M. Blecher – între biografie şi creaţie

A. B.

Joi 18 martie 1985 a putut fi urmărită, în sala din Popa Soare, foarte interesanta conferinţă a scriitorului Norman Manea despre M. Blecher – între biografie şi creaţie.

Situându-şi începutul expunerii în anul 1936 când „barbaria avansa prin cinice apeluri rasiste şi revanşarde sau prin mai abile operaţii de falsificare, manipulând demagogic idealurile dintotdeauna ale omului de bună credinţă”, conferenţiarul a subliniat, în acest context, apariţia în literatura română a acelei cărţi „subţiri şi stranii”, intitulată întâmplări în irealitatea imediată, aţintită doar spre omenescul din om, „nu supraom, nici omul ostaş sau furnică, omul care este doar atât şi cât de mult, totuşi: om”.

Urmărind aventura acestei cărţi „discrete şi impunătoare”, Norman Manea a evidenţiat traseul dificil al receptării celui ce avea să fie numit „un Kafka român” şi a volumului care, abia în anii noştri, şi-a aflat deplina recunoaştere, drept „una dintre capodoperele romanului românesc”, cum este caracterizat în lucrarea criticului N. Manolescu despre evoluţia romanului românesc de la începuturi până în prezent.

Incitantă a fost propunerea de lectură pe care a avansat-o conferenţiarul, care a descoperit într-o lucrare de filosofie a elevului Blecher L. Max, din clasa a Vil-a a liceului real din Roman, premisele viziunii lui Blecher asupra existenţei şi laitmotivele viitoarei sale realizări artistice, „tema” romancierului de mai târziu. Referindu-se apoi la legătura spirituală dintre Blecher şi Geo Bogza, la obsesia limitării care sigilează paginile cele mai răscolitoare ale cărţii lui Blecher, ca şi revolta din grandiosul poem Cântec de revoltă, de dragoste şi moarte al lui Geo Bogza, conferenţiarul a spus: „Pagina de licean, din teza de filosofie a elevului Blecher, anunţă şi rezumă solemna proclamaţie cosmică a lui Geo Bogza, din epoca anilor 1930, iar aceasta constituie, la rândul ei, comentariul premonitoriu, probabil cel mai exact, pentru întâmplări în irealitatea imediată, din 1936, consfinţind înfrăţirea spirituală a doi veşnic tineri clasici ai literaturii române moderne”.

Viaţa lui Blecher, tragică şi scurtă, a fost văzută de conferenţiar ca expresia unui spirit eroic, care îşi confirmă curajul şi tăria zi de zi şi clipă de clipă, înfruntând absurdul suferinţei fizice, un eroism care apare drept „consecinţa condiţiei intelectuale superioare” a celui care, în pofida chinurilor umilitoare, n-a încetat să corespondeze cu prieteni şi cu mari spirite ale vremii, să fie la curent cu cele mai recente evenimente literare din Franţa şi Anglia şi, mai ales, să nu renunţe a-şi realiza opera. Subliniind apropierile şi deosebirile care leagă şi separă capodopera lui Blecher de tendinţele înnoitoare ale prozei româneşti din perioada anilor '30, conferenţiarul a citat, drept revelatoare, opinia exprimată încă la apariţia cărţii lui Blecher, de Eugen Ionescu: „Luciditatea dlui Blecher nu se opreşte niciodată la psihologie, la efecte, la periferia sufletului”. Respingând părerea celor care văd în întâmplări. Doar un jurnal, Norman Manea a făcut interesante consideraţii asupra universalităţii temelor, în cartea lui Blecher şi în Amintiri din copilărie de Creangă şi a evidenţiat diferenţele de soluţie estetică dintre capodopera lui Blecher şi cea a lui Mateiu I. Caragiale (Craii de Curtea veche), considerate multă vreme, ambele, ca opere extravagante şi de circulaţie restrânsă. S-a remarcat, de asemenea, rigoarea spiritului critic la Blecher, care nu se limitează să pună la îndoială doar realitatea exterioară, ca în literatura psihologică, ci extinde interogaţia şi asupra eului. „Cel ce afirmă că „răul sunt ceilalţi„ are obligaţia elementară de a se cerceta, în prealabil, pe sine. Înainte de a vorbi despre durere, ostilitate, zbucium şi revoltă, trebuie să-ţi cucereşti prin propriile acte acreditarea, îndreptăţirea de a te adresa, cu atâta gravitate, celorlalţi. Pentru a iubi aproapele ca pe tine însuţi – nu mai mult, căci ar fi o dubioasă falsificare – eşti dator să-ţi cunoşti şi să-ţi recunoşti, mai întâi, ţie însuţi imperfecţiunea care te înrudeşte cu semenii”, a spus vorbitorulNorman Manea a menţionat înrudirea dintre literatura lui Blecher şi cea a lui Kafka şi a lui Bruno Schultz, subliniind locul inconfundabil pe care îl ocupă scriitorul român.

