INEDITE

Acest calamburgiu caraghios e împotriva a tot ce e valoare, fie de ordin uman, fie intelectual, dintr-un sentiment de neputinţă, de furie sugrumată.

Pentru satisfacerea orgoliului lui ar fi în stare să-şi vândă şi sufletul.

Sufletul lui sterp şi chircit care nu va rodi niciodată”.

1 O/scar/L/emnaru/, „Facla”, An XVII, nr. 1931 din7 iulie 1937, p.2: „Comparate ele între ele (elementele aceluiaşi cadru adică) lucrurile sunt uneori mici, alteori medii, alteori chiar mari sau imense. Cetitorul român compară în literatură unele pagini cu celelalte dar numai între scriitori din acelaşi mediu. Desigur că dacă îl compari pe Blecher cu P-Martinescu, Blecher e un uriaş, dar comparat cu o valabilă unitate de măsură, cu ceva universal, autorul Inimilor cicatrizate e un caraghios.

De unde ideea că oamenii trebuie să fie comparaţi numai între ei dar totdeauna din acelaşi cadru. Nu înţelegeţi că într-un ospiciu de nebuni sunt unii care – astfel – ar trebui să fie socotiţi rezonabili? Când spun despre un om că e nebun sau că e rezonabil implicit îmi sprijin afirmaţia pe un criteriu exterior balamucului, tot aşa după cum ca să afirm că unul e mai mare scriitor decât altul trebuie în prealabil să afirm că amândoi sunt cel puţin „scriitori”, adică trebuie să mă sprijin pe un criteriu sau pe u° minimum de condiţii satisfăcute, altfel orice afirmaţie e o absurditate”-

IONIŢĂ CUBITĂ

Piaţeta aceasta se rătăcise în oraş „ca o foaie de hârtie albă, imaculată, între filele gălbui” şi mâzgălite ale unui vechi dosar. Era un pătrat curat şi proaspăt de asfalt, în mijlocul caselor negre şi urâte. Câteva clădiri o despărţeau de primărie şi măturătorii oraşului, dimineaţa când se duceau la lucru, nu uitau niciodată să tragă de câteva ori cu mătura pe asfaltul luciu. Veneau unul după altul şi chiar dacă piaţeta fusese măturată înainte cu două minute, tot nu se îndura omul să plece fără s-o mai netezească o dată cu măturoiul, aşa cum fac copiii când au în buzunar un nasture de alamă şi-1 scot, şi-1 aburesc, şi-1 freacă de haină ca să-i dea lustrul, şi încă o dată îl aburesc şi încă o dată îl freacă de haină şi iar îl privesc şi iar îi dau lustrul.

Îmi plăcea să mă joc cu tovarăşii mei în piaţeta aceea. Bilele alunecau pe asfalt cu o precizie extraordinară; era un loc pentru jocuri de elită: bile, nasturi şi ţintar; nici turca, nici poarca de pe maidane.

Tot acolo jucam şi „Călăria Franceză”, la care băieţii încălecau unii pe alţii şi ne îmbrăcam, nu ştiu de ce, şepcile Pe dos.

În piaţetă domnea toată ziua umbră şi tăcere. Puteam să ne zbenguim în voie, nimeni nu ne zicea nimic. Ba din contra, trăiau pe-acolo oameni cărora le plăcea lor înşile să Se joace copilăreşte: aşa era Ioniţă Cubiţă.

Ţinea brutărie chiar în marginea pieţei şi pe firmă scria clar Franzelăria Ion Cubiţă, dar toată lumea îi spunea Ioniţă Cubiţă din necesitatea aceea anonimă şi populară de prosodie ce zace în sufletul mulţimii („n-are a face, dai un pol mai mult dar ştii că face”).

Era un om mic, gras şi spân, cu câteva fire blonde de păr pe bărbie, atât de rare şi firave încât păreau crescute în cine ştie ce seră, la adăpostul luminii şi apoi lipite de obraz. Purta ochelari cu ramă de aur subţire, extrem de distinşi, cei mai distinşi ochelari din oraş. El însuşi era un brutar distins: cu inele în degete, cu lanţ gros de aur la vestă, stând toată ziua la „cassă” şi luând banii ori în faţa prăvăliei pe un scaun, ca să aspire aer.

Îndeletnicirea lui cea mai activă şi mai interesantă era să oprească în drum copiii când se întorceau de la şcoală şi să le dea un bobârnac în gât, în plin omuşor, încât copilul simţea o durere vie şi un fel de gol în piept.

