La reeditarea romanelor lui M. Blecher1

I. Bacalu

S-a scris mult despre „cazul Blecher”. Şi după apariţia primelor două ediţii ale romanelor sale întâmplări în irealitatea imediată şi Inimi cicatrizate, între anii 1936 şi 1938, în timp ce autorul mai trăia, şi acum, după reeditarea lor de către editura „Minerva”.

Sunt indicii, după îndemnurile celor ce semnează articolele şi studiile critice la ultima ediţie recentă a celor două romane, că se va purcede la o publicare integrală a operei lui Blecher, atât a lucrărilor apărute în timpul vieţii scriitorului, cât şi a celor aflate în manuscrise. Căci Blecher a scris şi poezii şi eseuri şi un al treilea roman, Vizuina luminată. A rămas de la el o vastă corespondenţă pe care a xântâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate, antologie şi prefaţă Dinu Pillat, „Minerva”, Bucureşti, 1970.

Purtat-o nu numai cu devotaţii săi prieteni literari, ci şi cu criticii de reviste şi ziare din ţară şi din străinătate care s-au ocupat de lucrările sale, în dorinţa de a elucida ceea ce lui i se părea greşit în aprecierile lor. A publicat lucrări literare în „Bilete de papagal”, în revistele „Vremea”, „Adam” şi „Feuillets inutiles” (Paris), în ziarul „Ecoul Romanului”. Amintesc toate acestea ca să subliniez ce uimitoare putere de muncă a avut un om macerat zi de zi de morbul lui Pott. Blecher a trăit mai puţin de 29 de ani. S-a născut la 8 septembrie 1909 şi a murit la 31 mai 1938. Tragedia existenţei sale începe de la vârsta de 19 ani. Se afla atunci, în 1928, la Paris, ca student al facultăţii de medicină. Şi-a întrerupt studiile, începând „bizara aventură de a fi om” – cum însuşi se exprimă în Inimi cicatrizate – pribegind dintr-un sanatoriu în altul, întemniţat într-o carcasă de ghips ce-i lăsa doar mâinile libere, ca să poată aşterne pe hârtie ceea ce simţea şi gândea în această halucinantă trecere prin viaţă.

Locul său în literatura română îi fusese definitiv fixat după apariţia primei sale cărţi. Eugen Lovinescu, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Geo Bogza, Felix Aderca, Mihail Sebastian, Saşa Pană au subliniat încă de pe atunci calităţile deosebite ale romancierului M. Blecher şi caracterul cu desăvârşire inedit al operei sale.

Studiile şi cronicile apărute în ultimele luni nu fac decât să confirme, în perspectiva timpului, ceea ce fusese deja spus şi hotărât de înaintaşii în ale criticii şi exegezei literare: Blecher este în literatura română „un caz excepţional”, ba chiar „un miracol”. Avea dreptate Geo Bogza când, în 1937, nota în revista „Azi”: „romanul dat de Blecher are să fie valabil şi peste o sută de ani”.

Hemingway s-a sinucis la o vârstă înaintată pentru că se simţea vlăguit ca scriitor. Blecher a înfruntat aproape 10 ani asaltul morţii, numai pentru că avea de transmis societăţii şi generaţiilor viitoare un mesaj. Marii săi prieteni „vorbesc de uluitoarea sa rezistenţă psihică în faţa dramaticei sale existenţe trupeşti. „Ce-i dă curaj să trăiască?„ se întreba Mihail Sebastian în „jurnalul„ său. „Ce îl susţine? Nu e nici măcar disperat„. Starea sănătăţii sale era ireversibilă. Nu era altă ieşire decât moartea. „Nu mă sperii de moarte, spunea Blecher. O să mă odihnesc, o să dorm!”

Din cauza cruntelor dureri din şira spinării, Blecher nu putea dormi. În nopţile de insomnie, el scria, deşi „strivit de cosciugul alb de ghips” (Emil Dorian) în care se chinuia cel ce fusese – după descrierea lui Aderca – „un zvelt şi frânt adolescent cu ochi albaştri, cu fruntea naltă, boltită, de o frumuseţe clară, care trebuie să fi fost a zeilor greci”. Ceea ce surprindea pe prietenii săi este faptul că în fiinţa fizică deteriorată a lui Blecher erau în plină efervescenţă „resursele lui neatinse de copilărie, de humor, de exuberanţă” (M. Sebastian).

Din tot ce au consemnat prietenii săi despre dânsul rezultă că trăsătura esenţială a personalităţii lui Blecher a fost luciditatea, cea mai clară formă a conştiinţei de sine. Şi Blecher avea conştiinţa potentelor sale spirituale. De unde venea această luciditate? Miron Grindea dă această explicaţie, de altfel unica valabilă: „Blecher nu mai simţea viaţa decât prin privirea lui scormonitoare şi prin jocul fabulos al minţii”.

Povestesc prietenii săi că Blecher era de o generozitate plină de discreţie şi de o sensibilitate deosebită în faţa suferinţei fizice a celor din jur. Părinţii săi aveau o stare materială bună. Sub pretextul unor nevoi personale presante, el le cerea din sanatoriile în care se afla subvenţii băneşti pe care în fapt le împărţea fie colegilor de suferinţă în adevărată nevoie materială, fie diverşilor prieteni săraci, aflaţi în lumea celor sănătoşi. Era totdeauna prezent prin corespondenţă alături de cei ce îi confirmau, pe aceeaşi cale, durerile lor fizice. Niciodată nu neglija să răspundă corespondenţilor săi, având convingerea că o vorbă sinceră, izvorâtă dintr-o inimă ce a adunat atâta amărăciune, are deseori o valoare mai mare decât o asistenţă medicală.

