Capitolul XVI Moartea doamnei de Stael.

— Efectul operei sale asupra revoluţiei -Ma reîntorc la Londra.         — Agenţii partidului ultra.         — Prezentarea Notei secrete.         — Regele îi ia lui Monsieur comanda gărzilor naţionale.         — Furia lu; Jules de Polignac.         — Congresul de la Aix-la-Chapelle.         — Ducele de Richelie” obţine eliberarea teritoriului Franţei.

Am neglijat sa vorbesc, pe parcurs, despre moartea doamnei de Stael. Faptul s-a petrecut în timpul uneia dintre şederile mele în Anglia, în urma unei boli lungi, desi se căznise sa trăiască, totuşi, cât mai mult cu putinţă, în acea lume pariziana pe care o aprecia atât de mult. Aproape că-ţi făcea rau s-o vezi când sosea la serate. Venea epuizata de suferinţa dar, după o bucata de vreme, spiritul punea stăpânire pe trup şi ea devenea mai sclipitoare ca niciodată. Ultima oara când am văzut-o, era într-o dimineaţă. A doua zi, eu am plecat. De câteva zile, nu mai putea părăsi sofaua. Petele livide care-i acoperau obrazul, braţele, mâinile arătau clar descompunerea sângelui. Aveam penibila impresie că-mi luam adio pe veci de la acea femeie aflata pe moarte, care nu făcea altceva decât sa vorbească despre viitor. Era ocupata sa caute o casa pentru fiica ei, ducesa de Broglie care era însărcinată şi gata sa nască, dorind s-o instaleze cât mai bine. Făcea tot felul de planuri pentru iarna următoare. Avea de gând sa stea mai mult la ea acasă şi sa dea cât mai multe mese. Oare încerca sa se păcălească pe sine? Nu stiu, dar contrastul dintre acea femeie pe moarte şi acele cuvinte atât de pline de viaţă era, pur şi simplu, sfâşietor; am plecat de acolo, zdrobita.

Exista o mare diferenţă de vârsta şi mai ales de merite, între noi doua, pentru ca sa ma pot lauda ca eram prietena cu doamna de Stael, dar ea fusese întotdeauna extrem de buna cu mine şi eu ma simţeam nespus de măgulita de atenţia Pe care mi-o dădea. Felul cum impulsiona ea întreaga societa e pariziana îmi plăcea grozav, pentru ca era exact contrariul Hr mele de o lene fara pereche. Fara ca măcar sa se ridice de P sofa, izbutea sa însufleţească întreaga adunare. Iar acel sp1 atât de alert, triumfând asupra unui trup aproape inert, p ma uluia. Fara să-mi fie prietena intima, moartea de Stae'l m-a mâhnit mult. Deznădejdea copiilor ei a fost mare, caci o iubeau extrem de mult iar boala ei îndelungata nu le-a slăbit nici sentimentele, nici regretele.

Auguste de Stae'l deveni editorul unei lucrări la care ea trudise îndelung şi care a apărut în primăvara anului 1818. Lucrarea a produs un efect care n-a fost deloc lipsit de importanta.

Cei care luaseră parte la revoluţia, din 1793, şi trăiseră în epoca Imperiului, nu erau zugrăviţi în culori prea frumoase. Restauraţia nu-i reabilitase şi nimeni nu reclama cinstea de a fi răsturnat tronul lui Ludovic al XVI-lea. Puteai sa cauţi mult şi bine, în Franţa, un om care sa vrea sa recunoască acest lucru. Până şi regicizii refuzau aceasta cinste. Cartea doamnei de Stae'l a schimbat brusc dispoziţiile, lumea cutezând acum sa vorbească în mod cât mai onorabil despre revoluţie şi despre revoluţionari. Ea a fost prima care şi-a dat seama de principalele etape ale acelei revoluţii, de nădejdile înşelate ale oamenilor cinstiţi, de crimele gratuite care au pătat cu noroi acele zile şi au acoperit cu sânge foloasele pe care unii le-au adus, în mod real, patriei, în sfârşit, ea a fost prima care a spălat de o ruşine nemeritata numele de revoluţionar care -dintr-o injurie cum fusese socotit până atunci – deveni aproape un titlu de glorie. Opoziţia nu-l respinse. Liberalii se recunoscuseră a fi urmaşii revoluţionarilor din 1789. Domnii de Lafayette, d'Argenson, de Thiard, de Chauvelin, de Girardin etc. Alcătuiră inelele acestui lant. Cei din familia Lameth, desi îşi ziceau „patrioţi” încă din 1789, şi-i respinseră pe emigranţi şi Restauraţia, nu se raliară la opoziţia antiregalista. Rămaseră nişte liberali destul de moderaţi, după ce-l slujiseră pe împărat cu mult mai putin zel decât cei pe Care i-am citat mai înainte.

