Capitolul XVII Contele Decazes vrea sa schimbe ministerul.
— Intrigi împotriva ducelui de Richelieu. — Ducele îşi da demisia. — Generalul Dessolle îi succede. — Însurătoarea lui Decazes. — Contele de Sainte-Aulaire. — Tata cere sa se retragă. — Este înlocuit de marchizul de La Tour-Maubourg. — Regele este nemiltumit de tatăl meu. — Ideile mele în legătură cu cariera diplomatica. — O promoţie de pairi. — Domnul de Barthelemy.
Era de presupus ca după succesul de la Aix-la-Chapelle, primul ministru avea sa se întoarcă la Paris, atotputernic. Dar lucrurile nu statura asa. Cele doua opoziţii – de dreapta şi de stânga – se coalizară pentru a minimaliza rezultatul obţinut şi partidul ministerial, sub influenta domnului Decazes, se uni cu un partid semiliberal. Acest partid protestase multa vreme împotriva ministerului de politie şi-l convinse pe domnul Decazes sa facă unele modificări la acest minister, după plecarea străinilor. Domnului Decazes îi plăcu aceasta idee, cu condiţia, bineînţeles, sa rămână ministru şi încă unul destul de influent. Vorbi cu ducele de Richelieu care fu de acord cu el. Domnul Laine, ministru de interne, continua sa dea dovada de acelaşi dezinteres, de aceeaşi ambiţie şi de plictisul sau în privinţa afacerilor. Ducele de Richelieu, care avea – în acea epoca – deplina încredere în vorbele sale, se duse să-l roage. Cu cea mai mare candoare, să-i cedeze portofoliul sau lul Decazes care voia sa fie ministru de interne. Laine s înfurie cumplit când auzi o asemenea propunere; ducele Richelieu, cu stângăcia caracteristica oamenilor loiali, se dus* să-i spună lui Decazes ca Lainenu voia sa consun Recunoştea şi el ca nu avea nici un rost sa existe un minister i politiei şi unul de interne, era de acord cu toate „convenientele pe care i le semnalase Decazes, dar trebuia sa ecurga la un alt mijloc. După ce dădu aceste satisfacţii lui necazes şi lui Laine, ducele de Richelieu pleca la Aix-la-fhapellfi) în deplina siguranţă ca cei doi colegi ai sai nu aveau nimic împotriva lui. Dar, la întoarcere, se putu convinge cu ochii lui de ce era în stare vanitatea. Nu cunosc în amănunt intrigii6 folosite, dar stiu ca la sfârşitul anului, ducele trebui să-şi dea demisia împreuna cu domnii Pasquier, Mole, Laine „i Corvetto1. Generalul Dessolle2 deveni seful noului cabinet unde Decazes era director în toată regula. N-am putut pricepe niciodată cum de n-a simţit domnul Decazes ca frumoasa mantie de cristal pur, în care-l învăluise ducele de Richelieu, îi era absolut necesara ca sa se bucure de încrederea celor din jur. El nu putea susţine povara urii îndreptata împotriva sa decât sub acea nobila şi transparenta mantie. Ducele de Richelieu îi lăsase întreaga putere, deplina importanta, toate profiturile, dar şi toate sâcâielile. Caci nu poţi beneficia de favoruri daca nu ştii sa amuzi un rege bolnăvicios, frământat de tot soiul de probleme.
Domnul Decazes se însurase3 de câteva luni cu domnişoara de Sainte-Aulaire, fata de familie buna, bogata şi având prin mama sa – doamna de Soyencourt – alianţe aproape regale4. Acele relaţii îl flatau pe domnul Decazes şi-i plăceau ' Doamna de Boignc face aici o greşeală. Domnul Corvetto, ministru de nnantc, fusese nevoit sa se retragă în 7 decembrie 1818, în fata criticilor ridicate de Uimir Pcricr în legătură cu împrumuturile. Fusese înlocuit cu Roy, care urmase după TOcclc de Richelieu (n. ed.fr.).
— Jean-Joseph-Paul-Augustin Dessolle (1767 – 1828), general de divizie, J. POI comandant al gărzii naţionale în guvernul provizoriu. Trecând de partea regelui, nurriit ministru de Stat, conte, pair, maior general al gărzilor naţionale. După 1815, Puhl – *^cu' marchiz şi membru în Consiliul privat, în 1818, s-a retras din viaţa d0m. 3 Decazes era văduv dintr-o prima căsătorie contractata în 1805 cu Cuft? 1 j°ara '^Iura'rc> cca do a doua fiica a contelui de Murairc, primul preşedinte al
1 dc Casaţie. Dar după un an, adică în 1806, sotia i s-a prăpădit. DomnLouis-Clair de Beaupoil, conte de Sainte-Aulaire, se însurase prima oara cu Wjiilcli? Oara. Dc Sciglicrcs de Soyencourt, fiica marchizului dc Soyencourt şi a Oar5 j'T1„lc'„Hcnrieta, prinţesa dc Nasau-Saarbruck. Rămas văduv, s-a însurat a doua n '809, cu Louise-Charlottc-Victorinc dc Grimoard de Bcauvoir du Brison.
