TRADUCERI

Julien Lanoe

Publicăm mai jos un fragment dintr-un esseu de Julien Lanoe. În el cetitorii vor găsi claritatea şi fineţea de stil ale acestui veritabil şi profund gânditor. Pentru o iniţiere mai amplă recomandăm volumul Vacances (Grasset) şi seria întreagă La Ligne du Coeur (Ed. Van der Berg, Paris).

Julien Lanoe este un scriitor pe cât de autentic şi expresiv, pe atât de modest şi simplu. El n-a făcut parte niciodată din nici un „clan” literar, nu şi-a cultivat legenda şi nu s-a îngrijit de reclamă. Iată pentru ce Julien Lanoe este un izolat în sensul cel mai admirabil al cuvântului. Cu o ferventă iubire şi înţelegere pentru tot ce este adânc şi sincer simţit el s-a interesat cu pasiune de toate elanurile tinereşti, încurajân-du-le şi explicându-le.

Pentru atitudinea lui clară şi cinstită, pentru căldura şi sinceritatea operei sale, pentru simplicitatea vieţii pe care o duce, păstrăm numele lui Julien Lanoe printre cele mai dragi şi secrete preferinţe ale noastre.

M.b.

Arta cu fructe de sticlă

— Fragment -

Aş vrea ca munca scriitorului să fie pură, ştearsă. AŞ vrea ca o materie abia vizibilă să o suporte; un stil precis ş1 neted ca trăsătura de peniţă a lui Holbein; aş vrea ca ea să cuprindă atât de strâns obiectul ei, încât la început să se surâdă de această servilitate. Oglinzile deformante să înceteze. Un simplu geam şi nici un defect în sticlă.

— La ce bun, mi se va spune, o artă care trebuie să repete în mod pasiv ceea ce silabiseşte realitatea?

— Uitaţi virtuţile sticlei: ea ne izolează de agitaţia lumii fără a ne lăsa să pierdem nimic din spectacolul ei, ea creează mai ales o tăcere în jurul nostru care, adăugându-se la imobilitatea noastră momentană de spectatori, ne luminează deodată asupra sensului lucrurilor în mijlocul cărora ne aflăm, fără a le putea vedea nici înţelege din cauza zgomotului şi a iuţelii acţiunii. Omul este esenţialmente distrat; în realitatea curentă el nu sesizează realităţile sufleteşti decât prin frânturi, când alte plăceri şi afaceri nu-1 solicită: un roman îi fixează capriciul, îl obligă să-şi susţină atenţia şi puţine lucruri există în lume pe care să nu le înţelegi.

— Şi apoi să le iubeşti, dacă le priveşti calm şi pe îndelete.

Priveşte spectacolul străzii într-o zi când vreo indispoziţie te reţine în odaie. Ce diferit e de alte zile! De obicei abia de te uiţi la el, eşti gata să intri în mişcarea acestei mulţimi, te gândeşti la ocupaţiile ce te aşteaptă, eşti înfierbântat de o anumită grabă şi în acelaşi timp înţepenit în regularitatea gesturilor cotidiene.

Într-o zi de odihnă forţată, aceeaşi scenă pare alta: nu îra ieri decât decorul insignifiant al vieţii zilnice; azi acest spectacol umple vidul unui spirit neocupat, îl ocupă şi îl interesează. Rumoarea mulţimii mergând la muncă pare mai depărtată, pentru că ai rămas izolat de ea. Această trecere Monotonă a mulţimii la anumite ore imperioase, acest zgomot de paşi grăbiţi printre care nu se amestecă nici o voce omenească te emoţionează într-un chip nou.

Dacă te-ai oprit la fereastră – cum n-ai nimic de făcut – te uiţi la fizionomia şi mersul anumitor oameni pe care îi cunoşti bine dar pe care de obicei numai îi saluţi şi nu-i observi deloc; afli multe lucruri pe care nu le vei mai uita; curiozitatea ţi s-a trezit din somnolenţă, ziua aceasta pe care ai petrecut-o retras din viaţă, prin schimbarea de optică a îndepărtării, te-a făcut să atingi o altă realitate şi, pe bună dreptate, îţi spui că aceasta e mai adevărată decât cealaltă.

Iată dar care ar trebui să fie ambiţia romanului: să puie pe cetitor în dosul unui geam foarte curat şi să-i deschidă ochii mari, invitându-1 la odihnă.

Ştiu bine că realitatea definitivă nu o vom sesiza niciodată, însă cel mai bun mijloc de a ne apropia de mister nu este prin tentative dezordonate şi setea de nelimitat, ci, din contra, printr-o îngrijită aproximaţie şi printr-un calcul delicat. Extravaganţa, aventura, intuiţia fantastică ne rătăcesc în nouri, unde neantul este fără mister. Misterul nu-i nici vag, nici inform. E un nucleu tare de care se ciocnesc topoarele noastre îndată ce atingem o anumită adâncime; substanţa lui inviolabilă emite acelaşi sunet, ori din care parte am des-coperi-o: este un punct precis spre care duce orice psihologie şi orice ştiinţă minuţioasă şi loială.

Marcel Proust scria undeva: „această ceaţă pe care ochii noştri avizi ar vrea s-o străbată e ultimul cuvânt al artei”. Da, pentru că este şi ultimul cuvânt al ştiinţei şi extrema limită a puterii noastre.

Nimeni nu devine scriitor, şi nici măcar un om, dacă nu-i capabil de un gând ferm. Or, un gând ferm nu-i fix, este acel ce nu se teme să meargă până la capătul lui însuşi şi a-i atinge limitele.

Dincolo, începe câmpul misterului. Este de dorit ca gândul să nu se teamă de această vecinătate ci să se obişnuiască cu ea.

Meditaţi aceste lucruri pentru a dispreţui o tehnică prea frumoasă şi prea puternică, de care nu este nevoie când ştii să exprimi sentimente simple şi fără contur. Nu numai stilul preţios, somptuos şi leneş trebuieşte gonit, dar şi frazele la modă, sigure pe ele însele, nervoase şi mândre de aerul lor definitiv.

Adevărul, adevărul simplu şi calm.

„Frize”, Anii, n. 5-6, iunie-iulie 1935, p. 5.