Trecând în revistă, în încheiere, romanul Inimi cicatrizate şi volumul Vizuina luminată, apărut postum, Norman Manea a subliniat vibraţia pascaliană a operei lui Blecher, cu referire la celebrele cuvinte ale lui Pascal despre om: „nu e nevoie ca întreg universul să se împotrivească pentru a-1 strivi – o boare, o picătură de apă sunt în stare să-1 ucidă. Dar chiar dacă universul îl striveşte, omul e mai măreţ decât ceea ce îl ucide, pentru că el ştie”. Evidenţiind rădăcinile spirituale ale operei lui Blecher şi calitatea înaltă a demersului său creator, vorbitorul a continuat astfel: „Universul nu i-a stat împotrivă lui Blecher doar printr-o boare sau printr-o lacrimă de rouă. Dintr-un ocean de suferinţă, ca un superb şi iluminat scafandru al durerii, artistul a recuperat un apel unic şi o măreaţă lecţie de frumuseţe umană”.

Documentată şi originală, cu numeroase contribuţii inedite la înţelegerea operei lui Blecher şi cu accente subtile şi pătrunzătoare asupra locului său în literatura contemporană, conferinţa lui Norman Manea a fost urmărită cu emoţie şi reală participare.

„Revista cultului mozaic”, An XXIX, n. 576 din 15 mai 1985, p. 5.

M. Blecher 50 de ani de la moarte

E. Suhor

Suferinţa adolescentului pe care viaţa îl sileşte să ardă etapele lente numite (în limbajul obişnuitelor cicluri biologice) tinereţe, maturitate, senectute, să treacă prin zguduitoare avataruri ale sufletului, fiindcă realitatea şi-a ieşit din matcă, „s-a dat îndărăt cu câţiva centimetri”, cum scria undeva Max Blecher, nestăvilita sete de a înmulţi timpul prin trăire calitativă, adică având intensitatea necesară cuiva pentru parcurgerea unui număr cu muk ma; mare de ani (uritate relativă de măsurat viaţa), disperarea de a şti pierdute pentru totdeauna iluziile şi speranţele celor care pot gândi în perspectivă, imensa dorinţă de participare la forfota generală, de neatins pentru el – iată numai câteva posibile puncte de reper spre a înţelege mobilurile existenţei în şi prin literatură ale lui Max Blecher.

Dar, mai adânci decât datele biografice, rădăcinile „modernităţii” scriitorului, care l-au făcut rapid selectat în viaţa intelectuală a vremii (suprarealism, existenţialism, bergso-nism etc), se află în structura sa iudaică subconştientă (cum i-ar fi plăcut lui însuşi s-o definească, dacă ar fi avut răgazul dedublării critice): nevoia înţelegerii resorturilor ultime ale vieţii (năzuinţa abrahamitică de descoperire a „cauzei cauzelor”), scrisul – sinonim al trăirii (deziderat fundamental al scriitorilor evrei dintotdeauna, de la un Irmiahu – ale cărui „plângeri” n-au fost imaginare – până la un Wiesel), cultul vieţii („vizuina luminată” care adăposteşte făptura ce s-a scrutat pe sine şi lumea de imagini şi fiinţe din jur, sintetizatoare a tuturor observaţiilor, întâmplărilor generând comentariul, adică literatura), punerea în practică a vechiului dicton ebraic „nu prin forţa armelor, ci prin cea a spiritului”, în sensul în care îl metaforizează şi Blecher, ca un potenţial moto al întregii sale opere, în poemul Calul: „Se înalţă din ţărână dezlipindu-se din ţărână”. Fiindcă scrisul este pentru Blecher riposta „trestiei gânditoare” a demnităţii omeneşti aruncată stupidităţii hazardului, aşa cum încearcă s-o formuleze şi printr-un aforism propriu: „orgoliu, mai uman decât viaţa”.