Regelui1. Ludovic al XVIIl-lea privea cu ochi buni aceasta căsătorie pentru ca se amestecase personal şi aceasta circumstanţă prilejuise o apropiere fata de domnul de Sainte-Aulaire2 care făcea parte din opoziţie. Nutresc fata de Sainte-Aulaire o prietenie care durează de vreo treizeci de ani Totuşi, trebuie sa mărturisesc ca, în primele momente ale Restauraţiei, se purtase cam neîndemânatic. II renegase în mod succesiv pe Napolen, al cărui şambelan fusese în 1814 şi pe Ludovic al XVIII-lea, în 1815 (în cele doua oraşe – Bar-le-Duc şi Toulouse – unde era prefect în acea epoca), într-un fel jignitor şi injurios care nu. Se potrivea nici cu spiritul nici cu firea lui, care erau cele mai blânde şi mai plăcute Dar exista împrejurări atât de zdrobitoare încât putini oameni pot fi la înălţime în astfel de situaţii, şi mai ales oameni de spirit. Dobitocii ies mai întotdeauna cu obraz curat, din ele pentru ca nu le înţeleg, în timpul „Celor o suta de zile”, Sainte-Aulaire se vârâse în rândurile celor de stânga, însurătoarea lui Decazes cu domnişoara de Sainte-Aulaire, în loc să-l apropie pe ministru de partidul aristocratic de care ţinea prin naştere, îl determina sa intre în opoziţie şi-i dădu o anumită tenta revoluţionară pe care cei din partidul ultra o colorară şi mai puternic. N-aş putea spune ca protestele lor, repetate la nesfârşit, n-au exercitat, fara sa ne dam seama, o oarecare influenta chiar şi asupra noastră, a celor de la Londra.
Vestea retragerii ducelui de Richelieu, la care nu se aştepta nimeni, a fost o grea lovitura pentru tatăl meu. Am mai spus ca treburile cele mai grele ale ambasadei le tratau direct între ei – fara a mai fi trecute prin diverse birouri. Auzind de plecarea ducelui, tata simţi dorinţa de a-i urma exemplul, iar
1 Ducesa de Brunswick-Bevcrrt, prinţesa de Nassau-Saarbruck şi sora manie domnişoarei de Soycncourt. A obţinut de la regele Danemarcei – Fredcrick al IV-lca substituirea ducatului de Glusckbcrg, în favoarea nepoatei sale şi a descendenti'0';
2 Louis-Clair ele Beaiipoil, conte de Sainte-Aulaire (1778 – 1854); absolv” al acolii politehnice, şambelan al lui Napoleon. Sub Restauraţie, c prefect Toulouse, deputat şi pair al Franţei. După 1830, c ambasador la Roma, la Vicna s' ^ Londra. Reintrat în viaţa privata, s-a dedicat lucrărilor istorice, devenind mcrnor Academici.
Scrisoarea pe care o primi de la el îl hotărî, îi răspunse ducelui că-şi socotea şi el sarcina încheiata1. La fel ca şi ducele de Richelieu, tata socotise ca era de datoria lui sa rămână în postul pe care-l ocupa, până la retragerea definitiva a străinilor; aceasta operaţie efectuându-se, şi dându-şi seama că începea o era noua, în cu totul alt spirit, tata profita de ocazie pentru a cere sa se retragă, pretinzând ca era destul de; n vârsta şi ca simţea nevoia sa se odihnească. ai eu şi mama am fost în culmea fericirii. Nu puteam suferi viaţa diplomatica, jar mama suporta din ce în ce mai greu, despărţirea de fiul ei. De altfel, am observat ca munca pe care tata şi-o îndeplinea cu atâta conştiinciozitate începuse a-l obosi foarte tare. Desi îşi păstrase intacte toate facultăţile, şi eu şi mama observasem ca memoria începuse să-l lase. Când un om sta, de la treizeci la şaizeci de ani, în afara treburilor Statului, apoi începe a se ocupa de ele, ori le face foarte prost, ori – daca le face bine -aceste treburi îl zdrobesc. Acesta din urma era şi cazul tatălui meu. Domnul Dessolle îl ruga sa revină asupra hotărârii sale, dar tata nici nu vru sa audă. Vazându-l ca persista în hotărârea Jui, regele îl numi în locul sau, pe marchizul de la Tour Maubourg2. Cu francheţea care-l caracteriza, tata se strădui să-i netezească drumul, în aşa fel încât noul ambasador sa intre cât mai repede în probleme şi sa fie cât mai bine văzut în societatea londoneza: Domnul de la Tour-Maubourg, care era şi el un om la fel de loial ca şi tata, aprecie din cale-afară acest comportament şi-şi manifesta o vie şi sincera recunoştinţa fata de tatăl meu. Tata îi mai făcu un serviciu, caci – de îndată ce se reîntoarse la Paris – demonstra clar ca ambasada noastră din Londra nu era îndeajuns de bine plătită, aşa încât succesorul sau avu placerea de a primi în plus şaizeci de mii de franci pe an. Daca marchizul de La Tour Maubourg era Riscat de felul cum procedase tata, în schimb domnul Marchizul de Osmond şi-a dat demisia în 2 ianuarie 1819. Richelieu se ^rasese în 29 decembrie 1818.