Mai avea Ioniţă Cubiţă şi altă ocupaţie tot atât de serioasă: prindea câinii de pe stradă şi le vâra tabac pe nas.

Ţinea câinele lângă el, îl mângâia încetişor pe cap, îl scărpina pe după ureche apoi aluneca mâna prudent la bot şi îi îndopa nările cu tabac verde. Câinele o lua la fugă strănutând îngrozitor şi învârtindu-se pe loc cu coada între picioare, urlând de usturime.

În general toate astea se petreceau pe piaţetă ca pe o scena naturală anume făcută; noi copiii stăteam roată şi râdeam ca să-i facem plăcere lui dom'Ioniţă Cubiţă care nu dispreţuia deloc acest soi de popularitate.

Într-o zi el ne epata chiar de-a binelea şi cred că întâmplarea aceasta a vizitat mult timp visele turmentate ale copiilor care au luat parte la ea.

Ioniţă Cubiţă prinsese într-o capcană un şobolan şi fl adusese în mijlocul pieţii.

Toţi copiii alergarăm îndată în jurul lui, bănuind că ne vom distra bine. Într-adevăr Ioniţă Cubiţă se uită cu satisfacţie la noi şi ne zise:

— Îl vedeţi? E un simplu şobolan dar ştie să danseze foxtrot. Vreţi să vedeţi cum dansează foxtrot?

— Daaa! Răspunserăm toţi în cor.

(Şi unii copii pronunţau încetişor „Foxtrot, foxtrot”, cuvânt misterios, bizar, de care auzeau acum pentru întâia oară.)

Domnu'Cubiţă puse capcana pe asfalt şi ne spuse să nu ne atingem de ea. Apoi intră în prăvălie şi aduse un bidon de gaz. Îl văd şi acum, venind din brutărie, umblând legănat pe picioarele lui scurte şi groase, cu bidonul de gaz în mână.

Turnă gaz peste bietul animal, scoase din buzunar o cutie de chibrituri şi dădu foc, deschizând repede portiţa capcană.

Şobolanul, într-o vălvătaie de flăcări pline de fum, o zbughi afară, rostogolindu-se mai întâi, apoi ridicându-se în două picioare, sărind frenetic.

— Ei, vedeţi băieţi că ştie foxtrot? Ia te uită la el ce mai dansează. Spuse Ioniţă Cubiţă şi ochelarii îi dansau de bucurie pe nas, în timp ce guşa sălta şi ea veselă. Cu palmele moi şi grăsuţe Ioniţă Cubiţă bătea încetişor tactul.

Şobolanul ardea groaznic, chiţăind prelung şi dureros, într-un sfârşit trupul i se închirci şi se prefăcu într-o grămăjoară de carne, arzând cu flacără palidă. Putoarea de grăsime şi piele friptă umplea toată piaţeta. Copiii se apropiară şi scormoniră cenuşa.

Asta era Ioniţă Cubiţă; un om scurt, gras, cu ochi albaştri puţin holbaţi, în dosul ochelarilor cu ramă de aur, cu inele multe pe degete.

Îmi mai amintesc că două-trei zile după arderea şobolanului un băiat mai mare ne trimise, pe mine şi pe un ţânc, m brutărie ca să întrebăm pe domn'Ioniţă Cubiţă dacă nu maidă foc la şoareci.

Ţâncul se apropie de masa unde stătea brutarul şi uitân-du-i-se drept în ochi îi spuse:

— M-a trimis domnu' Antohi să vă-ntreb dacă nu mai aveţi şoareci de ars.

Ioniţă Cubiţă îşi potrivi ochelarii pe nas şi răspunse rar, răspicat, accentuând fiecare cuvânt:

— Ieşi afară-n p. mă-tii. Ăsta era Ioniţă Cubiţă.

Într-o zi Ioniţă Cubiţă deveni nevăzut. Cu preciziunea aceea de informaţii pe care o posedă numai copiii, aflarăm că Ioniţă Cubiţă e bolnav şi că are cancer la ficat, din care cauză burta i se umflase de plesnea.

Câtva timp nimeni nu mai vorbi de el până ce într-o zi aflarăm că a murit.

Într-adevăr, brutăria îşi trase obloanele şi fu forfoteală mare pe-acolo. Veniră rude şi cunoscuţi dar nu se auzi nici un plânset, nici un geamăt. Înmormântarea porni într-o după-amiază de vară. Colaci împletiţi în opt precedau dricul, colaci blonzi şi mătăsoşi ca nişte cozi de fată tânără aranjate pe tavă.