O istorie atât de zbuciumată cum e cea a poporului evreu a făcut din receptivitatea la suferinţa altcuiva (la nivel colectiv şi individual, deopotrivă) una dintre virtuţile sale fundamentale. Blecher nu face nici el excepţie de la regulă. Există în tot comportamentul lui, în micile-mari fapte de viaţă narate, o excepţională forţă de dăruire (dorinţa de a prelua el durerea fizică a prietenilor, exprimată într-o scrisoare către Miron Grindea sau cuvântul de recomandare către medicul sanatoriului din Bisericani – prin intermediul lui Saşa Pană – pentru birjarul Avram Waldmann, tată a patru copii, bolnav de tuberculoză pulmonară).

În plină perioadă de ascensiune fascistă (1934-1936), care se suprapune atât de puţinilor ani fecunzi ai lui Blecher, el îşi afirmă aderenţa la un nou umanism, „care să-şi justifice existenţa printr-o organizare mai dreaptă şi mai cinstită a societăţii umane” (v. eseul Pentru şi contra umanismului). Stră-strănepotul celor care, la poalele muntelui Sinai, au primit Decalogul nu poate să nu-şi dovedească sensibilitatea la etos, la social (semnificativă apare în acest sens drama bolnavei din Berck, „oraşul damnaţilor”, care trebuie să părăsească sanatoriul din motive pecuniare şi, sub raport filosofic, critica adusă existenţialismului în privinţa eficacităţii; mai precis, Blecher consideră că existenţialismul duce la „o exagerare inutilă a conceptului individualităţii”, că „nu există o soluţie a problemelor individualităţii decât în cadrul colectivităţii”). Acest realism filosofic, analiză din unghi pragmatic, în sensul bun al cuvântului, a unui curent de gândire asumat, conduce nu doar la ideea libertăţii intelectuale, a dezmărginirii forţei sale de judecată, ci şi la conjugarea (ce s-a făcut întotdeauna în iudaism, de la Hilel la

Baal Şem Tov şi – mai aproape – la Martin Buber) între abstract şi concret, între concept şi comportare faţă de semeni. Modalităţile stilistice ale lui Blecher – aparent, de ultimă oră, în esenţă, vechi de când se poate vorbi de literatură iudaică – descind din categoriile estetice defrişate la jrice analiză atentă a unui text biblic: metaliteratura (în sensul antiliteraturizării, al scrierii din nevoia de comunicare a unor adevăruri de care autorul e profund convins, de care trebuie să se elibereze şi nu al unor exerciţii de meşteşug, de compoziţie frumoasă, concepţie pe care o şi teoretizează în eseul Care este esenţa poeziei; convergenţa cu supra-realismul vine la Blecher dinlăuntrul experienţelor sale personale, nu din închinarea snoabă, mondenă în faţa vreunei mode), sesizarea amestecului de solemn şi grotesc în toate momentele vieţii (consolarea familiei unui decedat la sanatoriu cu „o porţie bună de sparanghel gros” şi – de aici – depăşirea suferinţei prin puterea ironiei), ridicarea tragicomicului (rezistenţa la durerea fizică prin forţa de observaţie a dezechilibrului de forţe generator de situaţii ilariante) la rangul de Weltanschauung, în poemul Amor falenă („Amor reţea a lumii în care prinşii oameni/Dansează ca paiaţe serioase şi nebune”), nunta sublimului cu escatologicul (v. stihia dezlănţuită a mării văzută din perspectiva claustrării într-o încăpere cu şobolani la sanatoriul din Agigea), excepţionala calitate analitică, de filieră talmudică, a tăierii firului de păr în 16 (v. tema cu variaţi uni în jurul dintelui de aur al unui vânzător de îngheţată din vis sau din Romanul natal), reluarea la parametri moderni a revelaţiei resorturilor ascunse ale lumii prin intermediu] visului (lacob şi Iosif nu cunoşteau statutul estetic al suprarealismului, probabil că nici Blecher nu s-a gândit că transcrierea şi interpretarea visurilor şi, în genere, importanţa acordată lor vine în confluenţă cu ceea ce se întâmplase mai demult cu eroii biblici), patetismul – litanie, acel lirism necontrafăcut, despletit în vaiete prelungi, înscris în ţesătura oricărui artist evreu, urcând din străfunduri însângerate de timp, pe care orice ureche atentă, dinăuntru sau dinafară, îl receptează.

