blecher o pune sub semnul necesităţii de restructurare a vieţii sale, al imperativului unei regăsiri de sine demne. Câteva propoziţii din scrisoarea trimisă la 24 mai 1935, vorbind despre munca la primul său roman, fac un fel de simetrie cu ceea ce aşteaptă, cu o greu stăpânită fervoare, scriitorul de la această mare prietenie. „Nu ştiu ce va ieşi – mărturiseşte el – însă lucrez cu un fel de bucurie care construieşte lucrurile cum trebuie” (s.n.). Peste o lună, la 22 iunie, Bogza primea un mesaj esenţialmente acelaşi, transcris însă în termeni strict existenţiali: „ Ţie îţi datorez înainte de toate organizarea mea (.). Este ceva ce se numeşte 'sensul vieţii', iartă-mi cuvântul acesta mare, şi tu ai dat sens 'vieţii' mele”. In universul concret din ce în ce mai restrâns şi mai gol în care trăieşte, prezenţa prietenilor devine vitală şi e tradusă mereu în limbajul râvnitei consistenţe a reperelor, al unei ordini lăuntrice şi exterioare regăsite: „Tu eşti expresia lumii tari, de bază, granitică, şi mi-ai adus în cunoaşterile mele o realitate care îmi lipsea „ (17 octombrie 1934); iar peste două săptămâni gândul revine, marcat de aceeaşi nevoie de siguranţă şi soliditate: „stâlpul solid de sprijin care eşti tu în viaţa mea „. În sfârşit, ca un substitut de ţipăt, aceste cuvinte sfâşietoare în modestia elementară a comparaţiei chemate să sugereze urgenţa apelului: „când viţa se sprijină de zid este vorba de încredere sau de ceva infinit mai vital, mai esenţial? Şi eu mă sprijin de tine „ (27. IX.1935). Iar când se conturează imaginea unui echilibru regăsit, ea se exprimă în cuvinte de-a dreptul înduioşătoare prin aceeaşi modestie şi omenească simplitate, amintind ceva din reveria ocrotitor-do-mestică a persecutatului de nevroze Bacovia: „Toamna va fi plăcut la Roman, vom face focul în odaie, vom sta de vorbă, vom face ceaiul, afară va ploua; voi constituiţi filmul cel mai interesant pe care-l văd zilnic, cu zeci şi sute de detalii” (29 iulie 1935). Nu o dată, însă, expeditorul trăieşte, în solitudinea sa, momente de adevărată exaltare a prieteniei, în care vede o soluţie a situaţiei sale dramatice: „Totul este van, totul este fără importanţă, ceea ce contează în viaţă sunt întâlnirile dintre prieteni, bucuria asta impalpabilă ca aerul şi pe care 'o respiri' într-adevăr” (4 martie 1935); sau: „ Voi nu auziţi cum în mine fiecare celulă freamătă de dragoste pentru voi, rumoarea sângelui din mine este însăşi melodia acestei iubiri” (12 ianuarie 1937).

Este, în acelaşi sens, foarte mişcătoare „strategia” pe care scriitorul bolnav de la Roman o foloseşte pentru a-i atrage pe prietenii săi ca să-l viziteze: sunt de reţinut, astfel, descrierile pe care el le face casei din marginea oraşului, în care se instalase, grădinii paradisiace, când înflorite, când încovoiate de roade, micului univers armonios ce i se conturează în jur prin delicateţea celor care îl îngrijesc, şi nu în ultimul rând gesturile aproape copilăreşti, şi cu atât mai înduioşătoare, de „ademenire”, precum trimiterea unor colete cu bunătăţi produse în casă, cu o satisfacţie de gospodar care-şi ştie cămara plină şi traiul asigurat, ori a acelor obiecte de ceramică modelate cu mână proprie, în lutul cărora se vrea înscrisă toată căldura sufletului singur. Cititorul cărţilor lui M. Blecher va fi fără îndoială foarte sensibil la asemenea pasaje ce explică, oarecum, neobişnuita acuitate a simţurilor la personajele romancierului, excepţionala valorizare a evenimentului şi gestului celui mai neînsemnat pentru oamenii „sănătoşi”, învestirea lor cu o densitate existenţială aparte; e pentru că, foarte simplu spus, lucrurile cele mai mărunte la care se reduce o viaţă radical frustrată capătă preţ în condiţiile silnicei asceze la care este supus omul în suferinţă. La rândul său, Geo Bogza se arată sensibil la această situaţie de excepţie şi răspunde în acelaşi sistem de „schimb” naiv: participă la repopularea lumii prietenului său dăruindu-i, de pildă, un ceas sau un coupe-papier, primite ca nişte adevărate comori.