Cred ca aceasta lucrare postuma a doamnei de Stae'l a st un dar făcut Franţei, care a contribuit din plin la reabilitaa acelui spirit revoluţionar în care tineretul s-a cufundat din j, ' j1 ale cărui urmări le-am văzut cu toţii, după aceea. De a a ce cartea doamnei de Stae'l le-a insuflat curaj, imnurile cântate în 1789 n-au mai încetat. N-au existat decât putini oameni cu judecata care sa ştie sa culeagă numai sămânţa buna din toată acea beţie sângeroasa. Ba, la un moment dat, 1-am văzut ridicat în slavi până şi pe Robespierre.

Al treilea volum era scris aproape în întregime de Benjamin Constant; diferenţa de stil, şi mai ales de idei, era vădită. El era mai mult republican. Gusturile aristocratice ale doamnei de Stae'l, care ies la iveala ici şi colo, străpungând plebeismul, nu se mai găsesc în acest volum.

O febra groaznica, nemolipsitoare, din pricina căreia chiar am crezut ca voi muri, m-a reţinut mai multe săptămâni în odaia mea. N-am ieşit decât ca s-o îngrijesc pe cumnata mea, care a avortat fara sa vrea, la patru luni şi jumătate neliniştindu-ne din pricina sănătăţii ei şi făcându-ne sa regretam enorm băieţelul pe care-l pierduse. De îndată ce sotia fratelui meu s-a simţit bine, m-am reîntors la Londra. Afacerea lichidărilor, fixata în sfârşit la şaisprezece milioane de franci reclamaţi de particulari, îl făcuse pe tata sa fie ocupat până peste cap, caci vedea mereu reapărând dificultăţile pe care abia le rezolvase şi nu-şi putea da seama ce se întâmpla. Iată însa ca o trista descoperire lamuri şi acest mister.

Loialitatea domnului de Richelieu trebui sa se resemneze în fata sforăriilor inerente necesitaţilor guvernului. „Cabinetul negru” îi aduse dovezile cele mai concrete despre felul cum Dudon, comisar al lichidărilor, vindea străinilor interesele Franţei, pe sume frumuşele, în bani lichizi. Scrisorile interceptate, scrise la Berlin şi citite la posta din Paris, stăteau mărturie. Ducele de Richelieu îl alunga, în chip ruşinos, pe Dudon. Dar, neputând publica acele revelaţii, care-i justificau demersul, îşi făcu din Dudon un duşman înverşunat şi obraznic. Preschimbat imediat în regalist, Dudon se plânse ca era victima purităţii opiniilor sale, devenind destul de incomod mai târziu. De îndată ce-a fost înlocuit de Mounier, treburi au început sa meargă ca lumea. Integritatea acestuia a des curcat cu răbdare tot ceea ce celalalt încurcase cu inten, ^ Lichidările fura, în sfârşit, isprăvite, ceea ce constiW1 succes pentru guvern. Cu aceasta ocazie, ducele de Richelieu „-a împrietenit foarte strâns, cu Mounier.