În cimitir avu loc ceva neaşteptat. Când sicriul fu adus în faţa gropii, un preot ceru să se deschidă capacul. Familia vroia să fie îngropat cu capacul închis dar preotul insistă. Soarele ardea cu putere pe cer. Capacul fu deschis. În sicriu zăcea galben, impresionant de slab, Ioniţă Cubiţă, în haine negre de mire, cu beteală de argint la cheutoare.

Şi deodată, în timp ce preotul îl stropea, oamenii se dădură nu ştiu cum la o parte şi soarele venind direct pe cadavru, faţa mortului începu a se întuneca şi într-o clipă fu neagră ca tăciunele.

Îl acoperiră repede şi-1 îngropară.

Iată, ăsta a fost Ioniţă Cubiţă.

Poezia transcendentală

Şi esoterică, şi legăturile ei cu spiritualităţile înalte ale metafizicei şi misticismului, este obiectul de cercetări al unei interesante grupări literare „Hermes” ce s-a format de curând la Bruxelles.

Comitetul este compus din personalităţi de seamă ca Rene Baert, Marc Eemans şi Henri Michaux. În fiecare trimestru gruparea editează o voluminoasă revistă cu titlul ei propriu. Ultimul număr este închinat în întregime poesiei metafizice şi în el publică esseuri Rene Baert, Denis de Rougemont şi Jean Wahl despre Rilke, Kierkegaard şi un curios poet din secolul al XVII-lea, Thomas Traherne.

Înregistrăm apariţia acestei grupări ca un real efort de înţelegere a transcendentelor poetice şi în acelaşi timp cu sentimentul inutilităţii unor astfel de preocupări într-o vreme când toate disciplinele spirituale tind spre eficacitate.

M. B.

Ion Manolescu: Odihna neagră, poeme (Editura „unu”)

Până azi, poetul Ion Manolescu n-a publicat decât rare poeme în firave reviste de provincie. Îl aşteptam adunat şi definit între coperţile unei plachete. Presimţeam că, astfel confruntate, poemele d-sale vor vădi mai bine accentul lor unic de mare şi calmă tristeţe.

Şi într-adevăr aşa a fost.

Dar, poetul Manolescu a suferit de pe urma editării sale Şi de o mică injustiţie literară. Scos sub egida oblăduitoare de la „unu”, el a fost confundat şi integrat unei mişcări moderniste cu care n-a avut şi n-are nimic în comun.

Cred că exagerat s-a afirmat despre d. Manolescu că este un „stâlp al suprarealismului”.

Este suficientă o sumară răsfoire a cărţii pentru a se descoperi într-însa prospeţimi şi autenticităţi ce nu se pot încadra în rigiditatea nici unei şcoli moderniste.

Iată, de pildă, această Lumină limpede, care poartă în sfârşitul ei nu ştiu ce calmă disperare.

Lumină limpede: trecerea sufletului, pasăre albă floarea de nalbă, boii cu privirile lăsate, plopii cu1 umbrele culcate, fata din câmp cu şolduri de vânt, odihna neagră din pământ, spicul ovăzului crescut îndeajuns, strigătul omului.

— Fără răspuns.

Circulă astfel în poemele d-lui Manolescu un suflu de caldă aderenţă cu lucrurile din jur, cu luminile limpezi în care se scaldă nostalgiile şi asprimile acestei lumi ca şi sfârşitul lor, somnul bun şi blând al „odihnei negre”.

Poate că obsesia morţii este aceea care domină în aceste poeme, dar d. Manolescu are şi inflexiuni de reverie şi de vis pline de incantaţii. Îmi pare rău că spaţiul nu-mi permite să citez în întregime Rămâi în şesul ăsta sau Matinală.

— Cu siguranţă poeme care marchează în lirica noastră tânăra un loc important.

Poemele d-lui Manolescu trebuiesc astfel cetite, dar mai ales recitite, până la impregnarea deplină cu substanţa lor, extrasă – ca elementele prime – din tot ce este esenţial şi neclintit în jurul omului.

Mai am de adăugat un cuvânt: poetul Ion Manolescu nu trebuie confundat cu poetul Ion Aurel Manolescu, care va scoate şi d-sa în curând o plachetă.

Cu timpul, când aceşti doi tineri poeţi vor fi publicat mai mult, cetitorul va discerne cu uşurinţă sensibilitatea proprie fiecăruia şi va face, de la sine, discriminarea necesară.

Pentru azi despre poetul Ion Manolescu am vrut să vă vorbesc.

M. B.