Cititorul acestui „dosar” îşi va putea îmbogăţi imaginea despre scriitorul şi omul M. Blecher înregistrând şi câteva dintre reacţiile sale semnificative la mediul în care trăieşte, începând cu cel familial şi mergând până la ambianţa culturală la care participă fie şi indirect, prin lecturi şi publicaţii. Fiu al unei familii relativ înstărite, el face tot ce poate pentru a nu cere ceea ce este sigur că i se va da, dintr-un sentiment de orgoliu uşor de înţeles la omul supus, prin forţa împrejurărilor, la un întreg sistem de dependenţe umilitoare ca şi, pe de altă parte, presiunii convenţiilor sociale pe care e obligat să le suporte. Arătându-se preocupat de difiizarea primelor sale cărţi, el îi scrie prietenului său aceste rânduri semnificative, motivându-şi interesul: „nu pentru mine, ci pentru prestigiul meu de om 'care n-a câştigat un ban în viaţa lui'. Toate acestea eu le consider îngrozitoare fleacuri şi burghezisme stupide, însă nu tot astfel le consideră cei din jurul meu „ (27 septembrie 1935). Despre această lume din jur, el are, de altfel, însemnări extrem de acide, chiar atunci când e vorba despre rude apropiate. Stupiditatea convenţiilor sociale, obtuzitatea şi prostia îi repugnă, ca şi prejudecăţile de orice fel. O mare generozitate şi înţelegere se revarsă din pagini de îndată ce gândul i se îndreaptă către „oamenii simpli şi necăjiţi”, spre semenii la care poate ghici măcar o licărire de viaţă sufletească autentică.

Cititorii vor putea urmări prin intermediul acestor scrisori şi gradul de participare a scriitorului, atât cât a fost posibil, la „ viaţa literară „ şi dezbaterile de idei ale momentului. Ceea ce spune despre articolele sale, trimise spre publicare îndeosebi la „ Vremea „, unde era sprijinit de Geo Bogza, ori despre câţiva scriitori apreciaţi (precum Tudor Arghezi, Mircea Eliade ori Pompiliu Constantinescu), rezervele faţă de „momentul ideologic nepotrivit” prin care trece revista „Vremea”, „cu numerele italiote cu Abisinia şi alte chestii” (aluzie la simpatiile faţă de fascismul mussolinian şi la accentele naţionaliste), ca şi – privitor la eseul lui despre Berdiaev („se poate comunia numai în materialitate, adică în muncă, în umanitate, în justiţie, în spiritualităţi concrete sau cam aşa ceva „) sau despre proiectatele articole privitoare la Blake, Sade ori Lautreamont, pe care le vrea „fără literatură inutilă, cu fapte exacte şi idei clare”, completează imaginea unui intelectual umanist şi democrat, a unui om generos-comprehensiv faţă de orice formă a suferinţei şi injustiţiei. Dacă citim, paralel, aceste articole, de pildă Care este esenţa poeziei, Pentru şi contra umanismului, William Blake – vizionar genial şi chinuit, Complexul individualităţii sau Exegeza câtorva teme comune, ne dăm seama că, în ciuda extremei gravităţi a situaţiei sale, M. Blecher reuşea să menţină un contact intelectual foarte viu cu mişcarea de idei a timpului, fiind un cititor pasionat de literatură şifilosofie, capabil de reflecţii adâncite şi marcat personale, cu accente de puternică implicare existenţială a unui om pentru care lumea culturii devenea mereu o realitate trăită, responsabil asumată.

Interesul major al acestor pagini de corespondenţă stă totuşi îndeosebi în revelaţiile privind viaţa zbuciumată a scriitorului din ultimii săi ani, cu extraordinarele ei eforturi de a învinge durerea şi disperarea, distilându-le într-o operă de autentică vibraţie omenească, cu atât mai preţioasă cu cât s-a construit pe solul fragil câştigat cu fiecare zi, cu fiecare oră de suferinţă fizică. Oricât ne-amferi de vorbele mari, e de spus că avem în faţă unul dintre documentele exemplare atestând victoria creaţiei asupra suferinţei şi morţii.

Culegerea alcătuită cu pricepere şi acurateţe ştiinţifică de d-na Mădălina Lascu este însă preţioasă şi pentru că, dincolo de publicarea câtorva texte inedite, repune în circulaţie un număr însemnat de referinţe critice la opera lui M. Blecher, rămase până acum în colecţii de reviste ale vremii, astăzi mai greu de consultat. Articole datorate unor comentatori de valoare diferită, dar din suita cărora nu lipsesc nume precum Geo Bogza, Mihail Sebastian, Saşa Pană, I. Peltz, Ion Biberi, Miron Grindea, D. Trost, refac o parte mai puţin cunoscută a oglinzii în care s-a răsfrânt scrisul poetului şi prozatorului. Cu interes şi cu profit vor putea fi citite şi amplele „note psihanalitice pe marginea romanului întâmplări în irealitatea imediată”, semnate de Justin Neuman în câteva numere ale revistei „Adam”, din 1937.

La o jumătate de secol de la dispariţia sa atât de prematură şi de dramatică, acest gest de restituire ni-l apropie şi mai mult pe admirabilul scriitor despre a cărui experienţă decantată în operă exigentul Pompiliu Constantinescu vorbea în termeni ce nu şi-au pierdut nimic din rezonanţa originară: o experienţă „umană, autentică până la un fel de jupuire a conştiinţei, neliniştită şi lucidă în acelaşi timp, de o demnitate de tragedie antică”.

ION POP