În contemporaneitate, unii critici au avut reticenţe în a aplica prozelor lui Blecher denumirea de romane. Ele sunt poeme în proză, dar şi oaze de naraţiune compactă, eseu filosofic, transcriere excepţională a senzaţiilor (univers pe care Călinescu îl găsea remarcabil), „reportaj superior” (din familia lui Brunea-Fox şi Bogza), parabole cu trimiteri kafkiene (cum sunt înclinaţi să-1 redescopere unii exegeţi ai zilelor noastre). Putem, de asemenea, intercepta aluviuni venite pe filieră proustiană; sensibilitatea la peisajul dezolant şi ironia macabră, tandreţea şi sarcasmul îl înrudesc cu simboliştii francezi şi, la noi, cu un Bacovia şi un Fundoianu. Acelaşi Călinescu face foarte uşor apropierea între Inimi cicatrizate de Blecher şi Der Zauberberg de Thomas Mann. Foarte uşor – spuneam – fiindcă numai schelăria epică e asemănătoare. Desigur, o comparaţie între o operă capitală şi una de început a unui scriitor nu stă în picioare. Dar ceea ce conferă originalitate prozei lui Blecher (indiferent de titlu, scrierile lui Blecher răspund aceleiaşi teme – nevoia de ripostă în faţa absurdului a unei hiperlucidităţi ultragiate) este autenticitatea. Hans Castorp contemplă boala, suferinţa, moartea dintr-o poziţie comodă; el este musafirul la sanatoriu care pretextează boala pentru a-şi desăvârşi vocaţia filosofică amuţită „la şes” şi redescoperită „sus”. Eroul lui Blecher, care nici măcar nu se ipostaziază într-un alter ego, trăieşte aievea şi se împotriveşte, se apără („până la ultimele jetoane”, cum avea să se confeseze scriitorul într-o scrisoare către Saşa Pană) de tortură, de mizerie biologică, de moarte. Agitaţia lui interioară este prea profundă pentru a o putea reduce la o simplă viziune obiectivă a problemelor ce-1 chinuiesc.

Raporturile sale cu viaţa adevărată ar putea fi condensate în imaginea laitmotivica a oamenilor văzuţi de departe, de pe fereastra unui hotel din Paris, mânuind tablouri şi vorbind. Cine sunt oamenii aceia, ce conţin tablourile şi ce explicaţii îşi dau când îşi vorbesc – Blecher n-avea s-o afle niciodată. Redus la coşmar şi atras de forţa închipuirii, încercând să înţeleagă infernul în care a fost azvârlit, Blecher – personaj şi făptură din sânge şi aripi – a scris pentru bucuria de a munci, de a comunica în timp şi peste timp cu oamenii. El a vrut să transpună în scris înalta tensiune la care trăia, să atingă „marginea liberă şi flotantă” a libertăţii de a exista, totuşi, în ciuda limitelor materiei, realizând din lacrimi neplânse o biruinţă umană şi artistică incontestabilă.

„Revista cultului mozaic”, An XXXIII, n. 648 din 15 iunie 1988, p. 5.

SFÂRŞIT