Pe măsură ce afacerile băneşti se aplanau, nădejdea eliberării noastre sporea, iar furia partidului ultra creştea. Neghiobia sa devenise egala cu intoleranta, îmi amintesc ca înainte de a părăsi Parisul, i-am auzit pe cei din acest partid tunând şi fulgerând împotriva guvernului care cerea de la capitaliştii francezi şaizeci şi şase la suta dintr-un nou {mprumut, în timp ce în anul precedent nu obţinuse decât cincizeci şi patru de la „Baring, şi Compania”. Nu peste mult, văzurăm sosind la Londra mai multi trimişi ai lui Monsieur: Crussol, Fitz-James, la Ferronnays, Bruges etc. Tata era la curent cu misiunea lor. Miniştrii englezi erau indignaţi. Toţi veneau sa reprezinte, chipurile, Franţa, sub aspectul cel mai josnic şi mai periculos,. Cerând prelungirea ocupaţiei străine. Ducele de Fitz-James întrecu atât de tare măsură, încât lordul Castlereagh îi spuse:

— Daca acest tablou pe care ni 1-ai descris dumneata ar fi exact, ar trebui sa ne rechemam imediat trupele, sa formam un cordon în jurul Franţei şi sa va lăsăm sa va mâncaţi între voi! Din fericire, draga domnule duce, avem informaţii mult mai putin înfricoşătoare, şi mai demne de încredere, care se bat cap în cap cu ale dumitale!

Părerea acelor domni, vorbind despre tatăl meu, era ca acesta trecuse de partea duşmanului. Ce fericire pentru monarhie daca ar fi fost înconjurata numai de astfel de duşmani! Ducele de Richelieu, după părerea lor, avea intenţii bune, dar era corupt! Cât despre ceilalţi miniştri, erau nişte „etrebnici şi nişte ticăloşi: Decazes, Laine, Pasquier, Mole, orvetto. Pe măsură ce eliberarea patriei se apropia, neliniştea Partidului sporea. Cred ca tot în acea epoca a apărut si

°nservatorul. Aceasta publicaţie săptămânala îl avea ca actor principal pe domnul de Chateaubriand, dar toţi en partidului ultra îşi vărsau fierea în paginile acestui Ultimul care sosi în Anglia fu Jules de Polignac; el era purtătorul acelei faimoase „note secrete”1, mărturisita şi recunoscuta de Monsieur, dar în realitate redactata de domnul de Vitrolles2. Niciodată un print n-a săvârşit o fapta mai urâta şi mai condamnabila! Ai unde mai pui ca era şi moştenitorul Coroanei! Guvernele străine începură a-l privi cu dispreţ, iar Ludovic al XVIIl-lea fu atât de furios pe fratele sau încât furia îi dădu curajul să-i ia comanda gărzilor naţionale ale regatului. De multa vreme miniştrii solicitau regelui sa încredinţeze ministerului de interne organizarea gărzilor naţionale şi sa le puna sub ordinele sale. Regele recunoştea necesitatea acestui lucru, dar dădea înapoi, speriat de protestele lui Monsieur, care fusese numit, încă din 1814, comandant general al gărzilor naţionale din Franţa, îşi alcătuise un Stat-Major, după capul lui, nişte inspectori generali se duceau sa facă unele controale în fiece trimestru şi se interesau de felul cum îşi îndeplineau datoria ofiţerii care erau toţi numiţi de Monsieur şi devotaţii lui. Majoritatea erau membrii ai Congregaţiei. Corespondenta lor cu Jules de Polignac, primul inspector general, era zilnica, iar politia sa îşi exercita îndatoririle cu zel şi pasiune. Era un fel de Stat în Stat, un guverv în guvern, o armata în armata. Ceea ce s-a numit, pe drept cuvânt, „guvernul ocult”, era pe atunci în apogeul sau. Hotărârea care-l deposeda pe Monsieur de aceasta slujba îi răpea şi partidului sau o parte din putere, lipsindu-l de o uriaşă forţă armata de care dispunea şi care nu primea ordine decât de la Monsieur.