IQ – Marie-Victor Nicolas, marchiz de La Tour Maubourg (1768 – 1850), ^ otcnent al gărzilor, colonel de cavalerie, aghiotantul lui Klcber; raliidu-sc armei, devine pair al Franţei, apoi ambasador la Londra, ministru de război, P'orul ducelui d Bordeaux. Ai-a pierdut un picior în bătălia de la Lcipzig.
Dessolle, era plin de ciuda ca tata se reîntorsese la Paris, jar domnul Decazes era destul de bonsumflat fiindcă fostul ambasador îşi îngăduise să-l nemulţumească pe Ludovic al XVIII-lea. Favoritul avea totuşi, într-un fel, dreptate. Retragerea unui om atât de apreciat cum era tata, şi care mersese pana atunci, pe acelaşi drum cu guvernul, putea fi interpretata ca o ruptura si, în ciuda moderaţiei extreme a vorbelor rostite de părintele meu şi de toţi cei din familia sa, duşmanii domnului Decazes nu pregetară să-l ponegrească în toate felurile, între tata şi noul prim-ministru urmară câteva săptămâni de discuţii. Desi tata îşi dăduse demisia imediat după ducele de Richelieu, ea nu i-a fost acceptata decât la sfârşitul lui ianuarie 1819. Eu am plecat imediat la Paris ca sa pregătesc locuinţa.
L-am găsit pe rege întors pe dos, spunându-mi ca până la acea ora crezuse ca ambasadorii îl reprezentau pe el, dar ca marchizului de Osmond îi plăcea să-l reprezinte nu pe regele sau, ci pe ducele de Richelieu. aşa ca, drept mulţumire ce făcuse la Londra, tata nu numai ca nu primi nici cea mai mica dovada de satisfacţie din partea nerecunoscătorului sau stăpân, dar mai avu de întâmpinat şi o mulţime de greutăţi până ce izbuti sa intre în posesia pensiei la care avea dreptul, pretextându-se ca nu existau fonduri. De fapt, n-a fost singurul care a avut de suferit din pricina ingratitudinii siveranului: toţi miniştrii ieşiţi atunci la pensie şi mai ales ducele de Richelieu au simţit din plin nerecunoştinţa Curţii, a Camerelor, ba chiar şi a publicului. Monsieur şi Madame ma tratară totuşi cu multa bunăvoinţă, aşa cum făceau ori de câte ori veneam de la Londra. Decele de Berry tinu sa ma convingă ca tata abandonase partida pentru ca încăpuse pe mâinile iacobinilor. L-am contrazis, vorbindu-i despre vârsta sa înaintata, despre faptul ca avea nevoie de odihna, despre înţelegerea pe care o avusese cu regele ca nu va sta în slujt>a decât până la plecarea străinilor din tara, despre sănătatea precara a mamei. Dar ducele, glumind, o ţinea întruna pe a lul;
Cât despre ceilalţi, când văzură ca niciunul dintre nu se vâra în opoziţie şi în Camera pairilor şi ca tata vo, teaza oentru un guvern, renunţară la toate „graţiozităţile” lor şi-şi t-eluara atitudinea obişnuită, de răceală şi indiferenta.
Între timp, mama se îmbolnăvi grav la Dover, lucru ce Oe nelinişti cumplit. După ce se simţi mai bine, putu trece Canalul Mânecii, şi iată-ne ajunşi cu toţii la Paris, spre bucuria întregii familii, care, în sfârşit, se vedea şi ea împreuna.