Iată de ce consider că Blecher trăia o viaţă de contradicţii şi paradoxe, căci luptând din răsputeri, eroic, împotriva groaznicului său proces de dezgregare biologică, s-a menţinut totuşi pe o poziţie lăuntrică de linişte, de calm, de luciditate. Numai o atare construcţie putea întâmpina rânjetul morţii cu luciditatea unui zâmbet.

Nu este cu putinţă să rezumăm aici acţiunea celor două romane recent reeditate. Ele trebuie neapărat citite. Îi invităm pe cititori s-o facă, încredinţaţi fiind că vor face cunoştinţă cu un scriitor de reală valoare şi cu fascicole de viaţă autentică, luminate de o conştiinţă curată. Arătăm totuşi în scurte cuvinte că întâmplări în irealitatea imediată este romanul copilăriei lui Blecher, aşa cum Cuvintele reprezintă romanul copilăriei lui Sartre. Noţiunea „irealitate” din titlul cărţii ar putea induce în eroare pe cititor pentru că tot ceea ce narează în formă de jurnal autorul, tot ceea ce analizează el cu minuţiozitate de sculptor nu este deloc rod al unei fantezii, ci extras din realitatea imediată a romanului din urmă cu peste jumătate de secol.

Apropierea ce am făcut-o între Blecher şi Sartre porneşte nu numai de la tema romanelor lor, ci şi de la lupta comună împotriva inautenticităţii existenţei umane. Ambii reconstituie lumea adulţilor şi tineretului în interiorul universului lor de copii şi adolescenţi, dărâmând miturile, restabilind valorile reale ale mediului şi condamnând iluziile şi idolii unei lumi meschine şi mincinoase.

Aproape toţi eroii din acest roman al lui Blecher sunt evrei, ale căror viaţă, preocupări şi caractere autorul le diseca cu putere de chirurg. Micul comerciant Eugen şi sora sa Clara – prima şi integrala dragoste a lui Blecher – aventurierul Walter, bătrânul Samuel Weber, „cel cu ochelari cu lentile groase”, cu cei doi fii ai săi, Paul şi Ozy, „bătrânul ovrei” din orchestra cinematografului romaşcan „care trăgea de zor contrabasul”, casa bunicului lui Blecher „cu vechituri şi obiecte pline de melancolii”, moartea acestuia, nunta lui Paul Weber şi viaţa ciudată a infirmului său frate Ozy, moartea Eddei, soţia lui Paul, toţi şi toate sunt prinse în oglinda marelui talent de prozator al lui Blecher şi restituite cititorului în autenticitatea lor nemistificată.

Obiceiurile şi ritualurile evreieşti, în diverse ocazii ale vieţii, apar şi ele în toată originalitatea lor.

Mai era în urbea lui Blecher „nebuna oraşului”, o bătrână, pentru alţii obiect de distracţie, dar pentru el prilej de reflecţii adânci. „Ce splendid, ce sublim e să fii nebun!”, spune autorul, adăugând apoi „Cred că cine n-a avut acest sentiment este condamnat să nu simtă niciodată veritabila amploare a lumii!”

Inimi cicatrizate este povestea celor 10 ani de încarcerare în ghips a lui Blecher, cu întreaga suită de obsesii şi suferinţe redate în prima parte a acestui articol. În această autobiografie, care are mai mult caracterul unei dureroase confesiuni, găsim o patetică analiză a vieţii din sanatoriile de tuberculoză pe care autorul le-a cunoscut îndeaproape, ca şi tragica evoluţie a bolii coloanei sale vertebrale, până la totala ei măcinare.

Prietenii săi ne arată că Blecher nu s-a mulţumit cu educaţia evreiască din casa părintească, ci a aprofundat, în scurta lui existenţă pământească, frumuseţile gândirii iudaice. Găsim şi în acest roman semne ale acestei pregătiri. Nu o dată Blecher îşi aminteşte de străvechea filosofie asupra vieţii a neamului său, rezumată în cuvintele: „Din pământ ai venit şi în pământ te vei întoarce!”

Călinescu a apropiat acest roman, ca putere de descripţie, cu Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, iar Dinu Pillat de un roman al Hortensiei Papadat-Bengescu care tratează despre suferinţele provocate de tuberculoza osoasă.

Marea virtute pe care Blecher a realizat-o prin acest roman constă în faptul de a fi ştiut să convertească durerea şi amărăciunea în reflecţie şi cunoaştere.

În ultimele zile ale existenţei sale, Blecher a chemat – precum ne relatează Saşa Pană, în articolul publicat în revista „Adam” la împlinirea unui an de la dispariţia fizică a prietenului său – la patul său de suferinţă pe mama sa şi i-a încredinţat aceste gânduri: „Am trăit în 29 de ani mai mult decât alţii în o sută. Am călătorit, am văzut, am scris. Spune surorilor mele să-şi trăiască viaţa. Să umble pe propriile picioare. Să se plimbe unde sunt flori, să culeagă flori. De mine să uitaţi. Şi veţi uita. E mai bine de plâns lângă un mormânt decât de compătimit un suferind”.

Cu drept cuvânt, întreaga critică consideră reeditarea romanelor lui Blecher ca un act de cultură, ca un eveniment de restituire literară.

„Revista cultul mozaic”, An XV, n. 242 din 1 decembrie 1970, p.2.