Jules de Polignac afla vestea (care fusese ţinută secreta) prin mama mea care-i dădu Monitorul să-l citească. In ciuda ' E vorba de un memoriu adresat principalilor ambasadori străini, rezidenţi la Paris. Memoriul părea a fi urmarea unei corespondente secrete, dusa fara stirca regelui şi a guvernului. Memoriul şi toată acea corespondenta urmăreau sa obţin ajutorul puterilor străine pentru a-l forţa pe Ludovic al XVIIl-lea să-şi schin*c primul ministru şi politica sa libera..

2 Eugene-Frantois-Augiiste ele Arnaud, baron de Vitrolles (1774 – l„-' ' secretar în Consiliul regelui, după Restauraţie. Arestat la Toulouse, în timpul c „O suta de zile”, a fost eliberat şi a ajuns deputat în Basscs-Alpes, apoi minis ^ ambasador la Florenţa. S-a însurat cu o domnişoară de Follcville, fiica din fl° ducesei de Bouillon.

Reţinerii sale obişnuite, se dovedi a nu fi chiar atât de stăpân e sine, caci rosti unele cuvinte, destul de grave – după mama _ care îi spuse că-i va relata întocmai soţului ei vorbele pronunţate de el, pentru ca tata să-] înştiinţeze, la rândul sau, pe rege. Avertizat de imprudenta sa, el încerca s-o dea pe glunia; dar neizbutind să-i schimbe, mamei, părerea, recurse la rugăminţi care ajunseră până la lacrimi şi îngenuncheri şi nu se lasă până ce mama nu-i făgădui ca nu va mai repeta nimănui cele spuse de el. N-am aflat niciodată ce-a spus. Aţiu doar ca era amestecat şi numele domnului de Villele, aşa ca bănuiesc ca-l luase gura pe dinainte şi pomenise despre conspiraţia, pusa la cale de ei, prin care urmăreau să-l aşeze pe tron pe Carol al X-lea înainte ca Ludovic al XVIII-lea să-şi fi dat duhul. Nu intru în amănunte în legătură cu acest lucru, desi majoritatea actorilor – atât conspiratori, cât şi cei ce urmau a fi atacaţi de ei – ne erau prieteni intimi. Cum conspiraţia se pare ca mergea sus de tot, regele opri cercetările, dar fu îngrozitor de mâhnit şi-i dădu de înţeles fratelui sau ca era la curent cu toate potlogăriile acestuia. Nu stiu daca era amestecat şi ducele de Berry. Sper ca nu. Cât despre ducele de Angouleme, Monsieur se ascundea de el mai straşnic decât de rege. Desi guvernul muşamaliza toată afacerea, partidul ultra fu descumpănit de aceasta descumpănire. aşa ca o vreme, se strădui sa para mai moderat. Asta însa nu-l împiedica sa trimită, la Congresul de la Aix-la-Chapelle, agenţi plătiţi ca sa dejoace, pe lângă străini, strădaniile ducelui de Richelieu. Dar ducele izbuti să-şi unpuna punctul de vedere şi avu gloria şi bucuria de a se semna tratatul care elibera tara de garnizoanele străine. Sigur, eocamdata cu titlul oneros, dar Franta putea plati datoriile pe Care le accepta; ceea ce nu mai putea însa accepta, era Hinta de a nu fi stăpână la ea acasa1. Respectul şi rederea pe care le inspirau firea loiala a ducelui de 'ratatu| n8rcsul s-a reunit în 29 scplembric 1818 şi în 9 octombrie a fost semnat SJ P'Jtca r” prcvc^ea retragerea trupelor străine de pe teritoriul tarii. Franţa trebuia ca străinilor 265 milioane de franci.

Richelieu contribuiră mult la reuşita acestor tratative care ne copleşiră de bucurie.

Îmi amintesc ca în ziua în care s-a aflat la Londra ca tratatul a fost semnat, tot corpul diplomatic şi toţi miniştri englezi au dat fuga la tata, să-l felicite şi sa ne împărtăşească satisfacţia. Omagiile la adresa ducelui de Richelieu pluteau pe toate buzele. Fiecare avea câte ceva de spus despre abilitatea şi onorabilitatea sa.