După o vreme, tata începu a da semne vădite de plictiseala, aşa cum li se întâmpla tuturor bărbaţilor care se j-up brusc de munca lor. Dar firea lui minunata îl ajuta sa treacă destul de repede peste acest moment. Cred ca nu exista situaţie care sa te facă sa simţi mai multe regrete, ca retragerea din slujba de ambasador şi reintrarea în viaţa particulara sau mai bine-zis, în anonimat. Toate relaţiile pe care le-ai avut se rup; pentru persoanele influente din tara ta eşti aproape un strain; nu mai eşti la curent cu o serie de lucruri care ar trebui să-i preocupe pe cei sus-puşi, caci bârfeala e pentru ei mult mai importanta decât pentru noi, cei mici; te-ai obişnuit sa fii mereu în societate, iar acum te vezi dintr-o data părăsit de toţi. După părerea mea, nu exista profesie mai neplăcută în care joci de fapt rolul măgarului, încărcat de poveri, şi în care onorurile pe care le primeşti sunt lipsite de orice stima, de orice valoare, de orice consoderatie personala, pentru ca prea cunoşti în amănunt dedesubturile lucrurilor. Aţiu ca, în general, lumea priveşte aceasta cariera ca pe una dintre cele mai plăcute, mai ales când ajungi la râvnitul post de ambasador. Din păcate, cunosc destul de bine aceasta slujba, aşa că-mi pot îngădui s-o socot detestabila. Când eşti obligat să-ţi pierzi nopţile, ca sa rezolvi problemele urgente 'vite peste zi, când reuşeşti sa duci cu bine, la capăt, o Problema spinoasa, dificila, adesea îngreunata de instrucţiuni c&re se bat cap la cap, toată onoarea revine prim-ministrului Care, în frazele încâlcite ale unei scrisori ca vai de capul ei, j1 la dacă-ţi îngăduie să-i ghiceşti intenţiile; în cazul în care eaba nu reuşeşte, tot ponosul cade în capul ambasadorului. Aca afacerea răsuflă, prim-ministrul ridica din umeri şi te ^ °clarna imbecil, cu atât mai mult cu cât secretul – spune el Pruna lege a slujbei de ambasador, iar tu nu-i poţi dovedi cu nimic ca n-ai nici o vina. Eu, personal, am văzut partea cea mai frumoasa a carierei diplomatice, pentru ca tata, ocupâru du-se de cea mai mare ambasada, s-a bucurat de deplina încredere atât a guvernului sau cât şi a celui englez, şi totuşi repet, consider aceasta meserie drept una dintre cele mal ingrate şi mai putin demne de râvnit.
Hotărârea noastră de a nu ne arata ostil noului minister dădu greş în urma deciziei domnului Decazes de a numi o noua promoţie de şaizeci de pairi (6 martie 1819). Oricât de mult as fi trăit eu în ceţurile Londrei, totuşi nu puteam privi cu sânge-rece o asemenea măsură. Tata ma ruga să-mi tin gura cu toate că-mi dădea dreptate, susţinând ca ministerul dăduse o lovitura mortala pairiei. Lista din 1815, desi foarte numeroasa, avea un caracter diferit. Era vorba atunci sa se puna bazele unei instituţii, şi nu să-ţi asiguri majoritatea voturilor. Numirea din 1819 avu loc în urma unei propuneri a domnului de Barthelemy1, privind revizuirea legii alegerilor, lege pe care însuşi Decazes o repuse din nou în funcţiune peste câteva luni, renunţând la cea noua.
Spre sfârşitul anului, am avut o remaniere de guvern: Pasquier deveni ministrul afacerilor externe; Roy2 prelua finanţele, iar La Tour Maubourg, ministrul de război. Omul dădu dovada, în aceasta noua slujba, de aceeaşi cinste, aceeaşi probitate si, mai ales, de aceeaşi incapacitate, ca şi la Londra.
Desele mele călătorii în Anglia ma împiedicară sa ma duc în Savoia. aşa ca în vara anului 1819, profitând de faptul ca eram libera, m-am dus să-i fac o vizita domnului de Boigne şi sa fac o cura la apele din Aix.
La începutul iernii, m-am stabilit împreuna cu părinţii mei într-o casa închiriata pe strada Bourbon. Aici am petrecut următorii zece ani care au pregătit căderea Restauraţiei pe care o dorisem din toată inima şi în care îmi pusesem speranţe atât de mari, dar care se dovediseră a fi atât de deşarte.
1 Francois. Marchiz de Barthelemy (1750 – 1830), însărcinatul Franţei cu afaceri, în Anglia, ministru în Elveţia, vicc-prcscdintc al Senatului, conte, pair dup Restauraţie şi la urma marchiz.
2 Antoine. Conte de Roy (1764 – 1847), avocat, deputat, de mai multe ori ministfU de finanţe; sub Restauraţie, membru al Consiliului privat; conte şi pair al Franţei.
